Intelectualii de azi
– Eu, când am citit Patericul
[egiptean], am văzut ce putere de
concentrare era într-o simplă frază în comparaţie cu romanul Mizerabilii a lui Victor Hugo. Asta
datorită trăirii pe care o aveau sfinţii. Şi chiar spune la canonul 87 al
Sfântului Vasile cel Mare, la subînsemnare canonică: „Orice cuvânt al Sfinţilor
Părinţi are putere canonică”, chiar dacă nu are canoane date, că nu toţi
Părinţii au dat canoane, tot ce au spus ei este adevărat.
– Cum trebuie să participe un intelectual la viaţa Bisericii şi care este
slujirea lui?
– Să
participe ca şi un neintelectual, să parti-cipe cu smerenie la învăţătura
creştină, să ia parte la Liturghie de la început până la sfârşit, să fie
spo-vedit şi el ca orice creştin. Nu ne interesează că este intelectual sau
neintelectual. Nu interesează atât de mult să cunosc adâncurile Sfintei Treimi,
dacă n-am în inima mea pe Sfânta Treime. Şi poate să fie un neintelectual şi să aibă pe Sfânta Treime în inima lui.
– Deci nu are
o altfel de slujire?
– Există o singură cale: smerenia. Foarte fru-mos
este să înveţe ca să cunoască să explice învă-ţăturile creştine, dar se cere cu
orice chip smerenie şi supunere.
Nu eu spun lucrul acesta. E spus de inşi cu mare
trăire care au intuit: nu în îngrămădirea de ştiinţă stă valoarea unui om, ci –
sunt silit să spun – în smerenie, fiindcă cu cât se smereşte mai mult, cu atât
rezolvă mai multe probleme. Este mai greu ca un intelectual să accepte o trăire
în rugăciune. Dar şi intelectualului i se cere o stare de prezenţă, pentru că
nu putem desfiinţa valorile şi treptele. Chiar spune un Sfânt Părinte că
rădăcina tuturor răutăţilor este neştiinţa. Şi are dreptate; dar aici este
vorba despre o ştiinţă a mântuirii, nu o ştiinţă teoretică, raţionalistă – că
poţi chiar cu Hristos „în mână” să te osândeşti! Pentru că nu există iadul în
cunoştiinţă de Hristos.
Intelectualul,
în poziţia lui, să fie convins că Dumnezeu i-a dat lui putere să scrie aşa
acolo! Şi fac legătura cu un cuvânt al lui Hristos, care dacă ar fi respectat,
ar fi foarte multă stare de trezvie. El zice că: Fără de Mine nu puteţi face nimic! Gata! Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cum s-ar putea face mlădiţele
dacă nu există viţa? Hristos este cinstit şi ne va ajuta foarte mult, fiindcă
finalitatea este ca mlădiţa să rodească. Deci, scopul tău este şi scopul Lui –
sau scopul Lui este şi scopul tău. Din nefericire, lucrul acesta este trecut cu
vederea. Omul zice că el „face”. În cerbicia lui el zice: „Am făcut, am
dres...” Pe la anul 490, la Cartagina s-a ţinut un Sinod local. Printre multe
puncte care au făcut obiectul dezbaterilor din Sinod a fost şi acesta,
con-semnat în canonul 124: „Cine zice că fără de Mine (de Hristos) poate ceva –
anatema să fie!”
Vedeţi câtă atenţie dădea Biserica acestui citat.
Pentru că, dacă tu ştii că Dumnezeu te ajută, tu eşti prezent mereu! Şi, dacă
eventual vine moartea, Dumnezeu te va lua pe tine în ce te va găsi – te va
ferici sau te va judeca. Aşa că intelectualul, acolo unde este, să fie convins
că ceea ce face, face cu harul lui Dumnezeu, că Dumnezeu îl ajută. Nu i se cere
să facă mii de metanii. I se cere, şi lui, o stare de prezenţă.
Orice
clipă poate să fie un timp şi orice sus-pinare poate să fie o rugăciune. Pentru
Dumnezeu! Există o lume călugărească care se deosebeşte de cea laică, deşi, în
mare, călugăr înseamnă creştin bun. Căci Dumnezeu n-a făcut special rugăciuni
pentru călugări. Însă călugăria nu poate fi prinsă în nici un citat, în nici o
cuprindere filosofică. E dincolo de înţelegere, pentru că este o luptă continuă
cu Dumnezeu. Omul este creat de Dumnezeu cu voinţă liberă, cu raţiune şi cu
afecte. Deci, dacă mergi la mănăstire şi-ţi tai voia, eşti în luptă cu
Creatorul, care te-a lăsat cu voinţă liberă. Şi atunci trebuie să birui cu
orice chip, şi lui Dumnezeu îi place acest lucru. Cum şi Iacob s-a luptat cu
Dumnezeu şi L-a biruit – în sensul acesta: trebuie să te pierzi ca să te
găseşti! Trebuie cu orice preţ să te instalezi într-o personalitate îngerească.
Vorbesc despre călugări, dar nu e oprit nici unui mirean de a se „subţia” cât
mai mult.
Astfel
că, domnule intelectual, trebuie să fii prezent la Dumnezeu, să ai în cugetul
tău momente de ţâşnire: „Doamne, iartă-mă!” Şi este foarte mare lucru. Eu nu
cer o mie de metanii, dar întreb: de ce ai rămas bulgăre, te-ai culcat ca un
bulgăre, fără să zici măcar „Doamne, Dumnezeule, ai grijă
de mine”? În felul lui, fiecare ins este
obligat să ţină o relaţie cu Dumnezeu, de evlavie.
Dacă m-ar
întreba cineva să-i spun într-un cuvânt ce este cultura, i-aş răspunde:
armonie! Dacă m-ar întreba un
altul, mai pretenţios, să-i spun, într-un cuvânt, Biblia ce este, i-aş răspunde: ar-monie! Altfel spus: eşti
intelectual – fii armonios cu Cel ce te-a creat!
– Şi ce ne facem cu filosofii?
–
Filosofii, deocamdată, aşa din punct de ve-dere mai tare, pot să spun că n-au
creat decât nişte noţiuni, dar nu au rezolvat nici o problemă.
– Au stricat foarte mult?
– N-au
stricat; să încercăm să-i iubim şi pe ei pentru că vorbesc foarte frumos, chiar
dacă la su-prafaţa lucrurilor.
– Sunt cumva utili?
– Una
este cum spune şi Kant: „Două lucruri îmi umplu sufletul de
admiraţie: cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din om!” Asta o
spune un mare filosof.
Deci,
prin asta înseamnă că el a depăşit o serie întreagă de lucruri de catedră, în
sfârşit, pentru lu-mea care doreşte să le asculte, foarte frumos spuse. Dar un
creştin adevărat pune mâna pe stele, este printre stele, nu numai le admiră.
Deci, iată ce în-seamnă să trăieşti în Hristos.
– Cum vedeţi implicarea Bisericii în societate?
– Zic şi eu, cum zicea cineva: „Părinte, când să mergem la
biserică?” „Când bat clopotele!”
Mai întâi de toate trebuie să aducem la cu-noştinţă
oamenilor învăţătura creştină, deoarece, spune şi Apostolul: Credinţa vine din auz.
Dar, mă întreb: de ce nu ştie învăţătura, în veacul nostru
de acum? N-a auzit nimeni bătaia clopotelor? Clopotele nu bat niciodată pentru
amu-zament. Ci bat pentru ceva de natură sufletească, care ne atrage atenţia:
„Cheamă vii, plânge morţii, împrăştie viforele!” – împrăştie dracii şi trăsnetele.
Au trecut prin Taina respectivă şi acum vor să ducă o
viaţă fără răspundere? Să fie atenţi la ce se propovăduieşte, să meargă la
biserică să audă, ca nişte credincioşi. Oare trebuie să mâncăm din pomul oprit
pentru că avem libertate? Nu! Avem mai de-parte nişte porunci care ne ţin
într-o oarecare înfrânare în vederea armonizării. Chiar împreunarea dintre soţi
se face cu o oarecare rânduială. „Mai răruţ e mai drăguţ!”
– Individualismul este, se pare, o boală a societăţii. Se
extinde, oare, şi asupra credincioşilor?
– Da, este într-adevăr un mare defect la mo-mentul istoric
în care trăim. Însă nu vreau deloc să cred că acestea sunt nevindecabile.
Noi suntem atenţi cu ceea ce, de fapt, am luat cu noi când
am plecat mai departe, la un drum mare care se face cu primul pas, dar pus
bine, pe direcţie. Individualismul nu a făcut decât să izoleze unul dintre
scopurile principale ale creării omului. Omul nu este creat numai pentru el
singur, el este creat pentru întreaga umanitate. Pentru că tragedia întregii umanităţi
trebuie trăită ca pe propria noastră nenorocire. Noi purtăm o răspundere şi
pentru cel care este lângă noi.
Acesta este sensul educaţiei creştine despre creaţie pe
care trebuie să o ştim. Din momentul în care s-a izolat, a făcut o
semiasociaţie cu diavolul, pentru că ascultă numai de gândurile proprii.
Lucrul primordial în concepţia creştină este jertfa;
condiţia ca să te mântuieşti, respectiv ca să luminezi, este să ştii să te
jertfeşti.
Apostolul Petru, la Schimbarea la Faţă a Domnului, I-a
spus: Doamne, bine ne este nouă să fim
aici. Să facem trei colibe...
Parcă se îngemăna Cerul cu pământul. Însă Mântuitorul i-a răspuns: „Bine,
Petre. Dar ce facem cu jertfa de pe Golgo-ta?” O asemănare cu ideea de jertfă
este lumânarea: un fitil ca să lumineze trebuie să ardă. Condiţia ca să
luminezi este ca să te jertfeşti. Asta este explicaţia lumânării sau a
candelei. Şi dacă nu ştim să jertfim, stăm pe loc.
Individualitatea este o mare pierdere, însemnă să fii
izolat de Creator şi să devii margine, iar mar-ginile sunt ale dracilor, cum
spun Sfinţii Părinţi.
–
Părinte, cum să explicăm lipsa de iniţia-tivă,
pasivitatea oamenilor din Biserică astăzi?
– Dumneavoastră nu vă legaţi de nişte defecte ca să creaţi
prin asta o problemă şi o întrebare. Pentru că eu, când a fost să plec la
mănăstire, acum vreo 50 de ani, au vrut să mă oprească foarte mulţi inşi, chiar
unul din cei cu nume mare, ministru al cultelor pe atunci, spunându-mi că în
mănăstire sunt căderi şi decăderi de tot felul. Dar eu i-am răspuns că mă duc la
mănăstire pentru Hristos. Nu mă in-teresează ce este acolo, ci învăţătura
Scripturii: Cine lasă mamă, tată, fraţi,
surori... şi îmi urmează Mie... Şi
m-am întâlnit cu ei după zeci de ani. Şi m-au întrebat: „Ce-ai văzut acolo?” „Ce aţi spus voi am găsit,
dar nu credeam să găsesc şi sfinţi!”
Deci, punctul de orientare este învăţătura creş-tină, sunt
sfinţii lui Dumnezeu care sunt asemenea nouă, nu defectele. Dacă îngeri au fost
şi au căzut, Apostoli au fost şi au căzut, nu înseamnă că aceste căderi
caracterizează învăţătura mântuitoare a Mân-tuitorului. Dar, dacă eşti dibaci,
poţi foarte multe să înveţi din căderi, căci te aduc la smerenie, sau să poţi
pricepe cum, indirect, dracul mărturiseşte pe Dumnezeu, prin ispite. Pentru că
însăşi existenţa lui demonstrează existenţa lui Dumnezeu, pe care el nu o vrea
la oameni. Pentru că se mai spune şi acum că nu există Dumnezeu.
Cum să caracterizăm noi un om care îndrăz-neşte să spună
lucrul acesta? Dar Dumnezeu îl rabdă, totuşi…
– Credeţi că se poate trăi o viaţă total în afară de Hristos?
– Nu se poate! În afară de Biserică, nu există nimic, nu
există mântuire! Nu există decât eşecuri şi, dacă vreţi – trebuie să o spun –
există iad, în afară de Biserică. Dacă dumneavoastră puneţi în slujba lui
Dumnezeu toate gândurile, atunci, într-adevăr, sunteţi omul lui Hristos, omul
de valoare al Bisericii. Şi, ca să fii omul lui Hristos, este să ştii să te
smereşti cu adevărat. Să nu se creadă că fără sme-renia aceasta va primi cineva
câtuşi de cât bucuriile raiului şi ale fericirii veşnice! Nu există, dragii
mei! Şi pe urmă, dacă trăieşti cât de cât într-o viaţă creştină, a iubirii şi
smereniei lui Hristos, deja eşti în veşnicia fericirii, deja se conturează mai
pe văzute chiar, împărăţia lui Dumnezeu, în tine.
Noi nu trebuie să vorbim de împărăţia veşnică din viitor,
trebuie să recunoaştem că există în noi această fericire. Dar, mai întâi de
toate, nu trebuie să ne gândim la mântuire, ci la cucerirea lui Dum-nezeu, care
se realizează prin smerenie, şi atunci eşti asigurat pentru mântuire.
– Cum poate fi privit progresul, civilizaţia?
– Civilizaţia este una şi trăirea
creştină este alta. Însă, un om civilizat poate mai uşor să se adapteze
învăţăturii creştine, care e prea justificată, are o prea mare ordine, e prea
argumentată ca să nu o crezi.
Uite, se
spune că poporul roman era foarte drept, creator: cucereau şi zideau. Înainte
de veni-rea Mântuitorului le-a dat biruinţe acestor romani, să zic aşa, să
pregătească oarecum lumea pentru o învăţătură divină extraordinară, pentru că
ei erau mai civilizaţi.
Deci, civilizaţia joacă un rol pozitiv, dar nu mântuitor.
Şi ea învaţă să nu furi şi ea învaţă să nu fie…, dar, totuşi, în miezul
civilizaţiei acesteia au ajuns păcate aşa de grave, pentru că nu a avut o
în-frânare creştină.
Civilizaţia trebuie ajutată, pentru că au fost popoare
drepte, dar nu mântuitoare. Îmi place să merg la drum cu tine că ştiu că nu mă
furi, că ştiu că nu mă pârăşti, că ştiu că eşti un om civilizat.
Vedeţi dumneavoastră, Biserica creştină nu învaţă mai
întâi, ci sfinţeşte! Pentru că se referă, nu la a cuceri pământul, ci la a cuceri împărăţia cerurilor.
Modernismul nu este vinovat că eşti tu leneş şi nu ştiu
ce. Poţi să fii în pat cu puf şi să te rogi la Hristos, şi eşti la fel cu unul care doarme pe scândură.
Prea mare modernism nu se recomandă
pentru că te poate duce la moleşeală, la leneviri, la scăderi.
Să ştiţi că suferinţa te subţiază mai mult şi te aseamănă
mai mult cu numele tău ca om mântuit, ca om veşnic.
– Cum vedeţi implicarea, în
condiţiile actu-ale, a unui creştin în politică?
– În
întrebarea dumneavoastră de la început se vede că a face politică este o
greşeală. Nu este deloc o greşeală. Politică înseamnă a ţine un cântar în mână
şi al potrivi întotdeauna drept. Cât mai mulţi creştini în politică este foarte
bine, dar cu conştiinţa adevărului.
– Ne puteţi spune care sunt consecinţele pietismului în viaţa Bisericii?
– Dragă, Biserica nu poate fi nebiruitoare ori în ce
împrejurare ar fi şi ce momente istorice ar crea sub dârzenia credinţei
oamenilor. Este nebiruită până la sfârşitul veacurilor. Ferice de cel care
pricepe lucrul şi-şi mântuieşte sufletul. „O, de aţi cunoaşte valoarea omului,
dăruită lui de Dumnezeu!” Nu trebuieşte văzut şi nici create puncte de vedere
sau de orientare, negativismele care există prin toate părţile. Sunt mii de
secte, dar asta nu înseamnă că Biserica Ortodoxă, adică Biserica Adevărului, nu
va birui.
– Credeţi că pietismul ar fi o atitudine sectară?
– Dumneavoastră, mai întâi de toate,
ocupaţi-vă de sufletele dumneavoastră şi nu
vă ocupaţi de-a înregistra defectele, pe ici, pe colo. Căci învăţătura creştină
spune cum spune Mântuitorul: „Faceţi ce vă spune, nu faceţi ce fac ei!” Dar
prin asta a vrut să spună să nu oprim viaţa pe loc. Îi priveşte. Trebuie să vă
obişnuiţi să vă controlaţi propria viaţă. Aceste tragedii sunt şi datorită
defectelor mele personale. Tragedia umanităţii trebuie să o plângi ca pe
propria ta nenorocire. Nu trebuie judecaţi, căci sunt multe slăbiciuni. Mai
întâi de toate poţi să fii subiectiv tu, când vezi lucrurile acestea. Pentru că
s-ar putea întâmpla că se ia o măsură pentru salvarea lucrurilor şi tu, care nu
ştii decât direct, văzând lucrurile, să nu-ţi dai seama de tactica pe care o
foloseşte ca să salveze lucrurile. Şi ai judecat negativ.
– Ce ne puteţi spune despre
posibilitatea criticii în Biserică? Există critică ziditoare în Biserică?
Cuvântul critică nu înseamnă
decât a judeca pe cineva. Dar critica încununează opera!
Adevărul
trebuie apărat de orice fel de creştin. Căci, chiar dacă un cleric, superior,
n-ar susţine adevărul – vorbesc despre adevărul ortodox, adevărul mântuitor –
poate să fie înfruntat, căci nu înfrunţi cleric, ci înfrunţi eretic, fiind
vorba de adevăr.
E
îngăduită critica, dar nu judecata… Stai cu ochii pe celălalt, dar nu stai cu
ochii pe tine!
Taina
mântuirii omului pentru fiecare om se săvârşeşte pe cruce, în înţelesul că
crucea este cel mai mare folos al pământului. Jertfeşte a nu-l judeca pe acela
că a greşit. Iar dacă te bagi în biserică unde e harul lui Dumnezeu şi judeci
pe preot, amarnic greşeşti! Obişnuiţi-vă toţi să vedeţi acolo pe Hristos.
Un
mare pustnic, care a primit din satul lui un credincios – şi în satul lui era
un om foarte defectuos –, a întrebat: „A lui cutare e tot aşa?” „Tot aşa-i
părinte!” Şi a zis părintele: „Of, of, of!” a doua zi a venit îngerul la
pustnic şi i-a zis: „M-a trimis Dumnezeu să te întreb: unde să punem sufletul
omului acela, că a murit astă noapte, în rai sau în iad, că tu l-ai judecat?”
S-a căit toată viaţa în plâns şi în amar cerând de la Dumnezeu un semn de
iertare, şi nu a primit încă.
Întreaga
tragedie a omenirii e în funcţie de nenorocirea vieţii noastre! Dacă e iubire,
e iubire, nu ne mai jucăm. Dacă sunt om, sunt om, cu inimă, cu mâini şi cu
degete! Învăţătura creştină este inte-gritatea fiinţei omeneşti. Judecarea asta
înseamnă a ţine viaţa pe loc.
– Dar mulţi spun că ei nu
răspund decât de păcatele personale şi nu se amestecă în restul…
Nu
mă interesează ce spun ei, ce spune Hristos mă interesează! Şi Hristos a spus: Să vă iubiţi unul pe altul… Să iubiţi pe
duşmanii voştri, acesta este răspunsul.
Oricum
ar fi de bubos, preotul acesta are harul să te lege şi să te dezlege. Trebuie
cu orice chip să nu mai judecaţi preoţimea. Biserica trebuie ca-racterizată
după spusele Mântuitorului. Nimeni nu a plecat să slujească învăţătura
Mântuitorului fără cuvintele Mântuitorului. Dar, iată, pe drum s-au întâmplat
atât de multe lucruri: un Petru s-a lepădat, dar asta nu înseamnă că învăţătura
creştină nu a fost adevărată. Dar Petru s-a ridicat cu totul dincolo, mai mult
decât căderea lui.
Dumnezeu
ne iubeşte mai mult decât ne urăşte dracul! Asta înseamnă un îndemn
nemaipomenit pe care trebuie să ni-l însuşim.
Dumneavoastră
ştiţi ce vă spun eu acum: sunteţi vinovaţi de faptul că acela este vinovat!
Ăsta-i răspunsul! Adică trebuie să-l iubeşti, trebuie să nu-l urăşti, iar
pentru poziţia ta morală, pentru poziţia ta creştină îl ajută harul lui
Dumnezeu şi pe acela, chiar dacă tu nu i-ai spus nici un cuvânt, dar ai avut curajul să-l preţuieşti, neurându-l – măcar asta – tu
l-ai ajutat foarte mult:
„Doamne, miluieşte-l!” Ai în-ceput să iubeşti pe vrăjmaşul tău? Cu orice chip
nu te izola. Degetul acesta care este cel mai mic şi pare cel mai neînsemnat
este o valoare în componenţa fiinţei trupeşti.
Dacă încercaţi să iubiţi
oamenii ca pe Hristos, atunci dumneavoastră nu aţi mai vedea că el gre-şeşte.
Nu vă doare inima de el pentru că a greşit, dar constataţi, chiar cu drac la
mijloc, că a făcut cutare şi cutare lucru vrednic de iad.
Nessun commento:
Posta un commento