Dintre acestia, Sfantul Atanasie a trait in zilele marelui imparat Constantin (306- 337) si sub toti imparatii, pana in vremea lui Valens imparatul (364-378). Era din cetatea Alexandriei si, dupa neam, mai mult egiptean decat grec. Copil fiind, el a cunoscut vremea prigoanelor, care l-au calit pentru marturisirea credintei. A crescut invatand carte in lumea Bisericii si a poporului de care era iubit.
Era numai diacon cand, insotind pe episcopul sau, Sfantul Alexandru din Alexandria, Atanasie a fost la Sinodul cel dintai de la Niceea (325), unde cu dovezi nezdruncinate a aratat ratacirea lui Arie si a cerut osandirea ereziei lui. Si s-a statornicit la Niceea invatatura de totdeauna a Bisericii, ca Iisus Domnul si Mantuitorul lumii este Dumnezeu ascuns in om, Dumnezeu adevarat, de o fiinta cu Tatal si nu o simpla faptura, cum zicea Arie, si credinta aceasta o marturisim noi si astazi, cand zicem Simbolul credintei, Simbol care atunci la Niceea a fost intocmit. Invatatura aceasta este piatra de temelie a Crestinatatii.
Ajuns episcop si patriarh in Alexandria, toata viata Sfantului Atanasie a fost o lupta contra ereziei lui Arie si o lupta pentru marturisirea de credinta de la Niceea, o lupta de 45 de ani, trebuind sa indure 5 izgoniri de pe scaunul sau, marturisind pana la capat dreapta credinta, ca un adevarat stalp al Ortodoxiei.
A tinut tot timpul legatura frateasca cu Sfantul Antonie si cu monahii din Egipt si adesea, la nevoie, se ascundea printre ei. Iar cand a fost izgonit in Apus, in Galia, in Iliric si la Roma, a chemat tot Apusul la apararea credintei de la Niceea, ca un strajer al Ortodoxiei, facandu-se una cu ea si luptand pentru marturisirea ei prin cuvant, cu fapta, cu cartile pe care le-a scris.
La 77 de ani, intors la scaunul sau, dupa a 5-a izgonire, dupa 45 de ani de lupta, incununat de vrednicii si de patimiri pentru dreapta credinta, Sfantul Atanasie cu pace a adormit in Domnul (373), iar Biserica, cinstindu-l ca pe un mare Parinte al Ortodoxiei, il numara in ceata Sfintilor ei.
Si Sfantul Chiril a fost tot din Alexandria, insa in zilele binecuvantatului si binecredinciosului imparat Teodosie cel Mic (403-450), fiind nepot lui Teofil, patriarhul Alexandriei si urmator la scaunul acestuia (412). Si era desavarsit invatat in cartile Bisericii, in cartile grecesti si latinesti, mai ales era iscusit in filosofie si in fapte bune.
Deci, a stralucit mai vartos intre anii 420-433, fiind reazim si ajutor celui de al treilea sinod ce s-a facut la Efes (431), unde s-a condamnat invatatura raucredinciosului Nestorie, care inlelegand gresit taina intruparii lui Dumnezeu, nu numai ca nu cinstea pe Maica Domnului, ci mai vartos neincetat o defaima. Si nevrand Nestorie sa-si cunoasca ratacirea lui, imparatul a hotarit adunarea celui de al treilea Sinod, la Efes.
Drept, aceea, laolalta cu toata credinta crestinatatii de totdeauna, Sfantul Chiril, impreuna cu tot Sinodul celor peste doua sute de episcopi adunati la Efes, au statornicit, contra lui Nestorie, dreapta invatatura ca Domnul Hristos este nu numai Om adevarat, dar si Dumnezeu adevarat, si, de aceea, Preacurata Fecioara Maria, care L-a nascut, nu este numai o Nascatoare de om sau de Hristos, cum invata Nestorie, ci merita numele de Nascatoare de Dumnezeu dupa trup (nu dupa dumnezeire), ca una care a primit sa dea trup de om lui Dumnezeu, ca una din care Fiul lui Dumnezeu cel vesnic a luat trupul Sau de om, cu care a mantuit lumea. Ea este Nascatoarea trupului lui Dumnezeu si nu Nascatoarea trupului unui simplu om si trebuie cinstita dupa cuviinta.
Stralucind, deci, cu ravna aceasta a lui pentru dreapta cinstire a lui Hristos si a Maicii Domnului in Biserica, atat la Sinod, cat si prin cartile pe care le-a scris, si Stralucind si prin multe alte bunatati, Sfantul patriarh Chiril din Alexandria a raposat cu pace in Domnul (444), la adanci batraneti, Biserica numarandu-l intre marii Sfinti Ierarhi si Dascali a toata crestinatatea.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, ca bine este a se osteni calugarii.
A venit un calugar la egumenul Siluan, din muntele Sinai, si, vazand pe frati lucrand, a zis staretului: "Sa nu lucrati lucrare pieritoare, ca Maria partea cea buna si-a ales." Iar staretul a zis ucenicului sau Zaharia: "Sa duci pe fratele acesta in camara cea desarta." Iar cand au inceput fratii a manca, se uita cel inchis prin ferestruica si astepta, doar il vor chema si pe el la masa. Si fiindca nu l-a chemat pe el nimeni, sculandu-se, a venit la Staret si a zis: "Poate nu mancati astazi, parinte ?" Si a raspuns staretul: "Acum noi am mancat." Iar fratele a zis: "Dar pentru ce nu m-ati chemat si pe mine ?" Si i-a grait lui staretul: "Tu esti om duhovnicesc si nu ai trebuinia de mancarea aceasta, iar noi trupesti suntem si trebuie sa mancam, pentru aceasta ne si ostenim lucrand, iar tu, fiindca ti-ai ales partea cea buna, sa citesti cartile si sa te hranesti cu cuvintele cele duhovnicesti."
Deci, acestea auzindu-le fratele acela, a pus metanie pana la pamant, cerandu-si iertare. Dupa aceea, i-a grait lui staretul: "Frate, fiecarui om, de mare folos ii sunt ostenelile, ca, pana si Maria, din pricina ostenelilor Martei a fost laudata la cina."
Intru aceasta zi, cuvant despre Sfantul Chiril, patriarhul Alexandriei.
Sfantul acesta Chiril, om fiind, macar ca era atat de inaintat in sfintenie, avea inca oarecare patima omeneasca, dar a indreptat-o pe aceasta in chip minunat. Ascultati care era patima si indreptarea ei: Fiind marele Chiril rudenie si nepot patriarhului Teofil, vrajmasul Sfantului Ioan Hrisostom, si crezand adevarate toate mincinoasele invinuiri care le graia unchiul sau Teofil contra Sfantului Ioan Hrisostom, nu din rautate, ci din prea mare incredere in unchiul sau, fericitul Chiril se pornise si el asupra sfintitului si dumnezeiescului Hrisostom, avand manie asupra lui, nu numai cand acesta traia, ci si dupa moartea lui. Pentru aceasta, nu voia nici sa-l pomeneasca in pomelnicele celorlaiti patriarhi, precum era si este obiceiul.
Deci, Apotic, atunci patriarh al Constantinopolului, a scris catre fericitul Chiril o scrisoare, aratand ca si el a fost o vreme vrajmasul lui Hrisostom, dar, mai pe urma, cunoscand nevinovatia si curatia acelui barbat sfant, s-a pocait din greseala lui si a pomenit numele lui Hrisostom impreuna cu ceilaiti Sfinti, si-l sfatuia frateste pe Sfantul Chiril, sa scrie numele lui Hrisostom in pomelnice si sa-l pomeneasca. Insa Chiril nu-l asculta, nevoind sa defaime sinodul tinut impotriva lui Hrisostom, pe vremea unchiului sau Teofil.
A mai scris catre Chiril patriarhul si Sfantul Isidor Pelusiotul, ca unul ce-i era rudenie si mai batran cu varsta, sfatuindu-l ca nu se cuvine a judeca pe cineva din oameni, pana nu va cerceta el singur amanuntit pricina si greseala omului aceluia. Inca si alta epistola a mai scris Sfantul Isidor catre Chiril, in care-i zicea: "Ma numesti ca sunt parintele tau si ma tem de osanda. Asculta-ma pe mine, sa nu te osandesti si tu de Dreptul Judecator, Cel ce nu cauta la fata, leapada-ti mania asupra celui mort si nu tulbura Biserica celor vii, pricinuindu-i neliniste".
Deci, citind scrisorile Sfantului Isidor, a inceput fericitul Chiril a se indrepta si a-si cunoaste greseala. Dar s-a indreptat desavarsit, avand un vis ca acesta: I s-a aratat Sfantul, ca se afla intr-un loc de negraita frumusete si bucurie. Vedea acolo pe Avraam, Isaac si lacob si Sfinti multi din Legea veche si din cea noua a Evangheliei. Si a vazut in acel loc o biserica luminata, de neintrecuta frumusete, iar inautru popor mult, care canta o dulce cantare. Si, intrand Sfantul in biserica, s-a umplut cu totul de bucurie si de dulceata in inima sa, ca vedea pe Doamna noastra, Nascatoarea de Dumnezeu, de ingeri multi inconjurata si stralucind de negraita slava. Mai vedea acolo si pe Sfantul Ioan Hrisostom, stand aproape de Nascatoarea de Dumnezeu, cu mare cinste si stralucind cu minunata lumina, ca un inger al lui Dumnezeu, si tinand in maini cartea invataturilor sale. Si mai erau si alti barbati slaviti, multime, care stateau cu dansul ca niste slujitori, inarmati toti, ca si cand aveau de dat o lupta oarecare.
Deci, dorea fericitul Chiril sa se inchine Stapanei, Nascatoarei de Dumnezeu si, pornind, a alergat spre ea ca sa-i faca inchinaciune, dar indata Sfantul Ioan, impreuna cu purtatorii sai de suliti, au alergat cu manie impotriva lui si nu numai ca l-au oprit de a se apropia de Maica Domnului, dar si din biserica aceea l-au izgonit. Si cum sta Sfantul Chiril, framantand intru sine mania sa contra Sfantului Ioan Hrisostom, care-l izgonise din biserica, iata, a auzit pe Stapana noastra, Nascatoarea de Dumnezeu, mijlocind catre Sfantul Ioan, ca sa-l ierte si sa nu-l goneasca din biserica aceea, zicand: "Iarta pe Chiril, a zis Preasfanta catre Ioan, ca din necunostinta a luat pornirea lui cea rea impotriva ta si vei vedea, cand isi va da seama, ca din nestiinta, a ajuns la aceea pornire rea". Dar Ioan se arata ca nu primea sa-l ierte. Atunci, Preasfanta Nascatoarea de Dumnezeu, a zis catre sfantul Ioan: "Pentru dragostea mea, iarta-l, ca mult s-a nevoit pentru cinstirea mea, rusinand si infruntand pe Nestorie, ocaratorul meu, iar pe mine, Nascatoarea de
Dumnezeu, propovaduindu-ma oamenilor. Iata-l ca mult s-a ostenit pentru mine." Acestea auzindu-le Hrisostom de la Nascatoarea de Dumnezeu, indata s-a imblanzit si, chemandu-l inlauntru a imbratisat pe Sfantul Chiril, ca un prieten pe prietenul sau, si cu dragoste il saruta. Si astfel, s-au impacat si s-au imprietenit Sfintii amandoi, in visul acela, prin mijlocirea Nascatoarei de Dumnezeu.
Deci, Sfantul Chiril, desteptandu-se si socotind in amanunt acest vis, s-a pocait mult si singur se certa pe sine, pentru o patima desarta si nesocotita impotriva unui barbat sfant si bineplacut lui Dumnezeu. Si, adunand indata pe toti episcopii Egiptului, a facut mare sarbatoare lui Hrisostom, a scris numele lui in diptice si-l pomenea impreuna cu Sfintii cei mai mari si in fiecare an il fericea pe el cu cuvinte de lauda. Si asa s-a ridicat pata aceasta de pe sfintenia Sfantului Chiril.
Intru aceasta zi, invatatura despre Imparatia Cerurilor.
Imparatia Cerurilor, pe care o asteapta cei ce slujesc lui Dumnezeu, este vesnica si fara de moarte. Pentru ea s-au lepadat ei de lumea aceasta si de toate poftirile ei si nu ni se cade noua sa le mai pomenim. Ca, iata, le-am lasat, pentru porunca lui Dumnezeu, ca sa nu iubim cele vremelnice si sa pierdem cele vesnice. Ca nemincinos este Cuvantul Celui ce a zis: "Tot cela ce-si va lasa casa si tarina, sau pe tata, sau pe mama, sau femeie, sau copii, sau frati sau surori, insutit va lua, iar in veacul ce va sa fie, viata vesnica va mosteni !" Insa, nu este, precum unii talcuiesc, ca acestea le-a zis Domnul doar pentru cei ce, in vremea prigonirii, au patimit pentru Numele Lui. Caci El nu zice numai pentru aceia, ci despre toti care, pentru Numele Lui, de rautatile lumii acesteia si de toate poftele ei si de toate averile lepadandu-se, despre toti acestia, zice ca viata vesnica, impreuna cu Mucenicii, vor mosteni. Si pe toti cei saraci cu duhul si curati cu inima si pe cei blanzi si pe cei ce se tem de El, fericindu-i, Mantuitorul le zice: "A voastra este Imparatia Cerurilor." Caci Mucenicii, numai in putina vreme nevoindu-se, s-au savarsit, iar cel din viata calugareasca, patimind in toate zilele si in toata vremea pentru Hristos, mucenic se face. Dand razboi nu numai impotriva trupului si a sangelui, ci si impotriva stapaniilor si a puterilor si a domnitorilor intunericului din lume si impotriva, duhurilor viclesugului, pana la suflarea lui cea mai de pe urma, arma dumnezeiasca avand, si, patimind el, se incununeaza de la Hrisotos, Cel ce ne ajuta si ne desavarseste pe noi. A Caruia este slava acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.
Sfinţii ierarhi Atanasie şi Chiril al Alexandriei – pilde de vieţuire creştină într-o lume care Îl urăşte pe Hristos
Dragoş Dâscă
Istoria nu ne mai poate surprinde cu nimic. Revoltele în numele unei umanităţi dezumanizate, războaiele de cotropire pentru a dobândi resurse şi poziţii vitale, isteriile eshatologice, necredinţa şi dispreţul generalizat faţă de Biserică au mai pustiit şi în alte veacuri lumea creştină. Răcirea inimilor, lipsa cărărilor dintre fraţi, obscenitatea generalizată, diluarea dogmelor în numele „iubirii frăţeşti” nu sunt ispite noi, nemaiîntâlnite în istoria Bisericii. Toate aceste tulburări au fost născute şi sunt întreţinute de un spirit mort dar în acelaşi timp bătrân, mai bătrân decât multe cete îngereşti. Înţelepciunea lumii este înţelepciunea lui. Strălucirea lumii este mândria lui. El se făleşte cu căderea lumii în păcat fiindcă la Judecată acest spirit mort se va lăuda în faţa lui Hristos cu cei care i-au oferit viaţa şi sufletele ca să subziste prin ele.
Lumea, sălaşul patimilor, nu ne mai poate surprinde cu nimic. Atunci de unde teama şi frica de nenorociri? Din neascultare şi din neluare aminte. Trăim cu impresia că ascultarea este ceva ce ţine strict de viaţa monahală când, de fapt, ascultarea este o dispoziţie a firii care caută însănătoşirea prin harul Duhului. Neluarea aminte însă se referă la graba şi indiferenţa cu care trecem peste cuvântul Scripturii, al Sfinţilor Părinţi şi al duhovnicului. De ce oare uriaşi ai Duhului precum Preacuviosul Seraphim Rose sau Sfântul Ignatie Briancianinov au ştiut cum să treacă netulburaţi peste ispitele acestei lumi încă în lume fiind? Doarece au luat aminte la glasul Sfinţilor Părinţi ai căror următori s-au făcut. Nu au citit ca să se mândrească, ca să ocupe un post, să bifeze titlul de doctor în CV sau ca să caute diverse pricini de poticneală pentru aproapele. Au citit pentru a se zidi sufleteşte şi pentru a căuta răspuns la problemele lumii în care trăiau. Şi noi putem găsi astfel de răspuns chiar în sfinţii pe care îi prăznuim astăzi, 18 ianuarie: Sfinţii Atanasie şi Chiril, Patriarhii Alexandriei.
Iată ce scria Sfântul Vasile cel Mare în epistola 82 (371/372) adresată Sfântului Atanasie cel Mare:
„Când îmi îndrept privirile spre evenimentele de astăzi şi cercetez greutăţile prin care fiecare pas înainte e oprit, ca şi cum ni s-ar pune beţe în roate, ajung la totală deznădejde. Când însă mă întorc iarăşi şi privesc la Sfinţia ta şi mă gândesc la faptul că pe tine te-a rânduit Domnul să fii doctor al bolilor prin care trec Bisericile, atunci prind din nou curaj; şi din deznădejdea în care căzusem, mă îndrept iarăşi cu nădejde spre zile mai bune”.
Vedeţi cum îl numeşte Sfântul Vasile pe Sfântul Atanasie? „Doctor al bolilor prin care trec Bisericile”. Aceasta fiindcă Sfântul Atanasie a fost unul din cei mai prigoniţi ierarhi nu doar ai vremii sale ci şi din cei 2000 de ani de istorie creştină. A fost prigonit fiindcă şi-a pus sufletul pentru oile sale, pentru credincioşii peste care fusese numit păstor. Şi, ca orice păstor vrednic, Sfântul Atanasie s-a îngrijit ca turma sa să pască pe păşunea duhovnicească nu pe cea lumească, a trendului acestei lumi; iar trendul vremii sale era arianismul, o doctrină atât de plauzibilă şi firească pentru mintea raţională, care explica prin silogisme faptul că Hristos nu putea să fie Fiul lui Dumnezeu, să fie născut din veşnicie din Tatăl, deofiinţă cu El. Nu, Sfântul Atanasie nu a făcut pact cu lumea ci s-a luptat cu ea. S-a luptat cu trei împăraţi, cu episcopi căzuţi din dreapta credinţă, cu preoţi apostaţi. Nu a cruţat nimic pentru a oferi turmei sale „verdeaţa dumnezeieştilor cuvinte” (Sf. Isaac Sirul) şi nu otrava eresurilor care erau atât de populare, atunci ca şi în zilele noastre. Sfântul Nicolae Velimirovici sintetizează cel mai bine vitregiile prin care a trecut acest ierarh model:
„Cu puţine răgazuri a fost prigonit de eretici toată viaţa lui. Dintre împăraţi, cel mai mult l-au prigonit Constanţius, Iulian şi Valens; dintre episcopi, Eusebius al Nicomidiei şi mulţi alţii. Dintre eretici, Arie şi urmăritorii lui. Atanasie a fost forţat să se ascundă de la faţa prigonitorilor lui, chiar şi într-o fântână, într-un mormânt, prin casele unor oameni şi în pustie. De două ori a fost forţat să scape la Roma… Puţini sunt sfinţii care au fost prigoniţi cu atâta sălbăticie şi duh de ucidere ca Sfântul Atanasie”.
Urât de duşmani pentru dârzenia lui, cinstit ca sfânt, dar neînţeles de mulţi dintre creştinii ortodocşi, Sfântul Chiril al Alexandriei (370/380-444) a fost omul providenţial pentru ortodoxia niceeo-constantinopolitană.Urmaş al Sfântului Atanasie pe scaunul arhieresc al Alexandriei, Sfântul Chiril este un alt răspuns veşnic viu prin Hristos la problemele cu care se confruntă astăzi minoritatea ortodoxă. Nu-mi explic de ce pentru mulţi creştini şi teologi ortodocşi Sfântul Chiril apare ca un personaj cel puţin dubios. Ei îl judecă pe Sfântul Chiril pe baza unor documente şi mărturii scrise chiar de păgâni precum filosoful Damascius şi popularizate în perioada iluministă de luptători împotriva lui Hristos precum Voltaire sau Gibbon… Mulţi spun că îi apreciază scrierile dar nu îi cinstesc persoana. Nu înţeleg cum poţi cinsti (sau pretinde aceasta) scrierile sale dar nu poţi înţelege jertfa vieţii sale, iubirea neclintită faţă de Hristos. Mai facil este să vizionezi un film făcut de un regizor (ateu şi homosexual declarat), părtinitor, cu un scenariu total lipsit de acurateţe istorică în loc să citeşti mărturia Bisericii despre Sfântul Chiril căci doar aşa am putea înţelege de ce Sfântul Anastasie Sinaitul îl numea pe Sfântul Chiril „pecetea Părinţilor”, arătând astfel importanţa Sfântului Părinte alexandrin pentru teologia de viaţă mântuitoare a Bisericii. Numai aşa putem înţelege că numai un om cu viaţă sfântă ar fi putut să se opună atât de strălucit învăţăturilor viclene ale lui Nestorie, să clădească edificiul dogmatic al pururea fecioriei Maicii Domnului şi să aducă o extraordinar de importantă contribuţie la dogma hristologică, susţinând şi argumentând că în persoana Mântuitorului sunt unite firile Sale divină şi umană şi demonstrând că dacă Hristos Logosul este om adevărat şi Dumnezeu adevărat El este deofiinţă/consubstanţial Tatălui şi mamei.
Să recunoaştem: Sfântul Chiril nu este chiar politically correct. De mic a urât lumea şi a iubit viaţa monahală. A crescut printre călugări erudiţi şi nevoitori, nădăjduind să devină şi el precum aceştia. A fost un duşman neobosit al ereticilor; şi-a iubit turma atât de mult încât nu s-a sfiit să îi înfrunte pe dregătorii imperiali corupţi şi să îşi atragă duşmănia influentelor facţiuni ale păgânilor şi evreilor. Când a trebuit să taie eresul lui Nestorie nu a făcut compromisuri de credinţă şi nu a arătat toleranţă faţă de eretici. A fost un iubitor de monahi iar el însuşi a fost un monah erudit, trăitor şi iubitor al Părinţilor. Atât de puternică a fost iubirea lui faţă de Hristos încât, scrie Sfântul Nicolae Velimirovici, „zidirea însăşi a fost uimită de credinţa Sfântului Chiril cel neclintit”.
Avem în aceşti doi mari ierarhi ai Bisericii doi mijlocitori înaintea lui Hristos. Avem în vieţile şi scrierile acestor doi mărturisitori şi învăţători ai credinţei răspunsurile la problemele cu care ne confruntăm astăzi. Să ne amintim că suntem creştinii sfârşitului de veac, aceia care nu se vor mântui prin mari fapte ascetice, dar neapărat prin păstrarea credinţei ortodoxe neştirbite, şi să cerem ajutorul Sfinţilor ierarhi Atanasie şi Chiril ca să ne întărească să începem şi să trăim în Hristos „urmând în tot locul mărturisirilor Sfinţilor Părinţi care au fost făcute grăind în ei Duhul Sfânt şi ţinându-ne de ţelul noimelor pe care le putem afla în scrierile lor şi umblând ca pe calea împărătească” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 17).
Sfinţii Atanasie şi Chiril, ierarhi ai Alexandriei sunt cei mai aleşi apărători ai dreptei credinţe în faţa deviaţiilor ideatice şi a ereziilor raţionaliste care s-au ivit în istoria Bisericii.Apărarea dreptei credinţe este nu numai o chestiune de principiu, ci o chestiune de viaţă şi de moarte, adevărul credinţei ducând la nemurire împreună cu Hristos, iar credinţa falsă ducând la moarte. Ei sunt astfel modele teologice de urmat, stâlpi puternici ai ortodoxiei şi lumini ale Împărăţiei lui Dumnezeu pentru cei ce se roagă lor.Sfântul Atanasie cel Mare a fost cel de-al 20-lea episcop al Alexandriei şi rămâne unul dintre cei mai mari teologi ai creştinătăţii. Născut în 296, el este numit“campion al ortodoxiei” în lupta sa de o viaţă împotriva arianismului. Această erezie, propagată de un preot din Alexandria pe nume Arie, a pus la îndoială dumnezeirea Mântuitorului Hristos, spunând că Acesta a fost creat, deci este inferior Tatălui. Arianismul a fost condamnat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea şi de Sinodul al II-lea de la Constantinopol. De cinci ori Atanasie a fost exilat pentru apărarea credinţei în dumnezeirea lui Hristos. În timpul vieţii sale s-a bucurat de 10 ani de relativă pace – atunci a scris multe dintre operele sale şi a propovăduit credinţa cea adeăvărată în eparhia sa. Lucrările sale sunt polemice, împotriva diferitelor aspecte ale arianismului.Sfântul Chiril a fost şi el Arhiepiscop al Alexandriei şi a trecut în veşnicie în 444. El este campionul luptei împotriva ereziei lui Nestorie. Această erezie propovăduia că umanitatea lui Hristos nu a fost deplină. La Sinodul de la Efes (431) Sfântul Chiril şi întreaga Biserică au condamnat nestorianismul, proclamând că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), fiind mama unică a lui Hristos cel unic, Dumnezeu şi Om. Sfântul Chiril a fost şi întemniţat pentru trei luni şi depus din tronul patriarhal. El este numit “stâlp al ortodoxiei” şi “pecete a tuturor Părinţilor Bisericii”. Retorica sa polemică de o mare profunzime teologică este un exemplu pentru teologia bizantină.
Nessun commento:
Posta un commento