BIZANTOLOGIE Cursul nr. 1

BIZANTOLOGIE Cursul nr. 1
Introducere
Istoria bizantină ia sfârşit la o dată sigura: cucerirea Constantinopolului de către otomani la 29 mai 1453. În schimb ea mu are o dată de naştere certă: creearea noii Rome, pe malurile Bosforului, pentru care sfântul Constantin a decis să-i poarte numele, ar putea fi una dintre ele. La acea vreme impăratul se gândea la o apropiere de frontierele cele mai ameninţate, Dunăre şi Eufrat, fără a avea în vedere crearea unui nou Imperiu. Din punct de vedere cronologic Bizanţul a succedat Imperiului Roman deschizând o eră nouă. Chiar dacă în structura sa a păstrat o serie de norme ce au susţinut edificiul imperial roman, evoluţia sa ulterioară descoperindu-ne o direcţie diferită. De asemenea, Bizanţul se inscrie pe coordonatele elenismului, orizont cu deschidere amplă spre antichitate, reprezentând o sinteză la alcătuirea careia au contribuit factori şi valori apartinând unor culturi diverse.
Rolul Imperiului bizantin în istoria europeană şi a poporului roman nu poate fi neglijat chiar dacă mulţi il trec uneori cu vederea. De fapt intreaga istorie a creştinismului, din momentul în care a devenit religie liberă, s-a desfăsurat în cadrul acestui Imperiu. Prin studierea Istoriei şi Spiritualităţii Bizanţului putem înţelege mai bine cadrul şi modul în care creştinismul s-a dezvoltat, şi-a formulat dogmele şi normele sale de bază, a creat opere de cultură, artă şi arhitectură, a dat viaţă unor forme superioare de trăire spirituală şi s-a impus în viaţa societăţii determinându-i cursul. Bizanţul a fost, aşa cum spune bizantinologul, Steven Runciman, "imperiul lui Dumnezeu pe pământ, o palidă imagine a Impărăţiei lui Dumnezeu din Cer".
In ceea ce ne priveşte pe noi romanii, Bizanţul a avut un rol hotărâtor în conţinuitatea daco-romană, în creştină rea noastră, în procesul de formare a poporului şi a limbii romane, în organizarea şi viaţa bisericească, în cultură şi artă. în perioada migraţiei popoarelor, Imperiul bizantin a reprezentat singura formaţiune politică din sud-estul european care a reuşit sa se impună în faţa barbarilor, obligându-i pe aceştia sa dea libertate de viaţă şi de credinţă autohtonilor daco-romani. De la Bizant a fost condusă activitatea misionară de creştină re în părtile noastre. Mai târziu, când s-au constituit Statele feudale independente romanesti, în secolul al XIV-lea, intemeierea mitropoliilor şi organizarea bisericească, formele pe care le-a imbrăcat monahismul, toate s-au făcut în stransă legătură cu Bizanţul.
Orasul Byzantion, de unde vine numele de Bizanţ, a fost fondat pe malul vestic al Bosforului în jurul anului 660 i.d.Hr. Poziţia sa geografică deosebit de favorabilă, i-a permis să aibă succese economice şi politice notabile incă de la infiinţarea sa. Acest oraş domina comerţul dintre Marea Neagră şi Marea Egee, dintre Europa şi Asia Mica, fiind uşor de apărat, pentru ca era inconjurat pe trei laturi de ape. Cu toate acestea Bizanţul nu şi-a putut apăra graniţele sale, fiind cucerit pentru o scurtă perioadă de perşi, la sfârşitul secolului al VI-lea. Adevărata glorie a oraşului va incepe însă în timpul domniei lui Constantin cel Mare cel care il va transforma în capitala Imperiului.
Foarte mulţi cercetători au considerat că Imperiul bizantin a fost o conţinuare directă a Imperiului roman, numindu-l chiar la un moment dat (395), Imperiul roman de răsărit. Afirmaţia nu este lipsită de temei deoarece Împăraţii bizantini au păstrat o lungă perioadă de timp titulatura Împăraţilor romani, s-au considerat până la sfârşitul Imperiului urmaşii acestora, revendicând toate teritoriile asupra cărora aceştia stăpâniseră. în Imperiul bizantin au supravieţuit forme de organizare statală, administrativă ori socială de tradiţie romană. Dreptul şi normele juridice romane au rămas în vigoare multă vreme, cu modificări neesenţiale. Chiar şi limba oficială a Imperiului a fost până la inceputul secolului al VII-lea, latina. La rândul lor locuitorii Imperiului bizantin se numeau pe sine romei, iar ţara lor era “Romania” sau “pământul roman”.
Caracterul grecesc al lumii bizantine s-a accentuat incepând cu secolul al VII-lea, cu domnia impăratului Heraclius, când latina este inlocuită cu greaca. Grecismul va deveni mai pregnant în secolele următoare, când intre Apus şi Răsărit vor interveni disensiuni religioase majore (iconoclasmul, schisme etc.) şi chiar conflicte politice ca în cazul cruciadelor.Vom intâlni pentru bizantini tot în această perioadă şi termeni ca: helleni sau helladikoi, dar în mod izolat şi fără să-l inlocuiască pe cel de romei. Perşistenţa tradiţiilor greceşti şi a populaţiei de limbă greacă în Imperiul bizantin a determinat pe istoricul August Heisenberg să spună că: "Bizanţul este Imperiul roman devenit creştin, dar de naţionalitate greacă" iar pe Karl Krumbacher să considere elenismul ca al doilea element fundamental al civilizaţiei noastre. De altfel grecii de astăzi consideră istoria Bizanţului drept istoria lor naţională. în definiţia lui Krumbacher şi a altor cercetători, se menţionează ca al treilea element constitutiv: creştinismul. De altfel, cum se ştie, religia creştină a reprezentat osatura spirituală a Imperiului bizantin. Intreaga viaţă publică şi particulară a bizantinilor era patrunsă de invăţătura creştină. Literatura bizantină, ca şi majoritatea creaţiilor artistice şi arhitectonice, îşi au sursa de inspiraţie în creştinism. De aceea Istoria şi Spiritualitatea Bizanţului presupune preocuparea pentru cunoaşterea istoriei creştine pe o perioada de 1.123 de ani, atât cât a durat Imperiul bizantin.
In cadrul realităţilor bizantine un loc important l-au avut şi diferitele influenţe, fie că au fost orientale, fie occidentale, în disciplina pe care o studiem având obligaţia să ţinem seamă şi de acest lucru. Reiese din cele de mai sus că Istoria şi spiritualitatea Bizanţului este o ştiintă vastă, că domeniul ei de cercetare este complex.


Periodizarea istoriei bizantine


Delimitarea în timp a Imperiului bizantin a fost destul de fluctuantă. Nu insă şi pentru anul căderii sale: Imperiul ia sfârşit odată cu ultimul său suveran, Constantin al XI-lea, în dimineaţa zilei de 29 mai 1453. în schimb, data sa de naştere rămâne controversată, chiar dacă bizantinii nu au avut nici o ezitare asupra ei: În concepţia grecilor, Imperiul lor incepe odată cu Augustus, fapt în bună parte adevărat pentru că evoluţia de 15 secole, de la principat la ultimul basileu, a consemnat o serie de mutaţii fără a inregistra veritabile rupturi. Inceputul istoriei bizantine este stabilit de diverşi cercetători în funcţie de momentul până la care ei consideră că se poate vorbi încă de Imperiul Roman. Ei s-au oprit la urmatoarele date:
-anul 284, momentul urcării pe tronul Imperiului Roman a împăratului Diocleţian (284-305), cel care a introdus o serie de reforme militare şi administrative, care vor dura şi în vremea succesorilor săi.
-anul 330, când a fost inaugurat oraşul Constantinopol, noua capitală a Imperiului.
-anul 395, atunci când, după moartea lui Teodosie I cel Mare, Imperiul a fost impărţit în cel de Răsărit şi cel de Apus.
- anul 476, care corespunde momentului căderii Romei în mâinile herulilor lui Odoacru şi a ultimului împărat roman, Romulus Augustus.
- domnia împăratului Justinian, care reprezintă o etapă nouă pe plan militar, politic, cultural şi artistic.
- anul 632, momentul declanşării cuceririlor arabe în Orient, cu consecinţe economice şi politice nefaste pentru Imperiul bizantin.
- prima jumatate a sec. al VIII-lea, mai precis anul 717, când pe tronul Imperiului a ajuns Leon al III-lea, iniţiatorul iconoclasmului.
După părerea noastră şi a altor istorici, inceputul istoriei bizantine trebuie aşezat în timpul domniei lui Constantin cel Mare, mai precis odată cu intemeierea Constantinopolului. Transformarea vechiului Byzantion în capitala Imperiului a atras după sine o serie de schimbări structurale în organizarea administrativă, economică, militară, economică şi politică a statului. Un alt element esenţial care a avut loc tot acum, a fost introducerea creştinismului ca religie liberă prin edictul de la Milan şi prin măsurile de sprijinire luate după aceea de Constantin cel Mare. Din punct de vedere teologic, Sinodul l ecumenic de la Niceea din 325, reprezintă şi el o răscruce, intrucât este momentul din care religia creştină incepe să se manifeste în mod liber, trecându-se de asemenea la elaborarea învăţăturilor sale dogmatice.
De aceea prima etapă din Istoria bizantină o putem delimita intre 330 (325) şi 632, o perioadă numită şi romană târzie, din cauza predominării elementelor romanice sau etapa proto-bizantină.
A doua perioadă este aceea a evului mediu bizantin care este cuprinsă intre anii 632-1204, cu două etape: 632-1025: perioada evului mediu bizantin timpuriu şi perioada medievală bizantină târzie, de la 1025 la 1204. Anul 1204 constituie momentul în care Imperiul bizantin este destrămat în urma cruciadei a IV-a şi se formează pe o bună parte a teritoriului său Imperiul latin de Răsărit cu capitala la Constantinopol şi alte regate şi despotate occidentale. Imperiul latin de Răsărit va dura 57 de ani, până în anul 1261, când bizantinii vor reuşi să recucerească Constantinopolul. De asemenea, anul 1204 reprezintă şi momentul în care Imperiul bizantin, izgonit din Constantinopol şi de pe o bună parte a Peninsulei Balcanice şi a Asiei Mici, se va reorganiza în trei centre: Niceea- sub conducerea Împăraţilor dinastiei Lascarizilor, Trapezunt- condus de Comneni şi Arta- în Epir, sub dinastia Anghelilor.
Etapa târzie bizantină sau a treia perioadă bizantină, este cuprinsă intre 1204-1453, fiind caracterizată de numeroase dificultăţi politice, economice şi sociale, atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Ziua în care a căzut Constantinopolul nu va reprezenta şi dispariţia completă a Bizanţului, formula lansată de Nicolae Iorga, "Bizant după Bizant", exprimînd foarte bine conţinuitatea civilizaţiei bizantine şi după 1453, atât pe teritoriul fostului Imperiu, cât mai ales în teritoriile libere: Tările romane, Rusia, Italia.



Bibliografie generală
IZVOARE


1.Ammianus Marcellinus - Istorie romană (Rerum gestarum libri qui supersunt), trad. D.Popescu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1982
2. Anna Comnena - Alexiada, trad. M.Marinescu, Buc. 1977
3. Constantin Porphyrogenetul - Carte de învăţătură pentru fiul său Romanós, trad. V. Grecu, Bucureşti, 1971
4. idem-Despre administrarea imperiului, trad. G.Moravcsick, Washington, 1967
5. Eusebiu de Cezareea - Viaţa lui Constantin cel Mare, Bucureşti, 1896
6. Iordanes - Despre originea şi faptele geţilor, trad. E.C.Skrzinskaja, 1960
7. Mauricius - Arta militară, trad. H.Mihăiescu, Bucureşti, 1970
8. Nikephor - Scurtă istorie, trad. E.Lipšic, 1950
9. Nilketas Choniates - Istoria lui Niketas Choniates, care începe cu domnia lui Ioan Comnenul, trad.V.I. Dolockij, 1962
10. Procopius din Cezareea-Istoria secretă, trad. H.Mihăiescu, Bucureşti, 1972
11. idem -De aedificiis, trad. G.Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1939
12. Theophanes - Cronica bizantinului Theophanes, de la Diocletian până la împăraţii Mihail şi fiul acestuia, Theophylakt, trad. V.I.Obolenskij, 1890


LUCRĂRI DE SPECIALITATE


1. Avram, Andrea - Sinteză de istorie bizantină, Ed. Mirton, Timişoara, 1995
2. Bailly, Auguste - Istoria Bizanţului, I, Ed. Prietenii cărţii, 2000
3. Barnea, Ion şi Iliescu, Octavian - Constantin cel Mare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
4. Bănescu, Nicolae - Chipuri din istoria Bizanţului, Ed. Albatros, Bucureşti, 1971
5. idem - Istoria Imperiului Bizantin, I, Ed. Anastasia, 2000
6. Bréhier, Louis - Civilizaţia bizantină, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1994
7. Brezeanu, Stelian-O istorie a Imperiului Bizantin, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997
8. Brătianu Gheorghe I. - Etudes byzantines d`histoire economique et sociale, Paris, 1938
9. idem - Privileges et franchises municipales dans l`Empire byzantin, Paris, Bucureşti, 1936
10. Bury, J.D. - History of the Later Roman Empire from the death of Theodosius I to the death of Iustinian (395-565), I, Londra, 1923
11. Cazacu, Mihai - Bizanţul, Ed. Helicon, Timişoara, 1995
12. Chifăr, Nicolae - Istoria Creştinismului, II, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000
13. Clauss, Manfred - Împăraţi romani, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001
14. Constantinescu-Iaşi, Petru- Bizantinismul în romania, Ateliere grafice, Bucureşti, 1924
15. Daşkov, S. B. - Împăraţi bizantini, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999
16. Delvoye, Charles - Arta bizantină, I, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1976
17. Diehl, Charles- Marile probleme ale istoriei bizantine. Figuri bizantine, I-II, Ed. Pentru literatură, Bucureşti, 1969
18. idem - Bizanţ – mărire şi decădere, Ed. Ştiinţifică, 1980
19. idem - Istria Imperiului Bizantin, Ed. Scorilo, Craiova, 1999
20. Elian, Al. - Curs de bizantinologie. Istoria Bizanţului şi a grecităţii post-bizantine, Bucureşti, 1972
21. Finlay, George - A history of Greece from its conquest by the Roman to the present time B.C.146 to A.D. 1864, Oxford, 1877
22. Ford, Edward - Byzantine Empire, Londra, 1911
23. Gibbon, Eduard - Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman, II, Ed. Minerva, 1976
24. Harrison,Frederick-Bizantine History of the Early Middle Ages, Londra, 1900
25. Iorga, Nicoale - The Bizantine Empire, Londra, 1907
26. idem - Formes byzantines et realite balcanique, Bucureşti, Paris, 1922
27. idem - Etudes bysantines , I-II, Bucureşti, 1939-1940
28. idem - Bizanţ după Bizanţ, Editura enciclopedică romană, Bucureşti, 1972
29. idem - Sinteza bizantină, conferinţe şi articole despre civilizaţia bizantină, Bucureşti, 1972
30. idem - Istoria vieţii bizantine, Bucureşti, 1974
31. Krumbacher,Karl-Geschichthe der byzantinischen Litteratur, Műnchen, 1891
32. Levtchenko, M.V. - Byzance des origines à 1453, Paris, 1949
33. Meyendorff, John - Teologia bizantină, 1996
34. Muntean, Vasile V. - Bizantinologie, I, Ed. Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei, 1999
35. Oman, C.W.C. - Byzantine Empire, Londra, 1896
36. Ostrogorsky, G. - Histoire de l`Etat byzantin, Paris, 1969
37. Pârvan, Vasile - Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco roman, Bucureşti, 1978
38. Popescu, Emilian - Curs de bizantinologie, Universitatea Bucureşti, Fac. De Teologie ortodoxă, 1996
39. Stein, E. - Geschichtes des spätrömischen Reiches, Viena, 1928
40. Vasiliev A.A. - Histoire de l`empire Bysantin, Paris, 1932


LUCRĂRI GENERALE


1. Aurel – Pop, Ioan - Istoria Transilvaniei Medievale de la etnogeneza romanilor până la Mihai Viteazul, Presa universitară clujeană, 1997
2. Brezeanu, Stelian - G.I.Brătianu et L`histoire en Moyen Age, în G.I.Brătianu-Une enigme et un miracle historique : le peuple roumain, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1998
3. Brătianu, Gheorghe I. - Marea Neagră - de la origini şi până la cucerirea otomană, I – II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988
4. idem - O enigmă şi un miracol istoric: poporul roman, Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol al II-lea, Bucureşti, 1940
5. Carpentier, J. şi Lebrun, F. - Istoria Europei, Ed. Humanitas, 1997
6. Coman, Ioan G. - Patrologie, Sf. Mânăstire Dervent, 1999
7. Drîmba, Ovidiu - Istoria culturii şi civilizaţiei, II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică
8. Drăgan, Iosif C. - Noi, Tracii, I, Ed. Scris romanesc, Craiova, 1976
9. Giurescu, Constantin C. şi Giurescu, Dinu C.- Istoria romanilor, I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975
10. Harnack Adolf - Die Mission und Ausbreitung des Christentums în den ersten drei Jahrhunderten, Leipzig, 1906
11. Oţetea, Andrei şi colaboratorii - Istoria lumii în date, Ed. Enciclopedică romană, 1972
12. Păcurariu, Mircea - Istoria Bisericii Ortodoxe romane, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 3 vol. Bucureşti, 1980-1982
13. Pârvan, Vasile - Studii de istoria culturii antice, Ed. Ştiinţifică, 1992
14. Popovici Euseviu - Istoria bisericească universală şi Statistica bisericească, Tipografia cărţilor bisericeşti, Mânăstirea Cernica, Bucureşti, 1926
15. Rămureanu Ioan - Istoria bisericească universală, I, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1975
16. Riché, Pierre - Grandes invasions et empires, Librairie Jules Tallandier, 1973
17. Stănescu, Gheorghe G. - Studii de Istorie Bisericească Universală şi Patristică, Ed. Arhiediecezană Cluj-Napoca, 1998
18. Theodorescu, Răzvan - Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale romaneşti (sec.X-XIV), Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974
19. idem - Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400 - 1400), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976
20. idem - Roumains et Balkaniques dans la civilisation sud-est europeene
21. idem - Picătura de istorie, Ed. Fundaţiei Culturale romane, 1999


Cursul nr. 2


Epoca lui Constantin cel Mare


Domnia lui Constantin cel Mare, care va transforma Imperiul păgân intr-unul creştin, iar Roma va fi deposedată de primatul ei de onoare în favoarea Constantinopolului, marchează inceputul istoriei bizantine. Trebuie însă menţionat faptul că nu vom asista acum la o ruptură netă intre istoria romană şi cea bizantină: timp de trei secole până la eşecul lui Justinian în incercarea sa de a reface unitatea Imperiului, el va apărea mai degrabă ca o conţinuare a romanităţii. Timp de 300 de ani moştenirea Romei şi a Greciei, ameninţate de invaziile popoarelor barbare, a fost treptat transferată la Bizant, iar Imperiul a căpătat caracterele esenţiale ale Imperiului bizantin. De aceea fără să ne hazardăm putem spune că istoria bizantină are un sfârşit sigur: cucerirea Constantinopolului de către otomani pe 29 mai 1453. în schimb, actul fondator este crearea noii Rome decisă de către Constantin cel Mare, pe malurile Bosforului şi care va purta numele său: Constantinopol, inaugurat pe dată de 11 mai 330. Prin aceasta, împăratul urmărea apropierea de frontierele cele mai ameninţate, Dunărea şi Eufratul, fără a urmări neapărat crearea unui nou Imperiu.
In 330, Imperiul roman conţinua. Atunci când valul invaziilor de migratori va acoperi partea occidentală a acestuia, iar vechea Roma va cădea în 476, Imperiul roman va conţinua în Orient: nu există o altă soluţie de conţinuitate.
Constantinopolul a fost intemeiat pe locul anticului Bizanţ, dar locuitorii noii Rome ca şi cei ai Imperiului nu-şi vor lua numele de bizantini; ei vor fi în conţinuare romani, Imperiul lor va rămâne Imperiul roman, iar împăratul va fi în conţinuare împăratul romanilor. Numai caţiva pasionaţi de literatura antică vor avea conştiinţa acestei indepărtate preistorii a oraşului şi il vor numi ocazional Bizantin.
Imperiul lui Constantin
Nici un suveran în istorie poate că nu merită mai mult titlul de "Mare" ca în cazul lui Constantin, deoarece în 15 ani el a luat 2 decizii care au modificat viitorul lumii civilizate. Prima a fost adoptarea creştinismului drept religie liberă în Imperiul roman. A doua a fost transferul capitalei acestui Imperiu de la Roma la Constantinopol. Aceste două decizii cu consecinţele pe care le vom vedea pe parcurs, i-au conferit lui Constantin dreptul de a concura pentru titlul de omul cel mai influent în istorie.
Constantin cel Mare s-a născut în oraşul Naissus din Moesia Superior (Niş pe graniţa dintre Bulgaria şi fosta Iugoslavie) în jurul anului 274, ca fiul mai mare a lui Constantius Chlor şi al Elenei. Ne aflăm în perioada în care Imperiul roman era condus de Împăraţii Diocleţian şi Maximian, cu titlul de auguşti şi de Galeriu şi Constantius Chlorus, în calitate de cezari. Pentru o mai bună cunoaştere a treburilor statului, Diocleţian (284-305) prim august şi împărat în Orient şi-a luat un coleg cu titlul de augustus şi anume pe Maximian Herculius, căruia i-a repartizat pentru administrare Apusul. Aşa a luat naştere sistemul de conducere în doi, cunoscut sub numele de diarhie. Mai târziu fiecare august şi-a luat câte un ajutor, cu titlul de cezar, şi anume Diocleţian pe Galeriu, iar Maximian pe Constantius Chlor luând naştere conducerea în patru, tetrarhia.
La 1 mai 305 Diocleţian şi Maximian se retrag iar în locul lor devin auguşti Galeriu pentru Orient şi Constantius Chlor în Occident. După moartea acestuia din urmă în anul 306, armata il proclamă drept august pe Constantin care până la moartea lui Maximian îşi ia ca patron divin pe Hercule (protectorul socrului său, Constantin luând de soţie pe fiica lui Maximian, Fausta). După această dată el se pune sub oblăduirea lui “Sol invictus” (soarele neinvins) divinitate orientală adoptată şi de romani. în anul 311 el se aliază cu Licinius, noul august în Orient, după moartea lui Galeriu şi lupta impotriva lui Maxenţiu instalat la Roma după ce il inlăturase pe Severus (adjunctul în calitate de cezar a lui Constanţius Chlor în Occident). La 28 octombrie 312 Maxenţiu este infrânt la Pons Milvius (Podul Vulturului) sau Saxa Rubra (stâncile roşii) pe Via Flaminia la aprox. 10-12 km. N-E de Roma. în acest loc Constantin are celebra viziune relatată de istoricul Eusebiu de Cezareea în lucrarea sa Vita Constantini, precum şi de apologetul creştin Lactanţiu, tutorele lui Crispus, fiul cel mare a lui Constantin (De mortibus persecutorum). Evenimentul relatat în cele două lucrări constituie actul prin care s-a explicat convertirea lui Constantin cel Mare la creştinism. Unii pun însă la indoială valoarea documentară a celor doi autori, mai ales a lui Eusebiu. Intre argumentele pe care le aduc ar fi faptul că intamplarea de la Pons Milvius nu este relatată de Eusebiu în Istoria sa bisericească de la 324, ori dacă ar fi avut loc, autorul nu ar fi trecut-o cu vederea. Deci ar fi vorba de o interpolare mai tarzie în Vita Constantini. Noi trebuie însă să ţinem cont de faptul că nucleul evenimentului a fost real, chiar dacă a cunoscut şi unele infloriri, pentru că despre el Eusebiu vorbeşte şi în Discursul său festiv ţinut cu ocazia a 30 de ani de domnie a lui Constantin.
Relevantă în aceasta privinţă este şi comportarea pe care a avut-o după acest eveniment Constantin cel Mare faţă de creştinism. El nu a repudiat dintr-o dată toată moştenirea păgânismului ci ca şi tatăl său care fusese monoteist, el a conţinut să considere soarele ca mediator vizibil intre Dumnezeul suprem şi oameni. El va inclina însă din ce în ce mai mult spre creştinism şi dovada cea mai clară a atitudinii sale din aceasta vreme o va constitui statuia sa din Forum, care după instrucţiunile sale trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce. Bătălia de la Pons Milvius a făcut din Constantin stăpânul absolut al Europei. Ea a marcat totodată, dacă nu propria sa convertire, cel puţin momentul din care el a devenit protectorul creştinilor. La inceputul lunii ianuarie a anului 313 Constantin părăsea Roma pentru Milan, unde va avea loc o intâlnire cu Licinius. Discuţiile au fost amicale cu atât mai mult cu cât Licinius se va căsători cu Constantina, sora lui Constantin. Această intâlnire a fost urmată imediat şi de binecunoscutul edict de toleranţă de la Milan.
Cu toate acestea Licinius era un păgân convins şi la scurt timp nu va mai accepta edictul, fapt atestat de inscripţia de la Salsovia. Textul acestei inscripţii aminteşte şi de un “dux Scythia”- duce al Sciţiei:
"Dei Sanctis Solis/Simulacrum consecratum/die XIV kalendis Decembribus/ debet singulis annis/ iusso sacro Dominorum Nostrorum Licini Augusti et Licini Caesaris / ture cercisis et profu/sionibus eodem die/a praepositis et vexillationibus dux/secutus iussionem describsit…" (chipul sfântului zeu Soare, consacrat la 14 decembrie trebuie sa fie inchinat în fiecare an, după porunca sacră a stăpânilor nostri Licinius Augustul şi Licinius Caesarul, cu tămâie, lumini şi libaţii, în aceea zi de către comandanţii şi detaşamentele staţionate…-in castrul Salsovia). Valerius Romulus, bărbat de rang ecvestru şi ducele provinciei, urmând porunca, a pus să se transcrie şi acest text…”
Datorita incălcării inţelegerii religioase şi politice în special, Constantin il atacă pe Licinius şi il infrange la Carpus Ardiensis în 314.... “şi luând în stăpânire toată Dardania, Moesia şi Macedonia a ocupat numeroase provincii..."; Licinius cerea pace şi promitea să indeplineasca cele cerute. Pacea a fost incheiată de către cei doi cu condiţia ca Licinius să păstreze Orientul, Asia Mica, Tracia, Moesia şi Scythia Minor".
Din păcate relaţiile dintre cei doi se vor deteriora din nou intre anii 319-320, tensiunea atingând punctul maxim în 324, când în lupta de la Chrysopolis, de lângă Calcedon, Licinius este infrânt. Rămas singur împărat, Constantin a instaurat monarhia ereditară, asigurată până în 361 de fiii săi, luând sfârşit în acest fel sistemul colegial de conducere, instaurat de Diocleţian.
Noua capitală a Imperiului
Alegerea anticului Bizantion de pe malul vestic al Bosforului drept viitoarea capitală a Imperiului se explică prin raţiuni strategice şi economice. De aici se putea supraveghea frontiera cea mai ameninţată a Dunării de Jos şi în acelaşi timp duşmanul persan. Schimburile comerciale dintre oraşele din bazinul Mării Negre şi Grecia nu se puteau face decât pe aici; nici o corabie nu putea trece dintr-o parte în alta fără asentimentul locuitorilor din Bizanţ. Mai puţin de 6 ani au fost necesari intre decizia de construire a noii Rome şi inaugurarea din 11 mai 330. în jurul palatului, al bisericii şi al hipodromului, zeci de mii de muncitori şi artizani au lucrat zi şi noapte pentru ca acest oraş să devină intr-o oarecare măsură asemănător vechii capitale a Imperiului: Roma. Oraşul va fi inchinat de către intemeietorul său Sfintei Fecioare, iar cu prilejul inaugurării s-a săvârsit o slujbă în biserica sfânta Irina, în timp ce populaţia păgână s-a rugat pentru prosperitatea lui în templele autorizate să le folosească. Cu şase ani în urmă, Bizanţul nu era decât un oraşel grecesc ca atâtea altele. Acum, reconstruit şi rebotezat, el era "Noua Roma", aceasta fiind noua denumire oficială deja gravată pe unul din stâlpii curţii de justiţie recent construită. în vechea Roma, bineinţeles că cetăţenii păstrau vechile privilegii, comerţul era acelaşi, portul Ostia rămânând deosebit de activ.
Numai că mai multe familii senatoriale romane incep să ia drumul Bosforului, atrase de perspectiva locuirii intr-un palat somptuos în noua capitală, sau de marile domenii din Tracia, Bitinia şi Pont. în plus, un Senat incomparabil mai luxos ii aştepta în "Noua Romă". Succesul va fi deplin. La sfârşitul domniei lui Constantin în 337, oraşul va număra deja mai multe zeci de mii de locuitori; la inceputul sec. al V-lea zidurile construite de Constantin, care se întindeau pe o suprafaţă de 750 ha., se vor dovedi prea strâmte; Teodosie al II-lea va dubla suprafaţa acestuia ajungând până la 1.450 ha., o nouă extindere având loc în sec. al VII-lea prin includerea cartierului de Nord al Vlahernelor în care se afla celebrul sanctuar al Maicii Domnului. Strada principalaă era plină de porticuri şi forumuri. Din păcate contrastul era evident intre splendoarea palatelor şi construcţiilor publice şi micile locuinţe din lemn de la periferii. La inceput oraşul va fi deosebit de aerisit, plin de grădini de agrement (dar şi de cele cu zarzavaturi), de terase cu viţă de vie şi livezi precum şi de diverse culturi de câmp. Aceste caracteristici ale noii capitale le vom găsi şi în timpul lui Justinian, când populaţia va ajunge la aprox. 400.000 de locuitori.
Creştinarea Imperiului
Primul episcop de Bizanţ a fost Stachis (aşezat de Sf. Apostol Andrei).
Prin Edictul de la Milan din 313, Constantin acorda creştinilor libertate de cult. La sfârşitul secolului al IV-lea Teodosie I va face din religia creştină singura religie autorizată: creştinismul inlocuia religia imperială. Universalismul religios se adauga celui politic. Împăraţia terestră era privită ca imaginea pământească a Împăraţiei lui Dumnezeu, iar împăratul devenea locotenentul lui Dumnezeu pe pământ; Biserica şi Statul se completeazî şi se intrepătrund. în timp ce legislaţia civilă se va ocupa de organizarea materială a Bisericii, decretele canonice vor deveni legi civile.
Biserica urmează ca organizare pe cea a Statului: se aplică aşa-numitul principiu al acomodării. Ea ia naştere în oraşe şi se organizează în acest cadru: conducătorul comunităţii locale este episcopul iar oraşul este administrat bineinţeles prin episcopie. Biserica adoptă şi modelul provinciei care regrupa mai multe oraşe ce deveneau provincie ecleziastică sau bisericească; episcopul principalului oraş devenimd episcop mitropolitan, inconjurat de principalii săi sufragani.
Adaptarea cadrului diocezan civil va fi ceva mai dificilă. Astfel Antiohia era în mod firesc în fruntea diocezei Orientului, precum Alexandria pentru Egipt. în schimb importanţa pe care o capătă acum Cezareea în cadrul diocezei Pontului iar Efesul în aceea a Asiei, umbreşte intr-o oarecare măsură Constantinopolul. în acest caz vedem cum funcţionează din nou foarte bine principul acomodării: fiind vorba de noua capitală, va evolua din sufragană a Heracleei Traciei în mitropolie; noţiunea de patriarhat se va degaja treptat, iar la Sinodul Ecumenic de la Calcedon din 451, se va fixa numărul de 5: Noii Rome se acorda rangul al doilea, vechea capitală îşi păstra locul 1, organizarea globală incepând să aibă un caracter politic.
Raporturile dintre Biserică şi Imperiu vor depăşi destul de repede cadrul administrativ. Episcopii erau aleşi din rândul aristocraţiei municipale, devenind în scurt timp membrii marcanţi ai inteligenţei oraşelor. De fapt, creştinismul devine singura garanţie a civilizaţiei impotriva barbarilor: el salvează Imperiul roman, filozofia şi etica cetăţii greceşti de la distrugere. Pentru aristocraţia oraşelor, episcopul “elenofon” este de preferat soldatului barbar “latinofon”; el devine misionarul unei culturi cu care se identifica. Un prim exemplu în acest sens este Eusebiu, episcopul Cezareei, care- se va pune în slujba lui Constantin cu atâta entuziasm incât va contrasta în mod evident cu atitudinea reţinută a retorilor greci cu privire la puterea imperială. Astfel în multe situaţii şi locuri, misionarul va fi acela care va incheia procesul de elenizare.
Raporturile lui Constantin cel Mare cu Biserica
O religie care creştea prin propria sa energie, cum era cazul religiei creştine, nu îşi putea dori altceva decât să fie liberă şi în siguranţă; acest lucru i-a fost acordat de către Constantin. De aceea, în vremea sa vedem cum în lumea romană se inmulţesc bisericile, are loc o activitate teologică intensă. El a favorizat pe creştini să intre în administraţie şi a incurajat chiar comunităţile compuse indeosebi din creştini. Astfel portul creştin al Gazei, Maiuma, obtine rangul de cetate, iar Orikistos, un sat din Frigia, primeşte rangul de civitas, "pentru că toţi locuitorii sunt cunoscuţi a fi adepti ai celei mai sfinte religii". Din păcate, în această perioadă se vor dezvolta şi ereziile.
Astfel, în Nordul Africii, mai cu seamă în provincia Numidia, au apărut o serie de tulburări provocate de atitudinea aripei rigoriste a creştinilor, care pretindea că cei ce nu avuseseră un comportament demn în timpul persecuţiilor, consideraţi a fi nişte trădători (traditores) şi căzuţi (lapşi), trebuie condamnaţi pentru totdeauna. Episcopul Cartaginei, Mensurius, era apărătorul tendinţei moderate, dar după moartea sa, a fost ales ca episcop diaconul Cecilian, în anul 312. La hirotonia sa a participat numai episcopul Felix dintr-un oraş mic pe nume Abtuni, fără să fi aşteptat venirea celorlalţi episcopi din Numidia, aşa cum era normal. în plus, acest Felix era considerat a fi un “traditor”, iar Cecilian devenea automat tot un trădător care trebuia exclus automat din Biserică impreună cu părţizanii săi. Aceşti episcopi au considerat hirotonia nulă şi au ales în locul lui Cecilian pe Majorin, succedat la scurt timp de Donatus, de la care vine şi numele acestei mişcări eretice. Chiar dacă a avut la prima vedere mai degrabă un caracter disciplinar, donatismul a căpătat în timp o formă doctrinară opusă credinţei tradiţionale. De aceea nu poate fi considerată ca o simplă schismă, ci ca o criză care are un aspect doctrinar evident. Pentru donatişti faptul de a fi “traditor” era o crima, iar legătura cu cel care era considerat culpabil, insemna a fi la fel cu el. De aceea donatiştii se situau la un moment dat pe linia sfântului Ciprian al Cartaginei (+258) care spunea ca "in afară de Biserică nu este mântuire". Pentru că ei considerau că singură Biserică este cea a Sfinţilor, ei rebotezau pe cei care proveneau din comunităţile lui Cecilian şi a succesorilor acestuia. Convingera lor că sunt singura Biserică, ii va conduce de-a lungul timpului la un conflict deschis cu puterea civilă. Astfel în anul 314, Constantin a convocat un sinod la Arles, unde au participat 33 de episcopi din Occident, care i-au condamnat pe donatişti. Mai tarziu, în 316 este convocat un alt sinod la Milan, care confirma hotărârile de la Arles. Prin libertatea în cult, pe care le-o acorda Constantin cel Mare în anul 321, se incerca o aplanare a tensiunilor, dar tulburările provocate de ei vor conţinua până în vremea invaziilor arabe.
O altă erezie ceva mai cunoscută a fost arianismul. Cu acest nume distingem o doctrină apărută în sec. al III-lea în Siria şi dezvoltată în secolul următor de către Arie, un preot din Alexandria. El nu admitea că cele 3 persoane ale Sfintei Treimi pot fi egale: el susţinea că dacă Tatăl sau Dumnezeu este veşnic, atunci Fiul este creatura Tatălui, negând divinitatea celei de a doua persoane a Sf. Treimi. Arie este excomunicat de episcopul Alexandriei decizie ce va fi validată printr-un sinod local.
Criza ariană marchează debutul marilor controverse teologice, care vor perşista pe durata a 5 secole, lăsându-ne ca moştenire scrierile inspirate ale Părintilor bisericeşti şi formulele adoptate la Sinoadele Ecumenice. Cauzele controversei care a luat naştere la Alexandria, capitala gândirii creştine, poate părea creştinilor de astăzi greu de inţeles, numai că pentru cei din secolul al IV-lea teologia reprezenta "o problemă de viaţă şi de moarte, o indatorire spirituală, o mărturisire a credinţei lor, o soluţie pozitivă la problemele lor de viaţă". în aceste dispute care aparent pareau că se opreau asupra unor termeni şi definiţii abstracte, participanţii apărau şi protejau de fapt sensul concret şi esenţial al creştinismului, care se rezuma în noţiunea de "mântuire". De fapt mântuirea nu rezultă dintr-un act magic, implinit din exterior, ci depinde de gradul de acceptare şi apropriere de către om al darului primit de la Dumnezeu. Teologia este expresia credinţei Bisericii în termenii raţiunii, prin lărgirea acesteia până la dimensiunea Revelaţiei, prin punerea ei în acord cu evidenţa adevăratei credinţe. Credinţa precede teologia şi pentru aceasta este unica raţiune care ne permite să vorbim despre o evoluţie teologică, ca receptare, explicare şi precizare progresivă a plenitudinii originale a credinţei. Exemplele lui Origen sau Tertulian ne arata că primele tentative de explicare au fost imperfecte şi chiar eretice. Aceasta ne permite să măsurăm intreaga dificultate în găsirea cuvintelor adecvate pentru exprimarea credinţei. A fost nevoie de mai multe secole pentru remodelarea gândirii umane în spiritul creştinismului.
In secolul al II-lea, Apologeţii, apărători ai credinţei creştine în faţa Imperiului şi a societăţii, au incercat să explice credinţa în Treime plecând de la conceptul de Logos, familiar filozofilor greci. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cuvântul Tatălui, prin care Acesta a creat şi mântuit lumea, fiind legătura sa cu aceasta. Prin “Cuvânt”, noi Il recunoaştem pe Dumnezeu şi ne unim cu El. Pericolul intr-o astfel de explicaţie ţine de faptul că în filozofia greaca, conceptul de Logos, poseda o natură "instrumentală". Logosul este intotdeauna un intermediar, un principiu unificator, fără a fi o instanţă independentă, cu o existenţă proprie. în Evanghelia după Ioan, "Cuvântul", este inţeles în spiritul şi în lumina Vechiului Testament, ca Dumnezeu dinamic, activ, ori în concepţia grecilor El putea fi foarte uşor considerat o "calitate" divină sau o "forţă" acordată omului Iisus pentru a se distinge de restul umanităţii. Altfel spus, conceptul de Logos, comun creştinismului şi elenismului, trebuia să se debaraseze de sensul "cosmologic" pe care-l poseda în filozofia greacă.
Numai că Apologetilor din secolul al II-lea le lipseau cuvintele filozofice necesare. Scrierile lor erau uneori confuze şi pline de ambiguităţi: perfect ortodoxe pentru Biserică, care le citea în termenii propriei credinţe, ele puteau fi inţelese în exterior ca identificând pe Tatăl cu Fiul, în sensul în care un om poate fi identificat cu raţiunea sau gândirea sa.
Ceva mai tarziu, la inceputul secolului al III-lea apare în Occident, ceea ce s-a numit "monarhianism", adică învăţătura despre Treime care apăra "monarhia" Tatălui, motivată în acest demers de teama de a nu se indepărta de monoteismul original, prin scandalul celor pentru care credinţa Bisericii apărea ca o credinţă în trei dumnezei. Monarhianistii invăţau că singur Tatăl era Dumnezeu; cu privire la învăţătura despre Iisus Hristos şi cea despre Duhul sfânt ei erau divizaţi în două grupe: unii spuneau că Hristos era un om asupra căruia a coborât o forţă divină, care a făcut din El Fiul lui Dumnezeu, unindu-L sub o formă deosebită cu Tatăl; alţii considerau că Tatăl, Fiul şi Duhul sfânt sunt trei "moduri" de manifestare în lume ale unicului Dumnezeu, descoperit mai intâi ca Tată, apoi ca Fiu şi apoi ca Duh sfânt. Această doctrină a primit numele de modalism, iar promotorul ei a fost un preot din Roma, Sabelius, excomunicat de Biserică prin papa Calist.
De la lupta impotriva ereziilor au luat naştere primele incercări ortodoxe de a "descrie" taina Sfintei Treimi şi de a o exprima intr-un limbaj accesibil oamenilor. în Occident acest fapt s-a materializat în teologia lui Tertulian, inaintea trecerii lui la montanism, iar în Orient, în opera lui Origen. în ciuda eforturilor evidente, cei doi păcătuiesc prin acelaşi defect: amândoi admit identificarea lui Dumnezeu cu Tatăl, ceea ce constituia sursa monarhianismului. Gândirea era încă în urma credinţei, cuvintele se dovedeau incapabile să exprime o experientă. Aceasta era situaţia la apariţia arianismului: insuficienţa limbajului antrena o deviere a gândirii şi implicit a credinţei, denaturând adevărurile fundamentale ale revelaţiei neo-testamentare. în acest sens criza ariană a pus capăt acestor confuzii: ea a dat Bisericii posibilitatea exprimării credinţei sale în sfânta Treime.
Arie se inşela pentru că el adopta o apropiere exclusiv filozofică pentru rezolvarea problemei teologice a Treimii. în cele două adevăruri esentiale din viaţa creştină: unitatea lui Dumnezeu şi mântuirea lumii prin Fiul, el vedea două principii abstracte. Monoteist convins, el nu era în sensul Vechiului Testament, ci în spiritul monoteismului filozofic, predominant în lumea elenistică. Era vorba despre recunoaşterea Unului, acea unitate abstractă de la baza oricărei exisţente, principiu şi instanţă, unificator al multiplului. Pentru Arie, Dumnezeu este Unul şi nu poate exista în El multiplicitate: dacă El are un Fiu, Acesta fiind distinct de El, nu este Dumnezeu.
Chiar dacă Fiul S-a intrupat pentru mântuirea oamenilor, El nu este Dumnezeu în sensul unic şi absolut, aşa cum putem vorbi despre Tatăl. Arianismul era o raţionalizare a creştinismului, care convenea spiritului epocii printr-un monoteism strict. Prima reacţie impotriva arianismului a fost o credinţa puternica, care nu vedea cu ochi buni pericolul distorsionării principiilor sfinte ale Bisericii. Arie a fost combătut chiar de propriul episcop, Alexandru al Alexandriei, numai că în acele vremuri exista o clasă de "intelectuali" care aspirau la explicarea "raţională" a credinţei, deranjaţi de natura prea puţin filozofică a învăţăturii Bisericii. Erezia ariană le părea o interpretare "modernă", susceptibilă s-o facă acceptabilă pentru cercul oamenilor instruiţi. Din păcate, ceea ce la inceput părea o controversă localizata la Alexandria, se va intinde puţin câte puţin în tot Orientul.
Orientul creştin a avut mult de suferit de pe urma acestor neintelegeri, iar împăratul Constantin se va hotări în cele din urmă să intervină personal pentru păstrarea ordinii şi liniştii în Imperiu. Ne putem imagina ce reprezenta acum pentru Biserică, după trei secole de persecuţii, convertirea împăratului. Împăratul şi Imperiul deveneau deodată instrumentele providenţiale ale Împărăţiei lui Hristos. Chiar dacă nu a putut sesiza personal fondul controversei teologice, el a fost deosebit de afectat de noua disensiune apărută în sânul Bisericii. De aceea a convocat primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, unde după lungi dezbateri învăţătura lui Arie a fost condamnată şi s-a adoptat formula că Fiul lui Dumnezeu este deofiinţă cu Tatăl şi deci, din veci cu El. Hotărârea dogmatică a acestui sinod a fost sintetizată în primele 7 articole ale Simbolului de credinţă (Crezul), care sunt de atunci şi până astăzi rostite în Biserică. Tot cu acest prilej s-a incercat să se stabilească şi data sărbătoriri Învierii Domnului, care se ţinea diferit în diverse locuri ale Imperiului, şi s-a hotărât ca intreaga creştinătate să sărbătorească această zi în prima duminică după luna plină, care urmează echinocţiului de primavară; dacă se intampla să coincidă această zi cu Peschul (Paştele) evreilor (14 Nissan-aprox. 7 aprilie), atunci creştinii trebuiau să amâne sărbătorirea în Duminica urmatoare. După Sinod, în anul 327, Constantin a incearcat să-l readucă în Biserică pe Arie şi pe discipolii săi, Eusebiu de Nicomidia, Secundus de Ptolemaida şi Teognis de Marmarica (Niceea), dar s-a opus episcopul Alexandru al Alexandriei şi apoi succesorul său, Atanasie. Acesta din urma va fi chiar exilat la Augusta Treverorum.
Importanţa Sinodului de la Niceea este legată în primul rând de victoria Adevărului. În comparaţie cu celelalte sinoade, de la sinodul din Niceea nu ne-a parvenit nici un act sau protocol. Ştim doar că arianismul a fost condamnat, iar în formula Crezului, a fost introdusă precizarea asupra relaţiei dintre Tatăl şi Fiul, în care Fiul este consubstanţial cu Tatăl (omousios), deci egal cu El în dumnezeire. Chiar dacă această condamnare a arianismului a fost fără drept de apel, termenul “omousios” a fost adeseori un prilej de scandal şi de neinţelegeri în sânul Bisericii. Confuzia va marca cei 56 de ani care vor separa lucrările primul Sinod Ecumenic de cel de-al doilea (381).
Cauzele externe ale acestei crize ţin mai mult de faptul că arienii nu vor depune armele nici după condamnarea învăţăturii lor. Intrigi subtile le vor permite să atragă de partea lor chiar şi pe reprezentanţii puterii politice. Studiind mai atent semnificaţia teologică a tulburărilor din această vreme, vom vedea că secolul al IV-lea a avut un rol pozitiv, demonstrând în condiţii dificile puterea finală a adevărului în viaţa Bisericii.
Majoritatea participanţilor la Sinodul de la Niceea au acceptat condamnarea lui Arie, care reprezenta o distorsionare evidentă a tradiţiei originale a Bisericii, dar aveau dificultăţi în înţelegerea termenului de consubstanţial. Acest termen a fost propus lui Constantin de un mic grup de teologi "luminaţi", care înţelegeau că o condamnare a lui Arie era insuficientă, impunându-se de fapt folosirea unui concept fără echivoc. Pentru majoritatea episcopilor termenul era greu de inteles, iar participarea lor la Niceea reprezenta condamnarea unei erezii. Chiar dacă sinodul s-a incheiat cu un succes, Constantin a comis o greseală, aceea a exilării lui Arie şi a părţizanilor acestuia, confundând astfel judecata Bisericii cu cea a Cezarului. Acum vor interveni câţiva episcopi, prieteni ai lui Arie, în frunte cu Eusebiu de Nicomidia. Ei au acceptat hotărârile de la Niceea pentru că majoritatea participanţilor erau impotriva lui Arie, dar aşteptau cu nerăbdare ziua revanşei. în aceste condiţii cea mai eficientă metodă era intriga. Profitând de indiferenţa celorlalţi episcopi faţă de formula pozitivă adoptată la Niceea, ei se vor concentra asupra grupului de teologi care înţelegea greutatea hotărârilor. Prima victimă care va cădea va fi Eustatie al Antiohiei, pe care au reuşit să-l discrediteze în ochii împăratului şi să-l exileze. După aceasta următoarele atacuri au fost indreptate impotriva lui Atanasie, noul episcop al Alexandriei, principalul inspirator al termenului omousios (consubstanţial). Exilat de împărat, Atanasie va trece în ochii acestuia drept un rebel.


Cursul nr.3
Urmările convertirii lui Constantin
Pe la sfârşitul sec. al IV-lea, în timpul păstoririi Sf. Ambrozie, episcopul Mediolanului, se vorbea despre o călătorie făcută de mama lui Constantin cel Mare, Sf. Elena, la Locurile Sfinte. Cu acel prilej ea ar fi găsit şi Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul, ingropată cu celelalte două ale tâlharilor. Locul exact al descoperirii i-ar fi fost arătat de un evreu. Pentru a şti care este Crucea cea adevărată a răstignirii Mântuitorului, Sf. Elena a făcut să se atingă de ele de trei ori trupul unui tânăr bolnav. Aceea care l-a vindecat a fost considerată Crucea lui Iisus. O parte din cuiele Crucii au fost topite, iar materialul utilizat la o casca de fier a împăratului precum şi pentru frâul calului. Sf. Elena ar fi murit la Constantinopol pe la vârsta de 80 de ani, corpul ei fiind aşezat intr-un sarcofag de porfiră şi transportat la Roma. Astăzi în Muzeul Vaticanului se poate vedea un sarcofag de porfiră atribuit Sf. Elena.
Revenind la fiul său Constantin, convertirea sa a fost un act de o importanţă capitala. Până atunci creştinii constituiau o minoritate în Imperiu şi aparţineau. Mai cu seamă, populaţiei modeste de la oraşe. Aristocraţia senatorială era în marea ei majoritate păgână, în afară, poate, de Africa şi Egipt.
In aceste condiţii şansele creştinilor de a avea un împărat dintre ei erau mici şi fără un împărat creştin convertirea populaţiei ar fi fost încă multă vreme amânată. Prin convertirea lui Constantin la creştinism s-au modificat şi raporturile dintre Biserică şi Stat. Socotindu-se slujitorul lui Dumnezeu, responsabil în faţa Lui de buna rânduială în Biserică, el nu a ezitat niciodată să intervină în treburile acesteia în mod hotârâtor cum a fost cazul cu convocarea Sinodului de la Niceea. El a creat precedentul după care numai împăratul putea să convoace un Sinod Ecumenic, iar Biserica a acceptat autoritatea sa fără discuţie.
Politica internă a împăratului Constantin cel Mare
Grija deosebită pe care a manifestat-o Constantin pentru Biserica creştină , străduindu-se să contribuie la asigurarea unitătii sale, pornea nu numai dintr-un adânc sentiment religios, ci şi din necesităţi practice, politice. El era convins ca unităţii Imperiului, trebuie să-i corespundă unitatea de credinţa. Apărarea Imperiului, ordinea şi unitatea sa internă, au fost ţeluri urmărite în tot cursul vieţii sale de Constantin cel Mare. Pe plan administrativ şi militar el a păstrat orientările generale ale lui Diocleţian (impărţirea Imperiului în peste 100 de provincii, guvernate de conducători laici “praesides” şi militari-“duces”, apoi gruparea acestora în unităţi mai mari numite dioceze). De aceea în literatura de specialitate toate acestea sunt cunoscute sub numele de reformele diocletiano-constantinopolitane.
Tot lui Constantin cel Mare i se atribuie şi infiinţarea intre anii 318-326 a prefecturilor “praetorio”, adică unităţi administrative mai mari decât diocezele. La inceput au fost infiinţate trei: a Orientului, care cuprindea tot Orientul (Armenia, Palestina, Siria şi Egiptul), Asia Mica şi Balcanii; a Italiei, în care intra Italia şi Nordul Africii (Mauritania, Numidia şi Libia); a Galiei, cu Spania, Galia, Britania şi o parte buna a Germaniei. După 326 au mai fost formate încă doua: prefectura Iliricului (partea de Vest a Pen. Balcanice) şi prefectura Africii în Apus, desprinsă din cea a Italiei. Numărul prefecturilor a variat, iar la sfârşitul secolului al IV-lea (395) vor rămâne stabile 4: Illiricum şi Orientul care vor aparţine împăratului din Răsărit, Galia şi Italia, sub conducerea împăratului de Apus. La conducerea prefecturii pretorio se afla un prefect pretorio, iar o dioceza era condusa de un vicar.
In domeniul economic Constantin ia o serie de măsuri cu scopul de a consolida procesul de stabilizare a preturilor, iniţiat de Diocleţian printr-un edict în anul 301, iar în domeniul financiar emite moneda de aur cunoscută sub numele de aureus sau solidus, ce va rămâne etalonul de schimb pentru lumea de atunci până în vremea Împăraţilor Comneni. Tot Constantin va emite şi o moneda noua de argint (siliqua) şi una de bronz (follis), care vor reprezenta banii obisnuiţi folosiţi în afacerile curente.
In raporturile cu Licinius, Constantin a fost o vreme destul de apropiat cu atât mai mult cu cât sora sa Constantina era soţia acestuia. Cu toate acestea raporturile dintre cei doi s-au deteriorat după 320. Cauzele disensiunilor dintre ei sunt multiple, dar una dintre cele mai importante a fost atitudinea duşmănoasă adoptată de Licinius faţă de creştini. Conflictul dintre cei doi va atinge punctul maxim în anul 324, când la Chrysopolis, lângă Calcedon, Licinius este infrânt după o luptă crancenă. rămas singur împărat în anul 324 peste tot Imperiul, Constantin va instaura monarhia ereditară, asigurată până în 361 de fiii săi. Astfel ia sfârşit sistemul colegial de conducere instaurat de Diocletian.
Constantin cel Mare a murit în 337, fiind singurul dintre toţi Împăraţii Romei care l-a preaslavit pe Dumnezeu, împăratul a toate.


Cursul nr. 4
Imperiul bizantin sub urmaşii lui Constantin cel Mare
Constantin cel Mare fondatorul Imperiului creştin oriental a lăsat urmaşilor săi ca principală sarcină apărarea lui impotriva ereziilor şi a invaziilor barbare. în plus, la moartea sa, Imperiul nu avea încă un Augustus desemnat. în anul 335, cu prilejul sărbătoririi a 30 de ani de domnie, împăratul defunct a împărţit Imperiul intre cei trei fii ai săi şi cei doi nepoti, fără să fi indicat fiului cel mare, Constantin al II-lea, că ar avea drepturi deosebite. Nepoţilor Dalmatius şi Hanibalianus li s-a refuzat din start de către armată un rol politic. Astfel cei trei fraţi s-au întâlnit la Viminacium, în Moesia Superior şi şi-au împărţit teritoriile moştenite de la tatăl lor astfel: Constantius al II-lea (337-361) a avut mai întâi Orientul (Asia Mica, Siria, Palestina, Egiptul) la care se adaugă Tracia, iar mai apoi tot Imperiul. Constantin al II-lea (337-340) primeşte Occidentul (Bretania, Galia, Spania), iar Constans (337-350), care avea numai 14 ani primeşte Italia, Africa şi Illyricul Oriental.
Constans îşi fixeaza mai întâi capitala la Sirmium, iar mai târziu la Roma. Cucerind Nordul Italiei, Constantius al II-lea şi Constans domnesc fiecare în buna înţelegere, cu toate că intre ei existau deosebiri de credinţă, Constans fiind ortodox iar Constantius al II-lea arian. Dorinţa de a scăpa de sub tutela fratelui său, Constantin al II-lea, il va determina pe Constans să declanşeze un război fratricid, soldat cu moartea celui din urma în anul 350.
Rămas singur împărat Constantius al II-lea are de făcut faţă unor situaţii delicate de natură politică şi militară, atât în Occident cât şi în Orient. Incepând cu anul 338, când Sapor al II-lea asediază cetatea Nisibis, conflictul cu perşii va fi practic permanent până în 350. în ceea ce priveşte situaţia Imperiului la Dunărea de Jos, putem spune că sub Constantius al II-lea este conţinuată politica dusă de Diocleţian şi de Constantin cel Mare. El instalează noi trupe în Scythia Minor cum ar fi milites primi Constantiniani, la Noviodunum. în această perioadă a fost renovată cetatea Capidava, iar Constantiniana, oraş de pe malul Marii Negre, la N. De Histria, pare să fi fost refăcut tot acum. O importantă inscripţie descoperită pe teritoriul cetăţii Troesmis, ne dă amănunte interesante cu privire la măsurile suplimentare intreprinse de Constantius pentru paza acestor locuri de graniţa. Măsura se impunea pentru a face faţă goţilor, care adesea năvăleau dincolo de fluviu, treceau Dunărea pe furiş, primejduind viaţa paşnica a locuitorilor din aceasta zonă.
Pe plan religios, Constantius al II-lea a conţinuat să sprijine activ creştinismul, dar spre deosebire de tatăl său el a fost adeptul arianismului. El a căutat să promoveze această erezie, reuşind către sfârşitul domniei s-o impună ca doctrină oficială a Imperiului. Prin faptul că a incercat să impună o linie de conduită favorabilă arienilor, mulţi l-au considerat intervenţionist, fiind chiar asimilat cu "primul caz de cezaro-papism". Cearta dintre niceeni şi arieni va conţinua, sfântul Atanasie reintors din exil în 338 fiind nevoit să facă faţă reacţiei violente a arienilor. Aceştia din urmă se vor împărţi tot acum în două grupe: semiarienii, care admiteau numai o asemănare intre Fiul şi Tatăl, numiţi eusebieni deoarece il aveau în frunte pe Eusebiu de Nicomidia şi arieni radicali, sau eunomieni, de la numele conducatorului lor Eunomiu; aceştia din urmă considerau că intre Tatăl şi Fiul există o deosebire fundamentală, de substanţă. Prin hotărârea împăratului, Sf. Atanasie este alungat iar în locul său este pus Grigorie. Atanasie fuge în Italia, unde cere ajutorul papei Iulius, care il găseşte nevinovat (340). în Orient, episcopii ţin mai multe sinoade, în care se incearcă alcătuirea unui Crez propriu. în Occident, papa il convinge pe Constans să facă presiuni asupra fratelui sau Constantius al II-lea, pentru a fi convocat un sinod care să discute cazul lui Atanasie. în 342 sau 343 are loc un sinod la Sardica (Sofia), la care participă şi Atanasie. Din cauza neintelegerilor reprezentaţii celor două părţi a Imperiului se adună separat. Occidentalii il declară pe Atanasie nevinovat, iar orientalii după mai multe şedinte se mută la Adrianopol, unde il condamnă pe Atanasie şi alcătuiesc un nou Crez. La moartea lui Grigorie în 345, sub presiunea fratelui său, Constantius permite lui Atanasie să-şi ocupe scaunul din Alexandria. Din păcate lucrurilor nu se vor opri aici; în urma sinodului de la Rimini din 356 cu episcopii occidentali, Constantius al II-lea il va exila pe Atanasie pentru a treia oară. Tot sub presiunea lui Constantius al II-lea, la un alt sinod de la Seleucia din Palestina, se va adopta ca formula de credinţa oficială arianismul.
In ceea ce priveşte atitudinea faţă de păgânism putem spune că succesorii lui Constantin cel Mare au fost mai degrabă defavorabili, dar măsurile lor au fost de multe ori lipsite de coerenţă. O lege din vremea lui Constant din 341 prevedea abolirea superstiţiilor şi a sacrificiilor, fără a fi vorba aici de o interdicţie absolută a tuturor cultelor păgâne; era vorba probabil de o reinnoire a prevederilor din vremea lui Constantin cel Mare privind sacrificiile sângeroase şi alte practici păgâne.
Constatius al II-lea moare în 361 intr-o luptă cu vărul sau Iulian, cel care ii va fi succesor
Iulian Apostatul (361-363)
Iulian Apostatul era fiul lui Iulius Constantius Crispus (frate vitreg cu Constantin ll), primind o educaţie creştină aleasă. Din păcate în 351 se converteste în secret la păgânism şi frecventează pe unii filozofi din Asia Mica. De asemenea se simte atras de taumaturgul Maximus din Efes, care l-a învăţăt cum să comunice cu zeii. Convertirea sa la păgânism, de unde îşi va lua şi numele de "Apostatul", pare să fi fost determinată de aversiunea pe care o avea faţă de Constantius, cel care omorase mai mulţi membri ai familiei sale, apoi imaginea negativă oferită de disputele teologice.
Studiile sale literare şi filozofice la Marcellum în Capadocia (unde fusese exilat după masacrarea fmiliei sale) iar apoi la Efes şi Atena, l-au condus către o formă de religiozitate particulară dominată de neo-platonism. particularismul acestei alegeri consta intr-o filozofie de tip spiritual, o apropiere de mistere realizându-se prin ritualuri secrete, practici magice, prin care era invocată puterea zeilor şi a demonilor pe pământ şi în sufletele celor iniţiaţi. De asemenea, credinţa lui Iulian era sincretistă, amestecând elemente preluate din oracolele caldeene, cu religiile orientale şi misterele, mitologie clasică cu orfism, doctrinele lui Pitagora cu cele ale lui Platon. Teologia sa pe care o putem califica de tip gnostic-păgân, avea pronunţate caractere monoteiste, fiind apropiată mai degrabă de creştinism decât de păgânismul clasic: Iulian il venera pe Zeus (tatal), pe Helios (fiul asemenea Tatălui, mediator intre ideea binelui şi creaţie) şi un al treilea ipostas, mama zeilor, o fecioara născută fără mamă.
După ce în noiembrie 361 este desemnat succesorul lui Constanţius al II-lea, Iulian a incearcat să restaureze păgânismul. în acest sens îşi asumă în mod deplin titlul de “pontifex maximus” anulând măsurile luate anterior impotriva religiei tradiţionale, deschizând templele şi obligând pe creştini la restituirea cladirilor şi materialelor care le fuseseră oferite după confiscarea acestora de la păgâni. Măsurilor de restituire, Iulian a adăugat o serie de favoruri: donaţii de bani pentru construcţia şi repararea templelor, scutiri fiscale pentru oraşele majoritar păgâne, angajarea preferenţiala a funcţionarilor păgâni. Ceea ce urmărea Iulian era o reformă religioasă şi morală, inspirată în bună parte tot din creştinism. Astfel incearca mai întâi să reformeze clerul păgân, instituind în fiecare provincie un fel de şef al preoţilor, care asemenea episcopului mitropolitan supraveghea activitatea celor subordonaţi. Acest cler beneficia de cantităţi anuale de grâu şi de vin, iar surplusul trebuia împărţit săracilor. Iulian impunea preoţilor păgâni şi o serie de datorii cultuale: invăţarea cântărilor, rugaciunea de trei ori pe zi, postul, studiul filozofilor recomandaţi (erau exceptati Epicur şi scepticii), interdicţia citirii romanelor. Cei care nu respectau aceste recomndari riscau excluderea din cler. Faţă de creştinism Iulian afişa o orecare toleranţă contrazisă însă de măsurile pe care le va lua. Atitudinea sa a fost mereu insoţită de suprimarea unor hotărâri luate în vremea lui Constantin cel Mare: amenzi mari erau date comunităţilor creştine care distruseseră templele păgâne, li se interzice creştinilor exercitarea meseriei de profesor, iar în ultimele luni de domnie Iulian exclude pe creştini din funcţiile importante ale Statului şi nu le mai permite să săvârşesca inmormântări în timpul zilei. La inceputul anului 363 Iulian a permis evreilor reconstruirea templului din Ierusalim, iniţiativă eşuată în urma unui cutremur de pământ.
Consecinţele acestui demers au fost grave pentru evrei, carora li s-a reproşat ulterior alianţa cu un împărat anticreştin. Ostilitatea lui Iulian faţă de creştini mai poate fi observată şi din propria lucrare polemică intitulată “Împotriva galileenilor”.
Politica anticreştină a lui Iulian a făcut numeroase victime printre creştini: mulţi episcopi au fost exilaţi, au fost distruse biserici (la Panias, la Damasc, în Samaria) unii episcopi au fost masacrati iar în Dobrogea Sf. Emilian a fost martirizat la 18 iulie 362 în localitatea Durostorum (Silistra).
Campania militară impotriva perşilor din primavara anului 363, ar fi trebuit să reprezinte în viziunea lui Iulian, o probă ca zeii păgâni ii susţin pe adoratori. Până la urmă totul s-a incheiat cu un dezastru, sancţionat prin pierderea provinciilor orientale ale Imperiului. Pe 26 iunie 363, în timpul unor tratative cu perşii, Iulian este asasinat, iar odată cu moartea sa se punea căpat unei scurte perioade de reconsiderare a creştinismului în Imperiu
Valens (364-378)
Trecerea de la domnia lui Iulian la cea a lui Valens a fost făcută de împăratul Iovian, creştin care a domnit foarte puţin (363-364), găsindu-şi sfârşitul în Galia. în ceea ce-l priveşte pe Valens (364-378) a avut de luptat impotriva goţilor la Dunărea de Jos. De fapt, după moartea lui Iovian, goţii s-au amestecat în luptele interne pentru ocuparea tronului de la Constantinopol, susţinându-l pe Procopiu, considerat singurul descendent al lui Constantin cel Mare. Până la urmă invingătorul a fost Valens care organizează imediat o expediţie de pedepsire a goţilor nord-dunăreni. Pentru aceasta şi stabileste cartierul general la Marcianopolis, de unde intreprinde intre anii 367-369, expediţii în stânga Dunării. Prima campanie a inceput în Muntenia, împăratul trecând Dunărea pe un pod de vase şi urmărindu-i pe goţi până în muntii Buzăului, dar fără să poarte o luptă decisivă.
Din discursul ţinut de retorul Themistios la 28 martie 368, cu prilejul a 5 ani de domnie, rezultă că la Nord de Dunăre erau cunoscute cele două edicte date în 362, primul impunând în cazul numirii unui profesor aprobarea autorităţilor imperiale locale, iar al doilea interzicând creştinilor să mai predea în şcoli. Tot de aici aflam o serie de informaţii interesante şi despre istoria Dobrogei. Astfel, populaţia de aici se arata nerăbdătoare pentru ca împăratul să restaureze liniştea şi pacea la Dunăre. De aceea Valens doreşte să reia în 368 campania impotriva goţilor, dar este impiedicat de inundaţiile provocate de fluviu. Armata sa rămâne toată vara la Vicus Carporum (satul Carpilor), probabil în apropiere de Hârşova (Carsium), singurul vad din zona Durostorum şi Noviodunum. expediţia este reluata în 369, dar de data aceasta în N. Scytiei Minor, în regiunea dintre Carpaţi şi Nistru. Atanarich, conducatorul goţilor, este silit să ceară pacea, ale cărei condiţii sunt discutate în 369. Condiţiile păcii sunt favorabile romanilor, barbarii luându-şi obligaţia de a nu mai trece în Imperiu, stabilindu-se pentru schimburile comerciale două puncte de graniţă: Constantiniana Daphne şi Noviodunum.
De asemenea lui Atanarich i se cerea să nu-i mai persecute pe creştinii autohtoni sau goţi, aflaţi în stăpânirea sa. în această perioadă vor fi construite două fortareţe cunoscute după nume, fără sa fi fost identificate şi pe teren: Valentiniana, de la numele fratelui lui Valens, şi Graţiana, după numele nepotului său Graţian. Atanarich nu a respectat toate prevederile păcii incheiate în 369, prigoana impotriva creştinilor fiind indrepată atât către populaţia autohtonă cât şi asupra goţilor.
Creştinismul fusese predicat în stânga Dunării de misionarii trimişi de autorităţile bisericeşti din Scythia Minor, dar şi din Capadocia prin grija Sf. Vasile cel Mare. Astfel religia creştină prinsese rădăcini adânci atât printre autohtoni, cât şi în rândul goţilor. Misiunea ortodoxă exercitată în stânga Dunării a fost deosebit de activă şi a dus la instaurarea unei organizări temeinice cu parohii în sate şi cetăţi, cu populaţie mixtă: autohtonă şi gotă. în fruntea acestor parohii erau desigur preoţii, protopopii şi bineinţeles episcopii. Dintre aceştia din urma cunoaştem până acum urmatoarele nume: Teofil, Ulfila (apostolul goţilor, botezat în rit arian de episcopul Eusebiu de Nicomidia, cel care traduce Biblia în limba germana în 350), Godas sau Silvanus. Toate parohiile dimpreună cu preoţii lor şi cu episcopii formau asa-numita "Biserică a lui Dumnezeu" care se afla în ţara goţilor. Titulatura ei era: "Biserica lui Dumnezeu şi a tuturor parohiilor Sfintei Biserici Ortodoxe din Capadocia", condusă în vremea aceea de Sf. Vasile cel Mare. La "construirea" acestei Biserici a contribuit în mod deosebit Sava Gotul, misionar creştin din Capadocia, care a suferit martiriul în anul 372, cu ocazia persecuţiei dezlănţuite de Atanarich. Din Actul martiric al sfântului Sava, ca şi din activitatea cunoscută a episcopilor menţionaţi mai sus, deducem că Biserica existentă în regiunea dominată de goţi, avea edificii de cult (bazilici) şi a activat pentru răspândirea creştinismului în masa autohtonilor şi a barbarilor.
Pacea din 369 cu goţii nu a avut consecinţe durabile, deoarece pătrunderea hunilor în 375-376 în regiunile nord-dunărene a tulburat echilibrul care se stabilise, obligând populaţiile germanice să se deplaseze spre sud.
Atacat de huni în regiunile Nistrului, Atanarich se va retrage spre Siret şi Munţii Carpaţi, unde va incerca să-şi organizeze rezistenţa. Este foare probabil ca în această perioadă să fi fost construit şantul de apărare impotriva hunilor, intre Siret şi Prut, în dreptul localităţii Stoicani (jud. Galaţi). Nesiguranţa creată de deplasarea hunilor, precum şi o serie de neinţelegeri apărute intre Atanarich şi unii principi goţi precum Frithrigen sau Alaviv, ii va determina pe aceştia din urmă să ceară împăratului Valens permisiunea de a imigra în Imperiu, promitând în schimb să devină creştini şi să apere provinciile Dunărene impotriva unor atacuri. Valens a consimtit la aceasta, dar aflându-se în Orient, unde lupta cu perşii, nu a putut controla indeaproape modul în care se desfaşura înţelegerea. Goţii trec Dunărea pe la Durostorum, dar administraţia romană, în special conducătorii diocezei Tracia, Lucinus şi Maximus, nu le-au asigurat hrana necesară până când aceştia trebuiau aşezaţi în calitate de coloni. Mai mult decât atât au fost şi infometaţi, pentru a supravieţui fiind nevoiţi să-şi vândă obiectele de pret şi copiii ca sclavi. în mod firesc goţii aflati deja în Imperiu se vor revolta, având de partea lor şi pe cei de dincolo de Dunăre. Armatele romane vor fi infrânte, iar mai multe provincii vor fi devastate. Presat pe de-o parte de populaţia romană, iar pe de alta de ravagiile barbarilor, Valens se va angaja intr-o lupta directă, soldată însă cu infrângerea sa la Adrianopol în 378. Dezastrul din acest an va avea consecinţe grave pentru Imperiu: de acum incolo goţii vor rămâne pentru totdeauna în graniţele Imperiului, se vor amesteca în treburile sale interne, detinând o pondere de care conducerea de la Constantinopol va trebui să ţină seama. în Bătălia de la Adrianopol moare şi Valens, ars probabil de viu intr-o casă în care se retrăsese pentru a-şi lega rănile.
Politica religioasă în Imperiu de la Iulian Apostatul
până în vremea lui Teodosie I cel Mare


Succesorii imediaţi ai lui Iulian Apostatul, nu revin în intregime la politica religioasă dusă de predecesorii lor. Iovian a cărui domnie a fost efemeră, era creştin, el abrogând o serie de măsuri discriminatorii, cum ar fi interdicţia de a invăţa şi a restitui Bisericii o serie de privilegii. Însă el nu s-a angajat în luptele interne ale Bisericii, rămânând chiar tolerant faţă de păgânism, limitandu-se numai la interzicerea superstiţiilor.
Cei care i-au succedat lui Iovian, Valentinian I (364-375) în Occident şi Valens (364-378) în Orient, au fost creştini, politica lor religioasă fiind marcată de o atitudine favorabilă creştinilor.
Câteva din legile date acum, tind să prevină unele excese: limitarea intrării în cler, nu exagerează cu privilegiile acordate clerului; în plus, Valentinian se abţine în Occident de la intervenţia puterii seculare în problemele interne ale Bisericii, declarând ca acestea trebuie rezolvate de episcopi.
Politica celor doi Împăraţi faţă de păgânism a fost relativ tolerantă. Una din primele legi date acum şi reinnoită în 370, menţinea libertatea de cult. Sacrificiile nocturne erau interzise încă din 364 , mai degrabă din teama faţă de magie decât din ostilitate faţă de păgânism, dar prin intervenţia proconsulului Ahaiei, Valentinian, misterele lui Eleusis vor fi autorizate. Nu trebuie exagerata nici toleranţă lui Valentinian faţă de creştini: una din legile sale inscrisă mai târziu intr-un capitol consacrat creştinismului din Codexul lui Teodosie al II-lea, interzicea folosirea soldaţilor pentru paza templelor păgâne, inclusiv a templelor unde era celebrat cultul public. Acest lucru atestă o atitudine discriminatorie bazată pe criterii religioase din partea Statului.
In privinţa lui Valens, acesta va favoriza pe arieni, atitudine determinată de faptul ca fusese botezat de un arian moderat, episcopul Eudoxius. De aceea arianismul se va răspândi în rândul populaţiilor germane din stânga Dunării şi chiar din interiorul Imperiului, provocând mari tulburări în rândul autorităţilor bisericeşti şi a populaţiei creştine. Incepând cu anul 365 foarte mulţi episcopi vor fi alungaţi de pe scaunele lor. în atitudinea sa Valens nu va avea succesul scontat, pentru ca atât în Apus cât şi în Răsărit traiau mari personalităţi cum au fost Părinţii Capadocieni, intre care s-a distins Vasile cel Mare (episcop intre 370-379), Meletie al Antiohiei, Atanasie (+373), fratele şi succesorul sau Petru al Alexandriei. în Apus trebuie amintiti papa Damasus şi Sf. Ambrozie al Mediolanumului. Valens a incercat să-şi impună politica sa ariana şi în Dobrogea, unde păstorea în acea vreme episcopul Bretanion (sărbătorit în calendarul ortodox la 25 ianuarie), atunci când Valens se afla în Dobrogea cu prilejul campaniilor sale impotriva goţilor şi a vrut să-l determine pe Bretanion să treacă la arianism. în Istoria bisericească, Sozomen ne relatează acest eveniment, spunând că împăratul a intrat în biserică şi l-a indemnat pe Bretanion să se unească cu arienii.
Episcopul de la Tomis şi-a susţinut cu mult curaj punctul său de vedere cu privire la învăţătura Sinodului I Ecumenic de la Niceea, iar poporul l-a insoţit. Afrontul adus împăratului prin acestă atitudine a atras după sine exilarea lui Bretanion, iar Biserica din Tomis a rămas astfel fidelă Ortodoxiei. în Occident, după moartea lui Valentinian I a urmat fiul său Graţian (375-378), un creştin pios chiar "prea credincios decât ar fi trebuit pentru un şef de Stat" aşa cum afirmă Rufin în Istoria bisericească. Politica sa religioasă este în primii ani de domnie asemănătoare celei duse de tatăl său. El confirma faptul că problemele de ordin bisericesc trebuie rezolvate de episcopi, dar impune judecarea preoţilor implicati în crime, de către magistraţi civili. în urma cererii formulate de papa Damasus (378) la un sinod local ţinut la Roma, împăratul accepta ca Statul să se ingrijească de punerea în aplicare a hotărârilor luate de sinoade (expulzarea episcopilor depuşi din scaun).
Interesant pare şi edictul formulat de Graţian, prin care era permisă "libertatea de a se inşela" (securitas erroris humani). Acest edict impus cu siguranţă de către arieni în timpul unei scurte vizite intreprinse de împărat la Sirmium, va fi aplicabil pentru o perioadă scurtă. Tulburările provocate de arianism în perioada de după moartea lui Cosntantin cel Mare, au scos la lumină intreaga complexitate a noii situaţii în care se găsea Biserica în raport cu lumea.
Adesea victoria risca să se transforme în infrângere, iar sfârşitul unor persecuţii în dependenţă faţă de autorităţi. Adesea suntem foarte sensibili la riscul pe care il poate avea colaborarea excesiva a Bisericii cu Statul. Durerea unor perioade sumbre din istorie ne determină să vedem cu ochi buni şi obiectivitate un proces deosebit de complex: implicarea Bisericii în lume. Prin aceasta nu înţelegem un particularism aparte al relaţiei dintre Biserică şi Stat, nici adopţia formală de către societate a unor ceremonii, simboluri sau rituri creştine, ci o profundă transformare a spiritului uman, care are loc la adăpostul acestui proces, transformare greu de sesizat, dar deosebit de importantă prin consecinţe. Este vorba de includerea în spiritul şi constiinţa umană a lui Iisus. După Constantin, creştinismul devine cu adevărat destinul lumii, aceasta fiind şi importanţa deosebita a acestei perioade. Prima impresie lasată de secolul al IV-lea este aceea a unei convertiri rămasă "nominală". în aparenţă, atât pe timpul lui Constantin cât şi a urmaşilor acestuia au loc foarte multe controverse legate de creştinism; în acelaşi timp biserici splendide sunt ridicate în oraşe, sunt oficiate cu multă solemnitate slujbe, veşmintele liturgice sunt confecţionate din aur şi pietre preţioase. Intrebarea pe care ne-o punem este următoarea: putem observa o reinnoire morală sau creştinismul a influenţat pur şi simplu legile, obiceiurile şi principiile Statului care l-a adoptat?
Constantin a decretat Duminica zi de odihnă, a scutit de impozite Biserica şi clerul, a acordat putere judiciară episcopilor, a protejat familia. Din păcate o parte a acestei legislaţii "creştine" tindea să acorde privilegii Bisericii, iar pentru a umaniza un pic viaţa era păstrata linia dreptului roman. în orice caz nu observam acum o anumită criză de constiinţă. Au fost în secolul al IV-lea domenii în care s-a inregistrat chiar o creştere a servilismului omului faţă de Stat. Judecând această perioadă suntem tentaţi să o facem în raport cu problemele pe care creştinismul le are astăzi. Raportul dintre Biserica şi Stat, problemele de cultură sau societate au evoluat mult, astfel incât trebuie să ţinem cont de o creştere dificilă, în care idealul creştin nu a fost atât de usor de impus. Primul obstacol al Bisericii din acesta perioadă nu era nici imperfeţiunea particulară, sau a Statului şi societăţii, ci păgânismul. Nu putem judeca în mod corect realizarile din acestă epocă fără a înţelege natura luptei.
Păgânismul il reprezentam de obicei ca pe un cult adus idolilor, iar victoria Bisericii pare ceva simplu şi firesc. Lucrurile sunt însă ceva mai complicate. în spatele adorării idolilor se ascund mentalităţi specifice şi coerente, un ansamblu de idei şi credinţe profund inrădăcinate în oameni, care nu erau usor de eliminat şi care nu au dispărut nici până astăzi. Intr-un mod foarte general am putea descrie acestă viziune a lumii ca fiind legată de tendinţa omului de a se lasa supus uneori iraţionalului din natură. Acesta ar conduce "destinul" pământului şi al celor care locuiesc pe el, omul prin această fragilitate ajungând la un cult dominat de sacrificii. Până la un oarecare punct omul poate ajunge să domine aceste forţe cu ajutorul magiei, dar nu reuşeşte să le cunoască până la capăt. Atitudinea faţă de lume este dominată de teama, de un sentiment al dependenţei faţă de anumite forţe misterioase: omul le poate invoca, dar nu le poate face inteligibile.
Creştinismul vedea în păgânism o mare minciună, o minciună la adresa lui Dumnezeu: el se va concentra acum asupra luptei impotriva păgânismului. Era vorba de o lupta pentru sufletul uman, pentru eliberarea sa din iadul care-i otrăvea conştiinţa şi viaţa. în lumina acestui conflict înţelegem mai bine ceea ce suntem tentaţi să numim astăzi un compromis cu lumea. Pe vremea persecuţiilor, micul grup de creştini era prin lege exclus din viaţa publică. urmaşii lui Hristos nu puteau avea un rol activ în lume, ci numai de a-L marturisi pe Domnul prin cuvinte şi sânge. odată cu edictul de la Milan lucrurile se schimbă în mod radical: tot mai mulţi oameni vin la biserici, Biserica fiind plasată în centrul vieţii Imperiului. Marturia martirilor a demonstrat inseparabilitatea religiei creştine de viaţă, afirmând că omul aparţine Împărăţiei lui Hristos. Sensul mesajului creştin era ca Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat odată cu intruparea lui Hristos, devenind inceput al unei vieţi noi în lume. în lumina acestei Împărăţii nimic în lume nu mai putea pretinde pe viitor că reprezentă o valoare absolută: nici Statul, nici cultura sau familia. Totul era subordonat unicului Domn. De aici şi refuzul creştin de a acorda împăratului apelativul de "Domn". Împăratul plasase Imperiul său sub această protecţie şi se pregatea să fie sancţionat acum de Biserică şi nu de idoli, aşa cum o făcuse mai inainte. Putea Biserica să se eschiveze de la o astfel de sarcina? Nu, în măsura în care folosind termenii sfântului Atanasie, afirma: "Crucea nu a fost un dezastru pentru creatura, ci tămăduire".
Abolirea păgânismului insemna nu numai inlăturarea idolilor şi a cultului acestora, ci şi etanşeizarea nevoii care hrănise această necesitate. Pentru aceasta era nevoie de un sens autentic dat vieţii, iar eventualele analogii intre creştinism şi anumite forme păgâne nu trebuie să ne mire. creştinismul a adoptat şi asimilat chiar unele forme ale religiei păgâne, pentru ca intenţia sa era de a completa cu sensuri noi şi autentice toate formele acestei lumi. Biserica nu a negat legătura sa cu religiile naturale, ci din primele veacuri a conferit acestei relaţii semnificaţia contrară pe care istoricii moderni ar fi dorit s-o vadă. Ei explică totul prin "împrumut" sau "influenţe", în timp ce Biserica prin gura lui Tertulian a afirmat întotdeauna că "sufletul uman este natural creştin". în consecinţă religiile naturale şi păgânismul nu erau decât distorsiuni a ceea ce prin natură era adevărat şi bun. Prin acceptarea unor forme preexistente Biserica nu făcea altceva decât să restituie lui Dumnezeu ceea ce-i aparţinea, restaurând totodată "imaginea căzută" a umanităţii. De aceea ar trebui să ne întrebăm mai degrabă ce sens a dat Biserica formelor particulare pe care le-a adoptat.
Din acest punct de vedere, arhitectura sacră, care cunoaşte o dezvoltare deosebită odată cu Constantin cel Mare este un exemplu interesant. Dacă în perioada persecuţiilor Biserica nu avea clădiri speciale pentru cult, aceasta se datora faptului că era impiedicată să aibă. Era vorba în această reacţie şi de opoziţia creştinilor faţă de doua atitudini religioase reprezentate pe de-o parte de raportul evreilor cu Templul lor din Ierusalim, iar pe de alta de funcţia pe care o avea Templu la păgâni. Pentru aceştia din urmă, templul era un habitaclu sacru al divinităţii, dar sacru este diametral opus profanului. În interiorul Templului puteau fi aduse sacrificii pentru oameni pentru a se concilia cu divinitatea, dar în afară lumea rămânea profană şi îndepărtată de Dumnezeu.
Vestea cea noua adusă de creştinism constă intr-o schimbare de atitudine: de acum Dumnezeu a ales pentru templu pe om, El nelocuind în "templele făcute de mâna omenească" (I Corinteni VI, 19). Astfel opoziţia dintre sacru şi profan era surmontată, pentru că Hristos s-a intrupat, pentru a-l sfinţi pe om şi viaţa, pentru a-l uni cu Dumnezeu. Templul cel nou erau creştinii,iar adunarea lor era Biserica. Nu mai era ca altădată un "templu făcut de mâna omenească", ci Duhul Sfânt făcea din om, prin unire cu ceilalţi fraţi ai săi, un templu viu. Locul unde se adunau creştinii era sfânt, iar această sfinţenie se putea răspândi în intreaga lume. creştinii incep să-şi construiască templele lor, iar această lucrare devine incepând cu Constantin una din principalele manifestări ale vieţii bisericeşti. Forma principală a templelor creştine a fost în sec. al IV-lea cea basilicală, ori acesta avea la origine un edificiu profan, destinat adunărilor numeroase, de genul tribunalelor, pietelor sau reuniunilor publice. Aceasta insemna că prin construirea propriilor temple, creştinii respingeau deliberat atât modelul Templului din Ierusalim, cât şi pe cel al templului păgân. Templul creştin era supus în intregime viziunii Bisericii ca o adunare a creştinilor. El are în centru o masă pentru săvârşirea Euharistiei, care transforma această adunare în Biserica, care ii uneste pe creştini, devenind templu al Trupului lui Hristos. Astfel existenţa templelor creştine nu aducea nici o schimbare de fond Bisericii, dar ii conferea templului o semnificatie noua. După edictul de la Milan, templul creştin incetă de a mai fi un loc de întâlnire semi-clandestin, devenind centrul intregii vieţi religioase din cetate. odată cu inaugurarea Constantinopolului, Constantin punea bazele unui urbanism creştin, care va servi drept referinţă pentru tot Evul Mediu creştin.
Biserica va incorona prin cupola ei intreaga cetate, protejând-o cu umbra ei, iar Constantinopolul va deveni centrul creştin al Imperiului. Tot acum o nouă legătură "fizică" se stabilea intre Biserică şi lume. în fiecare oraş martirul local este considerat drept "Sfântul Patron" al cetăţii, iar rugăciunea din Biserica "pentru toţi şi pentru toate" va fi considerată pentru acest spaţiu precis. Biserica şi cultul ei devenea principala formă de predicare a creştinismului intr-o lume încă pe jumatate păgâna, şcoala noii societăţi creştine. Răspunzând nevoilor acestei lumi, asumând-şi funcţia de altădată a păgânismului, Biserica plasa imaginea lui Hristos în centrul lumii.
Sanctificarea timpului, a naturii, a vieţii, ferma convingere că "prin Cruce am fost vindecaţi", iată sensul care uneori a fost considerat drept un "compromis" progresiv al Bisericii cu lumea. El trebuie măsurat în funcţie de inspiraţia sa initială şi nu în raport cu unele distorsiuni sau inadecvări apărute pe parcurs. Statul exercita chiar presiuni asupra Bisericii, episcopii arătându-se adesea servili. Până la urmă însă cei slăviţi de Biserica au rămas Atanasie cel Mare sau Vasile cel Mare şi nu Eusebiu de Nicomidia; Statul se va supune adevărului lor. Pentru prima dată principiul adevărului obiectiv, independent de orice alt lucru din lume era pus deasupra oricărei autorităţi. în disputele de cuvinte se va forma conştiinţa omului modern: credinţa sa în raţiune şi libertate, capacitatea sa de a infrunta fără teamă realitatea aşa cum este, pentru că adevărul este deasupra realităţii. în secolul al IV-lea are loc o reconciliere cu lumea, o acceptare a culturii sale, a formelor sale de viaţa, a limbajului şi a gândirii sale. sfântul Vasile cel Mare şi prietenul său sfântul Grigorie Teologul îşi vor aminti toată viaţa cu plăcere de anii tinereţii lor la Universitatea păgâna din Atena (împreună cu Iulian Apostatul). Reconcilierea s-afăcut însă sub semnul Sfintei Cruci, lumea a căpătat o finalitate, este concepuţa că o cale, o luptă şi un progres.


Cursul nr.5
Epoca lui Teodosie I cel Mare


In urma dezastrului lui Valens de la Adrianopol, împăratul Graţian (367-383), nepot al lui Valens, proclamă la 19 ianuarie 379, la Sirmium, că Augustus pe Teodosie, căruia ii incredinţează spre administrare provinciile orientale ale Imperiului, precum şi diocezele Dacia şi Macedonia.
Teodosie era un general de origine spaniolă, el domnind alături de Graţian până în anul 383, dată la care Maxim, conducător al trupelor din Bretania, il omoară pe cel din urmă. Recunoscut o vreme de Teodosie, Maxim îşi exercită puterea în Occident (Galia, Spania, Bretania) în perioada în care fiul lui Graţian, tânărul Valentinian al II-lea, sub regenţa mamei sale Iustina, administra Illyricul, Italia şi Africa. Valentinian al II-lea moare în 392, el fiind urmat de un alt uzurpator Eugen, care va domni în Occident până în 394.
Revenind la Teodosie putem spune că pe plan extern este confruntat cu problema gotică. în acest sens el incearcă să reorganizeze armata, lucru deosebit de dificil din cauza numărului mare de barbari instalaţi pe teritoriul Imperiului. Din Sirmium împăratul porneşte spre Tesalonic, unde va rămâne mai multă vreme. Pe drumul spre Tesalonic el a incercat să câştige bunăvoinţa goţilor, atât a celor din interiorul Imperiului, cât şi din afara lui. Unora le-a trimis cadouri iar altora bani în aur.
Asemenea "atenţii" au fost descoperite şi pe teritoriul ţării noastre, ele constând în monede de aur, dar mai ales în lingouri. Cele de la Crasna şi Feldioara au legătură cu aceste evenimente de la inceputul domniei lui Teodosie. în afara acestui procedeu Teodosie a apelat şi la lupta armată. Trupele sunt trimise în Moesia şi Tracia, obţinând în iulie 379 o victorie importantă impotriva goţilor. Tot acum sunt alungaţi dincolo de Balcani alanii şi hunii. Beneficiind de ajutorul lui Graţian, care-i trimite trupe conduse de generali vestiţi precum Bauto şi Arbogastes, Teodosie reuşeşte să anihileze pericolul gotic, intrând triumfator în Constantinopol. La rândul lor ostrogoţii vor pleca în Occident, de unde se vor reintoarce, fiind şi ei invin şi de comandantul Traciei.
Atanarich ameninţat de huni va cere azil în Imperiu, fiind primit cu onoruri la Constantinopol în ianuarie 381. Prea obosiţi după atâtea lupte, goţii cer pace, incheiată la 3 octombrie 382, în baza căreia ei deveneau foederaţi (aliaţi) ai Imperiului şi primeau pământuri în zona dintre Dunăre şi Balcani. Spre deosebire de tratatele de pace anterioare, cel din 382 a fost discutat de goţi de pe poziţia unora care se aflau deja în interiorul Imperiului, cerând să fie colonizaţi, să fie autonomi şi să fie scutiţi de impozite. Ei acceptau să fie angajaţi în armată, unii ajungând chiar să ocupe funcţii importante, situaţie ce va crea unele dificultăţi politice şi militare.
Intre regiunile dintre Dunăre şi Munţii Haemus (Balcani) am văzut că au fost colonizaţi goţi în calitate de aliaţi ai Imperiului. în acest spaţiu trebuie inclusă şi Dobrogea, despre prezenţa goţilor aici găsind câteva amănunte la istoricul păgân Zosimus. Chiar dacă a trăit pe vremea lui Teodosie al II-lea, acest istoric a putut culege unele informaţii despre epoca nu prea indepărtată a lui Teodosie al II-lea. Astfel el spune că goţii aveau un tratament privilegiat, dar se manifestau abuziv cu populaţia locală din Dobrogea. în plus, comportamentul lor nu era de adevăraţi aliaţi ai Imperiului, ci manifestau dispret faţă de armata romană şi comandanţii ei. goţii se dădeu adesea la jafuri, prădând localităţile pe care în mod normal trebuiau să le apere. Zosimus mai aminteste şi de revoltă şefului garnizoanei romane de le Tomis, pe nume Gherontius, care va reuşi "sa elibereze Scythia de pericolele ce o ameninţau", invingând "cu vitejie şi curaj" pe barbarii care se ridicaseră impotriva ei. De teama goţilor, Teodosie I va fi pe punctul să-l pedepsească pe Gherontius, scăpat în ultima clipă de eunuci, cărora a trebuit să le impartă averea personală. Episodul este relevator pentru starea de spirit în care trăiau locuitorii provinciei Scythia sau ai altor provincii în care se găseau goţi, amintind totodata şi de existenţa unei Biserici la Tomis cu drept de azil, în care se refugiaseră barbarii urmăriţi de Gherontius.
Pacea din 382 a fost de scurtă durată deoarece barbarii nu erau oameni care să stea prea mult intr-un loc, astfel încât conflictul cu goţii a conţinuat în iarna anilor 384 - 385 şi 385 -386. în aceşti ani Imperiul nu a reuşit să impiedice atacul unor barbari impotriva cetăţii Halmyris, de pe malul lacului Razelm. Cu toate acestea în toamna anului 386 armatele romane obţin o victorie importantă impotriva unui grup insemnat de ostrogoţi, refugiaţi din stepele de sud ale Rusiei sub conducerea lui Odoteus, ajung şi în această zonă din cauza presiunii hunice. Ostrogoţii cer şi ei azil în Imperiu, dar bizantinii ii refuză având deja experienţa tristă cu ceilalţi. Victoria din 386 a contribuit mult la ridicarea prestigiului romanilor în faţa barbarilor, împăratul ridicând în amintirea acestui eveniment o columnă în cartierul Taurus din Constantinopol (inaltă de 42 m.).
In Occident, Graţian este ucis la Lugdunum, Teodosie fiind nevoit să-l recunoască pe Maximus drept conducător în regiunile de dincolo de Alpi; Italia şi Africa rămân mai departe lui Valentinian al II-lea (375-392), patronat de mama sa Iustina. Profitând de nemulţumirea populaţiei faţă de măsurile de incurajare a arianismului luate de Iustina, Maximus trece în Italia, Valentinian al II-lea şi mama sa fiind obligaţi să se refugieze la Tesalonic şi să ceară ajutorul lui Teodosie. Sora lui Valentinian al II-lea devine soţia lui Teodosie, căruia ii dăruieşte o fiică pe Galla Placidia. în urma contraofensivei declanşate în 388 de Teodosie, Maximus este înfrânt şi omorât, iar Valentinian repus în scaun. Până la urma Valentinian este şi el asasinat în 392 de către Arbogastes, un franc numit de Teodosie magister millitum. Locul rămas liber în Occident, este luat de un funcţionar al Curţii, Eugenius, înfrânt la rândul său de Teodosie în Bătălia de la Aquileea, armata imperială fiind formată în bună parte din goţi, alani, huni şi iberi din Caucaz, iar printre ofiţeri ii aveau pe Gainas, Alaric, Stilichon, care vor juca un rol important în cursul anilor următori, după această victorie Teodosie rămâne singur împărat peste tot Imperiul.


Politica faţă de creştinism a împăratului Teodosie I cel Mare
Teodosie I cel Mare a acordat problemelor religioase o atentie deosebită, încât s-a putut spune despre el că "s-a ocupat mai mult de situaţia Bisericii decât de problemele Statului şi ale sale" (Sf. Ambrozie). Domnia lui Teodosie a insemnat şi revenirea la carma Imperiului a Împăraţilor ortodocşi, Teodosie fiind primul care a renunţat la titlul de pontifex Maximus, obligatoriu în titulatura unui împărat roman. Încă de la inceputul domniei sale, alături de Graţian va incerca să apere adevărata credinţă ortodoxă, credinţa universală. Aceasta atitudine este ilustrată printr-o opoziţie evidentă faţă de diferitele "dizidente ariene", sau faţă de donatişti, maniheeni, apolinarişti etc.. La venirea la Constantinopol a lui Teodosie, episcop era Damofilus (arian), iar conducătorul anomeilor, Eunomius, trăia la Calcedon, influenţa arienilor fiind deosebit de puternică. După moartea sfântului Vasile cel Mare (379), sfântul Grigorie de Nazianz este chemat de clerul şi populaţia capitalei, pentru a deveni episcopul lor. Grigorie vine la Constantinopol, unde intemeiază Biserica Invierii (Anastasis), în care pronunţa intre 379-380 cunoscutele cuvântări impotriva anomeilor şi a pnevmatomahilor, numite cele 5 Cuvântări Teologice, care vor provoca mari tulburări.
Membrii tuturor acestor dizidente erau consideraţi drept "eretici" şi supu şi rigorilor legii. La 3 august 379, Graţian anulase deja măsurile luate la Sirmium cu un an mai inainte: el interzicea adunarile ereticilor, nu le recunoaşte conducătorilor lor calitatea de clerici, această măsură vizându-i, se pare în mod special pe donatişti. câteva luni mai târziu, la 28 februarie 380, un edict promulgat de Teodosie I la Tesalonic, fără consultarea prealabilă a episcopilor, preciza criteriile care dădeau dreptul la titlul de "Creştin al Bisericii universale"; un alt edict din 10 ianuarie 381 reamintea acelaşi lucru ca dealtfel şi cel emis în iulie 381, după Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol. Toate aceste edicte menţionau cel puţin pentru partea orientală a Imperiului, că religia creştină adevărată este cea care se acordă cu credinţă marturisită la sinodul de la Niceea, fiind menţionat pe scurt şi conţinutul; erau citeţi şi episcopi consideraţi garanţi ai acestei credinţe.
Deodată toţi dizidenţii se vedeau în postura de a fi consideraţi eretici, construirea de Biserici le era interzisă, că dealtfel şi reuniunile liturgice, chiar şi în case particulare, iar clerul lor era alungat din capitala. Cu toate acestea în 386 un edict al lui Valentinian al II-lea restituia pentru eternitate "drepturile sale" unei fracţiuni ariene: aici era desigur şi influenţa mamei sale Iustina. Acest edict era trecut şi în Codex Teodosianus, permiţând multor arieni să-şi păstreze Bisericile din afara oraşelor. Aceasta constituia singura excepţie, în anii care au urmat Teodosie I luând măsuri drastice impotriva tuturor ereticilor: ei nu aveau nici un drept aşa cum avea Biserica Universala şi făceau obiectul mai multor interdicţii, cum ar fi interdicţia de a avea locuri de cult, de a se reuni, de a hirotoni preoţi. alţii cum ar fi maniheii, erau reprimaţi foarte dur, fiind privaţi chiar de o serie de drepturi civice, din 389 având şi interdictul de a mai locui la Roma. Sub incidenţa lipsirii de drepturi civile de genul de a lăsa testamente sau moşteniri, au fost arienii incepând din anul 389.
Dacă prin edictul de la Milan din 313, creştinismul devenea numai o religie licită, alături de alte culte păgâne, acum se făcea un pas inainte, decisiv, prin care Ortodoxia era declarată singura credinţa permisa în Imperiu: în edictele date acum se făcea o distincţie clară intre catolicus şi ereticus, primul termen desemnându-i pe ortodocşi, adepţi ai hotărârilor Sinodului de la Niceea, iar al doilea pe toţi părţizanii celorlalte culte religioase, păgânii erau consideraţi o categorie aparte.
Drept urmare nu era permisă decât existenţa Bisericii Catolice. Prin decretul lui Teodosie din 28 februarie 380, se adaugă termenului catolicus, care insemnă universal, adică Biserica Universală, spre deosebire de secte aşa cum precizase pentru prima oară Sfântul Ignatie al Antiohiei, şi semnificaţia de ortodox, drept credincios.
Cu siguranţă că aceste măsuri nu au fost puse în practică cu strictete, dar ne dau indicaţii precise cu privire la orientarea politică a Statului, garant de acum al Ortodoxiei. La această legislaţie trebuie amintită şi preocuparea pentru conduita preoţilor, a clerului în general, tradusă prin numeroase exigente de ordin moral: adulterul şi homosexualitatea fiind sever pedepsite. După moartea lui Graţian în 383, uzurpatorul Maxim era convins ca Imperiul i-a fost dat de Dumnezeu, interesându-se de problemele Bisericii şi condamnându-l pe Valentinian pentru politica sa de favorizare a arianismului, persecută pe manihei. în 384, tribunalul imperial pe care-l prezida, confirma condamnarea la moarte a lui Priscilian, un episcop spaniol pe care un sinod local ţinut la Bordeaux il declarase maniheu, fapt care a suscitat oprobiul a numeroşi episcopi printre care Martin de Tours şi totodată inceputul unei schisme în rândul episcopatului din Galia. El va fi considerat de discipolii săi drept martir. Această mişcare declanşată de omorarea lui Priscilian va dura până în sec. V-VI.
Pentru această perioadă nu pot fi uitate lucrările Sinodului al II-lea ecumenic tinute la Constantinopol în primavara anului 381. Tema acestui sinod a fost erezia lui Macedonie, cunoscută sub numele de erezia pnevmatomaha, deoarece era impotriva Dumnezeirii Sfântului Duh.
Macedonie făcea din Sfântul Duh o creatură, o persoana mai mica decât Tatăl şi Fiul. Erezia sa a fost combătută şi s-a hotărât că Sfântul Duh este a treia persoană a Sfintei Treimi, egală cu ele şi prin urmare i se cuvine aceeaşi cinstire. S-au redactat acum şi ultimele 5 articole ale Crezului, confirmându-se totodată valabilitatea hotărârilor Sinodului de la Niceea. Garanţi pentru toate acestea au fost numiţi: Nectarie, episcopul Constantinopolului, Timotei al Alexandriei, Grigorie de Nyssa, Diodor de Tars, la care s-a alăturat chiar şi episcopul Tomisului, Gherontie. Prezenţa sa ne arată prestigiul de care se bucura Biserica pe care o reprezenta, păstratoare a credinţei adevărate. La Sinodul al II-lea s-au luat de asemenea importante hotărâri în privinţa organizării bisericeşti. Astfel, în privinţa comunităţilor bisericeşti din provincii, acestea urmau să fie grupate în unităţi mai mari corespunzătoare diocezelor laice. La Niceea se hotărâse deja ca episcopul din metropola provinciei (mitropolitul) să aibă autoritate asupra episcopilor din eparhia (provincia) sa. Acum se face un pas mai departe. Mitropolitul din centrul diocezei avea autoritate asupra celorlalţi mitropoliţi. De aceasta hotărâre au profitat mitropoliţii din Antiohia, care şi-au exercitat autoritatea asupra diocezei Orientului, cei de Alexandria asupra Egiptului şi Nubiei, cei de Cezareea Capadociei asupra diocezei Pontului, cei de Efes asupra diocezei Asia şi cei de Heracleea asupra diocezei Traciei.
Prin al treilea canon, Sinodul al II-lea Ecumenic a hotărât ca episcopul de Constantinopol să poarte numele de patriarh şi să fie în rang "primul după episcopul Romei", deoarece Constantinopolul era noua Roma. Această hotărâre a fost ratificată abea la sinodul IV ecumenic. Observăm că în justificarea rangului episcopului de Constantinopol se ţinea seamă de faptul ca el era în capitala Imperiului. Ridicarea în rang a episcopului de Constantinopol a nemultumit pe ceilalţi episcopi din centrele apostolice precum: Roma, Antiohia, Alexandria. Papa Damasus nu a recunoscut aceste hotărâri ale canonului al III-lea, convocând chiar un sinod la Roma, la care a invitat şi episcopi din Orient, dar aceştia nu au venit, ei participând la un alt sinod local organizat de Teodosie I la Constantinopol. La Roma nu au fost trimişi decât nişte observatori, iar papa Damasus împreună cu Ambrozie al Mediolanului au suportat cu greu acest afront. Se pare ca Teodosie a dat un ordin prin care urma să se alcătuiască ordinea de intâietate pentru toate scaunele mitropolitane din Imperiu, luând naştere astfel prima “Notitia episcopatum”.
Atitudinea lui Teodosie I cel Mare faţă de păgânism
Politica religioasă a lui Graţian şi Teodosie, apoi a lui Teodosie singur, conţine un alt aspect, acela indreptat impotriva păgânilor. Spuneam mai inainte că încă de la urcarea sa pe tron Teodosie a renunţat la titlul de “pontifex maximus”, gest pe care-l va face la scurt timp şi Graţian. Primele edicte au fost indreptate impotriva apostaţilor (Creştini redeveniti păgâni), care vor pierde în 381 dreptul de a-şi alcătui testamente. Această lege este reinnoita în 383, dar îmbunătăţită: ea se aplica în mod strict creştinilor botezaţi care au abandonat credinţa "considerându-se străini dreptului roman", dar ea lăsa celor care fuseseră numai catehumeni dreptul de a mai incerca o dată prin familiile lor.
Graţian reia şi completează această legislaţie în acelaşi an. Ea este inăsprită de Teodosie în 391 pe motiv că cel care abandonase comuniunea creştină se indepartează de specia umana. în 381 şi 382, sacrificiile sângeroase sunt interzise sub pedeapsa deportării. Aceste câteva măsuri nu mergeau prea departe faţă de cele luate în vremea lui Constantin, dar cei doi Împăraţi Graţian şi Teodosie I vor ataca în următorii ani instituţiile cultului păgân: în toamna lui 382 Graţian va scoate din Senatul de la Roma statuia zeitei Victoria, va suprima imunităţile Vestalelor şi ale sacerdoţiului păgân, va confisca averile şi alocaţiile; la Constantinopol şi în alte oraşe din Orient, Teodosie ordona inchiderea templelor: rămâneau deschise în scop cultural, cele care conţineau opere de artă. în 384 trimite pe prefectul pretoriului Synegios în Egipt pentru a inchide principalele temple.
După 391 această politică oarecum radicală, este temperată din cauza conflictului cu Maximus, Teodosie căutând ca şi Iustina sprijinul aristocratiei păgâne, unele personalităţi păgâne primind chiar inalte funcţii. în acest context, senatorii de la Roma vor incerca în 384 să anuleze măsura luată anterior în 382 de excludere a altarului Victoriei din Senat. Senatorul Symachus face acum o notă prin care chema la toleranţă, la înţelegere, la posibilitatea existenţei mai multor căi de a ajunge la adevărul de credinţă, dar Ambrozie al Mediolanului reuşeşte prin invocarea libertăţii de conştiinţă a senatorilor creştini, să-l impiedice pe Valentinian II să fie de acord cu intervenţia senatorului păgân. Această intervenţie din partea lui Ambrozie, nu va fi şi ultima, el va intreprinde o alta pe lângă Teodosie, care va avea drept consecinţă o perioadă destul de incordată intre cei doi. De fapt sfântul Ambrozie l-a impiedicat pe împărat după 388 să facă dreptate evreilor din Callinicuma a căror sinagogă le fusese incendiată de creştini: Teodosie il condamnase pe episcopul din acel loc, cu reconstruirea clădirii, dar Ambrozie obiectase, spunând că un episcop nu putea să recladească un "templu al greşelii", cerând şi obţinând anularea deciziei. De aici şi iritarea împăratului explicată şi de incercarea sa de apropiere faţă de aristocraţia păgână din Roma. în ciuda acestor neînţelegeri cu Sf. Ambrozie, Teodosie a fost până la sfârşitul vieţii un luptător pentru interesele Bisericii şi ale Imperiului.
O serie de legi date intre 391 şi 394, reactivează lupta impotriva păgânismului, ajungându-se la interzicerea oricărui cult păgân: legea din 24 ianuarie 391 era valabilă pentru Roma, cea din 16 iunie pentru Egipt, iar cea din 8 noiembrie 392 pentru intregul Imperiu. Pe viitor toate sacrificiile, fie publice, fie particulare, inclusiv cele domestice erau interzise indiferent de rangul social, cei care incălcau legea fiind supuşi unor amenzi consistente. în acest context incetează, în 394, celebrarea Jocurilor olimpice, iar în 396 sunt interzise misterele lui Eleusis. Astfel religia tradiţională pierde orice drept legal de exprimare, Imperiul devenind în mod oficial creştin. Exista însă o singură excepţie: cea a evreilor, care conservau libertatea de cult.
Severitatea acestor măsuri politice, va declanşa o reacţie din partea păgânilor. Uzurpatorul Eugen, ajuns la putere în Galia prin intermediul lui Arbogastes în 392, în momentul în care preia controlul asupra Italiei în primavara lui 393, va căuta, chiar dacă era creştin, să se reconcilieze cu păgânii prin restituirea bunurilor acestora şi prin restabilirea cultelor interzise; la Roma altarul Victoriei va fi reinstalat în Senat. După victoria lui Teodosie impotriva lui Eugen în septembrie 394, toate aceste măsuri au fost reportate, iar interdicţiile din 392 puse în aplicare şi în Italia.
Teodosie I cel Mare a murit la 17 ianuarie 395 la Milano, cuvântul funebru fiind rostit chiar de episcopul locului Ambrozie. Moştenirea politică şi religioasă pe care a lăsat-o era deosebită. Hotarele Imperiului erau sigure, cuprinse intre Atlantic şi Eufrat, din Africa şi până la Marea Neagra şi Dunăre. Partea orientală a acestui vast teritoriu cuprindea două mari prefecturi ale pretoriului, a Illyricului şi a Orientului. în prefectura Illyricum erau diocezele Dacia şi Macedonia insumând 12 provincii, iar prefectura Orientului avea 5 dioceze: Tracia, Asia, Pontul, Orientul şi Egiptul, cu un total de 48 de provincii. în Occident erau marile prefecturi ale Galiei şi Italiei cu diocezele şi provinciile, aşa cum fuseseră pe vremea lui Diocleţian şi Constantin.


Dezvoltarea structurilor regionale ale Bisericii în secolul al IV-lea
Pe plan religios, decisive au fost numeroasele realizări ale lui Constantin cel Mare sau ale lui Teodosie I cel Mare, ilustrate de legile promulgate în favoarea Ortodoxiei. în vremea lui Teodosie I cel Mare, Ortodoxia devine religia oficială a Imperiului, iar teologia politică de stat. Secolul al IV-lea a marcat astfel o evoluţie interesantă legată de noua poziţie pe care o va ocupa de acum Biserica în cadrul Imperiului. Este vorba în linii mari, aşa cum am văzut de incercarea de a acomoda structura exterioară a Bisericii cu cea administrativă. Acest lucru nu reprezentă ceva revoluţionar, deoarece tendinţa era practic de prelungire a unui fenomen apărut încă de pe timpul lui Constantin cel Mare şi chiar inaintea lui: mai multe teritorii bisericeşti, adunate în jurul Bisericii mame.
Canonul al VI-lea dat la sinodul I de la Niceea consfinţea această situaţie. Era recunoascută de facto intâietatea Romei în Occident, Alexandriei în Egipt şi a Antiohiei în Siria. Constituindu-se aproape spontan, toate aceste "intâietăţi" purtau marca unor condiţii specific locale şi a particularităţilor progresului Bisericii în diferite regiuni ale Imperiului Roman. Astfel Roma, singurul scaun apostolic din Occident avea locul său unic. Exista însă o diferenţă intre intâietatea canonică şi cea jurisdicţională a Romei asupra Bisericilor italiene invecinate pe de-o parte, şi autoritatea sa morală, recunoscută în afara frontierelor Italiei, în Africa, Spania sau Galia.
Biserica din Africa avea încă de la inceput o structură şi o practică canonică specială: autoritatea supremă era deţinută de sinodul episcopilor, care se reuneau în mod regulat de 2 ori pe an. în Orient, forma canonica a unităţii bisericeşti varia de asemenea de la o regiune la alta. în Egipt, centralismul era practic complet: intreaga autoritate era în mâna episcopului de la Alexandria, în raport cu care ceilalţi episcopi aveau practic o poziţie asemănătoare cu cea a episcopilor vicari de astăzi. în Siria insă, episcopul locului era mult mai independent, în ciuda autorităţii avută încă de la inceput de Biserica din Antiohia, al doilea oraş al Imperiului. fără a rivaliza cu cele trei scaune apostolice, Efesul rămânea totuşi centrul bisericesc al Asiei Mici. în celelalte regiuni unde nu exista vreun pol de atracţie la fel de important ca cele deja menţionate, Bisericile se regrupau în jurul unei metropole sau a unei capitale provinciale. Este semnificativ cazul Bisericii din Ierusalim, leagănul creştinătătii care la sfârşitul sec. al III-lea nu reprezenta decât un simplu scaun episcopal aflat în orbita metropolei de Cezareea, capitala administrativă a Palestinei. în secolul al IV-lea creşte importanţa sa bisericească, fapt explicabil prin interesul lui Constantin cel Mare pentru Locurile Sfinte şi a fluxului tot mai mare de pelerini atraşi de locurile în care a trăit şi activat Iisus Hristos.
Chiar dacă la inceput, la baza structurii bisericeşti a stat Biserica locală, adică comunitatea sau adunarea reunită sub indrumarea şi conducerea unui episcop, a preoţilor şi a diaconilor, este clar că în privinţa caracterului relaţiilor şi legăturilor canonice dintre Biserici existau diferenţe, acestea fiind în stransă legătură şi cu viitoarea dezvoltare a creştinismului. Un lucru rămâne însă esenţial: legătura dintre comunităţi era trăita şi considerată la fel de importantă ca şi structura fiecăreia dintre ele; nici o Biserică nu putea accepta sentimentul autosuficienţei. legătura care unea diferitele comunităţi putea căpăta în funcţie de loc, forme variabile. în unele regiuni intinderea teritoriala a autorităţii canonice cuprindea dioceze de la ţară situate în jurul bisericii din oraşul cel mai important, al cărui episcop era recunoscut drept mitropolit; în alte regiuni, provinciile intrau chiar ele insele în orbita unei Biserici care se distingea prin vechime sau prestigiu apostolic, formând o asa-numita "regiune bisericească". Egiptul reprezenta însă o exceptie prin absenţa unui eşalon intermediar care era de altfel metropola provincială: toţi episcopii aveau drept primat pe arhiepiscopul din Alexandria.
Sinoadele mitropolitane aveau sarcina să rezolve problemele de ordin general. Existau chiar “Curţi de apel” pentru plângeri impotriva episcopului locului, ele reglând relaţiile intre episcopi, sau modificau în caz de necesitate limitele diocezei. La hirotonia noilor episcopi, participau toţi episcopii unei provincii în frunte cu mitropolitul. Pentru organizarea şi disciplina bisericească, la sinoade erau date binecunoscutele canoane sau reguli, primele culegeri existând incepând cu secolul al IV-lea. Acum erau cunoscute 85 de canoane numite şi "apostolice" care formează până astăzi tradiţia canonică ortodoxă. La acestea se vor adauga în timp canoanele Sinoadelor Ecumenice şi cele ale Sinoadelor locale, acceptate de intreaga Biserică. Demn de remarcat este şi faptul că încă din secolul al IV-lea poate fi observată o diferenţă intre evoluţia canonica a Occidentului şi Orientului. Niceea inregistrase şi sancţionase modelul unităţii universale a Bisericii, universalitatea sa, dacă vrem catolicitatea sa, aşa cum era la sfârşitul sec. al III-lea. Totu şi numic nu putea impiedica evoluţia acestui model. în sec. al IV-lea observăm o coordonare din ce în ce mai strânsă intre structurile Bisericii şi cele ale Statului. Imperiul era împărţit în dioceze, iar canonul al II-lea de la Sinodul Ecumenic din 381 stabileşte împărţirea Bisericii în dioceze: regiunea bisericească a Egiptului avea drept centru Alexandria, Orientul-Antiohia, Pontul-Cezareea Capadociei, Asia-Efesul, Tracia-Heracleea. Vechea organizare era fundamentată pe cea nouă, unde criteriul decisiv era importanţa oraşului. La rândul lor, diocezele au fost împărţite în provincii, iar acestea din urmă în eparhii, terminologia fiind de origine romană.


Cursul nr.6
Ideea bizantină de Biserică şi Stat


In paralel cu acest proces natural de coordonare, perceptibil încă inainte de convertirea lui Constantin cel Mare, putem observa naşterea unui centru bisericesc nou, legat în dezvoltarea sa de situaţia noua a Bisericii în Imperiu. Cu privire la modul în care trebuie sa înţelegem originalitatea şi profunzimea soluţiei aduse de Bizanţ problemei raportului dintre Biserică şi Stat, este nevoie de multă precauţie.
Biserica şi Statul nu erau unite printr-un contract de tip juridic, ci prin singurul adevăr, adică credinţa Bisericii precum că împăratul şi prin el intregul Imperiu, recunoşteau drept propriul adevăr pe Dumnezeu, plasându-l deasupra lor. Pe de altă parte, Biserica nu putea să se arate indiferentă faţă de concepţiile religioase ale Imperiului. Un împărat eretic, un apostat ar fi insemnat sfârşitul creştinismului şi prin aceasta a proiectului unei lumi creştine, a unei infrângeri a adevărului în faţă minciunii, a unei renegari a lui Hristos din partea lumii. Creştinismul era trăit în primele secole mai întâi ca o victorie cerească a lui Hristos asupra răului din lume. în perspectiva acestei victorii, convertirea lui Constantin capătă o perspectivă nouă, specială. Prin acest act, Statul, care până acum fusese instrumentul principal al urii diavolului faţă de Biserică, se inclină în faţa lui Hristos. Înţelegem de ce neutralitatea Statului în materie de religie era un fapt străin creştinilor, cum le era străin şi „clericalismul", adică subordonarea ierarhiei faţă de Stat, care va apare mai târziu în Occident. în concepţia ortodoxă, Biserica imbraţişează intreaga lume: ea este insă şi fiinţa sa intimă, măsura sa; izvor de har, dar nu de putere. Aceasta este acordată Împăraţilor şi guvernanţilor. în această viziune trebuie să înţelegem de ce ortodocşii au căutat să-l influenţeze pe împărat, fără ca oportunismul sau ambiţia să reprezinte vreun motiv în sine. Drama Orientului a fost însă faptul că acest proiect s-a dovedit imposibil de realizat, iar tentativele de a-l pune în practică au avut destul de des consecinţe nefericite. Statul în sine era prea legat de categoriile gândirii păgâne; el continua să se creadă încă ultimul scop, valoarea ultimă, iar religia nu era decât un mijloc pentru a realiza acest ţel. Dacă destinul Bisericii, precum şi luptele doctrinare nu-l lăsău indiferent, atitudinea se datora unor raţiuni proprii. Orice divizare sau neintelegere în interiorul Bisericii, reprezenta o ameninţare directă pentru partea civilă.
In secolul al IV-lea asistăm la apariţia a două centre noi în sânul Bisericii: Constantinopolul şi Ierusalimul. Interesul lui Constantin pentru ţara sfântă, unde mama sa Elena căuta lemnul Sfintei Cruci, era semnificativ, dacă ţinem cont de faptul că al doilea oraş sfânt era pentru el Constantinopolul, pe care-l intemeiase. Constantin se simţea poate în mod inconştient, investit cu o misiune specială în istoria mântuirii: oraşul Crucii şi cel care Răsărise prin victoria Crucii, cele două centre ale lumii, regele iudeilor şi cel al romanilor, reconciliaţi în persoana sa. De-a lungul secolelor această concepţie mistică despre Constantinopol ca oraş sfânt, se va lărgi şi aprofunda, dar iniţiativa va rămâne a primului împărat. Intemeierea noii capitale în 330 a dat centrului imperial o nouă dimensiune bisericească: dintr-un modest sediu episcopal, Constantinopolul era "condamnat" practic creşterii. Este adevărat că la inceput nu lăsa să se intrevadă viitorul său: o perioadă destul de lungă, el a fost centrul arianismului, în timp ce Atanasie intărea în ochii Bisericii prestigiul Alexandriei, prin combativitatea sa pentru adevăr şi libertate. Chiar şi atunci când Constantinopolul devine ortodox, ostilitatea Alexandriei nu slăbeşte: exemplul cel mai bun il vom avea în disputa dintre Chiril al Alexandriei şi Nestorie, justă de altfel, dar care în materie de putere şi de primat nu ocupau chiar un loc secundar. Cu toate acestea la 50 de ani după intemeierea oraşului, Părinţii participanţi la al II-lea Sinod Ecumenic au proclamat pentru episcopul de la Constantinopol o intâietate de onoare după cel al Romei, pentru că oraşul lui Constantin era "noua Roma, oraşul împăratului şi al Senatului" (canonul al III-lea). Constantinopolul nu era pus în fruntea unei regiuni, iar pe plan administrativ, episcopul său continua să fie unul dintre episcopii diocezei Traciei, condusă de mitropolitul Heracleei. în realitate, canonul care-i acorda "o intâietate de onoare" transformându-l dintr-o dată intr-un centru bisericesc pentru intreg Orientul, era clar că cele două structuri ecleziastice nu coincideau, iar una dintre ele mai devreme sau mai târziu trebuia să se supună celeilalte. Acesta este secretul conflictului, care va anima în următoarele secolele Alexandria şi Constantinopolul.
Comunităţile creştine din marile centre urbane, au organizat asa-numitele sinoade provinciale pentru rezolvarea problemelor de disciplină sau de doctrină. Primele sinoade interprovinciale au fost convocate pentru a elimina curentele considerate eretice. Sinoadele de la Antiohia din anii 264 şi 268 s-au incheiat cu condamnarea episcopului sirian Pavel de Samosata, căruia i se reproşau inovaţii de natură liturgică, disciplinară sau doctrinară. Acceptat de episcopii din Alexandria şi Roma, hotărârile acestui sinod interprovincial au fost aplicate de împăratul Aurelian. în aceste condiţii avem de-a face cu prima recunoaştere oficială a unei autorităţi bisericeşti de către Statul roman. Sinoadele interprovinciale au fost decisive în constituirea religiei creştine ca religie de Stat, în special în ceea ce priveşte intărirea disciplinei bisericeşti prin publicarea unor impresionante liste de interdicţii şi sancţiuni.
Pentru creştini totul se va schimba în momentul în care Constantin cel Mare şi succesorii săi creştini au ales "religia lui Hristos", iar Crucea a devenit insemnul Imperiului. Acest lucru s-a realizat în două etape. Mai întâi este vorba despre anul 313, când creştinismul este autorizat în mod oficial în tot Imperiul. Preluarea puterii de către Constantin în 306 a marcat sfârşitul unei perioade destul de confuze, Imperiul fiind condus de mai mulţi Împăraţi cu titlul de “august” sau “cezar”. După ce şi-a eliminat rivalii şi s-a plasat sub protectia Dumnezeului creştinilor (căruia i-a atribuit victoria sa asupra lui Maxentiu, în apropierea Romei - 312), Constantin a favorizat religia lor în cadrul unei politici tolerante şi a unui sincretism care-i permitea să asocieze cultului "soarelui neinvins" şi teologiei păgâne (Constantin rămânea pontifex maximus, adică Mare Preot al păgânilor), noua sa cinstire pentru Hristos.
In ceea ce priveşte Edictul de toleranţă din 313, text cunoscut sub numele de "Edictul de la Milan" (proclamat de fapt la Nicomidia, capitala părtii orientale a Imperiului), el marcheaza recunoaşterea creştinismului de către puterea imperială. Din acest moment creştinismul a beneficiat de privilegii din partea Statului. Pentru a controla mai bine religia, Constantin a incercat să realizeze o unificare a ei, dar politica sa a trebuit să facă faţă diferitelor doctrine şi antagonisme. în această perioadă existau unele dispute pe plan teologic; provenind din diversele tradiţii iudaice sau eleno-creştine din primele trei secole, aceste curente au devenit expresia unor conflicte politice şi sociale.
Disputele hristologice, insotite de excomunicări şi tot felul de acuzaţii de deviere, schisme sau erezii au atins zonele cele mai creştinizate. De asemenea exilul unor episcopi sau definiţiile luate în cadrul sinoadelor generale (ca cele ecumenice), au reprezentat un pas spre devenirea religiei creştine, religie de Stat. în timpul lui Constantin cele mai bune exemple ale acestor dispute au fost:
1. Donatismul african: conservator şi intransigent, s-a transformat în timp intr-o revoltă socială impotriva nedreptăţii şi a dominaţiei străine. Problema aceasta a apărut cam în aceeaşi perioada cu persecuţiile din anii 303-305 şi a durat mai bine de trei secole şi jumătate, până la invazia arabă. La inceput era vorba despre o problema disciplinară la Cartagina: este bine sau nu să fie reintegraţi în Biserică acei creştini care au cedat exigentelor lui Deciu sau ale lui Galeriu? Cel mai intransigent s-a aratat episcopul Donat, ale cărui idei s-au răspândit cu repeziciune în toată Africa romană (aproape 100 de episcopi erau de partea sa). Chiar dacă a luat poziţie impotriva lor, împăratul Constantin ezita intre o atitudine represivă şi una tolerantă.
2. Arianismul alexandrin: a căpătat dimensiunile unui conflict religios la scara intregului Imperiu. Nesupunerea ereticului Arie faţă de episcopul Alexandru a avut un impact deosebit, suscitând pasiuni şi divizând profund comunităţile creştine.
Pentru a fi combătută această erezie, am putut observa cum Constantin a convocat primul Sinod Ecumenic de la Niceea pe dată de 20 mai 325. Astfel, acest Sinod a fost convocat de către împărat, iar hotărârile au fost impotriva lui Arie, consacrând victoria sfântului Atanasie, viitorul episcop al Alexandriei. Constantin cel Mare în calitatatea sa de singur august, a identificat în mod progresiv Divinitatea supremă pe care el o cinstea din anii tinereţii cu Hristos. Incercarea de a reconcilia în propria constiinţă şi în teorie datoriile unui principe roman cu exigenţele etice personale ale unui creştin l-au făcut să intârzie primirea botezului până inaintea morţii (337).
Transformarea progresivă a Imperiului intr-o societate formal creştină a continuat pe vremea succesorilor lui Constantin, dar acest fenomen a fost plin de contraste şi paradoxuri. Cei doi fii ai lui Constantin, Constanţius al II-lea (337-361) şi Constans (337-350) care au stăpânit în Orient, respectiv în Occident, au extins legislaţia constantiniană în favoarea creştinismului şi au luat parte activ la problemele unei Biserici divizate de criza ariană. Ca şi tatăl lor, ei au amânat propriul botez până în ceasul morţii. în conştiinţa socială a timpului, mărturisirea credinţei creştine nu era percepută ca o condiţie pentru a deveni împărat: Iulian Apostatul (361-363) a restabilit chiar păgânismul, iar un alt păgân, prefectul pretoriului Secundus Solutius, a obtinut la un moment dat susţinerea unanimă a armatei pentru a-i succeda la tron lui Iulian. în cele din urma Secundus a refuzat deoarece era în vârstă şi bolnav. Printre Împăraţii care s-au succedat la sfârşitul secolului al IV-lea, cazul lui Valentinian I (364-375) este considerat ca o excepţie printre contemporani, deoarece în calitatea sa de comandant militar pe vremea lui Iulian, a refuzat să ofere sacrificii păgâne.
Teodosie I (379-395) şi colegul sau occidental, Graţian (375-383), au inceput să considere creştinismul ca o religie de Stat. Graţian a renunţat la titlul păgân de pontifex maximus în 381, iar Teodosie a fost primul împărat botezat la inceputul domniei. El a rupt total legăturile cu cultele păgâne, aprobând cererea episcopilor creştini de inchidere a templelor. în unele locuri au izbucnit incidente intre creştini şi păgâni, Teofil arhiepiscopul Alexandriei trnsformând, de exemplu, templul lui Dionysos în biserică şi a distrus templul lui Serapis. în anii 391-392, Teodosie I a publicat două decrete prin care erau interzise cultele păgâne publice sau private. Din acest moment Imperiul devenea din punct de vedere constitutional un Stat creştin, în care păgânismul era redus la stadiul de minoritate tolerată. Politica riguroasă de mai târziu a lui Justinian I (527-565) a eliminat complet păgânsimul din viaţa publică.


Succesorii lui Teodosie I cel Mare: Arcadius şi Honorius.
Divizarea Imperiului
După moartea lui Teodosie I cel Mare la 17 ianuarie 395, Imperiul a fost împărţit intre cei doi fii ai săi: Arcadius (395-408) în Orient, iar Honorius în Occident (395-423). Chiar dacă cele două părţi rămâneau elemente ale aceluiaşi corp, anul 395 a constituit un moment de rascruce în istoria Statului roman, deoarece de acum şi până la căderea Imperiului Roman de Apus în 476, vor exista practic două Imperii: cel de Răsărit, cu capitala la Constantinopol, şi cel de Apus, cu capitala la Roma, Mediolanum sau Ravenna. Deşi Imperiul a fost împărţit, aceasta nu a insemnat o divizare a lui, ci mai degrabă o descentralizare de Stat. Cele două părţi se considerau unite, iar Împăraţii erau numiti în documente impreună, chiar dacă era vorba de faptele unuia singur. De acum Imperiul va fi când în mâna unui împărat unic, când împărţit intre doi Împăraţi, unul în Orient celalalt în Occident.
Cu toate acestea unitatea de guvernare a Imperiului subzista. Ea se va menţine în drept, pentru că unul dintre Împăraţi ţine în mod direct de acceptul celuilalt la investitură, dar se va menţine şi pentru că unul dintre cei doi Împăraţi îşi va păstra suficientă autoritate în vederea impunerii celuilalt a unor puncte de vedere care să fie în beneficiul celor două părţi. Unitatea Imperiului se va păstra şi la nivelul conştiinţei populare. Nici romanii, nici barbarii nu vor avea sentimentul că Orientul şi Occidentul formează entităţi distincte. Este inexactă chiar afirmaţia că la moartea lui Teodosie I în 395, Imperiul a fost împărţit în două, asistând astfel la separarea definitivă dintre Orient şi Occident.
De fapt, Teodosie I este surprins de moarte chiar în momentul în care ca atâţia alţi predecesori desemnase un august pentru Occident şi unul pentru Orient, fără să se gândească la o separare. Patruzeci de ani mai tarziu, Teodosie al II-lea publicând celebrul Cod care ii poarta numele şi care reunea legile tuturor Împăraţilor de la Constantin cel Mare, face acest lucru în numele împăratului care domnea atunci în Occident, Valentinian III, amintind că pentru a fi valabilă o lege, aceasta trebuie adusă şi la cunoştiinţa unuia dintre cei doi Împăraţi. Dacă unitatea constituţională a Imperiului subzistă, nu trebuie neglijat nici faptul că opoziţia dintre Orient şi Occident se va agrava, aceasta fiind de altfel şi caracteristica perioadei de după Teodosie I cel Mare. Cu timpul legăturile împăratului asociat lui Valens (364-378) dintre Estul şi Vestul Imperiului vor slabi, ajungându-se în timp, de multe ori la momente de tensiune.
Sceptrul pe care fiii lui Teodosie I il moşteniseră, părea să fie un dar al lui Dumnmezeu şi al Tatălui lor. Generalii şi miniştrii se obisnuiseră să adore majestatea copiilor imperiali, iar armata şi poporul nu avusesera în ultima vreme prilejul să-şi afirme primejdioasa lor putere, prin alegerea unui alt suveran. Odată cu venirea la putere a celor doi, la conducerea Statului se constată o schimbare profundă, cei doi preferând să-şi ducă viaţa, spre deosebire de tatăl său, intr-un deplin sedentarism, fără să părăsească Constantinopolul şi respectiv Ravenna. Aceşti doi Împăraţi vor deveni practic nişte jucării în mâinile celor care-i inconjurau: femei, eunuci, episcopi, demnitari servili, conducători militari de origine barbară. Bine intentionat, Teodosie I cel Mare a dorit să asigure copiilor săi un protector, cei mai indicaţi în acest sens fiind persoane apropiate de cei doi prin legături familiare. De aceea, inainte de a muri, el a lăsat pe Honorius în grija bravului ofiţer de origine vandală, Stilichon, căsătorit cu nepoata împăratului, Serena.
La moartea Tatălui său, Arcadius în varsta 18 ani, era lipsit nu numai de experienţă, dar şi de initiativă, menit parcă a fi stăpânit de oamenii energici ai curţii sale. Un astfel de om era prefectul pretoriului din Orient, Flavius Rufinus, general de origine celtă, inteligent şi activ, ambiţios şi avar, fără principii morale. Scopul său era de a ajunge la tron ca asociat al lui Arcadius şi să căsătoreasca pe împărat cu fiica sa. Planurile lui Rufinus sunt însă dejucate de eunucul Eutropius, care-l determină pe Arcadius să se căsătorească cu Eudoxia, fiica puternicului general franc Bauto. Ambiţia lui Rufinus il aduce în conflict cu Stilichon, suspectat că acela ar avea şi planuri, pentru fiul său Eutherius, pe care dorea să-l căsătorească cu sora vitregă a împăratului, Galla Placidia. Conflictul dintre cei doi izbucneşte cu ocazia revoltei vizigoţilor conduşi acum impotriva Imperiului, de Alaric. Ca şef al intregii armate vizigote, acesta a pustiit Tracia şi Macedonia, apoi a ajuns aproape de zidurile Constantinopolului, dând mişcării sale un profund caracter naţional. Alaric tratează cu Rufinus, care prin abilitatea sa diplomatica reuşeşte să-l determine pe barbar să se indrepte spre Vest, ocolind capitala. Ajuns în Thesalia, el va intra în conflict cu Stilichon, interesat şi el de stăpânirea Illyricului oriental. Inainte de anul 379 prefectura Illyricului, care cuprindea Grecia şi regiunile centrale ale Balcanilor, făcea parte din jumatatea de Apus a Imperiului, dar în acelaşi an Graţian, împărat al Occidentului, şi nepotul lui Valens o cedase lui Teodosie I.
Stilichon spunea acum, că voinţa lui Teodosie fusese ca fii săi să se intoarcă la vechea situaţie, iar autoritatea lui Honorius să atingă doar hotarele Traciei. Cauza principală pentru care Stilichon reclama acest teritoriu era că Peninsula Balcanică reprezenta furnizorul de bază al celor mai buni luptători. Temându-se de o victorie, pe care rivalul său ar fi obţinut-o asupra lui Alaric, iar prin aceasta de o crestere a influenţei lui Stilichon, Rufinus determină pe Arcadius, să ordone incetarea oricărei acţiuni impotriva vizigoţilor. Stilichon surprins poate de hotărârea împăratului, trimite printr-un ofiţer devotat, Gainas, trupele Orientului, care luptaseră în Occident, la Constantinopol impotriva lui Eugenius, iar el în fruntea armatei sale se retrage, lăsând libertate trupelor lui Alaric să-şi continue campania de pustiire.
Lui Gainas, ajuns la Constantinopol, ii ies în intampinare atât împăratul cât şi Curtea pentru a-l saluta. La un semn al lui Gainas însă, un barbar străpunge cu sabia pe Rufinus, chiar sub ochii împăratului. Asasinatul a fost pus la cale de Stilichon. în locul lui Rufinus, Arcadius a ales pe eunucul Eutropius.
Arcadius va trece de acum incolo sub influenta eunucului Eutropius, tot atât de avid de putere ca şi predecesorul său. El privea cu gelozie şi suspiciune pe prefectul Orientului, cel mai puternic în administraţie, după împărat. Eunucului i se datorează probabil inovaţia adusă de Arcadius, de a lua din atribuţiile prefectului pretoriului, administraţia generală a poştelor, precum şi supravegherea fabricanţilor de arme şi de a le trece în seama marelui demnitar, “magister officiorum” (primul ministru).
Prin căsătorirea fiicei sale Maria cu Honorius, Stilichon îşi consolidează şi el poziţia. Evenimentul nu este trecut cu vederea şi Eutropius obţine de la Arcadius un nou titlu în anul 399 şi anume pe acela de consul, fapt care a deranjat nobilimea senatorială. Nici Italia împreună cu toată partea occidentală a Imperiului, nu a fost de acord, pentru ca până atunci nu se mai auzise ca un eunuc să deţină o astfel de funcţie. Intre timp Gainas, ca "om" al lui Stilichon, după ce devine magister militum, urmăreşte răsturnarea indrăzneţului eunuc. La rândul său, partida romană anti-barbară era impotriva lui Eutropius, ca şi impotriva creşterii puterii germane în Imperiu. Senatorii şi demnitarii legaţi de tradiţiile romane, erau indignaţi de inălţarea unui enunc la consulat şi alarmaţi de deţinerea unor importante funcţii militare de către germani.
Revolta ostrogoţilor din Frigia (incurajati de Gainas), a condus în final la căderea lui Eutropius, declanşând în acelaşi timp lupta impotriva influenţei germane din Imperiul de Răsărit. Armatele romane invinse în Pamfilia de Tribigilol, conducatorul ostrogoţilor, au provocat dizgraţia împăratului Arcadius faţă de Eutropius, care este degradat, exilat în Cipru, iar în cele din urma decapitat la Calcedon. Locul său este luat de conducătorul partidului antibarbar, Aurelian, gest care echivala cu victoria partidului antigerman şi cu o lovitură puternică dată lui Gainas, aliat acum cu Tribigilol impotriva Constantinopolului. în noile condiţii Arcadius acceptă cererile gotului la tratativele de la Calcedon. Demn de remarcat pentru spiritul acestei epoci sunt cele spuse de episcopul Sinesios din Cyrene în discursul sau "Despre suveranitate", un adevărat manifest al partidei antigermane. în el apar unele revendicări cum ar fi: respectul privilegiilor aristocratice, grija faţă de supuşi, uşurarea impozitelor, incurajarea agriculturii, toleranţă religioasă, curăţarea armatei de goţi şi trecerea la recrutarea unei armate naţionale. Deşi timp de aproape 6 luni goţii au fost stăpâni pe destinele Imperiului de Răsărit, tirania lui Gainas a fost de scurtă durată, trupele sale fiind invinse de flota lui Fravitta, un alt got căsătorit însă cu o romană şi care în ultimii ani ai lui Teodosie I jucase un rol important în politica goţilor săi ca şef al partidei filoromane. Arcadius şi populaţia Constantinopolului au inteles gravitatea situaţiei şi profitând de o revoltă a goţilor în momentul plecarii temporare din capitală a lui Gainas, determină pe got să se retragă dincolo de Dunăre, unde cade în mâinile lui Uldin, regele hunilor. O dată cu infrângerea lui Gainas, pericolul got lua sfârşit în provinciile Orientului, indreptându-se către Occident. După ce în anul 396 Alaric a năvălit în Grecia, trecând prin foc şi sabie Beotia, Pireul, Megara şi Corintul, dar cruţând Atena, un an mai târziu el se retrage din Peloponez, pătrunzând însă în Epir. Aici timp de 4 ani, purtând titlul de magister militum per Illyricum, acordat de Arcadius, barbarul este ispitit şi de perspectiva cuceririi Italiei. Momentul prielnic este oferit de năvălirea în provinciile de pe cursul superior al Dunării, Raetia şi Norricum, a unei mase de triburi germanice pornite dinspre Marea Baltică, la sfârşitul anului 401 sub conducerea lui Radagaisus. Pentru a respinge atacul, Stilichon îşi duce trupele peste Alpi. De acest moment, în care Italia rămâne fără apărare profită Alaric, care trece Alpii italieni şi asediază în 401 Aquileea. Intrarea goţilor în Italia a produs o vie consternare. Honorius ar fi vrut să fuga în Galia, dar a fost convins să rămâna la Milan.
Stilichon, conştient de marele pericol care ameninţa Occidentul, sfătuieşte pe împărat să reziste alături de curtea sa la Milan, până când va strânge trupe suficiente pentru a face faţă unei invazii de amploare. în acest scop pleacă în Raetia şi Norricum, recrutând mercenari vandali şi alani, la care adaugă şi trupe rechemate de pe Rin şi din Britania. Cu o astfel de mobilizare, Stilichon reuşeşte să salveze în extremis Milanul de asediul lui Alaric. Suferind o puternica infrangere la Pollentia, vizigoţii lui Alaric sunt constranşi să părăsească Italia.
Vădit nemulţumit Alaric doreşte să ocupe Verona, oraş strategic, ce domina trecerea principală a Alpilor Raetici. Fără să ştie de trădarea care se punea la cale, el inaintează spre trecătorile montane, aflate de acum sub controlul trupelor imperiale şi unde, aproape simultan este pus în situaţia de a face faţă unui atac general. în această luptă, desfaşurată nu departe de zidurile Veronei, pierderile goţilor au fost mai puţin insemnate decât la Pollentia. în urma tratatului de pace incheiat, i s-a permis lui Alaric să se aseze în zona frontierei de pe râul Sava, unde conducătorul vizigot a rămas câţiva ani. Pericolul prin care trecuse palatul de la Milan, il determină pe Honorius să-şi caute un refugiu mai sigur în faţa eventualelor noi atacuri din partea neamurilor germanice.
Alternativa s-a numit Ravenna, o aşezare prielnică pentru a satisface securitatea personală a împăratului Apusului. Honorius s-a retras în această localitate la vârsta de 20 de ani, exemplul lui fiind imitat şi de către urmaşii săi, apoi de regii goţi şi de guvernatorii provinciei Italia, până la mijlocul secolului al VIII-lea. în treăcat fie spus, Ravenna a reprezentat de-a lungul anilor şi o atracţie deosebită datorită operelor de artă cu care suveranii au impodobit-o. Unele din aceste monumente au pierit, dar altele s-au păstrat ca o dovada a dezvoltării artei creştine din Italia, influenţată de Bizanţ, indeosebi în sec. al V-lea sub auspiciile Gallei Placidia, iar în sec. al VI-lea sub Justinian cel Mare. în timpul domniei lui Honorius apărarea frontierei Panoniei a fost practic abandonată, iar provinciile din această zonă au avut de suferit din cauza barbarilor, care se aflau atât în interiorul lor, cât şi în afară. în ultimele luni ale anului 405, o armată formată indeosebi din ostrogoţi pătrunde în Italia. Ei erau conduşi de Radagaisus, gonit cu câtiva ani mai inainte de Stilichon. Italia a fost ocupată fără prea multă rezistenţă. Până la urmă Stilichon reuşeşte să-l invinga pe Radagaisus în localitatea Fiesole. Conducătorul germanilor este făcut prizonier şi executat. Italia bine pazită de Stilichon a determinat popoarele germanice să se indrepte spre Nord-Vest declanşând un vast proces de distrugere în Galia, decisiv pentru istoria viitoare a Europei Occidentale. Capacitatea remarcabilă a lui Stilichon de a face faţă numeroaselor probleme legate de invazia popoarelor germane, este din nou pusă la incercare în vara anului 407, când sosesc în Galia trupe din Britania dominate de un puternic spirit de revoltă. Aceste trupe proclamă rând pe rând ca Împăraţi, pe un oarecare Marcus, apoi pe Graţianus şi în sfârşit pe Constantin. Acesta din urmă cucereşte chiar la sfârşitul anului 407 oraşul Arles, capitala Galiei, unde îşi stabileşte şi reşedinţa. După mai multe dispute armate avute cu Stilichon şi trimisul acestuia germanul Sarus, Constantin este înfrânt în 411 şi ucis din ordinul împăratului Honorius. Din acest moment poziţia lui Stilichon incepe să devină destul de nesigură. Popularitatea câştigată prin expulzarea lui Alaric din Italia sau victoria asupra lui Radagaisus, incep să pălească în faţa dificultaţilor din Galia ocupată de Constantin şi jefuită de barbari. Relaţiile sale destul de neclare cu Alaric precum şi intenţia creării unei triple diviziuni a Imperiului, în care fiul său, Eucherius, trebuia să fie al treilea triumvir imperial, făceau loc unor bănuieli. Aristocraţia Romei il ura, ca şi pe sotia sa Serena. Această atitudine faţă de un om care slujise cu destul devotament destinele Occidentului, îşi găsea explicaţia în anti-germanismul victorios din Orient, dar care prinsese teren şi în Vestul Imperiului, influenţând decisiv şi pe împărat. Printre numeroşii duşmani ai bravului general se număra şi Olympus, un perfid demnitar şi favorit al împăratului, care prin calomniile sale a ştiut să-l alarmeze pe suveran, indemnându-l sa scape de sub tutela socrului (Honorius era căsătorit cu fiica lui Stilichon, Maria; după moartea acesteia se căsătoreste cu o alta fată a generalului, Emilia). în urma intrigilor de la Curte, Stilichon este arestat din ordinul împăratului şi executat la 22 august 408, odată cu el pierind ultimul mare general roman.
După moartea lui Stilichon, Italia nu va fi scutită de noi pericole venite din partea aceluiaşi Alaric care nu mai avea acum de cine să se teamă. După ce a prădat Aquileea şi Cremona, Alaric ajunge în toamna anului 408 în preajma Romei pe care o asediază. în urma eşecului tratativelor de pace, conducătorul vizigot asediază pentru a doua oară “Cetatea eternă” spre sfârşitul anului 409, cerând cetăţenilor să se alieze cu el impotriva împăratului. El ocupă portul de pe Tibru şi blochează oraşul. în ciuda unor noi tratative desfăşurate la Rimini, Roma este cucerita în 410, Alaric permiţând armatei sale trei zile de jaf şi măceluri, populaţia asistând la scene teribile, asociate cu incendii, care au avut darul să mistuiască în cartierele aristocratice, palate şi monumente somptuoase. Cu toate acestea, Alaric nu a permis distrugerea bisericilor, iar dreptul de azil trebuia respectat. Constrâns să rezolve problema hranei soldaţilor săi, Alaric se gândeşte la cucerirea Africii, grânarul Imperiului, dar în drum spre Neapole se imbolnaveşte şi moare la Consenza la sfârşitului anului 410. Astfel ia sfârşit la numai 40 de ani aventurosul rege vizigot, care a creat mari probleme în provinciile ambelor părţi ale Imperiului.
La conducere ii va urma cumnatul sau Athaulf, care având ca obiectiv tot cucerirea Africii, rămâne pentru un timp în Sudul Italiei. în 412 el trece Alpii, ducând cu sine şi pe Galla Placidia, fiica "marelui Teodosie", luată ostatecă de către Alaric în 410. Atahaulf pune stăpânire pe Narbonne, Toulouse, Bordeaux şi Marsillia, după care în 414 o convinge pe Placidia să-l ia de soţ. Din acest moment, influenţat şi de soţia sa, el va avea o atitudine concilianta faţă de Imperiu. După moartea lui Athaulf a urmat Walia, cu care împăratul va incheia un acord, în schimbul a 600.000 de măsuri de grâu, obtinând totodată şi repatrierea sorei sale Galla Placidia. Walia se obliga să ducă război şi impotriva poparelor barbare: vandali, alani şi suevi, care trecuseră Pirineii, stabilindu-se în Spania.
Intorcandu-se în Italia, Galla Placidia se va căsători în 417 cu Constantiu, “comes et magister militum”, asociat prin acestă unire ca împărat alături de Honorius. Din căsătoria lor s-au nascut doi copii, o fată şi un baiat, viitorul împărat al Apusului, Valentinian al III-lea. Tot acum Walia ii extermină pe barbarii din Spania, care sunt recunoscuţi ca “foederaţi”, în timp ce goţii au fost răsplătiţi pentru serviciile lor şi li s-au dat teritorii în Galia, formându-se astfel două regate germanice sub autoritate romană: regatul burgund de pe Rin şi regatul vizigot la malul Atlanticului. Tot acum Galla Placidia se distanţează de fratele ei, datorită indeosebi intrigilor din anturajul ei. Până la urmă Galla Placidia este izgonită din Ravenna, găsindu-şi refugiu la Constantinopol. câteva luni mai târziu moare Honorius, punând capat unei domnii destul de modeste. în timpul său, Roma a fost grav lovită, Galia şi Spania ruinate de barbari, iar Bretania aproape pierdută. Până la moartea sa evenimentele din Occident au fost dominate de invaziile popoarelor germanice, anticipând alături de frământările interne favorizate şi de slaba guvernare a urmaşului lui Teodosie I cel Mare, dezastrul din anul 476.


Cursul nr.7
Teodosie al II-lea
După moartea lui Arcadius în partea de Răsărit a Imperiului urmează la tron Teodosie al II-lea, cunoscut şi sub numele de cel Tânăr, un minor de 7 ani, proclamat august încă de la naăterea sa în anul 402. La moartea tatălui său, protecţia proaspătului împărat a fost asigurată timp de 6 ani de un colegiu de demnitari în fruntea căruia se gasea Anthemius, prefectul pretoriului, care activează acum ca regent. Educatia tânărului prinţ era dată în sarcina lui Antiochus. De numele lui Anthemius este legată construirea laturei vestice a zidului Constantinopolului, eveniment foarte important pentru această epoca. Încă din perioada lui Constantin cel Mare exista un zid de apărare al noii Rome, care în prezent nu mai făcea faţă extinderii oraşului, impunându-se restructurarea în funcţie de necesităţi, a vechiului zid, pentru a apăra oraşul în faţă pericolelor externe. Aceasta initiativa a fost una din marile realizari şi servicii aduse Imperiului de către Anthemius. El a restabilit armonia dintre Curţile de la Ravenna şi Constantinopol, iar un nou tratat a fost incheiat pentru asigurarea păcii la frontiera cu Persia.
Pentru a evita invadarea Moesiei inferioare de către Uldin, regele hunilor, Anthemius a intreprins o vastă operaţiune de intărire a flotei staţionată la Dunăre, construind noi vase şi reparându-le pe cele vechi. Pentru eficientizarea expedierii grâului din Egipt la Constantinopol, el a luat o serie de măsuri privind transporturile pe mare. Anthemius s-a aratat interesat şi de conditiile de viaţa din oraşele prefecturii Illyricum. Se pare însă că în anul 414, regentul plin de atâtea merite, s-a retras din acestă importantă funcţie sau a murit.
Prefectura pretoriului este asigurată mai întâi de predecesorul său, patriciul Aurelian, după care la 4 iulie 414, Pulcheria, sora minorului Teodosie al II-lea, devine augustă. Ea îşi va asuma şi regenţa în numele fratelui ei. Chiar dacă era mai mare doar cu 2 ani faţă de Teodosie II, proaspăta augustă va guverna practic Imperiul aproape 40 de ani. Pulcheria a fost aceea care a supravegheat educaţia lui Teodosie al II-lea, cautând să-l protejeze de intrigile de la Curte, cărora, dată fiind firea lui slabă, le-ar fi căzut prada usoară.
Politica externă a lui Teodosie al II-lea
Destul de şters ca politician, eclipsat poate şi de influenţa surorii sale, iar apoi a sotiei şi a unor demnitari foarte capabili, Teodosie al II-lea, în prima perioada a sa de domnie nu a fost confruntat cu evenimente politice deosebite pe plan extern, exceptând poate invazia hunilor din Tracia, după care bizantinii au fost obligaţi să platească un tribut substanţial. Tensiunea incepe să crească abia prin anul 434, când hunii, conduşi de Ruas cer bizantinilor să mărească obligaţiile tributare şi aşa destul de mari, amenintând ca vor invada Imperiul. Acest popor barbar se afla încă din anul 420 în zona centrală a Europei Orientale, formând un Imperiu destul de intins, dar cu o organizare nu prea energică. în anii următori, alături de alte triburi germanice, ei năvălesc în Câmpia Panonică. La 430 ei reprezentau deja o putere apreciabilă, iar guvernul lui Teodosie al II-lea este obligat sa consimta la incheierea unui tratat de pace cu aceşti periculoşi vecini, care va dura până în 434, când Ruas a acuzat guvernul oriental de primirea unor transfugi huni. în acelaşi an, Ruas moare, iar hunii condu şi de succesorii săi, Atilla şi Bleda, incheie un nou tratat cu bizantinii, în urma căruia Imperiul accepta sa plateasca un tribut enorm, fapt care demonstreaza marea putere politica a hunilor din acel moment. Teodosie al II-lea se angajeaza sa nu mai primeasca transfugi huni, sa trimita inapoi romanii evadati din captivitatea hunilor, sa acorde avantaje comerciale hunilor la frontiera. Tratatul mai conţinea de asemenea o clauza care interzicea recrutarea de către Imperiu a mercenarilor barbari de dincolo de Dunăre, considerati cei mai buni soldaţi. Attila şi Bleda nu s-au limitat la respectarea tratatului, intensificând lupta de cucerire a unor noi teritorii. La inceput hunii s-au multumit cu modul lor de trai destul de modest, dar odată cu anul 445, când după moartea lui Bleda, Attila rămâne singur conducator, ei vor reprezenta principalul pericol extern pentru Bizanţ.
Originar dintr-o familie regala, războiul constituia pentru Attila un lucru făcut cu placere, dobandindu-şi astfel faima de conducator indraznet şi de general prudent şi norocos. Scopul principal al politicii sale rămânea însă jaful. în anul 441 i se ofera prilejul sa atace provinciile lui Teodosie al II-lea, armata imperiala fiind slabita prin trimiterea de trupe în Apus, în Tracia şi Illiric. Invocând nerespectarea tratatului din 434, hunii avanseaza pe Dunăre, capturând Ratiaria, Viminacium, Sucidava, Singidunum, Naissus, localităţi complet devastate, după care se indreapta către Constantinopol. Dând dovada de prudenta, Attila nu ataca capitala. Trimisii lui Teodosie al II-lea reusesc până la urma sa incheie un nou tratat de pace, foarte umilitor pentru Imperiu. Regatul hunilor este împărţit intre Attila şi Bleda, primul luând în posesie cuceririle din Vest, iar al doilea pe cele estice, de la Dunărea inferioara până la Volga. La puţin timp după incheierea acestei paci, Attila îşi condamna propriul frate la moarte, iar prin unificarea tuturor hunilor devine cel mai puternic om din Europa.
Provinciile tracice vor cunoaste o scurtă perioada de respiro până în 447, când acelaşi Attila reia incursiunile în Sudul Dunării. Multe localităţi din Peninsula Balcanica şi până în Grecia sunt complet devastate. Datorita cruzimii sale, Attila este supranumit "biciul lui Dumnezeu". în cele din urma hunii sunt opriti prin incheierea unui nou tratat de pace, Attila cerând bizantinilor evacuarea populaţiei romane de pe malul drept al Dunării, mai precis de la Singidunum până la Novae, pe o distanta de cinci zile de mers pe jos105. Ratiunea acestor noi condiţii poate fi explicata prin impiedicarea acum a trecerii eventualilor huni fugiti de la Attila peste frontiera cu Imperiul Roman, unde erau apoi inrolati. Practic, regatul lui Attila a cunoscut în această perioadă cea mai mare intindere: de la gurile Dunării, în Est, până la Noricum, în Vest, şi o mare parte din Peninsula Balcanica. Acest teritoriu condus de Attila nu era cu mult mai intins decât regatul dac al lui Burebista.
Incitat de eunucul Chrysaphius, unul dintre confidentii de la Curte, Teodosie al II-lea pune la punct un plan de prindere şi ucidere a lui Attila. Tentativa de asasinat este dejucata, iar conducatorul hun are pretentia ca eunucul Chrysaphius, autorul principal al complotului, sa fie omorat. Pentru calmarea barbarului, împăratul trimite doi patricieni, care-i cer clementa în privinţa inaltului demnitar bizantin. Până la sfârşitul domniei lui Teodosie al II-lea, plata tributului s-afăcut cu regularitate, dar succesorul său, Marcian, va refuza sa mai plateasca. Se parea ca provinciile Illiricului vor fi din nou atacate, dar Attila îşi indreapta privirile spre Vest, unde exista speranta unui jaf mai consistent în regatul lui Valentinian al III-lea.
In anul 451 "biciul lui Dumnezeu" este înfrânt în Galia, la Campiile Catalaunice (Chalons - în Franta), după care se retrage spre Italia, incercând sa cucerească Roma, salvata în extremis de intervenţia papei Leon I cel Mare. La 453, Attila moare în Panonia, disparând astfel una din figurile de seamă din istoria Răsăritului şi Apusului. Sub conducerea lui, hunii îşi schimba felul de viaţa ca şi instituţiile, devenind o putere politica ce intretinea legături cu Imperiul Roman.
Politica internă a lui Teodosie al II-lea
Teodosie al II-lea a stiut să-şi aleaga demnitari capabili. Intre aceştia amintim: Anthemius, Chrysaphius, Cyrus, Priscus din Panion, care prin diplomatie şi abilitate au depasit gravele probleme interne sau externe. Realizarile primilor doi au fost menţionate în mod sumar mai inainte. Trecând la Cyrus, trebuie făcută precizarea ca acesta era favoritul împăratesei Evdochia în anii în care aceasta la influentat mult pe sotul ei. Posesor al unei culturi retorice deosebite, numit prefect al oraşului Constantinopol, iar apoi şi al Pretoriului, Cyrus are meritul principal ca a incheiat construirea zidului de apărare al capitalei inceput sub Anthemius, construcţie care suferise deja în urma unui cutremur de pământ. în ceea ce-l priveşte pe Priscus, acesta era originar din Tracia, fiind un demnitar de vaza şi un mare diplomat, trimis în 448 intr-o solie la curtea lui Attila, de unde s-a intors cu pretioase informaţii consemnate intr-o Istorie a Bizanţului. Schitând personalitatea lui Attila, Priscus menţioneaza printre altele ca: "el s-a aratat cumpatat în toate, avand paharul din care bea, confectionat din lemn. De altfel simpla ii era şi imbracamintea, caci nu se ingrijea de nimic altceva decât sa fie curata. şi nu se deosebeau intru nimic, nici sabia, nici legăturile incaltamintei sale barbare şi nici fraul calului său, care nu avea podoabe de aur, pietre scumpe sau alte lucruri de pret, ca şi al celorlalti sciti". Priscus ne-a lasat informaţii interesante şi cu privire la teritoriul patriei noastre, mai precis amanunte privind Banatul, care atesta conţinuitatea daco-romana după retragerea aureliana din 271.
Am pomenit de câteva ori numele sotiei lui Teodosie al II-lea, împărateasa Athenais-Evdochia, ateniana şi păgâna, dar ajunsa pe tronul Bizanţului şi botezata în credinţa creştină . Ea a reuşit sa contrabalanseze pentru o buna perioada de timp puterea Pulcheriei, sora lui Teodosie al II-lea. căsătoria cu o ateniana a parut unora drept o victorie a păgânismului, care în prima jumatate a secolului al V-lea era încă prezent la Constantinopol. Nu a fost chiar asa, caci traind de acum inainte în mijlocul unei Curti credincioase, tânăra împărateasa se lasa influentata pe nesimtite de influenta celor piosi. Mai mult chiar, Evdochia era pasionata, ca o adevărata bizantina, de discutiile teologice.
Trecerea pe care o avea la Curte, a sporit neintelegerile cu cumnata sa, avida de putere, care nu înţelegea sa renunte la guvernare. în anul 423, Curtea de la Constantinopol a primit pe sora lui Honorius, celebra Galla Placidia, venita la Bizant ămpreună cu fiica sa, Honoria, şi fiul său, Valentinian. Cu acest prilej este stabilit un plan de căsătorie intre micuta Evdochia, nascuta recenta de Athenais, şi caesarul de 5 ani, pe care moartea lui Honorius il facuse moştenitorul Imperiului Occidental. Peste 14 ani, proiectul devenea realitate pentru împărateasa Bizanţului, care drept multumire adusa lui Dumnezeu, pleaca intr-un pelerinaj la Locurile Sfinte. Reintoarsa în 439 basilisa era în culmea gloriei având o fiica maritata cu un împărat. stăpâna pe situaţie, Evdochia a gresit totusi, crezând ca Pulcheria ar putea renunţa aşa de usor la influenta pe care o exercitase la Curte cu puţin timp inainte. în urma intrigilor de tot felul, Athenais-Evdochia va parasi palatul imperial în 442, indreptandu-se către Ierusalim, unde va şi muri. Pulcheria a cărei influenta scazuse destul de mult, este unanim recunoscuta ca împărateasa după moartea lui Teodosie al II-lea la 28 iulie 450, alegandu-şi drept sot şi coleg la tron pe Marcian.


Activitatea cultural-ştiintifică în vremea lui Teodosie al II-lea
Infiinţarea Universităţii din Constantinopol
In istoria milenara a Bizanţului, cultura sub diferitele ei forme a reprezentat o preocupare statornica pentru marea majoritate a Împăraţilor. Crearea Universităţii din Constantinopol şi publicarea Codexului Teodosian rămân însă inscrise drept momentele de varf din istoria civilizatiei Imperiului bizantin, apartinând în exclusivitate perioadei de guvernare a lui Teodosie al II-lea.
Până în sec. al V-lea Atena reprezenta principalul centru al Învăţământului şi al stiintelor păgâne în intreg Imperiul roman. Cu toate acestea triumful creştinismului de la sfârşitul sec. al IV-lea, a adus o sensibila scadere a prestigiului acestei scoli, declin amplificat nu numai de invazia vizigota, dar şi de crearea unei Universităţi creştine în vremea lui Teodosie al II-lea. Actul care a legitimat infiinţarea noii Universităţi de la Constantinopol, a fost dat de către Teodosie al II-lea la 25 februarie 425. Corpul profesoral era compus din 10 gramaticieni de limba greaca, 10 de limba latina, 5 retori greci şi 3 latini, la care se mai adaugau o catedra de Filozofie şi 2 de Drept. în luna urmatoare, la 14 martie 425 un text inscris în Codex Teodosianus făcea elogiul acestei realizari de prestigiu din viaţa culturală a noii Rome, dând chiar numele unor profesori. Astfel pentru catedra de Gramatica a limbii greceşti erau Helladios şi Syrianus, pentru cea de Gramatică a limbii latine, Teofil, apoi sofiştii Martinos şi Maximos, juristul Leontiu predând la catedra de Drept. Profesorii erau foarte bine plătiti de către Stat, având obligatia să-şi dedice în exclusivitate timpul lor activităţii didactice de la Universitate. Pozitia lor socială în Stat capata un loc aparte, oferindu-li-se onoruri de seama. Fondarea acestui locaş de Învăţământ nu a avut o destinatie cu totul intamplatoare, ci a incercat sa contrabalanseze prestigiul vechilor Universităţi păgâne din Alexandria şi Atena.
Învăţământul se făcea în douaă limbi: greacă şi latină. Chiar dacă latina rămânea în conţinuare limba oficiala, greaca o va inlocui treptat. Aceasta initiativa a fost cultivata tocmai de profesorii de la Universitatea din Constantinopol. Intemeiata de Teodosie al II-lea, restaurata în secolul al IX-lea, protejata de Constantin Porfirogenetul, Scoala Superioara din Constantinopol, în ciuda multor vicisitudini, a existat atata vreme cât şi Imperiul. Crearea ei în secolul al V-lea, intr-o perioada în care vechile scoli ale lumii romane incep sa se inchida una după alta, rămâne în istorie drept un simbol în jurul căruia s-au grupat cele mai capabile forte spirituale ale Imperiului
Codex Theodosianus
Reorganizarea Învăţământului superior a avut consecinţe deosebit de importante asupra evoluţiei culturale ulterioare şi în cadrul ei s-a putut elabora şi publica "Codex Theodosianus", din punct de vedere cronologic cea mai veche culegere de legi imperiale, iar ca importanta ocupa locul al II-lea după Corpus Juris Civilis. Lucrarea a fost initiata în anul 429 ca urmare a dificultatilor întâlnite în folosirea Dreptului imperial, ca şi a cresterii numărului legilor imperiale, necesitatea intocmirii unei culegeri unitare impunandu-se acum cu acuitate. Pentru epoca anterioara lui Teodosie al II-lea erau cunoscute doua colectii juridice: Codex Gregorianus şi Codex Hermogenianus, numite astfel după numele celor doi juristi care le-au alcătuit. Prima culegere marcheaza epoca lui Diocletian, iar a doua se refera la perioada succesorilor lui Diocletian, până în sec. al IV-lea, incadrând legile promulgate de la sfârşitul sec. al III-lea până la aproximativ anul 360. Ambele au fost pierdute, existenta lor fiind semnalata în fragmente neinsemnate ca şi din noua colectie intocmita acum (prima jumatate a sec. al V-lea).
Realizarea acestei vaste lucrări a fost incredintata unei comisii formata din 9 membrii dintre care un rol important l-a avut Appeles. Publicarea noii culegeri, intitulata Codex Theodosianus s-afăcut în 438, după 9 ani de munca asidua. Codexul cuprindea legile în limba latina, materialul juridic fiind împărţit în 16 carti, divizat apoi în numeroase capitole, clasificate la rândul lor pe probleme speciale: administrative, politice, religioase etc. în fiecare titlu decretele erau enumerate în ordinea cronologica iar legile date după publicarea Codului au fost numite Novele. Importanta Codexului Teodosian est deosebita din punct de vedere istoric. Mai intai, el este izvorul cel mai pretios pe care-l detinem pentru studiul istoriei interne a Imperiului bizantin din sec. IV-V, cuprinzând în egala măsura perioada în care creştinismul a devenit religie de Stat. De asemenea, Codul a servit mai mult decât culegerile anterioare, la intocmirea legislatiei lui Justinian.
Noul cod dadea în prima jumatate a sec. al V-lea o mai mare stabilitate juridica, descoperind şi luminând incertitudinile ivite din lipsa unei culegeri oficiale de legi. Prin Codexul Theodosian ideea de unitate a Imperiului gaseste o viguroasa afirmare, el fiind publicat atât în Orient cât şi în Occident în numele celor doi Împăraţi: Teodosie al II-lea şi Valentinian al III-lea. Este semnificativ faptul ca după publicarea lui, Împăraţii romani ai Orientului, nu vor mai trimite decât foarte rar legile lor în Occident.
In sfârşit, detinând informaţii autentice prezentate intr-o forma destul de clara, Codex Theodosianus a exercitat o influenta covarsitoare atât asupra popoarelor barbare din Orient cât şi a celor din Occident. Faimoasa "lege romana a vizigoţilor (lex romana vizigothorum) nu este decât un rezumat al Codului Teodosian. Lex romana vizigothorum, numita şi "Breviarul lui Alaric" (Breviarium Alaricianum), a influentat la rândul ei şi legislatia Europei Occidentale, devenind principala sursa de Drept roman în Occident.
Culegerile legislative ale lui Justinian patrund mult mai târziu în Occident, spre sfârşitul Evului Mediu. La rândul lor, bulgarii au primit Codexul Teodosian prin intermediul aceluia şi Breviar al lui Alaric. "Breviarium Alaricianum" fusese adresat prin papa Nicolae I regelui bulgar Boris, care va trimite o delegatie la papa în anul 866 pentru a-l intreba şi a i se da relaţii în legătura cu "legea lumii", leges mundanale cum o numeste el. Drept raspuns, papa trimite bulgarilor, după propriile sale cuvinte "venerabila lege romana" (venerandae romanorum leges), considerata a fi fără indoiala "Breviarul lui Alaric".
Probleme religioase
Alaturi de structura romana de Stat şi cultura greaca, credinţa creştină a reprezentat un element de baza a Imperiului bizantin. Unitatea acestui Imperiu multinational a fost asigurata de religia creştină . Dacă nu exista conştiinţa unei natiuni bizantine, exista în schimb o singura credinţa, cea ortodoxa, care indeplinea în cadrul Bizanţului multinational şi un rol politic. Despartirea de credinţa ortodoxă insemna nu numai lepadarea credinţei celei adevărate, dar şi lipsa de patriotism.Am văzut ca intelegând rolul şi importanta creştinismului în viaţa publica a Imperiului, Teodosie I cel Mare, a luptat atât impotriva păgânismului cât şi a sectelor. Prin măsurile şi legile sale în favoarea creştinismului, el a spulberat definitiv iluzia păgânilor, mai ales a filozofilor şi a retorilor, ca religia lor ar putea sa mai reinvie.
In Imperiul de Răsărit, urmaşii săi, Arcadius şi fiul acestuia, Teodosie al II-lea, au dus la bun sfârşit hotărârile luate în vremea lui Teodosie I cel Mare. Arcadius a ameninţat chiar cu pedeapsa capitala pe toţi funcţionarii care nu vor arata destula vigilenta în aplicarea legilor privitoare la cultul păgân. Din ordinul lui toate chipurile zeilor au fost distruse. De asemenea, Patriarhia de la Constantinopol a fost în chip deosebit reprezentata de sfântul Ioan Gura de Aur, ales patriarh cu ajutorul eunucului Eutropius. în vremea lui Arcadius, succesorul în Orient al lui Teodosie I, atitudinea ferma a episcopului de la Constantinopol va consacra triumful învăţăturii de la Niceea: sfântul Ioan are meritul de a fi impus aceasta învăţătura intr-o perioada în care la Constantinopol partidul got era foarte puternic, iar goţii erau arieni. Sub Teodosie al II-lea, a cărui domnie lunga acopera prima jumatate a sec. al V-lea, disputele hristologice au reaparut. Prima şi una dintre cele mai importante este erezia nestoriana.
Sinodul de la Niceea stabilise ca Mantuitorul era în acelaşi timp Dumnezeu şi om. Discutiile vor pune accentul acum asupra modului în care cele doua naturi se unesc în persoana lui Iisus. La Antiohia, leaganul arianismului, se formează o învăţătura conform careia cele doua naturi sunt distincte, iar dintre cele doua, cea umana este cea mai importanta., Hristos fiind un om devenit Dumnezeu. când aceasta erezie era susţinuta de cineva care va ajunge şi patriarh de Constantinopol, în cazul nostru Nestorie, acest lucru va provoca tulburări grave, care nu se vor limita numai la aspectul teologic. Ratacirea lui s-a mai numit şi dioprosopism. Nestorie afirma ca persoana dumnezeiasca, este din veci şi nu a putut fi nascuta din sfânta Fecioara, ci aceasta a nascut numai persoana umana a Mantuitorului, cu care s-a unit persoana dumnezeiasca, fără sa precizeze când şi cum. Fecioara Maria nu poate fi numita deci Nascatoare de Dumnezeu, ci Nascatoare a omului Hristos (Antropotokos) sau Nascatoare de Hristos (Hristotokos). Impotriva lui Nestorie şi a adeptilor săi au luat atitudine episcopii Alexandriei în frunte cu Chiril. Dincolo de aspectul teologic nu trebuie uitat ca aceasta disputa a capatat pe alocuri şi semnficatii politice.
Prestigiul de care se bucura scaunul de la Alexandria era imens în Orient, iar puterea titularilor săi deosebita în Egipt. Episcopii Alexandriei pretindeau detinerea hegemoniei religioase în Orient şi erau acum nelinistiti de primatul acordat de sinodul din 381 Constantinopolului. Prin aceasta se explica în buna măsura zelul ortodox impotriva lui Nestorie. Pentru rezolvarea acestei noi dispute, Teodosie al II-lea, ezitând un pic asupra fondului problemei, a convocat al III-lea Sinod Ecumenic care s-a ţinut la Efes în anul 431 şi la care au participat 187 de Parinti printre care şi Timotei I, episcopul Tomisului. Din pacate, după Sinod erezia lui Nestorie se răspândeste în Persia, Asia Centrala şi chiar India. Mulţi considera acest Sinod ca fiind în multe privinte mai degrabă o victorie a lui Chiril impotriva lui Nestorie, şi implicit impotriva Antiohiei.
Se parea ca după condamnarea nestorianismului, Imperiul creştin va avea o perioada de liniste, numai ca va izbucni o noua erezie, cea eutihiana sau monofizita. Prin opozitie faţă de nestorianism s-a nascut erezia monofizita, care admitea în Hristos o singura persoana şi o singura fire, cea divina. Initiatorul acestei noi erezii a fost batranul arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, luptator aprig impotriva lui Nestorie. El a dus la extrem învăţătura Scolii din Alexandria despre unirea celor doua firi în persoana Mantuitorului, ajungând la o noua greseala: monofizismul sau eutihianismul. Denuntat patriarhului Flavian al Constantinopolului de către Eusebiu de Dorileum, arhimandritul Eutihie a fost chemat să-şi spuna punctul de vedere la un sinod local de la Constantinopol în noiembrie 448. Aici el a fost clar: "recunosc ca şi inainte de unirea Dumnezeirii cu umanitatea, Hristos avea doua firi, dar după unire nu recunosc decât o singura fire". în urma acestei declaratii Eutihie a fost anatematizat mai întâi de sinodul local din Constantinopol în 448. La rândul sau papa Leon I cel Mare (440-461) fiind informat despre erezia lui Eutihie, a adresat la 13 iunie 449 patriarhului Flavian o scrisoare dogmatica, în care expunea clar învăţătura ortodoxă despre cele doua firi din persoana Mantuitorului, socotind pe arhimandritul Eutihie "eretic periculos" pe drept anatematizat de Sinodul din Constantinopol. faţă de aceasta noua tulburare, intreaga chestiune a fost prezentata şi discutata intr-un nou Sinod convocat tot la Efes în luna august 449. Pentru violentele la care s-au dedat participantii în frunte cu Dioscur patriarhul Alexandriei, acest sinod este cunoscut în istorie sub numele de "sinodul talharesc". Acest sinod a provocat mare confuzie şi haos. Eparhiile din Egipt, Tracia şi Palestina au trecut de partea lui Dioscur, iar cele din Siria, Pont şi Asia Mica au avut curajul sa se opuna pe faţă monofizismului promovat de Eutihie. ca exponent al Bisericii Apusene, papa Leon cel Mare a condamnat şi el pe Eutihie.
Dezbaterile teologice ale primei jumatati a secolului al V-lea au tradat pe lângă lipsa unei cristalizari depline a învăţăturii creştine şi o serie de interese politice izvorate mai ales din diferendul dintre Teodosie al II-lea şi sora sa Pulcheria, avida de putere. Totodata, asemenea papilor în Occident, fondatori ămpreună cu Leon I cel Mare ai monarhiei pontificale, patriarhii Alexandriei, Chiril şi Dioscur, au incercat fără izbanda sa instaureze un fel de papalitate alexandrina. Spre deosebire de papalitatea occidentala, care tindea spre separarea de autoritatea imperiala, Biserica Orientului rămâne acum o Biserica de Stat, supusa vointei împăratului, facând uz din ce în ce mai mult de limba greaca. Bizanţul va capata astfel o fizionomie noua şi proprie, va fi locul unde se vor reuni marile Sinoade, iar Biserica se va acoperi de gloria unor personalităţi de frunte ca cea a sfântului Ioan Gura de Aur.


Cursul nr.8
Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon.
Urmările sale pe plan religios
La 28 iulie 450 când Teodosie al II-lea cel tânăr inchidea ochii, el nu lasa urma şi pe linie barbateasca. în aceasta situaţie, respectând tradiţia, partea de Răsărit a Imperiului trebuia să revină vărului său din Apus, Valentinian al III-lea. Dar acest lucru nu era nici pe placul lui Teodosie şi nici al supusilor săi. Se spune ca pe patul de moarte Teodosie ar fi indicat personal pe Marcian să-i urmeze la tron. Marcian fusese aghiotantul lui Aspar, un alan care avea sub autoritatea sa trupele goţice din Imperiu. Pulcheria, sora lui Teodosie, a consimtit să se căsătoreasca cu Marcian, conferindu-i în felul acesta prestigiul ereditar al dinastiei teodosiene. El a condus destinele Imperiului numai 7 ani (450-457), având de făcut faţă la inceput pericolului hunic. După 453, când hunii au fost infrânti la Campiile Catalaunice, iar regatul lor s-a descompus, urmează o perioadă de linişte, care i-a dat posibilitatea lui Marcian să refacă tezaurul statului.
Pe plan intern, Marcian s-a dovedit a fi un bun gospodar, eliminând practica vânzării servicilor administrative. Problema cea mai dificilă căreia a trebuit să-i facă însă faţă, a fost erezia monofizită, care a determinat convocarea celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451.
Monofizismul
Doctrina profesata de Chril şi adeptii săi nu era în intregime ortodoxa. în incercarea de a diminua importanta naturii umane a lui Iisus, ei se indepartasera atât de tare încât recunosteau numai una singura, cea dumnezeiasca: putem vorbi acum de o noua erezie cea monofizita, care din multe puncte de vedere era inversul ereziilor nestoriana şi ariana. când aceasta noua învăţătura a fost predicata de un calugar de la Constantinopol, Eutihie, ea a obtinut imediat şi aprobarea patriarhului de la Alexandria, Dioscur, cel care-i succedase lui Chiril. Acesta va avea de-a face imediat cu opozitia papei Leon cel Mare, ingrijorat nu atât de erezie, cât de ambitia patriarhului de Alexandria.
In acest timp împăratul Teodosie al II-lea, aflat ca de obicei intr-o situaţie delicata, convoaca la Efes în anul 449 un Sinod cunoscut sub numele de "sinodul talharesc", pentru ca Dioscur a vrut să-şi impuna punctul de vedere monofizit prin violenta. După moartea lui Teodosie al II-lea, pentru a pune capat situaţiei tensionate, noul împărat Marcian convoaca Sinodul de la Calcedon din 451, care constituie al IV-lea Sinod Ecumenic. La lucrări au asistat şi trimisii papei, iar hotărârea finala a fost ca în Hristos exista doua naturi, una divina şi una umana, unite intr-o singura persoana, neamestecate, neschimbate, neimpartite şi nedespartite. Sinodul a elaborat şi un număr de canoane dintre care cel mai important este al XXVIII-lea, care confirma canonul al III-lea de la Constantinopol din 381, facandu-se un pas inainte în fixarea rangului de intaietate, pe care il are patriarhul de Constantinopol. Acest canon recunostea papei un primat de onoare, dar afirma şi egalitatea scaunului din noua Roma (Constantinopol) cu cel din vechea Roma, justificandu-se prin aceea ca la Constantinopol este sediul guvernului, al Senatului şi al împăratului. Impotriva acestei hotărâri se va ridica papa, care nu recunoaşte canonul, dar şi ceilalţi patriarhi de Alexandria şi Antiohia. Ultimii doi îşi justificau pozitia prin faptul ca erau scaune apostolice şi prin renumele scolilor lor de teologie. Tot prin canonul 28 se stabilea aria jurisdicţionala a Patriarhiei de Constantinopol, care cuprindea diocezele : Tracia, Pontul şi Asia, la acestea adaugandu-se teritoriile din afara graniţelor Imperiului, adică creştinii aflati sub dominatie barbara. Tot acum se pare ca Biserica din Egipt va abandona limba greaca pentru cea copta. Astfel, disputele teologice vor masca opozitii naţionale şi aspiratii mai vechi de independenta.
Peste câţiva ani, împăratul Zenon (474-491) va sesiza pericolul şi în 482 va da un edict de unire care cauta sa aminteasca cât mai puţin despre cele doua naturi ale Mantuitorului sau despre hotărârile Sinodului de la Calcedon. Nici monofizitii, nici ortodocsii nu-l vor accepta, dar nici papa nu va fi de acord cu el, astfel încât se va ajunge la hotărârea extrema de excomunicare şi anatematizare a patriarhului de Constantinopol. Acesta, în persoana lui Acaciu, va riposta şi va sterge din diptice numele papei, ajungându-se la prima schisma intre cele doua Biserici, cea din Orient şi cea din Occident. Aceasta separare a durat până în anul 518. în ce priveşte atitudinea Bisericii din Tomis faţă de Sinodul de la Calcedon, trebuie remarcat ca episcopul Alexandru, nu a putut fi de faţă la lucrări, dar a semnat actele un an mai tarziu, adică în 452. Prezenta lui Alexandru la acest Sinod a fost impiedicata probabil de situaţia politica destul de tulbure de la Dunăre, unde în vremea aceea hunii erau desosebit de periculosi.
Marcian a murit în ianuarie 457 şi odată cu el a luat sfârşit dinastia teodosiana, pe care el a conţinuat-o printr-o alianta.
Reacţii impotriva Sinodului de la Calcedon
Datorita impotrivirii monofizitilor de a recunoaşte hotărârile dogmatice ale Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon şi din dorinta lor de adaptare a formulei monofizite, în secolele V-VI asistam la crearea asa-numitelor Biserici monofizite, numite şi necalcedoniene sau Bisericile vechiorientale, care se menţin până astazi. în secolele V-VI, problema monofizismului s-a complicat, transformandu-se dintr-o problema cu caracter predominant religios intr-una cu caracter naţional, care a atins unele provincii ale Imperiului ce se opuneau tendinţei centralizatoare a Constantinopolului. Monofiziţii erau mai numeroşi în provinciile orientale ale Imperiului: în Palestina, Siria şi Egipt. Cele doua popoare orientale principale ale Imperiului bizantin, sirienii şi egiptenii, cautau sa se desparta prin monofizism de greci, de "romei", cum erau aceştia numiti la Constantinopol, ca urma şi ai Imperiului roman, incepând sa graviteze în sfera de influenta politica a Asiei. Din erezia monofizita a secolului al V-lea s-au nascut Bisericile care s-au separat de marea familie a Bisericii Răsăritului: Biserica copta din Egipt, Biserica siro-iacobita (de la organizatorul ei Iacob Baradai,+477) sau Biserica severiniana (cel care a contribuit în mare măsura la răspândirea monofizismului printre sirieni fiind patriarhul Sever al Antiohiei, 512-518), Biserica apostolica armeniana, Biserica etiopiana, Biserica siriana sau Biserica din Malabar (in statul indian Kerala).
In vecinatatea Armeniei se gaseste Georgia, a cărei Biserica astăzi ortodoxa, a fost de-a lungul secolului al VI-lea anticalcedoniana. De-a lungul veacurilor, aceste Biserici au trăit în izolare din cauza diverselor circumstante ale istoriei. Prin intermediul mişcării Ecumenice, dialogul lor cu celelalte Biserici creştine, indeosebi cu ortodocsii, este mult mai intens.
Revenind la proclamarea dogmei de la Calcedon, vom spune ca pentru o buna parte a creştinilor de astazi, învăţătura despre sfânta Treime şi despre cele doua firi ale lui Hristos rămân formule abstracte şi nu intotdeauna joaca un rol decisiv în credinţa individuala. în schimb pentru contemporanii Sinodului de la 451, definitia de la Calcedon conţinea o negare a experientei religioase anterioare. Dacă la aceasta adaugam şi folosirea limbajului sobru al antiohienilor sau faptul ca principalul dusman, Eutihie, alaturi de vechiul prieten al lui Nestorie, Teodoret de Cyr, au fost primiti în cele din urma la sfânta Impartasanie, înţelegem mai bine de ce acest Sinod a provocat o serie de reactii negative. hotărârile lui nu au satisfacut decât câţiva antiohieni, la care s-au alaturat şi unii moderati din Constantinopol. în Egipt însă, reactia a fost deosebit de negativa, având efectul unei tradari faţă de principiile marelui Chiril. Calugarii sirieni s-au alaturat şi ei egiptenilor. Inarmati cu sloganul "Calcedonul este o reabilitare a lui Nestorie", miscarea monahala ce se impotrivea acestui Sinod a antrenat de asemenea un număr important de credinciosi.
Consecintele tragice ale acestei reactii nu se pot explica decât prin cauze de ordin teologic şi cultural. în spatele ereziei monofizite trebuie văzut mai mult decât o simpla recidiva a unor tendinţe extreme venite din Alexandria. Importanta acestei crize în istoria Ortodoxiei tine de faptul ca ea a scos la iveala toate contradictiile şi tentatiile inerente ale unirii Bisericii cu Imperiul în vremea lui Constantin cel Mare. Dacă din punct de vedere spiritual şi teologic, Sinodul de la Calcedon a fost o adevărata minune şi un izvor inepuizabil de inspiratie teologica, el a marcat însă o brutala ruptura pe plan relational, intre Biserica şi Stat în istoria lumii creştine. Pentru a înţelege sensul opozitiei faţă de acest Sinod în Orient, trebuie ţinut seamă de complexitatea tuturor acestor elemente. Dincolo de triumful adevărului absolut, obiectiv şi atemporal, el reprezenta şi victoria credinţei Imperiului şi a Constantinopolului. Dacă Imperiul ar fi fost ceea ce pretindea a fi – un Stat creştin universal şi supranational – acest triumf al Ortodoxiei imperiale şi al Constantinopolului ar fi fost justificat atât din punct de vedere istoric cât şi eclezial. Intre teorie şi practica era însă o distanta.
Constiinta imperiala este atestata de unele documente ale vremii, dar realitatea oferea o imagine diferita. Sub masca unui elenism şi a unei culturi elenistice ce se făceau resimtite în special în marile oraşe şi printre intelectuali, vechile pasiuni naţionaliste şi vechile tradiţii se menţineau. Intr-unul din cartierele Antiohiei, sfântul Ioan Gura de Aur se spune ca era obligat sa predice în siriaca, pentru ca ascultatorii nu înţelegeau limba greaca. cercetătorii moderni au ajuns la concluzia ca masele de sirieni şi coptii resimteau puterea Imperiului ca pe un jug odios. în regiunile orientale ale Imperiului incepuse sa se dezvolte o literatura creştină de limba siriaca, încă tributara modelului grec, dar având un important potential autonom. în acest sens este suficient de menţionat opera sfântului Efrem Sirul, din sec. al IV-lea, pentru a măsura profunzimea şi bogatia potentiala a acestei expresii "orientale" a creştinismului.
In ceea ce priveşte mediul monastic putem spune ca a reprezentat un alt factor al curentului anticalcedonian şi aceasta pentru ca manastirile erau prea puţin atinse de elenism, recrutând vietuitori indeosebi din mediul populaţiei locale, copte sau siriene. când calugarii l-au sprijinit pe Chiril, ei apărau de fapt propria lor Biserica impotriva ingerentelor unui centru imperial considerat a fi străin.
In afara semnificatiilor teologice, lupta impotriva Calcedonului a avut o dimensiune religioasă şi politica noua. Intr-un fel lupta depusa pentru "cele doua firi" ameninţa sa se transforme intr-o revoltă impotriva Imperiului. când episcopii s-au intors de la Calcedon, ei au trebuit sa fac faţă în mai multe rânduri opozitiei populare, fiind nevoie chiar de protectia armatei ca în cazul lui Iuvenalie al Ierusalimului. La Alexandria, soldaţii care-l pazeau pe patriarhul Proterius, numit de Constantinopol pentru a-l inlocui pe Dioscur, au fost inchi şi de multimea furioasa şi ar şi de vii. Chiar dacă intr-o prima etapa, în vremea lui Marcian termenii de la Calcedon s-au putut impune, odată cu moartea acestuia în 457, se deschide o perioada de compromis cu monofizitii.
Timp de doua secole, aceasta problema a dominat politica imperiala. în martie 457, poporul şi-a ales la Alexandria propriul patriarh monofizit în persoana lui Timotei, iar Proterius a fost omorat. în 475 monofiziţii îşi asigura şi scaunul Antiohiei, alegând pe un oarecare Petru. în acest context, autorităţile inteleg ca monofizismul era susţinut de importante forte, amenintând unitatea politica a Imperiului. Totodata în 475 uzurpatorul Basiliskos, care l-a inlaturat pentru scurtă vreme pe împăratul Zenon, publica un Enciclikon care condamna Calcedonul şi cerea episcopilor sa semneze acest act. Revenit la putere în 476, Zenon susţine mai întâi ortodoxia calcedoniana, dar sub influenta patriarhului de Constantinopol, Acachie, şi în faţă cresterii opiniei monofizite în Egipt, Siria şi în Palestina, publica în 482 Henotikonul, un decret dogmatic în care respingea, fără a le numi, Tomosul papei Leon şi definitia de la Calcedon. Actul este semnat de patriarhii monofiziţi ai Alexandriei şi Antiohiei, împăratul recunoscandu-le astfel legitimitatea celor doi. Se produce tot acum şi o schismŕ intre Apus şi Răsărit, papa Simplicius convocând un sinod la Roma, care i-a excomunicat pe Acachie şi pe patriarhul Alexandriei, Petru Mongius. Ruptura a fost prima dintre cele doua Biserici purtând numele de schisma acachiana şi a durat până în anul 518. în interiorul Imperiului se parea ca Henotikonul va aduce o destindere la Alexandria, dar până la urma el nu satisfacea nici pe ortodocsi, nici pe monofiziti. Primii nu puteau accepta concesiile fŕcute monofizitiilor, iar ceilalţi le considerau insuficiente din cauza lipsei de precizare a Henotikonului.
Astfel acest act a adus noi complicatii în viaţa religioasă a Bizanţului, marind numărul dizidentilor: monofiziţi extremisti şi moderati. Prin incercarea de a păstra Orientul monofizit, Constantinopolul a pierdut Occidentul ortodox: schisma acachiana a fost unul din elementele de dezacord care au condus până la urma la separarea din 1054.
Împăratul Anastasie (491-518) fost un susţinator deschis al monofizitilor. El a intrat în conflict cu patriarhul Eufemie, pe care l-a condamnat ca fiind nestorian şi l-a inlocuit cu Macedonie, calcedonian convins. La inceput, împăratul a avut ca baza a atitudinii sale religioase Henotikonul lui Zenon, dar cu timpul monofizitismul sau s-a accentuat spre satisfactia coptilor şi a sirienilor, dar spre nemultumirea crescanda a ortodocsilor. Anastasius depune din scaun şi pe Macedonie, inlocuindu-lcu Timotei, monofizit recunoscut. în 512 el a numit la Antiohia un cunoscut teolog monofizit, Sever al Antiohiei, care a condamnat în mod oficial Sinodul de la Calcedon în 518. Chiar dacă în Palestina şi în Siria, unii calugari aflati sub conducerea sfântului Sava, intemeietorul binecunoscutei Lavre a Palestinei, rămâneau ortodoc şi şi nu recunosteau ierarhia monofizita, cu cit anii treceau prapastia dintre necalcedoneni şi ortodoc şi crestea. Marea majoritate a sirienilor şi practic tot Egiptul era pe drumul ereziei. Nu din intamplare ortodocsii din aceste regiuni au primit numele de melkiti sau "oamenii împăratului".
Din păcate sinteza teologica a Calcedonului nu s-a putut impune în intreg Imperiul. Schisma monofizita demonstra ca pretul platit pentru unirea dintre Biserica şi Stat sau mai bine zis pretul platit de Biserica pentru pacatele Imperiului, constituia prima tragedie a lumii creştine.


Cursul nr.9
Leon I cel Mare, Zenon. Patriarhul Acachie.
Henotikonul şi conflictul dintre Orient şi Occident
După moartea lui Marcian, Senatul a ales ca împărat un alt ofiţer, pe nume Leon, fost administrator pe domeniile lui Aspar. El a fost primul împărat care a primit coroana imperiala de la patriarhul Constantinopolului. Până la el toţi ceilalţi Împăraţi, respectând tradiţia romana, au primit coroana din mainile comandantului suprem al armatei, ori al unui inalt funcţionar civil. Initiativa din 457 avea la baza prestigiul de care se bucura patriarhul de la Constantinopol, mai ales după Sinodul de la Calcedon. De acum inainte toţi Împăraţii bizantini vor fi incoronati de patriarhul capitalei, iar incoronarea capata semnificatia unei consacrari religioase. Incoronarii civile cu caracter militar i se adauga o ceremonie bisericeasca, care va capata din ce în ce mai multă importanta, iar în Evul Mediu va reprezenta actul veritabil al incoronarii.
In timpul domniei lui Leon, acesta în alianta cu un ofiţer isaurian pe nume Tarasikodissa il vor asasina pe comandantul aramatei, Aspar, magister militum per Orientem, reuşind astfel sa elimine influenta germanilor de la Curte. Unii istorici privesc acest eveniment drept o etapa importanta în procesul de naţionalizare a armatei bizantine şi de slabire a influenţei barbare în Imperiu. După victoria impotriva lui Aspar, Tarasikodissa obtine puteri sporite la palat, căsătorinduse chiar cu Ariadna, fiica împăratului şi îşi schimba numele în Zenon.
Pe plan militar, bizantinii sufera o mare infrangere în Africa, flota condusa de cumnatul lui Leon, Basiliskos, fiind infranta intr-o expediţie impotriva vandalilor regelui Genseric. La moartea lui Leon în 474, nepotul sau Leon al II-lea, de numai 7 ani, fiul lui Zenon şi al Ariadnei, ajunge împărat, iar Zenon devine împărat asociat al fiului său. Murind Leon al II-lea chiar în toamna anului 474, Zenon va conduce singur Imperiul. Domnia este scurtă, până în ianuarie 475, când o conspiratie greaca indreptata impotriva isaurienilor, care capatasera prea mare putere în capitala, il inlatura de pe tron. Locul ii este luat de cumnatul lui Leon I, Basiliskos. După 20 de luni Zenon reia însă conducerea Imperiului şi domnese linistit pe o durata de 15 ani (476-491).
Un eveniment deosebit al domniei sale este căderea Imperiului Roman de Apus sub herulii lui Odoacru, care în 476 inlatura de pe tronul Romei pe Romulus Augustus. Chiar dacă nu se proclama împărat, recunoscând suveranitatea Imperiului Roman din Răsărit, el este numit de Zenon magister militum per Italiam, primind în grija administratia provinciei. Dominatia sa asupra Italiei nu va fi lunga, deoarece Zenon pentru a se debarasa de ostrogoţii din Peninsula Balcanica (care intreprindeau multe incursiuni devastatoare), il convinge pe unul din conducatorii lor, Teodoric cel tânăr, sa porneasca în 488 impotriva lui Odoacru. Acesta din urma este înfrânt în 493, invingatorul devenind stăpânul Italiei şi intemeietorul Regatului ostrogot al Italiei cu capitala la Ravenna.
Zenon va rezolva astfel doua probleme deosebit de grave: inlaturarea lui Odoacru şi indepartarea germanilor. Plecarea acestora din urma nu va insemna şi rezolvarea unor probleme de ordin etnic în interiorul Imperiului, legate de cresterea exagerata a puterii isaurienilor la Curte sau de ordin religios cu privire la disensiunile profunde nascute intre ortodoc şi şi monofiziti, după Sinodul al IV-lea.
Învăţătura adoptata la Calcedon nu a fost din păcate acceptata de toată Biserica, conducând la o divizare care se menţine până astazi. Reamintim ca pentru creştinul de rând, dogma Sfintei Treimi şi a celor doua naturi ale Mantuitorului rămâne o formula abstracta, fără sa joace mereu un rol determinant în credinţa lui personala. Pentru creştinii din sec. al V-lea, definitia adoptata la Calcedon era mai degrabă o negatie a unei exepriente religioase anterioare, astfel încât hotărârile lui nu multumeau decât pe câţiva antiohieni, pe moderatii de la Constantinopol precum şi pe trimisii romani. în Egipt însă, Calcedonul reprezenta o tradare a principiilor marelui Chiril. Calugarii sirieni se vor alia cu egiptenii, sloganul fiind: Calcedonul este o reabilitare a lui Nestorie.
In martie 457, la Alexandria poporul alege propriul patriarh monofizit în persoana lui Timotei Elurul, iar Proterius este omorat. în 475, monofiziţii îşi asigura şi scaunul Antiohiei prin alegerea unui oarecare Petru. Autorităţile inteleg acum ca monofiziţii era susţinuti de forte importante, amenintând practic unitatea politica a Imperiului. în 475, uzurpatorul Basiliskos, cel care l-a inlocuit pentru puţin timp pe Zenon, publica o Enciclica, care de fapt condamna Calcedonul, cerând episcopilor să-şi puna samnaturile pe acest act. Intre 500 şi 700 de episcopi s-au supus indemnului imperial. Revenit la putere în 476, Zenon susţine mai întâi ortodoxia calcedoneana, dar sub influenta patriarhului de la Constantinopol, Acachie, şi în faţă cresterii alarmante a monofizismului în Egipt, Siria şi Palestina, publica în 482 Henotikonul, un decret dogmatic în care era recunoscuta valabilitatea deciziilor celor trei Sinoade Ecumenice, pe care le considera suficiente, anatematizând atât pe Nestorie cât şi pe Eutihie, dar şi pe cei care invatau o doctrina divergenta.
In forma şi conţinutul său, Henotikonul era o incercare de a duce dezbaterea la nivelul conceptelor hristologice şi de a-l sustrage piedicilor terminologice. Dacă nu ar fi avut alte implicatii controversele hristologice puteau fi rezolvate pe baza unei intoarceri la situaţia care a urmat reconcilierii dintre sfântul Chiril şi Ioan al Antiohiei din 433. Textul nu crea însă premisele favorabile acestui demers, menţionând pe de-o parte condamnarea eutihienilor la Calcedon, iar pe de alta se referea la Calcedon intr-un context defavorabil. Cu toate acestea, pe planul relaţiilor bisericesti, au avut loc câteva modificari notabile: toate scaunele episcopale mai importante au intrat din nou în comuniune. Petru Mongius, cel care il inlocuise pe Timotei Elur, a fost recunoscut arhiepiscop al Alexandriei, iar Acachie al Constantinopolului intra în mod oficial în comuniune cu el.
Deoarece pozitia oficială a Constantinopolului era în chip firesc cea calcedoniana, Petru scria lui Acachie urmatoarele: "Fiind conducatorul nostru al tuturor, ati unit Biserica lui Dumnezeu şi ne-ati convins cu probe de netagaduit ca Sinodul ţinut la Calcedon nu afăcut nimic contrar celui ţinut la Niceea, cofirmând hotărârile Parintilor de la Niceea"140. Aceasta recunoaştere chiar şi formala a Calcedonului de către un şef al opozitiei, a constituit un eveniment ce parea sa justifice politica lui Acachie. Din pacate, Mongius se va confrunta în Egipt cu rebeliunea monastica, care-l condamna pentru faptul ca intrase în comuniune cu calcedoneni. Unii se vor separa de conducatorul lor (numiti acefali, pentru ca nu mai aveau conducator), arhiepiscopul în astfel de condiţii , dând dovada şi de multă instabilitate, aruncând anatema asupra Calcedonului şi a Tomosului lui Leon I cel Mare, papa Romei.
La Antiohia, arhiepiscopul Calendion, fiind strict calcedonean, a respins Henotikonul, dar este compromis prin implicarea sa intr-un complot politic ce viza rasturnarea lui Zenon. Urmarea: este exilat în 484. Scaunul va fi recuperat de Petru Fullon, care nu numai ca recunoaşte Henotikonul, dar devine şi un proPăgândist activ, introducând la un moment dat în practica liturgica Trisaghionul.
Din pacate, promovarea Trisaghionului şi opozitia faţă de calcedoneni vor contribui la promovarea unui adevărat slogan monofizit. Chiar şi în Palestina, unde Calcedonul era susţinut de calugari, Henotikonul a fost acceptat la Ierusalim, iar personalităţi calcedoniene au salutat unificarea Bisericii141. situaţia creata de Henotikon, aşa cum era descrisa de istoricul Evagrie: "in acele zile, Sinodul de la Calcedon a fost declarat în mod deschis ca oficial de Biserica, dar nici respins de toti. Fiecare episcop actiona după propria convingere", nu putea sa se prelungeasca, doar dacă nu exista un real consens asupra fondului hristologic şi o interpretare acceptabila pentru tradiţia Bisericii. Numai ca perioada lui Zenon sau cea al lui Anastasius (491-518), nu vor face decât sa favorizeze un monifizism care respingea ambiguităţile şi insista asupra respingerii clare a Sinodului. Pentru mai multe decenii, Biserica din Constantinopol, sub Acachie şi succesorii săi, a rămas practic singurul centru care a rezistat acestei tendinţe. Paradoxal, episcopii capitalei, susţinatorii naturali ai politicii imperiale, erau singurii care se opuneau. Aliatii naturali ai Calcedonului, erau în mod firesc papii de la Roma, relatia dintre cele doua scaune fiind intrerupta însă de atitudinea lui Acachie. Se va ajunge astfel la asanumita schisma acachiana, care va dura până în 518. în privinţa lui Acachie, ortodocsii nu-l considerau formal responsabil de un document publicat de împărat, iar legătura sa cu Petru Mongius nu putea fi un argument impotriva sa, deaorece rezulta din recunoaşterea formala a Calcedonului de către acesta din urma.


Anastasius I (492-518)
După moartea lui Zenon, în fruntea Imperiului va fi ales un funcţionar de la Curte, pe nume Anastasius. în acea vreme, Imperiul era framantat de doua probleme majore: una de natura religioasa, care diviza populaţia încă de la Sinodul al III-lea Ecumenic, dar mai ales după Sinodul al IV-lea de la Calcedon, iar alta de natura etnica, anume problema străinilor, mai cu seamă a isaurienilor, care devenisera un pericol intern în vremea lui Zenon. De aceea, poporul cerea cu insistanta ca viitorul împărat sa fie un ortodox şi un împărat roman. Noul ales, Anastasius, nu era însă un ortodox convins. Mama sa era ariana, un unchi maniheu, iar el insuşi avea inclinatii monofizite. Inainte de alegerea sa ca împărat avusese un conflict cu patriarhul Eufemius, pentru faptul catinuse în Biserica sfânta Sofia o serie de conferinte cu caracter eterodox. Din acest motiv patriarhul nu a fost mutumit de alegerea împăratesei Ariadna, sotia lui Zenon, de Senat şi de armata. Până la urma s-a ajuns la un compromis şi anume s-a hotărât ca Anastasius sa se angajeze în scris ca va respecta hotărârile Sinodului de la Calcedon. Anastasius a consimtit la acest lucru, dar cum se va vedea, el nu-şi va respecta angajamentul. în mai 492 noul împărat se va căsători cu Ariadna şi va domni până în 518.
Încă de la inceputul domniei sale, Anastasius va rezolva problema isaurienilor. El il va omori pe fratele lui Zenon, Longinus, care organizase un complot impotriva noului împărat, va confisca bunurile isaurienilor şi ii va alunga din capitala. Aceste măsuri au fost urmate de lupte lungi şi crancene, care au durat 6 ani, în urma carora isaurienii au fost infranti. în anul 502 împăratul Anastasius are de luptat şi impotriva perşilor, pentru care angajeaza forte militare considerabile. După lupte indecise, în anul 506 este incheiat un armistitiu pe o durata de 7 ani.
Politica religioasă a lui Anastasius
Anastasius era un împărat în varsta (61 ani), dar competent şi energic. Cunoscând opozitia faţă de Sinodul de la Calcedon, el rămâne fidel Henotikonului, mergând chiar spre o radicalizare a pozitiei anticalcedoniene. în Egipt el susţinea pe scaunul de la Alexandria fără echivoc, pe toţi cei care erau impotriva Sinodului al IV-lea: Atanasie al II-lea, Ioan al II-lea, Ioan al III-lea de Nikiu, Dioscur al II-lea şi Timotei al IV-lea146. Cu toate acestea, regimul inaugurat de Henotikon excludea un triumf radical al monofizismului şi pemitea afirmarea unui calcedonism puternic, capabil nu numai sa se menţina, dar sa devina chiar dominant în mai multe scaune episcopale importante ale creştină tatii orientale. Acest calcedonism, ca reactie impotriva monofizismului, capata pe alocuri forma unei afirmări a limbajului hristologic antiohian. aşa se intampla cu partidul calcedonian de la Constantinopol, în vremea arhiepiscopilor Eufemius şi Macedonius. Astfel marii teologi care în tabara monofizita concepeau lupta lor ca pe o apărare a sfântului Chiril, puteau argumenta cu mai multă convingere ca sinodul de la Calcedon echivala cu o restaurare a nestorianismului. Aceşti teologi monofiziţi au găsit mai multă audienta la Curtea lui Anastasius, în special către sfârşitul domniei sale. în afara Constantinopolului, scaunele de la Ierusalim (patriarhul Ilie, 493-516) şi Antiohia (Flavian al II-lea, 498-512) erau ocupate de calcedoneni, dar trebuiau sa facă faţă unei opozitii puternice şi adesea violente.
Tabara anti-calcedoneana număra doi teologi de valoare: Filoxene, episcop de Mabug în Siria şi un convertit de la păgânism, Sever. Sirian, Filoxene nu cunostea greaca, fiind autorul mai multor scrieri impotriva Sinodului al IV-lea. Intre 506-507, atitudinea sa se va radicaliza prin cererea adresata episcopului său, Flavian al Antiohiei, de a pronunta anatema impotriva Sinodului de la Calcedon. Dorinta nu i-a fost implinita şi trimite împăratului o scrisoare în care îşi exprima parerea sa în materie de credinţa, cerând sprijin imperial. De dată aceasta, având şi sprijinul împăratului, Filoxene reuşeşte sa impuna patriarhului Flavian o retragere părţiala: acceptarea condamnarii lui Nestorie şi a eutihienilor, dar nu şi a definitiei adoptate la Calcedon. în ciuda acestui compromis, monofiziţii vor obtine la sinodul de la Sidon din 512, depunerea şi exilarea lui Flavian. Noul patriarh va fi Sever, cel care va accepta Henotikonul (ca de altfel marea majoritate a calcedonenilor), dar ii va anatematiza pe Nestorie, Eutihie, Tomosul lui Leon şi Sinodul de la Calcedon.
Nascut la Sozopolis, în Pisidia, Sever a primit o educatie aleasa în domeniul retoricii, filozofiei, dreptului şi a limbii grecesti, fiind botezat la maturitate în anul 488. Atras la un moment dat de idealul monastic, el este initiat în asceza la Maiuma. Teolog stralucit, capabil sa critice brutalitatea lui Dioscur, dar credincios pozitiilor pe care le considera juste, el devine purtatorul de cuvant al unei hristologii despre care afirma a fi singura expresie legitima a Ortodoxiei chiriliene.
Succesul carierei sale il datoreaza personalităţii sale impozante şi bineinteles patronajului imperial. în capitala Imperiului va sta chiar timp de 3 ani, intre 508-511, desconsiderandu-l pe arhiepiscopul ortodox, Macedonie, prin promovarea în cantarea Trisaghion (Sfinte Dumnezeule) a cuvintelor: "Care Te-ai rastignit pentru noi".
Toate acestea au produs agităţie în rândul populaţiei ortodoxe, ajungându-se chiar la un sir de revolte. Intre cele mai importante mişcări contestatare, care au avut loc acum se număra şi cea condusa de Vitalian, intre anii 513-515149. Acesta era originar din cetatatea Zaldapa, în sudul Dobrogei, unde indeplinea şi funcţia de comes foederatorum, adică de comandant al trupelor de foederati, alcătuite în majoritate din barbari. Vitalian s-a declarat apărătorul credinţei ortodoxe şi a asociat la rascoala nu numai trupele de barbari, dar şi pe cele romane din dioceza Traciei, precum şi tarani din diverse regiuni. Nemultumirea taranilor se datora noului sistem de impozitare, instituit de Anastasius, care pe de-o parte reprezenta o degrevare a celor care se ocupau cu comertul şi mestesugurile, dar pe de alta reprezenta o sarcina greu de suportat pentru populaţia rurala. La acestea se adaugau unele măsuri luate impotriva colonilor, cum ar fi cele inscrise în Constitutia din anul 500, prin care se decreta aservirea tuturor agricultorilor rama şi 30 de ani pe acelaşi pământ şi în general fiscalitatea severa, ce urmarea realizarea de economii. în aceste conditii, Vitalian ataca de mai multe ori trupele imperiale, ajungând chiar până sub zidurile Constantinopolului. Tratativele purtate cu Anastasius vor duce la numirea lui Vitalian în funcţia de magister militum per Thraciam şi la promisiunea convocarii unui Sinod Ecumenic, sub presedentia papei. Numai ca papa Hormisdas punea ca prima conditie ca împăratul şi toţi episcopii orientali sa aprobe actele Sinodului de la Calcedon şi Tomosul lui Leon, negocierile fiind în acest fel intrerupte. Vitalian ataca din nou Constantinopolul pe mare şi pe uscat, flota sa este însă distrusa, iar el chiar dacă scapa cu viaţa, îşi va pierde titlul de magister militum per Thraciam. Obiectivul acestei rascoale a disparut odată cu moartea lui Anastasius în anul 518.
Tot în 518 au disparut şi unele personalităţi angajate în conflictul monofizit: Timotei al Constantinopolului, patriarhii ortodoc şi exilati (Ilie al Ierusalimului şi Flavian al Antiohiei). în curând se va incheia şi un acord de pace intre Roma şi Constantinopol, cu un triumf aparent al Romei şi al Sinodului de la Calcedon. în ciuda aparentelor, Biserica din Constantinopol nu va adopta niciodata punctul de vedere roman cu privire la Acachie (succesorii săi, Eufemius şi Macedonius, excomunicati de papi, vor fi venerati ca sfinţi în Orient). Impacarea care va duce la unire, va fi de fapt impusa de un om, cu presepective largi, poate un adevărat vizionar: Flavius Petrus Sabbatius Justinianus. Viziunea sa era a unui Imperiu care ar fi unit Orientul şi Occidentul, cu papa de la Roma intr-un sistem imperial, iar solutia teologica punea capat conflictului dintre apărătorii Sinodului de la Calcedon şi opozantii lui din Orient. Tot acest demers implica abandonul Henotikonului. Numai ca politica religioasă a lui Zenon şi Anastasius era interpretata în mod diferit în Occident sau în Orient. Occidentul considera mereu aceasta politica ca pe o tradare a Calcedonului, iar Orientul nu vedea în schisma dintre calcedoneni şi necalcedoneni o ruptura definitiva. Cei care acceptasera Henotikonul şi care-l interpretasera în sensul calcedonian nu erau considerati ca nişte eretici. De aceea, Eufemius şi Macedonius ai Constantinopolului precum şi Flavian al Antiohiei şi Ilie al Ierusalimului şi-au păstrat reputatia, chiar dacă au acceptat Henotikonul. De fapt meritul lor pentru păstrarea credinţei calcedoniene era la fel de mare ca şi cel al episcopilor Romei mai puţin dispu şi la compromis.
Reformele administrative ale lui Anastasius
Unul din marile merite ale lui Anastasius a fost acela de a pune ordine în finantele Statului. El a procedat la o serie de reforme pe care le-a aplicat metodic. Anastasius a incercat sa dea valoare stabila monedei de bronz numita follis, care sa fie cât mai apropiata de valoarea în aur. Pentru perceperea impozitelor în oraşe a hotărât ca aceasta colectare sa fie făcută de către un videx, care depindea de prefectura praetoriului. Până aici impozitele din cetăţi erau percepute de decuriones, membrii ai consiliilor municipale, care garantau strangerea regulata a impozitelor cu propriile averi.
Pentru a preveni eventualele abuzuri ale vidicesilor, Anastasius a întărit şi largit drepturile celor care erau chemati sa apere populaţia de nedreptati: defensores civităţium şi episcopii. Pentru asigurarea strangerii banilor necesari, s-a hotărât ca intreaga comunitate sa fie privita ca o unitate fiscala, responsabila pentru incasarea tuturor impozitelor. Deci, dacă din diverse motive o proprietate nu mai era solvabila, ceilalţi erau obligati sa plateasca pentru ea. Măsurile acestea la care s-au mai adaugat şi altele, au contribuit la restabilirea finantelor Statului, la moartea sa, Anastasius, lăsând o rezerva apreciabila de aur (cca. 105.000 kg. De aur). Din banii adunati acum împăratul Anastasius va construi un zid de apărare a capitalei, la 40 de km., spre Vest de zidul lui Teodosie al II-lea, inchizând o zona imensa, el pornind de la Marea de Marmara şi mergând până la Cornul de Aur.
Raporturile cu popoarele barbare din Occident
După moartea lui Odoacru în 493, Anastasius il accepta pe Teodoric cel Mare ca rege al Italiei. Teodoric a păstrat aproape intreaga administraţie romana, fiind preocupat în chip deosebit sa nu-i supere pe membrii Senatului. O apropiere intre populaţia romana şi barbari (goti), nu a fost posibila din cauza diferenţei de credinţa: goţii erau arieni, iar romanii ortodocsi. relaţii amicale a avut Anastasius cu Clovis, regele francilor, căruia ii trimite insemnele demnităţii de consul, socotindu-l un reprezentant al puterii imperiale în Apus.

Consideratii asupra perioadei de la Constantin cel Mare până la Anastasius
Aceasta perioada de aproape doua secole este destul de confuza, în Orient dar şi în Occident asistând la o succesiune de peste 20 de Împăraţi: spanioli, ilirieni, traci şi chiar un asiatic. câteva domnii sunt mai lungi şi demne de remarcat: lui Constanţius al II-lea, fiul lui Constantin, i-a urmat varul sau Iulian (361-363), cu care a luat sfârşit dinastia lui Constanţius Chlor. După acestia, în Orient a guvernat Valens (364-378), iar în Occident Valentinian. Lui Valens, i-a urmat Teodosie I cel Mare (379-395), iar fiii săi, Honorius şi Arcadius, au condus primul Occidentul, iar cel de-al doilea Orientul. Arcadius l-a avut ca succesor pe Teodosie al II-lea (408-518). La inceputul secolului al V-lea, Occidentul s-a confruntat cu o succesiune de invazii barbare, iar Orientul a fost guvernat intre 450-518 de Împăraţi ca: Marcian, Leon I, Zenon şi Anastasius. în toată aceasta perioadŕ de fapt numai doua domnii au fost mai importante: aceea a lui Teodosie I, pentru ca acesta a fost ultimul împărat care a condus efectiv Imperiul şi cea a lui Teodosie al II-lea, care în ciuda mediocrităţii sale, prin lunga perioada în care a condus Imperiul de Răsărit a reuşit sa indeplineasa o opera utila în mare parte, dusă la bun sfârşit de unii dintre ministrii săi sau de sora sa, Pulcheria.
Acest fenomen a fost favorizat de urmatoarele cauze: Fortele vitale ale Imperiului erau concentrate în Orient. Este de fapt ce şi-a dorit Constantin odată cu crearea Constantinopolului. în vremea lui Teodosie al II-lea, pe lângă largirea zidului de incinta al oraşului, a luat fiinta şi o Universitate pe care o inzestreaza cu 31 de catedre, repartizate aproape egal intre limbile greaca şi latina. Acest fapt este foarte interesant, pentru ca demonstraza vointa Constantinopolului de a fi şi capitala intelectuala a Imperiului.
Creştinismul s-a dezvoltat diferenţiat în Răsărit şi în Apus. în secolul al IV- lea cea mai inalta autoritate religiosa în Apus, sfântul Ambrozie, episcopul Milanului, proclama independenta spirituala în raport cu Statul, în timp ce tot acum, în Orient, Teodosie I făcea din creştinism o religie de Stat. în secolul al V-lea, papa Leon cel Mare afirma primatul scaunului de la Roma, în timp ce canonul al XXVIII-lea de la Sinodul al IV-lea Ecumenic plasa Răsăritul sub dependenta canonica a Patriarhiei de la Constantinopol.
Socul invaziilor barbare inegal resimtit în Răsărit şi Apus. Răsăritul, ceva mai abil şi mai puternic, a rezistat mai bine în această perioadă invaziilor barbare, în timp ce Occidentul, s-a prabusit. Prin aceasta, ceea ce era un dezechilibru crescând intre cele doua părţi ale Imperiului, a devenit o ruptura.
Probleme de ordin religios
In secolele IV-V, pe plan intern, istoria Bizanţului se va confrunta cu diverse probleme de ordin religios. Trebuie retinut faptul ca prin dezvoltarea monahismului, care se organizeaza în secolele IV-V, creste în mod evident forta morala şi socială a creştinismului, ce se va manifesta acum şi sub forma unei forte de expansiune deosebita, prin evanghelizarea Armeniei de către Grigorie Luminatorul, a Abisiniei de către Frumentiu, a goţilor de către Ulfila. Tot acum asistam şi la sfârşitul păgânismului. Împăratul Constanţius luase mai multe măsuri favorabile creştinilor, limitând activitatea păgânilor. Din pacate, succesorul sau Iulian, educat atât în spiritul păgânismului grec cât şi în religia creştină , odată ajuns la putere a dat un edict prin care ordona redeschiderea templelor şi reorganizarea cultului păgân. El a dat şi o declaratie de toleranta, însă a exclus pe creştini din funcţiile importante ale Statului. După moartea lui Iulian, până la Teodosie I, păgânii au conţinuat sa observe nestingeriti cultul şi obiceiurile lor. Teodosie I a luat însă măsuri dure impotriva păgânilor: faimosul edict din 392 interzicea sacrificiile şi orice ceremonie păgâna precum şi accesul la temple.
Jocurile olimpice au fost şi ele interzise în 393, iar misterele lui Eleusis în 396. în Occident, episodul cel mai semnificativ rămâne decizia luata de Graţian de a scoate statuia zeitei Victoria din Senatul de la Roma, care simboliza în ochii tuturor grandoarea trecutului roman. După Sinodul de la Niceea, împăratul Constantin cel Mare nu a dus o politica bine definita cu privire la arieni. Printre succesorii săi, Constanţius şi Valens au fost arieni. în vremea lui Teodosie I, acesta va fi însă foarte categoric cu arienii, gonind din Constantinopol pe episcopul arian şi dând niceenilor toate bisericile din oraş. în 380, el a publicat un edict prin care numai cei care aderau la învăţătura niceeana cu privire la sfânta Treime aveau dreptul sa se considere "Creştini catolici", în timp ce ceilalti, arienii, erau considerati eretici. Un sinod convocat de Teodosie I la Constantinopol în 381, confirma simbolul de credinţa de la Niceea în ceea ce privea consubstantialitatea Tatălui şi a Fiului şi completa afirmând consubstantialitatea sfântului Duh cu celelalte doua Persoane. Aceala şi Sinod fixa şi locul episcopului de la Constantinopol: primul după cel de la Roma. Nu era vorba încă de egalitate, dar asistam deja la pozitia de superioritate a scaunului de la Constantinopol faţă de ceilalţi confrati din Răsărit. Aceste hotărâri extrem de importante i-au asigurat lui Teodosie I un loc de frunte în istoria creştinismului, alaturi de Constantin cel Mare. Teodosie proclama de fapt ca nu exista toleranţă în materie de religie: este o religie de Stat obligatorie, a cărei dogma este fixata de împărat, care o impune supusilor săi. Ortodoxie şi erezie devin acum subiect politic şi religios în acelaşi timp sau în unele situaţii, puncte de vedere care risca sa se confunde. Trebuie notat faptul ca aceasta politica a lui Teodosie se opunea ideilor pe care le apăra în acea vreme în Occident sfântul Ambrozie, convins ca în problemele bisericeşti nu trebuie sa se amestece puterea temporala. Astfel, atitudinea lui Teodosie anunta viitoarele conflicte dintre Răsărit şi Apus. în sfârşit, locul pe care-l va ocupa de acum inainte Constantinopolul, va declansa reactia episcopilor de la Antiohia şi Alexandria, jucând astfel un rol important în luptele din secolul al V-lea, aspectul teologic mascând uneori interese de ordin material.


Cursul nr.10
Marile migratii şi arianismul popoarelor barbare
Barbarii nu au fost mereu tentati sa intre în Imperiu prin violenta sau pentru jaf: popoarele germanice nu aveau decât admiratie şi respect pentru maretia romana. Ei doreau numai sa beneficieze de binefacerile şi de bogatiile sale, de aceea Imperiul i-a primit adesea cu bunavointa în armata sau administratie. Asistam uneori la o adevărata "invazie pacifista". în vremea lui Teodosie I, sau mai ales sub Arcadius, goţii devin atotputernici la Constantinopol, iar conducatoarul lor, Gainas, reuşeşte chiar să-l omoare pe Eutropius, unul din favoritii Curtii imperiale. Urmarea acestui gest: o revoltă populara soldata cu asasinarea lui Gainas. Pe timpul lui Marcian şi Leon I, un alt conducator got, Aspar, ajunge sa guverneze Orientul până în ziua în care împăratul, avertizat de pericolul unei nemultumiri generale, ii inlatura atât pe Aspar cât şi pe părţizanii săi, punând astfel capat influenţei goţilor la Constantinopol. Nu va fi însă usor pentru Imperiu sa facă faţă masei germanice sau altor barbari "agităţi", atunci când în fruntea lor s-au aflat conducatori ambitiosi. Numai ca vizigoţii lui Alaric, hunii lui Atilla, sau ostrogoţii lui Teodoric, după ce vor pune în mare pericol Orientul, vor fi dirijati către Occident, ce va fi sacrificat în cele din urma în beneficiul salvarii celeilalte jumatati a Imperiului.
Vizigoţii
Imperiul a considerat o buna perioada de timp ca remediul pentru a face faţă tendinţei de depopulare a unor zone ar fi stabilirea triburilor germanice cu statut de foederati. Măsura era oricum binevenita, deoarece aceştia exercitau presiuni serioase la frontiere. Astfel, în vremea împăratului Valens, întâlnim în Moesia Inferioara cca. 20.000 de vizigoţi, care în scurt timp se vor revolta. în urma Bătăliei de la Adrianopol din 378, romani sunt infranti, iar împăratul Valens este ucis.Teodosie I a reuşit să-i mai potoleasca, impunandu-le chiar un tratat de pace prin care era menţinuta conditia lor de foederati. După moartea lui Teodosie, conducatorul vizigot Alaric a declansat o noua ofensiva, de dată aceasta în Tracia, apoi în Macedonia, Tesalia şi chiar în Peloponez. în urma negocierilor, împăratul Arcadius a obtinut instalarea vizigoţilor în Illiric, iar Alaric a fost numit magister militum per Illyricum. Măsura se va dovedi abila, atentia lui Alaric indreptandu-se acum către Occident. După o prima tentativa în 402, când este invins de generalul lui Honorius, Stilichon, Alaric reuşeşte în 410 sa cucerească Roma. După aceasta dată ei se vor instala în Galia şi Spania şi nu ii vom mai întâlni în Orient.
Hunii
Ei au fost cei care i-au inlocuit pe vizigoţi. Teodosie al II-lea le dadea anual un tribut în aur. Binecunoscutul conducator hun Atilla nu se va multumi cu acest tribut şi va obtine de la Teodosie al II-lea şi titlul de magister militum. Nesatisfacut, Atilla a trecut Dunărea în 441 cucerind oraşele Sirmium şi Naissus (Nis), indreptandu-se către Constantinopol. Constrans şi de pericolul persan, Teodosie al II-lea a semnat în 443 un tratat umilitor cu hunii, prin care tributul anterior era triplat. în cele din urma Atilla şi-a dirijat fortele către Vest, iar în 452 e înfrânt de către împăratul Marcian, Imperiul fiind salvat pentru a doua oara
Ostrogoţii
Supletea diplomatiei bizantine se va manifesta încă odată cu prilejul invaziei ostrogoţilor. Sub Leon I ei au primit pământuri, numai caseful lor, Teodoric, mandru de serviciile aduse împăratului Zenon, s-a aratat exigent şi a invadat Peninsula Balcanica, amenintând Constantinopolul. Tot acum lucrurile se precipita şi în Occident: în 476, un şef al unor triburi germanice, Odoacru, l-a inlaturat pe ultimul august de sânge roman, Romulus Augustus, cucerind Italia. în plus, el obtine de la Zenon delegatie pentru a guverna Italia. Dandu-şi seamă de pericolul reprezentat de o astfel de autonomie, Zenon se gandeste să-l pedepseasca atât pe el, cât şi pe Teodoric. Planul sau era urmatorul: il sfatuieste pe acesta din urma sa lupte impotriva lui Odoacru, promitandu-i în cazul unei victorii succesiunea. Teodoric reuşeşte să-l infranga pe Odoacru, cucereste Ravenna, iar Orientul este salvat pentru a treia oara. Teodoric se instaleaza ca suveran al Italiei având Ravenna drept capitala, cerând împăratului Anastasie legitimitatea. Prin acest gest se poate observa cum împăratul din partea orientală a Imperiului reusea să-şi păstreze încă autoritatea. Aparentele erau salvate: Imperiul îşi conserva unitatea, iar împăratul autoritatea. Vom asista însă la un proces care cu timpul se va accentua, anume acela al opozitiei din ce în ce mai vizibila dintre Orientul intact şi Occidentul desirat intre ostrogoţii ce detineau Italia, francii ce ocupau o buna parte a Galiei, vizigoţii care aveau restul Galiei şi Spania, iar vandalii detinatori ai Africii. De altfel, incercarile lui Justinian din secolul al VI-lea, de refacere a frontierelor occidentale se vor dovedi în buna măsura zadarnice, separatia fiind definţiva.
Prezenta acestor barbari la graniţele Imperiului era o tradiţie, ca şi incadrarea lor uneori în armata romana; puterea civilizatoare a romanităţii asigura însă asimilarea lor rapida. Invaziile masive din secolele IV-V vor modifica profund datele prezentei barbare pe teritoriul Imperiului suscitând aprigi controverse. Pentru unii, lumea romana risca să-şi piarda identitatea: aceşti barbari trebuiau eliminati cu atât mai mult cu cât o buna parte dintre ei erau arieni. Pentru altii, increzatori în superioritatea civilizatiei romane, prezenta lor era o sansa pentru repopularea unor teritorii ca celedin Tracia, depopulate inainte de invazii. în cazul ostrogoţilor lui Teodoric, prea puternici pentru a fi invin şi şi prea numero şi pentru a fi asimilati, este experimentata chiar o solutie originala: devenit magister militum, regele ostrogot conduce Italia cucerita în numele împăratului şi menţine administratia romana.
Aceasta situaţie necesita de asemenea şi o pace durabila pe cel de al doilea front, deschis aproape în permanenta confruntarilor cu perşii. Luptele se vor da timp de mai multe decenii pentru controlul campiilor bogate situate intre Tigru şi Eufrat sau pentru oraşe prospere precum Edessa. în aceasta zona, singura solutie viabila era o pace durabila, pe care o vor incheia în cele din urma Justinian şi Cosroe I în anul 532.
Arianismul popoarelor migratoare
Incepând cu a doua jumatate a secolului al IV-lea, arianismul şi-a găsit noi adepti printre popoarele migratoare. Astfel, informaţii precise despre arianismul acestor popoare avem din 376, când goţii lui Fritrigern, în război cu cei ai lui Atanaric şi ameninţati de huni, au acceptat creştinismul de nuanta ariana impus de împăratul Valens. Privitor la acest moment, Socrate spunea: "Fritrigern ceru ajutorul împăratului Valens, care comanda trupelor ce se aflau în garnizoana în Tracia spre a-l susţine. Fritrigern biruind pe Atanaric cu ajutorul acestei sporiri de puteri, a vrut să-şi arate recunostiinta pentru binelefăcut şi a imbratisat credinţa împăratului şi i-a indemnat şi pe supu şi sa facă acelaşi lucru". La rândul său, Teodoret de Cyrr spunea ca supusii care au trecut Dunărea şi au incheiat pace cu Valens "primisera de multă vreme razele cunostiintei dumnezeiesti şi erau hraniti cu dogmele apostolice". Din acest citat se poate observa ca ei erau ortodocsii fapt confirmat de raspunsul pe care l-au dat lui Valens: "nu vom suporta sa parasim învăţătura parinteasca".
Procesul de evanghelizare ariana intreprins de Ulfila la Nordul Dunării nu poate fi pus la indoiala, istoricul Orosiu spunând chiar ca goţii au solicitat împăratului Valens trimiterea de episcopi. La rândul său, profesorul Emilian Popescu este de parere ca putem afirma ca se aflau arieni printre goţii evanghelizati din stânga Dunării, dar de dată recenta şi intr-un număr destul de redus; de fapt, ei dateaza din vremea în care la cererea lui Fritrigern, împăratul Valens le-a trimis misionari şi episcopi arieni162. De asemenea, trebuie sa luam în consideratie şi faptul ca pentru goţii de rând, mai precis pentru marea lor majoritate, diferenţe intre ortodoc şi şi arieni nu existau.
In privinţa vieţii bisericeşti a vizigoţilor se cunosc foarte putine lucruri. Cu toate acestea putem remarca activitatea misionara a sfântului Niceta de Remesiana printre vizigoţii din Illiric, fără a cunoaste însă rezultatele ei. Se pare ca pe vremea conducatorului lor Reccared (586), sub influenta episcopului Leandru de Sevilla, ei au renunţat la arianism convertindu-se la Ortodoxie.
Episcopii arieni au fost invităţi sa urmeze calea regelui, arianismul disparând din regatul vizigot după aproximativ doi ani. Unitatea bisericeasca a fost sărbătorita de Reccared printr-un sinod care a avut loc la Toledo în anul 589, la care regele a marturisit credinţa ortodoxă şi l-a anatematizat pe Arie. La fel, parintii, episcopii şi ceilalţi clerici sau persoane din fruntea regatului au semnat o marturisire de credinţa impotriva învăţăturii gresite a lui Arie. La sinodul de la Toledo se afirma din păcate şi purcederea sfântului Duh şi de la Fiul o inovatie care s-a dovedit a fi până astăzi un serios obstacol pentru restabilirea unităţii bisericesti. Chiar şi în aceste condiţii Reccared şi vizigoţii nu se considerau despartiti de Biserica, iar acest adaos este posibil sa fi fost introdus pentru a accentua puterea dumnezeiasca a Fiului, intr-un act de negare a arianismului.
Pentru ostrogoţi putem spune ca au fost barbarii care au primit arianismul de la vizigoţi. Cu toate ca este destul de greu de spus când a avut loc convertirea ostrogoţilor, se pare ca lucrarea misionara din timpul regilor Valamir, Teodomir şi Vidimer, foederati ai Imperiului în Panonia, a jucat un rol important în acest proces. De asemenea, la sfârşitul secolului al V-lea ostrogoţii lui Teodoric au fost convertiti la creştinismul arian. Fie ca ne aflam în Tracia, Moesia sau Panonia, cel mai probabil este ca vizigoţii, deveniti urma şi ai lui Ulfila, au propovaduit credinţa semiariana printre fratii lor goţi. Este de necontestat faptul ca în acest proces o mare importanta a avut şi traducerea Bibliei, inteleasa şi de ostrogoţi. Jordanes este convins de dependenta arianismului ostrogoţilor de cel al vizigoţilor. Aceasta filiatie religioasă este demonstrata şi de calendarul goţic comun celor doua neamuri. Pe de alta parte este greu de inteles cum misionarii vizigoţi arieni au putut veni la Contantinopol sau din Moesia lui Ulfila sa propovaduiasca ostrogoţilor invadati de huni după 370. De aceea, este mult mai usor sa ne imaginam ca ostrogoţii au putut fi adu şi la creştinismul arian în provincia Panonia, deci intre anii 456-472. Lex gothica, credinţa şi legea gotoariana, au ajuns la cea mai mare inflorire în regatul lui Theodoric cel Mare. Theodoric a profesat un arianism generator de cultura: creatiile arhitecturale legate de arianismul ostrogot sunt dintre cele mai celebre realizari ale antichităţii tarzii, nu numai ale perioadei în care Theodoric a condus acest regat. Arianismul în forma în care a fost preluat şi dezvoltat de ostrogoţi, a avut un rol important în susţinerea şi dezvoltarea identităţii lor, iar prin toleranţă afisata uneori de Theodoric faţă de creştini sau evrei, el a câştigat sprijin politic din partea acestora. Probabil ca dacă nu ar fi fost războiul de pe vremea lui Justinian, ostrogoţii ar fi trecut la Ortodoxie odată cu vizigoţii. Universul religios al ostrogoţilor nu a fost schimbat radical odată cu trecerea la creştinismul arian. Nu trebuie sa credem ca arianismul ostrogoţilor era departe de cel nascut la biserica Baucalis din Alexandria. Practicarea acestei forme de creştinism a permis însă nobililor păgâni sa facă parte din Orbis Romanum et Christianum fără sa renunte la vechile tradiţii păgâne. Dezvoltarea structurala a Bisericii ariene era legată şi de contactul cu Biserica Ortodoxă organizata, iar trairea simpla a creştinismului i-a apropiat pe ostrogoţii de rând de arianism. Se poate spune ca a existat un mesaj comun al creştinismului, astfel încât arieni şi ortodoc şi au putut face unii pa şi impreuna.
Creştinismul adoptat de goţi sau de alte popoare barbare este diferit prin dogma de cel ortodox, dar în privinţa cultului este aproape identic. Procopius de Cezareea scria ca ceremoniile nu difera aproape deloc, Salvian ne spune ca "gotii citesc din acelea şi carti, din profeti, apostoli şi Evanghelii", iar Victor de Vita indica faptul ca se serveau de limba lor şi ca limba liturgica, gratie indeosebi traducerii Bibliei de către Ulfila. O alta particularitate a ritului got era şi obiceiul de savar şi slujbele noaptea sau în zori. Acest obicei era atât de reprezentativ pentru arieni încât un episcop italian ajunge sa fie acuzat în această perioadă pentru simplu fapt catinea slujbele noaptea.
Iconografia baptisteriului arian de la Ravenna ne arata ca Hristos nu este un simplu om: la Botez un inger se afla lângă El. Pe tronul care se vede în ceruri este reprezentata sfânta Cruce, iar Tatăl nu este nicaieri. Cu alte cuvinte, Hristos nu este de aceea şi natura cu Tatăl, El are un loc privilegiat, dar nu cu Dumnezeu-Tatal. în acelaşi sens, al negarii intruparii Fiului lui Dumnezeu, arienii nu vedeau natura trupului, astfel încât cultul Sfinţilor constituia un alt aspect care diferenţia arianismul barbar de creştinism. goţii arieni aveau propriul calendar liturgic şi păstrau formulele tradiţionale ale clerului: episcopi, preoţi, diaconi. în momentul intrarii în graniţele Imperiului, multor popoare barbare nu le-a fost greu sa renunte la păgânism, exceptie facând francii şi suevii, care şi-au menţinut credinţa păgâna timp de o generatie. Până la urma arianismul nu a avut prea mari sanse de supravietuire, deoarece după secolul al IV-lea era asociat barbariei. Sensul civilizator a generat trecerea creştinismului arian spre creştinismul ortodox.


Cursul nr.11
Secolul lui Justinian (518-610)
La inceputul sec. al VI-lea, Imperiul îşi revenise de pe urma socului produs de invazii; politica riguroasa dusă de Anastasie adusese Statului prosperitate financiara, condiţii care ii vor permite lui Justinian sa se indrepte mai degrabă către Occidentul roman. Acest mare cuceritor a cunoscut încă de la inceput o serie de dificultati. Urmas al unchiului sau Iustin I (518-527), el a trebuit sa facă faţă în anul 532 unei teribile revolte. Unul din locurile privilegiate de dialog şi confruntare intre împărat şi popor era la vremea aceea hipodromul. O parte a populaţiei capitalei era organizata în factiuni, la inceput indeplinind mai degrabă rolul unui club insarcinat cu organizarea curselor: albastrii şi verzii. Pentru asigurarea ordinii şi apărarii zidurilor, aceste factiuni dispuneau de asa-numitele militii, aproximativ 900 de oameni pentru albastrii şi 1500 pentru verzi. Intre aceste partide formate indeosebi din tineri turbulenti, confruntarile erau frecvente; în plus, intre ele aveau loc şi dezbateri religioase, verzii fiind în majoritatea lor monofiziti, iar albastrii calcedoneni. Chiar dacă disputele erau frecvente, în anul 532 cele doua partide se aliaza sub deviza: Nika (invinge).
Debordat de situaţie, Justinian se gandeste sa fuga. Din fericire sotia sa Teodora, care provenea din mediul popular al hipodromului, refuza ideea împăratului şi în cele din urma revoltă este inabusita. După acest eveniment care putea avea consecinţe dramatice pentru Justinian, acesta îşi poate pune în aplicare cele doua obiective ale domniei sale: pe de-o parte restabilirea integrităţii teritoriale şi prosperitatea Imperiului, iar de cealalta parte impunerea unei ortodoxii în care împăratul putea decide asupra dogmelor şi a organizarii Bisericii. Astfel se explica intreaga politica externă a lui Justinian, în care ideea dominanta era recucerirea Occidentului, în timp ce opera sa legislativa şi administrativa viza sa redea Imperiului forma initiala şi splendoarea sa.
Pentru problemele de ordin religios, Roma nu mai oferea solutii şi de aceea Justinian ezita, inclinând în cele din urma pentru o înţelegere cu Occidentul şi cu papalitatea. Sotia sa, Teodora, avea însă mai mult inclinatii monofizite, intelegând poate mai bine importanta provinciilor orientale.
Expansiunea militara a lui Justinian
Pentru refacerea Imperiului Roman, Justinian avea nevoie de libertate de mişcare în partea de Vest şi în acest sens el rezolva chestiunea perşilor prin pacea din 532. în baza tratatului incheiat cu Chosroe I Anuchrirvan (531-579) se dorea realizarea unei paci eterne, în baza careia Bizanţul se obliga sa plateasca cca. 11.000 livre de aur în schimbul apărarii de către perşi a Caucazului. în anul 540, Chosroe incalca tratatul de pace incheiat în urma cu 7 ani şi invadeaza Siria, distruge Antiohia, cucerind mai multe oraşe. în Nord, perşii invadeaza Armenia, Iberia şi ocupa Lazica, pe malul oriental al Marii Negre. Pentru a rezolva noua situaţie, Justinian accepta marirea tributului, obtinând un armistitiu de 5 ani. Acest armistitiu a mai fost prelungit de încă doua ori şi nu a putut fi transformat intr-un tratat de pace pe o durata de 50 de ani decât în anul 562. Tributul a fost ridicat la 30.000 de solidi, dati de bizantini în schimbul eliberarii de către perşi a Lazicai. Aceşti bani erau platiti pentru apărarea Caucazului impotriva barbarilor din Nord. Plata a fost făcută în avans pe primii 7 ani, iar în al optulea an trebuia platit în avans pe urmatorii 3 ani. Victoriile perşilor în Orient marcau astfel inceputul perioadei marilor expansiuni în detrimentul Bizanţului.
După pacea din 532, prin generalul Belizarie, Justinian recucereste Africa din mana vandalilor condu şi de Gelimar. Regatul vandal este nimicit, iar teritoriile sale revin Imperiului bizantin, fiind organizate intr-o prefectura a pretoriului separata, care cuprindea 6 provincii, inclusiv Sardinia. Luptele de gherila provocate de bastinasii mauri inceteaza şi ele în 548, când sunt infranti de strategul184 bizantin Ioan Troglita. în anul 535, acelaşi general Belizarie incepe recucerirea Italiei din mana ostrogoţilor. Cad pe rând Roma şi Ravenna, capitala ostrogoţilor, reuşind să-l facă prizonier pe Vitiges, conducatorul ostrogoţilor. Cu toate acestea, bizantinii vor fi nevoiti sa mai astepte încă până în 552, când un alt ilustru general bizantin, Narses, ii va infrange pe ostrogoţi la Busta Galorum. în 554, Justinian a dat o lege numita Pragmatica sanctio, prin care restabilea autoritatea Bizanţului asupra intregii Italii.
Intre anii 550-554, Justinian profitând de un conflict intern al vizigoţilor din Spania, trimite trupe pe mare, care reusesc sa cucerească pentru Imperiu Sud-Estul tarii, inclusiv Cartagina Noua, Malaga şi Cordoba. Chiar dacă numai o parte a Imperiului Roman fusese recucerita, Justinian a reuşit cel puţin sa transforme Marea Mediterana în ceea ce era altadata: un lac roman. Numai ca în Orient apar noi amenitari: perşii, hunii şi mai nou slavii. Slabit, Justinian se va multumi în cele din urma cu plata unui tribut, iar pe barbari ii va tine la distanta printr-o diplomatie abila
Codul juridic de la Teodosie al II-lea la Justinian
Pentru a conduce pe oameni, Legea divina nu era de ajuns, ori Justinian a fost moştenitorul unei situaţii juridice destul de confuze. Cele câteva date menţionate mai sus marcheaza cu siguranta politica externă a lui Justinian, dar au mai putina greutate faţă de opera juridica realizata în vremea sa. Cu alte cuvinte Corpus Juris Civilis este incoronarea şi punere la punct definitiva a lucrărilor anterioare. Datorita imperfectiunilor întâlnite în Codexul Teodosian, a abundentei legislative din vremea Împăraţilor din a doua jumatate a secolului al V-lea (Leon, Zenon, Anastasius) se impunea o opera de sinteza. Pentru realizarea acestei lucrări Justinian a avut concursul unor juristi de seama, intre care amintim pe Trebonian. Totul a inceput la 13 februarie 528, atunci când Justinian numeste o comisie formata din 7 membri, în frunte cu Trebonian, având misiunea de a reuni intr-un cod toate constitutiile (legile) imperiale în vigoare, de la Hadrian (117-138) şi până în secolul al VI-lea, eliminând elementele care nu mai corespundeau cerintelor timpului. Comisia trebuia sa utilizeze Codexul Teodosian precum şi culegerile particulare alcătuite în timpul lui Diocleţian : Codex Gregorianus şi Codex Hermogenianus. Demersul lui Justinian s-a concretizat pe 7 aprilie 529, când lucrarea intitulata Codex Justinianus a fost gata. La 15 decembrie 530, împăratul numeste o noua comisie formata din 16 membri, pusa sub conducerea aceluia şi Trebonian cu misiunea de a codifica lucrările de interpretarea legilor (jurisprudenta) juristilor romani din secolele II-III. După trei ani lucrarea a fost gata şi publicata la 16 decembrie 533 sub numele de Pandecte sau Digeste. La 21 noiembrie 533 a apărut o alta lucrare intitulata Institutiones, realizata din insarcinarea lui Justinian de către Teofil şi Dorotei, profesori la scolile de drept din Constantinopol şi Beyruth, precum şi de consacratul Trebonian. Lucrarea era de fapt un manual elementar de drept, pus la indemana studentilor în drept şi care prezenta un material selectionat din Codex Justinianus şi Digeste, fiind împărţit în 4 carti. numărul mare de legi promulgate de Justinian în cursul celor 5 ani scur şi de la apariţia lui Codex Justinianus (529) a impus publicarea unei noi editii inbogatite a Codexului amintit şi care va apare sub numele de Codex repetitae praeselectionis la 16 noiembrie 534, în 12 carti.
Legile promulgate intre anii 535-565 au purtat numele de Novellae, adică legi noi în număr de 154 şi redactate în marea lor majoritate în limba greaca. Unele dintre aceste legi făceau referire şi la teritoriul tarii noastre, dandu-ne informaţii despre viaţa politica şi religioasă din acesta zona a Imperiului. Astfel Novela a XI-a ne vorbeste de arhiepiscopia Iustiniana Prima, intemeiata de Justinian în anul 535 şi care avea în subordine doua episcopii din Banat, Lederata şi Recidiva.
Toate lucrările juridice publicate pe vremea lui Justinian au primit din partea juristilor Universităţii din Bologna, incepând cu secolul al XII-lea, denumirea de Corpus Juris Civilis. Cel care adesea este numit "ultimul împărat roman" şi "primul bazileu bizantin", a rămas în istorie şi prin numeroasele sale initiative legislative. atât faimosul sau cod de legi, cât şi Digeste, Institutiones sau Novelele, reflectau de fapt visul unei ordini universale creştine şi romane. Fragmente intregi din aceasta legislaţie tratau despre Biserica, despre disciplina şi morala, accentuând concepţia bizantină şi medievala asupra Bisericii şi societăţii. Chiar dacă principalele directii ale acestei legislatii urmareau principii stabilite deja din vremea lui Constantin cel Mare şi Teodosie I, contributia lui Justinian rămâne profunda. Nenumaratele sectiuni ale Codului sau vorbeau despre proprietatea bisericeasca, despre datoriile clerului, despre drepturile episcopale în cadrul societăţii, despre disciplina calugarilor sau despre măsurile care trebuiau luate impotriva ereticilor. La rândul lor Novelele 6 şi 123 reprezinta un fel de constitutie a Bisericii Imperiale. Intemeiate esential pe legislatia canonica existenta promulgata la Sinoadele Ecumenice, aceste texte depaseau cadrul strict şi legiferau în domenii despre care sinoadele nu aminteau nimic. De exemplu Justinian interzicea hirotonia ca episcop a celor care aveau sotii sau copii sau formula faimosul sistem al "pentarhiei", conform căruia Biserica Universala trebuia condusa de 5 patriarhi: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul. Sistemul nu a funcţionat în mod real niciodata, schisma monofizita eliminând de la inceput influenta Alexandriei şi Antiohiei; rezulta mai degrabă o suprematie de facto a Constantinopolului în Orient şi o autoritate redusa a celorlalte patriarhate ortodoxe.
Arta în perioada lui Justinian
Principala bazilica a capitalei imperiale, consacrata lui Hristos, Intelepciunea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 24) , fusese contruita initial în vremea lui Constantin şi Constans. Ea a fost incediata în 404 pe vremea tulburărilor provocate de exilul sfântului Ioan Gura de Aur. Reconstruita pe timpul lui Teodosie al II-lea ea a fost încă o dată distrusa în timpul rascoalei Nika, în 532. Reconstructia edificiului i-a permis lui Justinian să-şi afirme vocatia sa de constructor, exprimata atât în capitala cât şi în provincie prin ridicarea de noi biserici sau alte edificii. Împăratul va incredinta unor savanti precum geometrului Antemios din Tralles şi fizicianului Isidor din Milet, construirea unei imense bazilici cu cupola. în cinci ani edificiul a fost gata, iar la inaugurarea sa pe 27 decembrie 537, Justinian declarand: "Te-am invins Solomoane". Din pacate, în urma unui puternic cutremur de pământ, cupola se va darama şi va fi refacuta în 563. Caracteristica acestei biserici era tocmai marimea cupolei, cu un diametru initial de 31 m., ridicata la o inaltime de 50 m. Aceasta cupola domina intreg edificiul. Procopius de Cezareea spunea ca ea "este atât de usoara şi aeriana, ca pare ca sta mai puţin pe ziduri, decât ca este suspendata cu un lant de aur din inaltul cerului". susţinuta de 4 mari arcuri, care se sprijina pe 4 piloni foarte puternici, ea se propteste la Est şi la Vest pe 2 mari semicupole, care la rândul lor au ca punct de susţinere 3 nise semicirculare. Cupola reprezenta de fapt Împăraţia lui Dumnezeu care domina pe cea a oamenilor. în timpul diverselor ceremonii ce vor avea loc până la 1453, împăratul ocupa spatiul de sub cupola tocmai pentru a aminti asistentei legătura sa cu Dumnezeu, în centru fiind sfera cereasca şi trimisul pe pământ, împăratul. Prin abilitatea lor extraordinara arhitectii au reuşit sa facă în acelaşi timp şi un edificiu solid, de proportii armonioase, realizând o adevărata capodopera198. Poate ca indrazneala lor a fost puţin cam mare dovada fiind cutremurul care a dus la daramarea cupolei, refacuta ulterior de acelaşi Isidor din Milet.
De atunci incoace, sfânta Sofia apare ca una dintre cele mai mari creatii ale arhitecturii, un monument tipic, în care se rezuma un intreg ansamblu de metode şi idealuri de arta. Cupola vadeveni de acum incolo caracteristica arhitecturii bizantine. în exterior, basilica nu are nimic deosebit, zidurile fiind construite din caramida aparenta. în schimb, interiorul are o bogatie şi un lux deosebit, care au devenit de asemenea caracteristice stilului bizantin. Frumusetea pavajului din marmura şi mozaic, coloanele inalte de marmura, decoratia bogata a capitelurilor lucrate ca nişte bijuterii, placajul peretilor cu marmura policroma care vor sa imite covoarele din Orient, stralucirea mozaicurilor de pe cupole şi abside, minunatele vase din aur şi argint, tesaturile din matase şi aur care decorau altarul, toate uluiau pe privitori. Aceal şi Procopius afirma: "ea este opera puterii şi indemanarii omenesti, precum şi a divinităţii". Ea reprezinta şi astăzi un monument celebru deşi după căderea Constantinopolului sub turci a devenit moschee. Azi este muzeu atât pentru creştini cât şi pentru musulmani.
Sfanta Sofia nu a fost singura opera de arta din timpul lui Justinian. în vremea sa au fost construite şi alte biserici, intr-un stil care dovedeste ingeniozitate şi noutate. Din păcate multe dintre acestea au fost distruse de-a lungul anilor. La Constantinopol se mai păstreaza bisericile: Sfinţii Serghie şi Vach după un plan octogonal, precum şi sfânta Irina199. Cel mai bine s-au conservat bisericile din Ravenna: sfântul Apolinarie în Classe, sfântul Apolinarie il Nuovo (ultima tot după un plan octogonal). La Tesalonic Justinian a refacut biserica sfântul Dumitru, care păstreaza până astăzi forma ei originala, iar la Efes biserica sfântul Ioan Evanghelistul. Toate acestea sunt capodopere care stralucesc prin frumusetea placajelor, a pavimentelor de marmura policroma, ori a mozaicurilor cu un decor deosebit de bogat. Mozaicurile de pe bisericile amintite din Ravenna, ne dau o imagine a luxului şi vieţii bizantine din secolul al VI-lea, asupra stralucirii şi fastului imperial.
Acelea şi tendinţe se intalnesc şi în alte opere din acesta perioada, cum ar fi manuscrisele cu litere de aur şi argint pe pergament de purpura, tesaturile scoase la iveala cu prilejul sapaturilor arheologice din Egipt, sculpturile din fildes, lucrările de orfevrerie. în toate acestea se intalnesc elemente tradiţionale greco-romane, dar şi influenţe orientale, în special siriene, din a caror combinatie a iesit arta bizantina. Constantinopolul va deveni, din vremea lui Justinian, un centru artistic şi cultural de prim ordin, preluând în multe privinte rolul pe care l-au avut mai inainte oraşe precum: Antiohia, Alexandria şi Efes. Va lua naştere o arta noua, iar printre scopurile principale se va număra în primul rând glorificarea lui Dumnezeu şi a împăratului. Intreaga arta va fi în serviciul creştinismului.
Reformele administrative în vremea lui Justinian
In ciuda acestei opere durabile, pe plan intern situaţia nu avea însă nimic entuziasmant. Indeosebi puterea împăratului era inegal respectata. De aceea intre 535-536, sub impulsul prefectului pretoriului 201 Ioan de Capadocia, Justinian intreprinde o ampla reforma administrativa. Măsurile din acest timp au fost dictate şi de tulburările provocate de rascoala Nika, percum şi de presiunile tot mai mari din partea populaţiilor migratoare, ori ale perşilor. Împăratul era nemultumit de faptul ca funcţionarii şi guvernatorii de provincii erau corupti, se dedau la abuzuri şi neglijente grave. în acest sens ia o serie de măsuri expuse în Novelele VIII şi XVII din anul 535, prin care intre altele, se suprima obiceiul de a se cumpara funcţia de guvernator pentru o anumita suma de bani, urmând ca cel care inaintase suma să-şi recupereze banii ulterior prin asuprirea populaţiei. Împăratul i-a obligat de asemenea pe funcţionari sa jure în modul cel mai solemn ca n-au platit pentru funcţiile lor nimanui o suma de bani. Au fost aduse şi unele modificari în organizarea provinciilor, unele dintre ele fiind unificate şi puse sub conducerea unui guvernator militar (dux).
La Constantinopol Justinian a largit atributiile sefului politiei (prafectus vigilum), care a luat numele de praetor plebis şi a creat un post, acela de quaestor cu misiunea de a se ocupa de multimea vizitatorilor şi imigrantilor de tot felul, care veneau în număr mare în capitala. Pentru a micsora pericolul extern, tot mai ameninţator dinspre Nordul Scythiei, Justinian afăcut o mare organizare economica şi militara, grupând Scythia şi Moesia (provincii cu resurse economice reduse) cu provinciile maritime Cipru şi Insulele Marii Egee, pe care le-au pus sub comanda unui quaestor Justinianus exercitus. Sediul acestui comandant pare sa fi fost la Odessos ori la Tomis. La Constanta s-a descoperit piatra funerara a lui Marcellus, vicar de Odessos şi care lasa posibilitatea ca Tomisul sa fi fost sediul acestui vicar, ori să-şi fi găsit moartea aici cu prilejul unei calatorii de lucru.
Justinian şi Biserica
Nu putem înţelege importanta lui Justinian în istorie şi mai ales în istoria Bisericii, fără a vedea în el primul ideolog al Imperiului creştin, cel care a dus alianta lui Constantin până la o concluzie logica. în această perioadă s-a realizat o prima sinteza a creştinismului bizantin, care va orienta cursul ulterior al Ortodoxiei.
Justinian nu a făcut niciodata distinctie intre tradiţia politica romana şi creştinism. Considerandu-se împărat roman, el se autointitula şi împărat creştin. concepţia sa îşi avea originea în unitatea indisolubila dintre Imperiu şi religia creştină . Numai ca aceasta teorie avea şi unele ambiguităţi. Mai intai, trebuie amintit faptul ca sub influenta creştinismului, Imperiul suferise modificari substantiale: Justinian se considera slujitorul şi executantul voii lui Dumnezeu, iar Imperiul ca instrument al planului divin privind lumea. Imperiul era plasat sub semnul Sfintei Cruci, iar misiunea sa era prezervarea şi răspândirea creştinismului printre oameni. Interesul lui Justinian pentru lucrarea misionara, contributia sa decisiva la opera carităţiva a Bisericii, donatiile făcute Bisericii, nu trebuie minimalizate sau uitate, evidentiind sinceritatea credinţei sale şi interesul real pentru teologie. Codul sau de legi incepea cu o adevărata marturisire de credinţa în Hristos şi în sfânta Treime, iar pe sfânta Masa a bisericii sfânta Sofia erau gravate cuvintele: "Ceea ce este al Tau, ceea ce este primit de Tine, Iti este oferit de Justinian şi Teodora". Cuvintele era expresia conştiinţei şi credinţei împăratului.
Din păcate sunt unii istorici care vad în acesta viziune a lui Justinian mai degrabă o expresie a cezaropapismului său, adică subordonarea Bisericii Statului. alţii însă, vad în Justinian inventatorul "simfoniei", adică a teoriei autentic ortodoxe a raportului dintre Biserica şi Stat. Chiar dacă în teorie şi chiar în practica a dorit plasarea creştinismului în centrul activităţii Statului, împăratul a uitat Biserica. Cuvantul "Biserica" apare adesea în scrierile lui Justinian, definind misiunea unui împărat credincios, "pastrator al credinţei creştine şi apărător al Sfintei Biserici Universale şi Apostolice impotriva dezordinei", dar situaţia reala era puţin diferita faţă de aceste cuvinte.
In conştiinţa creştinilor, Biserica a fost de la inceput o comunitate noua, noul popor al lui Dumnezeu, edificat pe Taina Botezului. Aceasta naştere atribuia vieţii creştine o noua dimensiune: il introducea pe primitor în Împăraţia care nu era din aceasta lume şi ii dadea acces la "viata vesnica", fără însă a pierde calitatea de cetatean al acestei lumi209. Altfel spus nu numai persecuţiile au pus Biserica în afara lumii, dar şi alteritatea fiintei sale. în secolul al IV-lea, frontiera dintre Biserica şi lume era transparenta. Mulţi ezitau sa primeasca Botezul, având conştiinţa "rupturii" pe care o antrena acesta Taina. De exemplu sfântul Vasile cel Mare a fost botezat la o varsta adulta, iar sfântul Ioan Gura de Aur critica pe cei care intarziau sa se boteze. în secolul al V-lea limita exterioara dintre Biserica şi lume incepe sa dispara; comunitatea creştină tinde din ce în ce mai mult spre o coincidenta cu societăţea bizantină în totalitatea sa. Cu toate acestea, în învăţătura şi conştiinţa Bisericii, principiul era mai puţin intact: în calitate de comunitate care nu "este din aceasta lume", Biserica este deci distincta de orice comunitate "naturala". Chiar dacă metodele de predicare sau de actiune printre oameni au inregistrat unele modificari, chiar dacă slujbele s-au dezvoltat şi au capatat un aspect solemn sau dacă Biserica a patruns în diferitele sfere ale vieţii umane, ea rămânea în esenta ceea ce trebuia sa fie: adunarea poporului lui Dunmnezeu, care marturisea inainte de toate Împăraţia Lui. Până astăzi rugaciunea euharistica păstreaza inspiratia eshatologica de la inceput, iar la fiecare Liturghie, Biserica marturiseste ce "ea nu este din acesta lume" şi ca "apartine vieţii viitoare". Coincidenta dintre comunitatea sacramentala şi cea naturala a antrenat după creştină rea Imperiului o deplasare a frontierei dintre Biserica şi lume. Limita exterioara separa pe creştini de păgâni, ori acum ea devine interioara şi strabate conştiinţele creştinilor. Apartinând atât lumii cât şi Bisericii, creştinul trebuia sa recunoasca diferenţa lor ontologica. în timp ce efortul sau este indreptat spre iluminarea vieţii sale de învăţătura lui Hristos, el stie ca Împăraţia lui Dumnezeu, bucuria vieţii vesnice în Hristos, nu este din acesta lume. Acesta bucurie este experimentata de fiecare creştin la sfânta Liturghie, când în momentul frangerii painii este proclamata "moartea Domnului şi este marturisita Invierea Sa". Astfel, Biserica în ansamblul ei reprezinta taina Împăraţiei lui Dumnezeu, anticiparea victoriei sale, fiind totodata libera şi disticta de lume. Toate eforturile teologilor din secolele IV-V vizau tocmai conservarea în interiorul comunităţii ecleziale a conştiinţei coexistentei celor doua planuri în viaţa creştină . Aceste eforturi explica de altfel complexitatea ritualului liturgic şi accentul tot mai mare pus pe caracterul "redutabil" al Sfintelor Taine, ca manifestare vizibila a unei realităţi ceresti invizibile. Prin rugaciune, Liturghie sau asceza, Biserica lupta impotriva unor tendinţe de transformare a creştinismului intr-o religie naturala, solidara în intregime cu aceasta lume. în aceasta consta poate neintelegerea dintre Biserica şi Imperiu. Statul roman putea adopta, fără prea mari probleme, învăţătura despre Dumnezeu şi despre Hristos, facând din aceasta doctrina religioasă oficiala; putea elimina păgânismul sau până la un punct creştină propriile legi. Numai ca Imperiul nu putea recunoaşte Biserica drept o comunitate distincta, independenta de lume. Absolutismul religios al Statului roman şi faptul ca împăratul se considera reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ erau piedici serioase în schimbarea de atitudine. Cu cât dimensiunile Bisericii coincideau cu cele ale Imperiului, cu atât frontierele exterioare erau eliminate, în conştiinţa Statului apărând ideea unei identităţi perfecte de autoritate, de origine divina. După abolirea păgânismului, Împăraţii au renunţat la funcţiile sacre sau sacerdotale pe care le exersau în vremea Romei antice, iar autoritatea sacramentala, doctrinara sau pastorala a ierarhiei bisericeşti nu a fost limitata. Statul proteja ierarhia, confirma doctrina Bisericii aşa cum fusese ea stabilita la Sinoadele Ecumenice, numai ca problema relaţiei dintre Biserica şi Statul bizantin a fost cu timpul inlocuita de cea a relaţiei dintre autoritatea seculara şi ierarhie. în conştiinţa imperiala, Biserica se confunda cu lumea, lumea fiind creştină doua principii complementare fiind necesare existentei şi organizarii sale: împăratul şi preotul. în literatura bizantină din această perioadă aparea comparatia raportului dintre Biserica şi Stat ca cea dintre suflet şi trup; Statul conceput ca un trup animat de prezenta în el a Bisericii, sufletul său.
Aceasta concepţie era diferita de cea din perioada Bisericii primare. Atunci Biserica era un trup, un organism viu, un popor nou, ireductibil unei comunităţi naturale. Chiar dacă toţi oamenii erau chemati sa facă parte din acest corp şi puteau deveni membrii săi, lumea nu se putea confunda cu Biserica pentru ca în ea şi prin ea oamenii participau la o alta lume şi la o alta viaţa, care se va manifesta cu slava la sfârşitul acestei lumi. în realitate Imperiul, în calitatea sa de moştenitor ideologic al păgânismului, vedea în Stat singura forma de comunitate oranduita de Dumnezeu şi care imbratisa toate domeniile vieţii umane. Singura diferenţa intre acest model şi cel al teocratie păgâne era ca Imperiul, prin alegerea împăratului, a putut afla pe adevăratul Dumnezeu şi religia sa creştină .
Hristos a dat preoţilor puterea de a ierta, vindeca, sfinţi şi invata, iar Statul trebuia sa le dea acestora onoruri deosebite, caci de rugaciunile lor depindea prosperitatea Imperiului. în conştiinţa primelor secole la Bizant, Biserica era asimilata ierarhiei, dogmelor, slujbelor divine, dar funcţia ei era deţinută de Stat. Problema raportului dintre Biserica şi Stat nu se punea inca, deoarece totul se reducea la relaţii în sânul aceluia şi Stat, intre puterea seculara şi cea spirituala. Legislatia şi politica religioasă a lui Justinian va aduce însă un raspuns acestei situaţii
Simfonia bizantina
Solutia propusa de Justinian este cunoscuta în istorie sub numele de "simfonie". Initiativa sa este foarte bine exprimata în Novela a VI-a: "Sacerdotiul şi Imperiul (sacerdotium şi Imperium), sunt doua daruri pretioase pe care Dumnezeu le-a lasat oamenilor din dragostea sa nemarginita. Sacerdotiul priveşte lucrurile divine; Imperiul conduce lucrurile muritoare şi le guverneaza; şi unul şi celalalt, provin din acelaşi principiu, dirijând cursul vieţii umane". La rândul sau Imperiul prelua asupra lui grija păstrarii dogmelor bisericeşti şi a demnităţii sacerdotale. Clerul, în armonie cu Imperiul, orienta intreaga viaţa publica spre Dumnezeu.
Aceasta teorie putea fi foarte buna numai ca Biserica invata ca lumea avea doua valori absolute: Dumnezeu şi omul, restul inclusiv Statul fiind limitat prin natura, datorita apartenentei exclusive la lume. Statul, prin natura sa era limitat, nu putea reprezenta o valoare absoluta. De aceea creştinii au suferit şi s-au jertfit atunci când au refuzat sa recunoasca Statului dreptul de a supune pe om. Idealul creştin nu era de a uni Biserica cu Statul, ci dimpotriva de a face o distinctie intre ele.
Statul este creştin numai în măsura în care nu are pretentia de a fi totul pentru om, în măsura în care renunţa a determina în chip exclusiv viaţa omului. Teoria lui Justinian dorea sa se impuna în mentalitatea teocratica a Imperiului păgân, pentru care Statul era forma sacra şi absoluta a lumii, sensul său, justificarea sa. Nu putem vorbi deci de subordonarea Bisericii Statului, deoarece orice subordonare presupune doua subiecte distincte, în timp ce pentru modelul teocratic nimic nu poate fi în afara Statului: religia prin fiinta sa este o funcţie statala.
"Binele Bisericii constituie forta Imperiului", aceste cuvine ale lui Justinian reprezinta cheia teoriei sale. El accepta distinctia dintre autoritatea imperiala şi cea spirituala, considerandu-o pe aceasta din urma drept purtatoare de adevăr. El admitea ca Imperiul şi sacerdotiul au funcţii diferite, dar totul este subordonat binelui Imperiului, puterii şi prosperităţii sale, ca valoare ultima şi absoluta. Chiar şi dragostea lui Justinian pentru monahism, demonstrata prin infiinţarea a zeci de manastiri pe intreg teritoriul Imperiului, avea drept sursa acest absolutism religios. "Daca aceşti sfinţi il roaga pe Dumnezeu pentru prosperitatea Imperiului, cu maini pure şi suflete ferite de pacate, inseamna ca armatele noastre vor fi victorioase iar oraşele bine administrate".
Politica de reconciliere cu Roma şi ruptura cu Orientul
In vremea lui Justinian asistam la noi conflicte de ordin religios. Chiar dacă a fost ultimul împărat roman de pe tronul Imperiului bizantin, el a fost şi un domn creştin, un suveran constient de originea divina a puterii sale. Notiunea de Imperius Romanus se confunda cu cea de ecumenicitate creştină , iar victoria religiei creştine peste tot pământul nu avea mai putina valoare ca cea a restaurarii puterii romane. Justinian considera ca prima indatorire a unui suveran era "de a păstra intacta puritatea credinţei creştine, de a o apăra impotriva oricarei perturbari, de a sprijini Biserica Ortodoxă şi Apostolica" amintindu-şi ca "piosii şi dreptcredinciosii Împăraţi care l-au precedat, aveau ca scop extirparea ereziilor şi menţinerea pacii în sfânta Biserica a lui Dumnezeu".
Urmând aceasta directie, Justinian daduse încă din anii 527-528 legi severe impotriva ereticilor şi inchisese templele lui Isis şi Amon din Egipt216. în anii urmatori va lua şi alte măsuri impotriva cultelor păgâne şi a evreilor carora le va cere sa foloseasca în cultul lor textul în limba greaca a Septuagintei. în anul 529, Justinian ordona inchiderea Universităţii din Atena un ultim refugiu al păgânismului. Prin aceasta atitudine Justinian nu făcea altceva decât sa se inscrie liniei antipăgâne adoptata de Teodosie I, însă prin inversare şi radicalizare îşi apropria atitudinea lui Iulian: Învăţământul trebuia pe viitor sa se situeze în cadrul unei doctrine oficiale definita de Biserica, împăratul având indatorirea ca ea sa fie respectata.
Justinian a precizat şi graniţele dintre legea laica (civila) şi cea monahala, mergând atât de departe încât a adus corecturi şi hotărârilor Sinoadelor. toată aceasta legislaţie avea la baza obligativitatea calugarilor de a rămâne fideli votului dat lui Dumnezeu. Cel care abandoneaza manastirea trebuie adus inapoi cu forta şi dacă pleaca din nou, este trimis în armata, fŕra sa poata beneficia de bunurile şi de situaţia sa juridica anterioara. în anul 529 a luat măsuri şi impotriva unor aristocrati şi a altor persoane, care se făceau vinovate de practicarea în secret a riturilor păgâne. Dacă refuzau sa se initieze în doctrina creştină şi sa se boteze, erau exilati şi li se confiscau toate bunurile.
In ceea ce priveşte arianismul putem spune ca mai dainuia la vremea aceea în Africa, Italia şi Spania, regiuni ocupate de vandali, ostrogoţi şi vizigoţi. în lupta sa pentru apărarea Ortodoxiei împăratul Iustin I i-a fortat pe arieni sa treacă la credinţa ortodoxa, confiscandu-le averile şi bisericile. Aceasta l-a determinat pe regele Teodoric cel Mare al ostrogoţilor sa protesteze la Contantinopol, unde l-a trimis pe papa Ioan I (523-526), în anul 526. Din delegatia papala mai făceau parte 4 senatori şi epicopul Ecclesius al Ravennei. Misiunea era de a cere împăratului ridicarea sanctiunilor dictate impotriva arienilor. Misiunea ambasadei s-a soldat cu un eşec, la intoarcere papa fiind inchis, iar Teodoric a conficat bisericile creştinilor ortodoc şi din Ravenna, dandu-le arienilor.
Victoriile militare ale lui Justinian au creat premisele restaurarii Ortodoxiei, după cucerirea Italiei în anul 554, împăratul dând asa-numita Pragmatica sanctio, prin care se restabilea autoritatea bizantină asupra provinciilor italiene. Astfel se restabileau şi drepturile Bisericii Ortodoxe, Pragmatica sanctio, având inscrise atât legi civile cât şi măsuri de ordin religios: erau recunoscute donatiile făcute Bisericii Ortodoxe, fie de unii regi goţi, fie de împărateasa Teodora sau de Senatul roman. De asemenea, erau retrocedate ortodocsilor toate imobilele, mai ales biserici, confiscate de regii ostrogoţi de la Teodoric până la Totila.
Încă din momentul în care pe tronul Bizanţului se mai afla Iustin I, Justinian se gandea sa introduca în politica sa religioasă o reconciliere cu Roma. Gandul sau era expresia unui proiect mai amplu: restaurarea Imperiului din Occident. în haosul care domnea atunci în Occident singura legătura dintre Bizant şi tradiţia romana era papa. Autoritatea sa era de necontestat printre barbarii germani, deşi aceştia erau arieni din momentul în care Ulfila ii botezase pe goţi în secolul al IV-lea.
Justinian miza pe papalitate pentru restaurarea puterii sale în Occident, în timp ce clerul roman rămânea fidel papei Leon şi Sinodului de la Calcedon. Numai ca atunci când Justinian ajunge pe tron în 527, situaţia în Orient era diametral opusa faţă de cea din Occident. în Egipt, Biserica era în intregime în mainile monofizitilor, iar în alte provincii adeptii Henotikonului sau monofiziţii moderati făceau legea. Biserica Antiohiei avea în frunte pe Sever, "creierul" teologiei monofizite. Iustin şi Justinian au incercat mai întâi sa constranga episcopatul Imperiului sa revina la credinţa de la Calcedon, dar noii episcopi numiti şi consacrati la Constantinopol, trebuiau sa facă apel la fortele de ordine pentru a-şi ocupa scaunele. Agităţia era tot mai mare şi printre credinciosi, numai Palestina rămânând acum ortodoxa. în Siria, la Edesa, nu departe de frontiera cu Persia, precum şi în regiunile indepartate ale Asiei Mici, ierarhia calcedoniana se instala în forta. Pentru Egipt nimeni nu indraznea să-l atace pe Sever al Antiohiei şi pe alţi conducatori monofiziţi care-şi găsisera refugiul aici.
In 531, Justinian schimba în mod radical politica sa: el abandoneaza recurgeera la forta în schimbul unei politici de compromis. Mulţi istorici pun acesta schimbare de atitudine pe influenta exercitata asupra împăratului de către Teodora, care nu ezita să-i ajute pe cei acuzati de erezie. alţi istorici vorbesc de o repartizare a rolurilor intre sot şi sotie: susţinerea Ortodoxiei de către Justinian şi a monofizitilor de către Teodora ar fi fost de fapt o manevra politica destinata prezervarii unităţii Imperiului, permitând celor doua curente sa se sprijine pe puterea imperiala. Cu toate acestea Justinian nu putea ignora ameninţarile impuse de aceasta divizare religioasa, în spatele careia statea separatismul de tip naţionalist.
Astfel problema religioasă cea mai delicata rămânea acum, aceea a monofizitilor, Justinian datorita influenţei deosebite a Teodorei având o poziţie sovaielnica şi oscilanta. Până în 536 el se dovedeste ingaduitor faţă de monofiziti, de aceasta atitudine beneficiind mulţi episcopi monofiziti, printre care Severus, fostul patriarh al Antiohiei, readus din exil. Justinian organizeaza o intrunire intre 6 calcedoneni şi 6 monofiziţi moderati, care elaboreaza o formula de credinţa, pe care împăratul o promulga în 533 şi pentru care obtine şi aprobarea papei Ioan al II-lea în 534. în aceasta formula de credinţa nu se vorbea de o singura fire sau de doua firi în persoana lui Iisus Hristos, ci doar de Mantuitorul, care S-a intrupat, S-afăcut om, a fost rastignit şi este una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, de o fiinta cu ele. Aceasta formula nu a satisfacut nici pe calcedoneni, nici pe monofiziţii moderati, aşa ca în 536 vine la Constantinopol papa Agapit, succesorul lui Ioan al II-lea şi il convinge pe Justinian sa renunte la formula adoptata deoarece nu era ortodoxa. Patriarhul Antim,care fusese unul dintre autorii formulei, este depus din scaun şi reincepe persecuţia impotriva monofizitilor.
Cu timpul însă, prigoana a slabit, iar monofiziţii aufăcut noi progrese, mai ales datorita influenţei pe care o capata nişte calugari învăţăti, Dometian şi Teodor Askidas, părţizani ai origenismului (in lucrarea lui Origen, Despre principii, erau strecurate unele greseli dogmatice: preexistenta sufletelor, Fiul subordonat Tatălui, la sfârşitul veacurilor pacatosii de toate categoriile, implicit diavolul, datorita marii bunatati a lui Dumnezeu vor invia cu trupuri eterice şi vor fi restabiliti în starea initiala de nevinovatie), pe lângă Teodora şi împărat. în 543 se tine însă un sinod local la Constantinopol, prin care erau condamnate noua propozitii din scrierile lui Origen, iar numele sau era trecut printre eretici. Indignat de aceste hotărâri, Teodor Askidas indeamna pe Teodora şi pe Justinian sa facă o noua incercare de a atrage cel puţin o parte a dizidentei monofizite. Reconcilierea era acum impiedicata de o alta problema, anume reabilitarea la Sinodul de la Calcedon a lui Theodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyrr şi Ibas de Edessa, ale caror scrieri erau considerate de monofiziţi impregnate de nestorianism.
Teodor Askidas şi ceilalţi monofiziţi cu trecere la palat au reuşit să-l convinga pe Justinian sa dea în 544 un edict teologic, Ťin trei capitoleť, prin care se condamnau unele lucrări ale lui Ibas de Edessa, Teodoret de Cyrr (Scrierile acestuia impotriva lui Chiril al Alexandriei şi contra Sinodului de la Efes) precum şi opera lui Theodor de Mopsuestia. Patriarhii şi majoritatea ierarhilor Răsăriteni s-au opus dorintei împăratului, în schimb în Occident edictul a fost privit, în general defavorabil.
Papa Vigilius, cunoscut şi prin corespondenta purtata cu episcopul Valentinian al Tomisului, a fost adus cu forta la Constantinopol în 547 şi "convins" de împăratul Justinian şi de Teodora sa adere la semnarea "celor trei capitole", ceea ce Vigilius a şi făcut. Ecoul produs în Occident a fost negativ, ceea ce l-a determinat pe Vigilius sa retracteze cele afirmate mai inainte. în vara anului 551, Justinian indemnat de Theodor Askidas publica un nou edict, cunoscut sub numele de "Marturisirea de credinţa a împăratului Justinian impotriva celor trei capitole". Noul edict provoaca o confuzie şi mai mare ingreunând impacarea, lucru sesizat şi de împărat, ce va convoca în 553 al V-lea Sinod Ecumenic. Papa Vigiliu, invitat special sa se prezinte la Sinod, motivând ca este bolnav şi ca va raspunde în scris, trimite un memoriu numit Constitutum, prin care exceptând un număr mai mare din scrierile lui Teodor de Mopsuestia, declara "cele 3 capitole" ortodoxe, amenintând cu anatema pe oricine le va condamna. participantii la acest Sinod nu au ţinut seamă de protestul papii şi au condamnat "cele 3 capitole", iar Arie, Macedonie, Nestorie, Eutihie sau Origen au fost din nou anatematizati. Până la urma şi papa a acceptat hotărârile Sinodului. Credinciosii din Milan, ca şi episcopii şi clericii din Nordul Italiei, Istria, Venetia, Dalmatia, Galia şi Africa au refuzat sa intre în legătura cu papa care a urmat lui Vigiliu, Pelagiu, care fusese de acord şi el cu hotărârile Sinodului V Ecumenic. Opozitia episcopilor din Venetia şi Istria contra Sinodului de la Constantinopol din 553 este cunoscuta sub numele de schisma istro-venetiana, şi a durat până în 607, când episcopii venetieni şi istrieni s-au impacat cu Roma.


Cursul nr.12
Mostenirea lui Justinian
Ultimii ani din viaţa lui Justinian au fost plini de amaraciune. După moartea Teodorei, erorile politicii generale şi viciile administrative au dus la o slabire a autorităţii imperiale. Cu toate neajunsurile interne sau cele de ordin religios şi politic, inerente unei perioade zbuciumate şi cu toate ca multe din recuceririle teritoriale nu au putut dura prea mult, domnia sa reprezinta o culme de realizari. Domnia sa nu a insemnat, aşa cum el şi-ar fi dorit, inceputul unei ere noi, ci sfârşitul unei epoci muribunde. Nu i-a fost dat lui Justinian sa renoveze Imperiul. El a reuşit numai să-l restaureze în exterior şi aceasta pentru scurtă vreme, dar în interior statul roman târziu imbatranit, nu a putut fi regenerat. De aceea, nici realizarile externe nu au putut dura, fiindca nu au avut o baza solida. Insuccesele lui Justinian se datoresc planurilor sale prea ambitioase, precum şi vremurilor destul de vitrige , în care i-a fost dat sa incerce implinirea lor.
Un aspect important al domniei lui Justinian a fost însă implicarea sa în problemele de ordin religios. atât împăratul cât şi împărateasa Teodora au considerat problemele hristologice drept esentiale pentru binele spiritual al societăţii şi pentru propria lor mantuire. Măsurile coercitive pe care Justinian le-a considerat necesare pentru unii opozanti ai politicii sale, erau de fapt expresia a ceea ce el considera a fi responsabilitatea unui împărat creştin: a rasplati virtutile şi a corecta greselile supusilor. El nu se considera infailibil şi de aceea adesea schimba tactica. El a acceptat în mod indubitabil conceptul tradiţional creştin conform căruia episcopii adunati în sinod erau martorii adevărului. Cel mai bun indiciu al angajamentului personal al lui Justinian în problemele religioase a fost atitudinea sa brusca, spre sfârşitul vieţii, impunând Bisericii învăţătura gresita a aftarodochetismului. Demersul sau nu avea nici o ratiune politica.
Justinian moare pe 14 noiembrie 565, lăsând Imperiul intr-un apogeu destul de fragil.


Situatia Imperiului bizantin sub urmaşii lui Justinian
După disparitia împăratului Justinian, elementele de descompunere ale Imperiului şi-aufăcut apariţia din ce în ce mai mult. Intre anii 565 şi 610 vom asista la multe situaţii critice. Succesorii imediati ai lui Justinian au fost: Iustin al II-lea cel tânăr (565-578), Tiberiu al II-lea (578-582), Mauriciu (582-602) şi Focas (602-610).
In această perioadă situaţia internă a Imperiului bizantin a fost dominată de grave probleme de ordin financiar. Moartea lui Justinian fusese de altfel urmata de o reactie violenta impotriva absolutismului imperial la Constantinopol, unde diferitele factiuni precum verzii sau albastrii tulburau oraşul sau în provincii acolo unde nobilimea era destul de agitata. Toate acestea, la care se adauga şi politica dictatoriala a lui Focas şi-au găsit o rezolvarea în momentul în care pe tronul Imperiului bizantin a ajuns în 610 fiul exarhului Cartaginei, Heraclius, domnia sa marcând practic inceputul epocii bizantine.
Aftarodochetismul era o învăţătura susţinuta de unii monofiziti, care afirmau ca trupul lui Iisus era incoruptibil (aftartos) dinainte de Invierea sa , viaţa sa pământeasca fiind diferita de cea celorlalti oameni.


Politica externă
Pe plan extern, Împăraţii acestei perioade abandoneaza politica occidentala, Italia fiind aproape în intregime cucerita de lombarzi. Roma este abandonata, ultimul ajutor fiind găsit în energia papei Grigorie cel Mare (590-604). Pentru a salva câte ceva, Mauriciu a creat un exarhat la Ravenna, un altul în Africa la Cartagina, în care puterea militara şi cea civila erau reunite în mainile unei singure persoane, exarhul (reprezentantul puterii imperiale în cazuri speciale). Practic Imperiul bizantin era ameninţat din trei directii: Spania - un spatiu destul de indepartat, Italia - ameninţata de invazia lombarda şi Balcanii - unde slavii, avarii şi bulgarii ameninţau însă şi viaţa Imperiului. în aceasta situaţie, din Peninsula Iberica care se gasea acum încă în mana bizantinilor, Imperiul a pierdut intre 571-572 Cordoba, iar ceva mai târziu în 629 a fost cucerita definitiv de vizigoţi. fără a intra în detalii vom mai spune ca influenta bizantină asupra culturii vizigote nu a fost neglijabila.
Bizantul şi Italia
In ceea ce priveşte Italia, rezistenta bizantină a fost deosebit de slaba, pentru ca efortul principal al Imperiului era indreptat acum către Orient şi Balcani. Populaţia care îşi revenise cu greu după recucerirea bizantina, era acum nevoita sa facă faţă unei fiscalităţi excesive, unui sistem de spoliere discutabil, astfel încât venirea lombarzilor era privita cu bunavointa. în patru ani lombarzii vor stăpâni o mare parte a Peninsulei cu exceptia litoralului şi a lagunei; în mai puţin de zece ani ei reuşind sa se organizeze în principate. Noul context permitea Bizanţului sa mai detina o parte importanta a Italiei de Sud: Sicilia, Calabria, regiunea de coasta care inconjura oraşele Neapole şi Amalfi. în aceasta perioada, papa Grigorie cel Mare a reprezentat factorul de rezistenta impotriva lombarzilor, păgâni în marea lor majoritate şi a caror aristocratie era ariana. Prestigiul moral al scaunului sau era recunoscut în intreg Occidentul creştin. Corespondenta sa conţine numeroase scrisori adresate episcopilor africani, indeosebi în problema donatista, vechea schisma de la inceputul secolului al IV-lea, care conţinua sa reprezinte un factor provocator în Biserica. în acea vreme, în care o buna parte a Occidentului era în mana regatelor "barbare", legăturile acestora cu Biserica erau în mod evident prioritare pe agenda de lucru a papei. De aceea, grija lui Grigore cel Mare era puterea lombarda în Italia: asistam acum la o ocupare brutala a pământurilor tradiţional romane de către regii şi ducii de neam germanic, arieni, care nu numai ca atacau în mod direct armatele exarhatului imperial de la Ravenna, dar se opuneau şi autorităţii spirituale a papei. Exprimandu-şi frustrarea, papa Grigorie scria la un moment dat unui prieten de-al sau de la Constantinopol: "Eu nu am fostfăcut episcop de către romani, ci de lombarzi". De altfel, el compara Roma cu un vultur care şi-a pierdut penele. Acest patriotism roman a lui Grigorie, justifica atasamentul sau politic faţă de Imperiul bizantin. în scrisorile adresate lui Mauriciu, el se numea "nevrednicul tau servitor" (indignus pietatis vestrae famulus), iar influenta mare pe care el o avea în Occident, mai mare decât exarhatul de Ravenna, il determina sa dea chiar decrete în numele împăratului. Acest rol jucat acum de papalitate în Occident, ca reprezentant imperial de facto, a servit mai târziu drept precedent psihologic, atunci când papii îşi vor asuma o putere civila autonoma. Cu toate acestea, Grigorie celMare nu a fost mereu un instrument pasiv al politicii imperiale. în relaţiile sale cu lombarzii, el a adoptat mai degrabă o atitudine independenta. Multă vreme împăratul Mauricius şi exarhul său, Romanus, s-au opus tratativelor de pace cu cuceritorii. Papa însă a avut contacte cu regele lombard Agilulf, prin intermediul sotiei acestuia, Teodelinda, care era ortodoxa. Mauricius va condamna aceste initiative independente, Romanus il va acuza de tradare, numai ca aceasta politica a papei va da până la urma roade sub exarhii Calinicus şi Smarald, când se va incheia pacea cu lombarzii. Mai mult chiar, Adaloald, fiul lui Agilulf şi al Teodelindei a fost botezat în credinţa ortodoxă în 603.
Aceasta politica pacifista va fi conţinuata şi de împăratul Focas, asasinul lui Mauriciu (602), care trebuia sa facă faţă acum unei noi invazii persane. Convergenta politica dintre papa şi noul împărat era explicabila, dar nu justifica bucuria exprimata de Grigorie la instalarea acestui tiran. ca raspuns la susţinerea papei, Focas a publicat un decret special în favoarea primatului roman, pentru acest gest fiind cinstit la Roma prin ridicarea în Forum a unei coloane. Acest monument se păstreaza şi astazi.
Relatiile care au existat în vremea lui Grigorie cel Mare, intre Biserica Romei şi alte centre ale creştină tatii, au aratat ca papa înţelegea misiunea sa mai degrabă în termenii slujirii, decât în cei ai puterii. Intr-o scrisoare adresata arhiepiscopului Dominicus al Cartaginei, papa ii recunostea în mod formal drepturile, adică independenta administrativa a Bisericii africane. Tot papa purta o corespondenta regulata cu patriarhii orientali, indeosebi cu Evloghie al Alexandriei, Anastasie al Antiohiei şi chiar Kirion al Georgiei. Tot din vremea lui Grigorie cel Mare nu pot fi uitate daniile pe care el le-afăcut manastirilor din ţara sfânta şi la Muntele Sinai.
Raporturile cu perşii
In Orient, războaiele reincep atât la frontiera persana cât şi la cea Dunăreana. Conflictul cu perşii, dezastruos pentru Imperiu sub Iustin, se va termina în condiţii avantajoase sub Mauriciu, dar va reincepe în vremea lui Focas. Motivul declansarii acestui conflict, care parea pentru o buna perioada incheiat, a fost nerespectarea de către Iustin a tratatului unchiului său, Justinian, incheiat cu perşii în anul 562. De asemenea, un rol determinant l-a mai avut şi protectia pe care bizantinii o manifestau faţă de armeni, cei care tot acum se revoltasera impotriva perşilor. Armenia avea nu numai o importanta strategica pentru Imperiu, dar era şi un furnizor important de militari, care ii inlocuiau pe mercenarii germani plecati în Apus. Drept represalii la aceasta atitudine, Chosroe I a invadat Syria, a pus stăpânire pe cetatea Daras situata la frontiera. Pe timpul lui Tiberiu (asociat lui Iustin II cu titlu de caesar, el fiind mai inainte comes excubitorum, adică comandantul garzii personale a împăratului), s-a incercat incheierea unei paci cu perşii, dar pentru aceasta era nevoie de întărirea fortelor armate, care să-i dea prestigiul necesar sa trateze cu perşii. în vederea întăririi fortelor sale militare, Tiberiu avea nevoie de un armistitiu pe care-l obtine în Mesopotamia, dar nu şi în Armenia. în 578, în funcţia de magister militum per Orientem este numit Mauriciu, care a repurtat unele victorii ce i-au permis lui Tiberiu sa negocieze pentru oprirea luptelor. Conditiile puse de el lui Chosroe erau generoase: în schimbul cetăţii Daras, perşii urmau sa primeasca unele teritorii pierdute precum Armenia. Tratatul era pe punctul de a fi incheiat, când Chosroe moare în 579, succesorul sau Hormisdas, rupând negocierile. războiul reincepe şi va dura până la moartea lui Tiberiu în 582.
Succesorul lui Tiberiu, Mauriciu va conţinua conflictul cu perşii, dar va inregistra o oarecare ameliorare a situaţiei. în 591, Hormisdas a fost asasinat de către satrapul Varanes din Media, iar fiul lui Hormisdas, Chosroe al II-lea a cerut ajutor bizantinilor pentru a-şi recapata tronul. Mauriciu il ajuta, Chosroe îşi recapata tronul iar în schimb cedeaza bizantinilor oraşele Martyropolis, Daras şi intreaga Armenie. relaţiile cu perşii se vor inrautati sub împăratul Focas, Chosroe al II-lea cucerind în 605 cetatea Daras şi Cezareea Capadociei.


Conflictul dintre papa Grigorie şi Biserica de la Constantinopol
In ciuda raporturile bune dintre papa Grigorie cel Mare şi Imperiu, intre episcopul Romei şi cel de la Constantinopol au apărut în această perioadă unele neintelegeri. în anul 595, papa anula în mod oficial condamnarea a doi clerici greci, Ioan şi Atanasie, acuzati de erezie de către patriarhul Ioan Postitorul. Mai mult decât atât papa i-a invitat pe cei doi la Roma. Cazul ilustreaza faptul ca Grigorie era constient de pricipatus roman definit de predecesorii săi. El era gata sa largeasca semnificatia canoanelor sinodului de la Sardica din 343, care permiteau Romei anularea sentintelor altor mitropolii şi stabilirea unor curti de appel, din care urmau sa facă parte episcopii diocezelorvecine. în cazul celor doi clerici menţionati, Grigorie a adoptat o procedura directa, cazul fiind judecat la Roma. Cu toate acestea el nu nega locul al doilea după Roma al episcopului de la Constantinopol şi inaintea Alexandriei. Aceasta ordine, care fusese stabilita la Sinodul de la Constantinopol din 381, dar contestat de Leon în secolul al V-lea, aparea în scrisoarea lui Grigorie din 590, prin care anunta alegerea sa. Acest realism al papei cu privire la pozitia scaunului "Noii Rome", nu-l va impiedica sa protesteze impotriva titlului de "patriarh ecumenic" folosit de Ioan Postitorul. Contestat şi de predecesorul lui Grigorie, Pelagiu al II-lea în 588, titlul fusese utilizat de mai multe ori de către Ioan Postitorul în corespondenta sa cu Roma din 595 cu privire la preoţii Ioan şi Atanasie. în scrisorile adresate patriarhului Ioan Postitorul, împăratului Mauriciu şi împăratesei Constantina, papa Grigorie demonstra o necunoastere a semnificatiei termenului de "ecumenic".
Folosit mai inainte de către patriarhii Alexandriei, Constantinopolului şi a altor scaune, chiar şi de Roma, titlul de "ecumenic" (oikoumenikos) afirma o autoritate în cadrul "pamantului locuit" (oikoumene), termen care desemna în mod practic Imperiul. El era aplicat de facto numai patriarhului de la Constantinopol. în conştiinţa bizantină nu se punea problema negarii autorităţii "apostolice" şi morale a vechii Rome, deoarece titlul era folosit şi în cazul episcopului de la Roma. Asimilarea sa la sfârşitul secolului al VI-lea, reflecta probabil dorinta episcopilor de la Constantinopol de a-şi face cunoscuta influenta „imperiala" asupra rezistentei monofizite. Cu toate acestea, Grigorie cel Mare a dat acestei probleme o dimensiune ecleziologica care demonstra pe de-o parte ca folosirea excesiva a unor titluri bizantine era străina spiritului latin, iar pe de alta parte ca existenta unui "episcop universal" era exclusa, aici fiind inclus şi el.
Prin traducerea incorecta a cuvantului "ecumenic" cu "universal", papa il acuza pe patriarhul Ioan de un orgoliu de neiertat. "Luandu-şi titlul de episcop universal" scria papa Grigorie împăratului, patriarhul de la Constantinopol "juca practic rolul antihristului, deoarece chiar şi Apostolul Petru, căruia Hristos i-a incredintat turma Sa, nu l-a numit niciodata episcop universal".
El insista asupra acestei idei, pe care o strecoara în scrisorile adresate colegilor săi, patriarhii Anastasie al Antiohiei şi Evloghie al Alexandriei. Rezultatul a fost nefavorabil, în raspunsul său, Anastasie insinuând ca papa a reactionat astfel din gelozie. La rândul său, Evloghie era ceva mai conciliant, spunând ca pentru "a-l asculta pe Grigorie", nu va folo şi pentru colegul sau de la Constantinopol titlul de ecumenic. Mai mult decât atât pentru a place lui Grigorie, Evloghie i se adresa cu titlul de papa universal, care nu avea nimic exceptional, fiind folosit des pentru episcopul de la Roma. Cu toate acestea papa Grigorie cel Mare protesta: "...Eu va cer sa nu mai folositi acest titlu, atunci când vorbiti de mine. Eu stiu cine sunt, iar voi cine sunteti. Prin rang voi sunteti fratele meu, după morala parintele meu. Eu nu am dat un ordin, ci numai am indicat ce mi s-a parut ecesar.
Am spus ca voi nu trebuie sa folositi titlul de episcop universal, atât pentru mine cât şi pentru altii. Onoarea mea este Biserica Universala, vigoarea unita a fratilor mei. Ceea ce ma onoreaza cu adevărat este faptul ca nimeni nu refuza onaorea ce i se cuvine. sa dispara cuvintele care pot spori vanitatea şi care ranesc milostenia".
La moartea patriarhului Ioan Postitorul în 595, succesorul sau a conţinuat sa foloseasca titul de "patriarh ecumenic", iar împăratul Mauriciu va ordona papei ca subiectul sa fie inchis. Este greu de crezut ca papa Grigorie a transformat concepţia autoritara a primatului, pe care o aveau predecesorii săi, Victor şi Stefan, Damasus, Leon sau Ghelasie. Grigorie nu era în opozitie cu concepţiile contemporanilor săi, iar ecleziologia papala exprimata în Decretum Gelasianum ii era străina. ca toţi papii din aceasta perioada, papa Grigorie se considera drept un succesor al lui Petru, pe care-l aprecia ca sursa a puterii episcopale, dar nu vedea Roma ca pe o putere dominanta în raport cu ceilalţi episcopi. El este deci un martor al "ecleziologiei comuniunii", care a păstrat unitateadintre Orient şi Occident de-a lungul primului mileniu al istoriei creştine.


Cursul nr.13
Dinastia lui Heraclie şi sfârşitul Imperiului Roman (610-717)
Urcat pe tron în anul 610, împăratul Heraclie a domnit până în 641, iar urmaşii săi vor conduce Imperiul până în 717. Dintre acestia, doi sau trei merita a fi menţionati pentru unele realizari sau pentru durata domniei lor: Constant II (642-668), Constantin IV (668-685) şi Justinian II Rinohmetul sau "cel cu nasul taiat" (685-695; 705-711). Despre secolul al VII-lea, Charles Diehl spunea ca "reprezinta perioada cea mai sumbra din istoria Bizanţului. Este vorba despre o perioada de criza profunda, un moment decisiv în care existenta însă şi a Imperiului parea mai degrabă un joc". La rândul său, G.Ostrogorsky, atribuie epocii lui Heraclie o importanta exceptionala: este punctul de pornire al istoriei propriu-zise a Bizanţului, în timp ce până acum Imperiul mai păstra o serie de caracteristici ale perioadei romane.
Aceste doua observatii îşi au justetea lor. în sec. al VII-lea civilizatia bizantină a trecut printr-o adevărata criza de valori: lipsa de scriitori, de istorici, de construcţii deosebite etc. Cu toate acestea asistam mai degrabă la o schimbare a aspectului Imperiului. Printre cauzele acestei schimbari se număra lipsa de unitate intre Occident şi Orient, iar în cazul Orientului, divergentele dintre regiunile ortodoxe şi cele monofizite au creat mari probleme. Justinian esuase în epuizantul sau efort de restabilire a "romanităţii", iar pretul ambitiilor sale gresit dirijate au dus la cucerirea provinciilor cele mai bogate, de către arabi. De asemenea, în Peninsula Balcanica, slavii s-au instalat pentru o perioada lunga de timp, ajungându-se tot acum şi la formarea primului Stat bulgar. în aceste conditii, consecinta fireasca pe toate planurile - geografic, etnic, economic, religios şi administrativ - a fost aceea ca Imperiul a suferit o transformare decisiva: nu mai putem vorbi acum de un Imperiu Roman, ci de un Imperiu Grec de Răsărit. El se va adapta noilor condiţii create şi va supravietui la dimensiuni reduse, dar ceva mai omogen, mai bine proportionat fortelor sale reale şi mai bine pregatit pentru lupta impotriva dusmanilor care-l inconjurau. Sub aceasta forma va rezista până la sfârşitul sec. al XV-lea.
Decadenţa persană
Cele doua mari puteri mondiale de până la sfârşitul secolului al VI-lea şi inceputul secolului al VII-lea erau Imperiul Roman şi cel persan: primul va reu şi sa obtina în detrimentul celui de-al doilea o victorie decisiva, după care va fi şi el invins de arabi. în primii ani ai domniei lui Heraclius, perşii erau mai ameninţatori ca niciodata, cuceririle lor efemere anuntând parcă pe cele de mai târziu ale arabilor: în 612 ei se aflau la Antiohia; în 614 la Ierusalim, de unde au luat părţi din sfânta Cruce a Mantuitorului; în 618 sau 619 ei ajung la Alexandria. Heraclie a reluat ofensiva în 622 cu rezultate pozitive, în Armenia în 625, iar oraşul Ninive l-a cucerit în 627. Heraclie impune conditiile noii paci, în urma careia persanii au fost constran şi sa restituie toate posesiunile lor anterioare. Împăratul se intoarce din aceasta campanie victorios, este primit în triumf la Constantinopol în 629, aducând cu el şi părţi din sfânta Cruce a Mantuitorului care au fost luate anterior şi pe care le reaseaza la Ierusalim. Tot acum Heraclie îşi ia şi titlul oficial de basileus, care până atunci în limba greaca desemna pe regele perşilor. Noul titlu era de fapt: pistos ev Xristo Basilevs sau rege care are credinţa în Hristos, ca un fel de complement adus vechiului titlu tradiţional roman, imperator sau avtocrator.
Schimbarea este semnificativa cu atât mai mult cu cât în terminologia politica curenta, putea fi interpretat ca o diminuare a demnităţii imperiale. Titlul de împărat apartinea unicului şi universalului împărat în timp ce el avea mai mulţi regi (in latina : reges ; în greaca : basileis) ai natiunilor, care revendicau o jurisdicţie regionala sau tribala. Schimbarea titlului imperial este interpretata ca un semn al noii conştiinţe "elenice" a bizantinilor sau ca o imitare a titlului persan de "rege al regilor".
In realitate, factorul decisiv era faptul ca "basileus" era un termen biblic şi mesianic: în Noul Testament, Hristos este adevăratul şi singurul basilevs sau rege, chiar dacă suveranul Imperiului Roman, prin credinţa sa în Hristos (pistos en Xristo) se asocia pe viitorul slujirii împăratesti a lui Hristos. Astfel, schimbarea reflecta mai întâi integrarea unei ideologii creştine teocratice, filozofiei politice romane oficiale. Pe viitor, titlul de basileus devenea privilegiul exclusiv al singurului şi universalului suveran al Noii Rome, fiind refuzat acest titlu pretendentilor franci sau slavi.
Astfel, Heraclie îşi asuma în teorie şi în practica viziunea universala moştenita de la Constantin, Teodosie I şi Justinian, conferindu-i totodata o dimensiune explicit religioasa. Aceasta moştenire universala a fost păstrata şi de succesorii săi precum Constantin al II-lea, care atunci când arabii ameninţau Constantinopolul se gandea chiar la transferul capitalei în Italia. în 610, situaţia Imperiului era atât de tragica încât Heraclie se gandea la o eventuala retragere la Cartagina, care parea mai sigura decât Constantinopolul. Triburile de slavi şi de avari detineau practic intreaga Peninsula Balcanica, iar ofensiva persana conţinua. Antiohia şi Damascul au fost cucerite în 613, iar cucerirea Ierusalimului, simbol al dominatiei creştine în Orient s-a produs în 614. Toate evenimentele dramatice care au avut loc pe perioda domniei sale, culminând cu apărarea capitalei în faţă atacului persan din 626, salvata prin protectia icoanei Maicii Domnului, au constituit fondul politicii religioase a împăratului Heraclius. Armatele bizantine au combatut cu succes, pentru apărarea şi prezervarea Imperiului roman universal.
Atat împăratul cât şi patriarhul nu puteau însă neglija păstrarea unităţii religioase, ameninţata de schisma dintre calcedonieni şi monofiziti. Problema devenise cruciala în zona situata intre Armenia, Siria şi Egipt, unde aveau loc Bătălii decisive, nu numai pentru controlul teritorial şi politic, dar şi pentru viitorul populaţiilor creştine orientale.
Instalarea slavilor în Grecia
Situati intre Oder şi Vistula, popoarele slave considerate indo-europene, s-au deplasat lent către S-E; în secolul al II-lea ei ocupau zona dintre Nipru şi S. Dunării. Ei apar în izvoare tocmai la inceputul secolului al VI-lea, când au intreprins dese incursiuni la Dunăre. Intre 580-581 slavii au trecut masiv fluviul, fără a intampina nici cea mai mica rezistenta; ei au ocupat mai întâi Tracia şi Macedonia, iar în 586 Tesalonicul a cunoscut primul dintr-o serie mai lunga de asedii. Aflati la inceput sub controlul avarilor, au scapat de aceştia şi s-au răspândit în Grecia până în Peloponez, unde vor ajunge în 587-588. Ei s-au instalat sub forma unor mici entităţi independente numite sclavinii.
In zona Tesalonicului ei au obtinut chiar independenta faţă de avari. Intre 604 şi 615 slavii au asediat din nou Tesalonicul, iar în 618 Heraclie a reuşit sa incheie pacea cu ei în schimbul permisiunii de a se instala la portile oraşului. în partea de Nord a Balcanilor, triburile de slavi au rămas în conţinuare supuse avarilor, care ii vor substitui pe greci. Astfel, procesul de slavizare va atinge o zona destul de larga, din Ahaia şi Tesalia până în Macedonia. în aparenta, slavizarea Balcanilor a fost un proces care a inceput din Sudul Peninsulei Balcanice pentru a se indrepta mai apoi spre Nord.
Penetrarea slavilor are însă acum un caracter nou: nu mai este vorba acum de simple incursiuni, ci de instalarea în teritoriul grec în grupuri compacte, indeosebi în Macedonia, Epir şi Tesalia, cu ajutorul corabiilor construite dintr-un singur trunchi numite monoxile, ajungând chiar şi în insule. relaţiile dintre Imperiu şi aceste triburi invadatoare au fost pentru o lunga perioada de timp destul de delicate: Constans II (641-660) şi Justinian II (685-695; 705-711) vor intreprinde incursiunimilitare impotriva lor. în Macedonia, slavii au rămas elementul dominant, iar Imperiul a fost nevoit sa se acomodeze acestei situaţii, multumindu-se cu o anumita suzeranitate asupra lor. în restul Greciei slavii vor fi elenizati. Rapiditatea cu care atât slavii cât şi celelalte popoare migratoare au ocupat Peninsula Balcanica poate fi explicata prin vidul militar, administrativ, iar în unele zone chiar demografic, pe care l-au găsit toate aceste popoare. Intre 593 şi 596 sistemul defensiv bizantin de la Dunăre se prabuseste, Imperiul păstrând doar cetăţile mai mari precum: Singidunum, Justiniana Prima, Naissus, Serdica.
Bulgarii
Tot în această perioadă ameninţatori au devenit şi bulgarii. Aceasta populaţie de origine finougrica aparuse cu caracter episodic în mai multe rânduri. Goniti de pe Volga de către cazari ei s-au deplasat sub conducerea hanului Asparuh către Vest, ajungând pe la 670 în zona Deltei Dunării. Pentru a-i opri Imperiul a intreprins mai multe operaţii militare combinate (armata terestra şi flota pe Dunăre), dar Constantin al IV-lea (668-685) este invins şi este obligat sa recunoasca noul Stat de la Dunăre şi până în Balcani. Din acest moment vom putea observa cum bulgarii îşi vor intinde dominatia asupra triburilor slave, dar vor fi slavizati în scurtă vreme, ajungând chiar să-şi uite şi limba, în timp ce slavii până acum destul de dispersati vor cunoaste o buna organizare politica impusa de către bulgari. Rezultatul acestui fenomen va fi constituirea în Nordul Traciei a unui Stat redutabil, ce va juca un rol important şi funest în acelaşi timp, pentru Imperiul bizantin. Este important de amintit şi un alt aspect al acestei perioade şi anume: Imperiul va abandona în noul context geopoliţic vechile frontiere ale Dunării, pentru a se replia spre varfurile muntoase din Nordul Traciei.
Cuceririle arabe
Până în secolul al VI-lea prezenta celor doua Imperii, cel persan şi cel roman, rivale dar solidare, caracteriza Orientul Apropiat. Mişcările de populaţii care s-au produs la periferia acestor Imperii au modificat uneori natura relaţiilor dintre romani şi sasanizi, fără a pune în pericol existenta lor. Incepând cu secolul al VI-lea lucrurile s-au schimbat, mai ales ca urmare a invaziilor popoarelor germanice în Occident, a expansiunii slave şi a cresterii puterii arabe. De aceea, evenimentul cel mai important al sec. al VII-lea rămâne cel al cuceririlor arabe.
In momentul în care scena politica era dominată de lupta dintre romani şi persanii sasanizi, Arabia a avut de suportat o transformare deosebit de importanta. Aceasta schimbare s-a simtit mai mult pe plan ideologic, prin patrunderea creştinismului monofizit moderat legat de Bizant, a creştinismului nestorian şi a iudaismului protejat de perşi. Toate aceste religii erau prezente în Arabia, dar mai ales în Sudul ei. Evreii reuşisera chiar sa impuna în aceasta zona un rege arab,convertit la iudaism în secolul al IV-lea d.Hr. în jurul anului 510, un rege adept al iudaismului militant ajunge la putere şi ii persecuta pe creştini. La rândul său, Bizanţul contraataca prin intermediul Imperiului creştin al Etiopiei. în urma unei revolte, la putere ajunge un sclav pe nume Abraha, apărător al creştinismului, dar care oscila intre cele doua puteri. Apropierea sa de Bizant şi Etiopia a declansat o contraofensiva persana, astfel încât pe la anul 600 d.Hr. armata persana a devenit stăpâna în zona Yemenului. în această perioadă au prosperat unele centre comerciale precum Mecca, a cărei economie monetara exercita o influenta dizolvanta asupra structurilor tribale şi a valorilor tradiţionale.
Mecca (in araba Makka) era un centru comercial important stabilit în jurul unui sanctuar binecunoscut. Cetatea era locuita de tribul Qorays, care se ocupa cu traficul caravanelor. Un membru al acestui trib, pe nume Mohamed ibn’Abdallah pe scurt Mohamed (nascut pe la 570) orfan, sarac, devenit agent comercial al unei femei (Kadija) deosebit de bogate, cu care s-a şi căsătorit, era în cautarea unei noi vieţi religioase. în jurul anului 610 el a avut primele revelatii şi predica precum ca Allah era atotputernic, ca era singurul Dumnezeu şi ca ascutatorii săi trebuie sa fie pregatiti pentru Marea Judecata. Noua grupare, care număra la vremea aceea câţiva locuitori ai Meccai, a fost încă de la inceput persecutata. în 622 Profetul ămpreună cu adeptii săi au găsit refugiu în oaza de la Medina sau Yatrib. Mahomed a fost primit aici de cele doua triburi păgâne şi de alte trei grupari iudaice, divizate de luptele interne, ca un fel de arbitru inspirat al Cerului. La Medina, comunitatea lui Mahomed a sporit ca număr, iar credinciosii săi se numeau moslim, musulmani, adică supusii lui Allah. Grupul a capatat în mod progresiv caracterul unui Stat teocratic, iar o serie de înţelegeri a favorizat consolidarea legăturilor cu triburile arabe. Pentru trecerea la noua religie era nevoie de o convertire superficiala, iar triburile aliate plateau taxa legala numita zakat. Triburile aliate se angajau de asemenea sa nu atace alte grupari musulmane şi sa participe la războaiele impotriva non musulmanilor. După ce Mecca a capitulat în 630, pacea islamica s-a instaurat peste intreaga
Peninsula. în jurul anului 629, Mahomed a organizat o serie de expediţii care vizau frontierele Imperiului Bizantin, numai ca profetul a murit în anul 632. Moartea lui Mahomed a privat tânăra comunitate musulmana nu numai de seful ei religios, dar şi de un conducator politic a cărui prestigiu şi autoritate daduse posibilitatea consolidarii unei unităţi ce risca acum sa dispara. în realitate, Profetul nu prevazuse nimic pentru succesiunea sa iar fiecare clan incerca să-şi impuna un candidat, în timp ce unele triburi făceau secesiune, recapatandu şi completa independenta. Dualitatea rolului lui Mahomed, Profet şi şef politic, făcea deosebit de delicata succesiunea sa. Asistam la opozitia dintre locuitorii Medinei, care revendicau onoarea de a apartine oraşului ales drept resedinta de către Profet şi cei ai Meccai, concetatenii lui Mahomed. în sfârşit, unii beduini care se aliasera cu Mahomed, pentru ca acesta reprezenta forta şi autoritatea, dar care suportau cu greu unele restrictii, abandonau Islamul pentru a-i ura pe falsii profeti sau pentru a-şi relua vechile obiceiuri. Până la urma un acord a fost incheiat intre primii săi adepti, iar Abu Bakr a devenit primul kalif. El trebuia sa ghideze comunitatea, sa se ingrijeasca de aplicarea diferitelor prescriptii ale legii sacre, saria transmisa de Mahomed, dar care nu trebuia completata. Revelatia era inchisa, Medina rămânea un loc privilegiat, în care se aflau cei care auzisera Coranul şi care il păstrau în memorie. Anii care au urmat mortii lui Mahomed au reprezentat şi perioada expansiunii arabe în Orientul Apropiat, fără a putea considera acest fenomen drept un plan al Profetului. în teritoriile cucerite, arabii au organizat hegemonia lor politica iar prin intermediul credinţei, primii califi au reuşit sa menţina unitatea unor provincii deosebit de diverse.
Expansiunea în afara Peninsulei Arabice a fost mai întâi opera a 4 califi: Abu-Bakr, Omar I, Otman şi Ali, considerati de majoritatea musulmanilor ca fiind nişte "ghizi" (Rasidun). Damascul a fost cucerit în 635, Ierusalimul a capitulat în 636, Omar I fiind acela care a semnat actul de predare a oraşului şi garantând libertatea de cult pentru creştini. Din acest moment Ierusalimul a devenit alaturi de Mecca şi Medina al treilea oraş sfânt al Islamului. După cucerirea Alexandriei în 642, au urmat Magrebul în 697, Turkestanul chinezesc în 712 şi Indiile în 710-713. Incepând cu 711, Islamul s-a răspândit în Spania şi a ajuns până în Pirinei, extinzandu-şi influenta de-a lungul Vaii Rinului. în ciuda unor succese sporadice inregistrate în Sicilia sau în Italia Meridonala, intre secolele VIII-IX, eşecul de la Poitiers din 732 a marcat sfârşitul expansiunii islamului în Vest.Cucerirea de noi teritorii nu a insemnat în mod obligatoriu o arabizare şi o islamizare sistematica a populaţiei, ci o organizare a veniturilor şi a cheltuielilor. Fiecare provincie îşi păstra propriile caracteristici şi tradiţii. La moartea lui Mahomed Imperiul bizantin putem spune ca se afla intr-o poziţie destul de confortabila pe plan extern. După o disputa teribila care a culminat în secolul al VII-lea cu cucerirea Egiptului, a Siriei şi a Palestinei de către perşi, Bizanţul condus de Heraclie (610-641) parea sa castige definitiv confruntarea: sasanizii sunt respin şi în spatiul lor tradiţional, Mesopotamia şi Iran, fără acces la Mare, în timp ce bizantinii detineau tot litoralul mediteranean, din Spania şi până în Egipt, din Palestina şi până în Italia. Din acest moment puterea Bizanţului parea imposibil de contestat, cu atât mai mult cu cât Persia va intra intr-o perioada de lupte intestine, care o vor impiedica sa priveasca dincolo de frontiere. în mod symbolic, în anul 629, când Heraclie readuce sfânta Cruce la Ierusalim, după ce 15 ani mai inainte perşii au luat-o în capitala lor Ctesifon, marcheaza un dublu program: acela al Romei tradiţionale şi cel al Imperiului romano-Creştin nascut în secolul al IV-lea, care tindea către dominatia intregii lumii de către detinatorii adevărului. Spre deosebire de vechea Roma, Bizanţul invinsese definţiv singurul rival, iar în plus recuperase sfânta Cruce cea care determinase victoria lui Constantin, primul împărat creştin.
Cu toate acestea, victoria din 629 rămâne mai degrabă aparenta decât reala. Chiar dacă Imperiul Roman de Răsărit reprezenta o forta militara, el era unit prin cultura romano-elenistica, avea reguli juridice moştenite din dreptul roman, iar unitatea religioasă era asigurata de creştinism. Acesta forta cunostea şi unele slabiciuni. Din punct punct de vedere militar, nenumaratele războaie cu perşii epuizasera armata bizantina, iar unele provincii precum Siria şi Egiptul erau menţinute de garnizoane mult prea dispersate şi fără sprijin financiar corespunzator. în privinţa administratiei, încă din secolul al V-lea se inregistreaza o transformare prea lenta, fără o eliminare rapida a ramificatiilor complexe ale unui funcţionariat foarte ierarhizat. Unitatea pe plan cultural era asigurata de o asanumita elita constantinopolitana ce vorbea şi scria în greaca, o sinteza intre valorile elenistice şi cele romane, păgâne şi creştine, care impunea o imagime omniprezenta a Romei. în realitate, majoritatea subiectilor Imperiului nu vorbeau greaca, fiind departe de a se simti purtatori ai acestei noi expresii: latina domina Occidentul hispanic şi italian, împărţind cu Africa limbile berbera, copta în Egipt, siriaca în Siria şi Palestina, adevărate limbi naţionale. Aceasta diviziune lingvistica nu era atât de grava, dacă nu ar fi fost susţinuta de contradictii mult mai grave de ordin economic, social sau religios. Din punct de vedere social, Imperiul bizantin era un spatiu dominat de o aristocratie avida şi lucrat de tarani cu drepturi diminuate, în timp ce în oraşe se confruntau bogatia şi mizeria crunta, fără ca sa putem vorbi în mod real de existenta unei clase mijlocii. Bizanţul era ancadramentul natural al popoarelor, mai ales al celor din provinciile marginale, care nu erau grecesti, cum ar fi cazul cu Armenia, Siria, Palestina, Egiptul. De aceea o astfel de situaţie poate explica foarte usor multimea greselilor comise în momentul declansarii cuceririlor arabe, puse de prea multe ori pe seamă "maselor populare".
In afara diviziunilor sociale avem divergentele religioase: din secolul al V-lea cele mai grave erezii s-au dezvoltat în partea orientală a Imperiului. Cele mai importante, nestorianismul sau monofizismul s-au extins: prima în Mesopotamia iar a doua în Siria, Palestina şi Egipt, unde a devenit rapid majoritara, un mijloc de a-şi exprima revendicarile socio-economice şi personalitatea naţionala. în faţă unor probleme religioase şi naţionale deosebit de complexe ca cele enumerate aici pe scurt, Imperiul nu a avut intotdeauna o politica coerenta: Împăraţilor ortodoc şi le vor succeda suverani cu simpatii monofizite. De aceea, toate tentativele de compromis, aşa cum a fost cazul cu Ecthesisul lui Heraclie din 638, s-au dovedit inutile.
In aceste conditii, sub conducerea primilor suverani arabi, califii, supranumiti şi ortodocsi, (rashidun) Abu Bakar, Omar, Utman şi Ali, Siria, Palestina şi Egiptul, manate de diviziunile pe care le-am pomenit, au trecut fără rezistenta în mainile noilor cuceritori, în timp ce vechiul Imperiu persan se va prabusi. în 661, generalul Muawija preia puterea şi intemeiaza o adevărata dinastie, aceea a Umayazilor, care va reu şi sa supuna Nordul Africii şi Spania, lansandu-se pe mare, cucerind Cipru şi ajungând până la asedierea în doua rânduri a Constantinopolului.
O alta greseala tactica a fost şi politica religioasă a Bizanţului faţă de monofiziti, pe care succesorii lui Justinian au conţinuat să-i combata. Tentativele de unire intreprinse de Heraclius, precum şi noua doctrina creata de el şi de patriarhul Serghie, tocmai pentru a-i apropia pe ortodoc şi de monofiziti, au dus până la urma la monotelism. aşa a luat fiinta o noua erezie monoenergismul. Pe baza acestei doctrine s-a putut realiza o unire în Armenia, Siria şi Egipt, unde a fost ales ca patriarh Cyr (631), mare apărător al acestei formule. Impotriva acestei formule de unire s-a ridicat însă patriarhul Sofronie al Ierusalimului, care va ajunge în 634 patriarh al Constantinopolului. Sofronie a privit aceasta noua învăţătura ca pe o noua formula a monofizismului şi ca o departare de la dogmele Calcedonului. Noua formula monotelita a stat la baza edictului din 638, cunoscut şi sub numele de Ecthesis (expunere de credinţa), promulgat de Heraclie şi afisat în narthexul Sfintei Sofia. Pe scurt, nici ortodocsii, nici monofiziţii nu se vor înţelege, iar provinciile monofizite, Egiptul, Siria şi Palestina, ajung să-şi doreasca desprinderea de Bizant, preferând dominatia araba, cunoscuta pentru toleranţă ei. Astfel arabii vor prelua în ultimii ani ai domniei lui Heraclie provincii pe care el le cucerise de la perşi : 634-Bosra, 635-Damascul, 636-batalia de la Yarmouk ce echivaleaza cu pierderea definitiva a Siriei. în 637 sau 638, arabii au cucerit Ierusalimul, iar în 639 au ajuns în Mesopotamia, în 642 cuceresc Alexandria, apoi Ciprul şi Rodosul, atacând în cele din urma Constantinopolul.
Ofensiva asupra capitalei s-a desfăşurat în mod simultan pe apa şi pe uscat timp de 5 ani: din 673 până în 677. Constantin al IV-lea va rezista, astfel încât arabii se vor intoarce în 677 în Siria. Acest moment a reprezentat o mare victorie pentru Constantin al IV-lea, cel care a opri progresul fulminant al arabilor. Ceva mai tarziu, intre 693 şi 698, intreaga Africa bizantină ămpreună cu Cartagina au trecut în mainile musulmanilor.


Cursul nr.14
Sistemul themelor
Justinian incercase în zadar o reforma de amploare, care urmarea concentrarea intregii puteri civile şi militare în mainile guvernatorilor de provincii. Succesorii săi au conţinuat aceasta politica, creând exarhatele de Ravenna şi Cartagina: exarhul numit direct de împărat şi revocabil în orice moment, avea o astfel de putere. Timp de mai multe secole, separarea puterilor în Stat constituise un principiu al administratiei romane. Sistemul themelor era însă ceva contrar şi s-a dezvoltat mai ales în situaţiile de criza. în secolul al VII-lea sistemul va desemna practic circumscriptia unde era cantonat principalul corp de armata, thema având în fruntea ei un militar, un general, un strateg, devenind cu timpul o subdiviziune administrativa a Imperiului. Themele erau constituite în funcţie de nevo : thema armeniacilor este poate prima infiinţata, iar mai târziu thema Anatolicilor era pentru protectia Asiei Mici, în faţă invaziilor arabe, thema Opsikion pentru a apăra capitala, thema Marii pentru a raspunde amenitarii flotei arabe, thema Traciei impotriva bulgarilor, thema Heladicilor impotriva slavilor care ameninţau Grecia, thema Siciliei pentru a lupta impotriva ameninţarii arabe în Occident. Din aceasta sumara enumerare se poate vedea clar cum noua organizare care s-a incheiat în secolul al VIII-lea, bulversând administratia provinciala cu subdiviziunile Imperiului, lua în calcul diferitele pericole externe.
Themele corespundeau şi unor realităţi sociale. conţingentul era de fapt format din soldaţii vechiului corp de armata care dadea şi numele lor themei. Instalati în anumite locuri, ei au devenit cu timpul legati de acel pământ, astfel încât ajutati şi de numeroase facilităţi fiscale şi de o protectie juridica, au transformat armata intr-o institutie practic ereditara. Nu se mai putea vorbi de o armata bazata pe un sistem clasic de recrutare, ci de o inrolare ereditara. Serviciul militar nu era permanent; pe perioada campaniilor militare stratiotul avea o solda, iar pe timp de pace se putea intoarce acasa ocupandu-se de cultivarea pământului pe care-l avea în proprietate. Ori de câte ori era convocat, el trebuia însă sa fie gata de lupta şi sa aibă echipamentul specific pregatit. Stratiotul era de fapt un fel de cavaler, care trebuia să-şi procure singur echipamentul, calul şi armamentul. El se ocupa de intretinerea acestor elemente, având totodata grija sa fie în permanenta antrenat. Astfel, sistemul militar bizantin a stiut sa utilizeze mutatiile sociale din mediul rural, bazandu-se pe patura mica şi mijlocie a taranimii.
Transformări sociale
Institutia aceasta a themelor nu este decât o parte a profundelor schimbari în urma carora în secolele VII-VIII, Imperiul a cunoscut transformări importante. Perioada invaziilor a marcat o oarecare ruralizare a Imperiului bizantin. Importanta oraşelor scade, iar activităţile au fost diminuate prin pierderea regiunilor orientale, Alexandria şi Antiohia, puternic urbanizate.
Schimburile comerciale au inregistrat şi ele un evident regres, fapt demonstrat de slabirea emisiei monetare. Marile axe comerciale ale acelor timpuri au fost o perioada intrerupte, iar Occidentul era saracit şi anarhic. Cu toate acestea oraşul nu a disparut, el conservând triplul rol: administrativ, militar şi religios. De asemenea, el rămânea centru de recrutare al armatei, resedinta sefilor, resedinta episcopului şi a personalului bisericesc. Mari oraşe precum Tesalonicul sau Efesul au supravietuit, intimp ce altele precum Ancira au cunoscut un sensibil declin. în aceasta perioada, caracterul urban şi-a schimbat structura fapt usor de observat din folosirea frecventa a termenului de kastron (fortareata) pentru a-l desemna.
Transformări demografice
Cu privire la situaţia demografica din Imperiul bizantin în secolul al VII-lea putem spune ca avem putine cunostinte. Este greu de estimat consecinţele produse de invazii sau de evaluat aportul invadatorilor, fie direct în cazul slavilor, fie indirect în Orient, unde au fost repatriate populaţii intregi. Ceea ce este sigur este faptul ca populaţia rurala a crescut, cauza principala fiind mai degrabă transformările sociale şi mai puţin aportul străin. Aceasta situaţie masca de fapt o serie de inegalităţi, ceea ce explica transferul de populaţii din vremea unor Împăraţi: în 688, Justinian al II-lea a transferat cca. 30.000 de bulgari şi de slavi în Bitinia; în 690 acelaşi împărat a dus ciprioti în apropierea Cyzicului; iar în 762, Constantin al V-lea a deplasat 200.000 de slavi în Bitinia.
Din punct de vedere geografic, Imperiul nu mai detinea în Occident, decât câteva posesiuni şi acestea puţin loiale; Orientul se va reduce la Asia Mica şi la Grecia. Pierderile în Occident au tranformat ideea romana în ceva utopic. Pentru a măsura intreaga amploare a pierderilor din Orient este de ajuns de amintit rolul pe care timp de mai multe secole l-au jucat Siria şi Egiptul. Beyrut, Antiohia sau Alexandria, erau porturile cele mai prospere ale Mediteranei orientale; industria Siriei era cea mai activa, iar Egiptul după ce fusese granarul Romei, devenise principalul furnizor de grane pentru Bizanţ. Acestei importante economice se adauga şi aportul celor doua provincii adus civilizatiei bizanine - arta, teologie, literatura - deoarece elenismul bizantin a fost mai multă vreme mai degrabă sirian şi alexandrin decât asiatic. Astfel, Bizanţul pierdea în această perioadă cea mai buna parte a patrimoniului său.
De aici a rezultat şi un brusc dezechilibru, agravat prin faptul ca Grecia era supusa tot acum unei slavizari masive care-i modifica caracterul. De aceea, incepând cu sec. al VII-lea, Imperiul bizantin era redus la Asia Mica. După dinastia lui Heraclius, probabil originar din Armenia, în secolele care au urmat, asiaticii vor fi tot mai numero şi pe tron. Cu toate acestea, din punct de vedere etnic şi religios, inregistram o sensibila omogenitate. Pierderea provincilor monofizite, insemna şi pierderea unor opozanti obstinanti în privinţa politicii de conciliere. consecinţele nu vor intarzia: la Sinodul de la Constantinopol din 681, Constantin al IV-lea a condamnat monotelismul şi a restaurat Ortodoxia. O alta sursa de disputa dispare acum: rivalităţile dintre Patriarhatul de la Constantinopol pe de-o parte şi cei de Alexandria, Ierusalim sau Antiohia de cealalta. Ortodoxia orientală a devenit de acum incolo strans grupata în jurul Patriarhatului de la Constantinopol.
Ca urmare a acestei concentrari teritoriale şi etnice, Imperiul a capatat un alt caracter: el devine în mod definţiv un Imperiu grec sau greco-asiatic. Mitul Imperiului roman, căruia eforturile lui Justinian i-au mai asigurat un secol în plus de existenta, dispare odată cu folosirea limbii latine.
Din secolul al VII-lea limba greaca a devinit limba oficială în administraţie şi în armata; titlurile funcţionarilor se elenizeaza, ca de altfel şi titulatura imperiala. Practic nu se abroga ceva ci se suprapunea o institutie alteia, care se invechise. Tot acum, un alt fapt demn de remarcat este şi cvasidisparitia prefecturii pretoriului. Noile diviziuni administrative, se vor intinde practic pe intreg teritoriul Imperiului. instituţiile care depindeau de vechea prefectura a pretoriului se vor individualiza sub diferite nume precum: stratiotikon pentru afacerile armate, genikon pentru cheltuielile cu caracter general, idikon pentru cheltuielile de la Curte, iar mai târziu apariţia logothetului pentru responsabilitatea postei imperiale.


Cursul nr.15
Dinastiile isauriană şi amoriană (717-867)
Dinastia lui Heraclie a luat sfârşit printr-o revolta. Ultimul împărat, Teodosie al III-lea (715717), incapabil sa restaureze ordinea a abdicat în momentul în care strategul anatolicilor, Leon, a fost chemat de către părţizanii săi pentru a fi incoronat împărat. Leon al III-lea a condus Imperiul intre 717-741, fiind originar din Germaniceea, în Nordul Siriei. El a inaugurat dinastia isauriana sau siriana, care a supravietuit pe linie barbateasca până la anul 780 şi chiar până în 802, dacă adaugam la aceasta dinastie pe Irina, prima femeie care a detinut în mod deplin funcţia de împărat, vaduva lui Leon al IV-lea (775-780) şi pe fiul lor Constantin al VI-lea, deci aproape 85 de ani. Din aceasta dinastie a maifăcut parte şi Constantin al V-lea Copronimul (741-775). Irina a fost detronata de propriul ministru de finante, Nichifor I (802-811), care a fost omorat intr-un război impotriva arabilor. în 813, la conducerea Imperiului a ajuns Leon al V-lea Armeanul (813-820), urmat de Mihail al II-lea (820-829), cel care va inaugura dinastia de Amorium (de la localitatea Amorium din Frigia). Din aceasta dinastie au maifăcut parte Împăraţii: Teofil (829-842) şi Mihail al III-lea (842867).
Evenimentele perioadei isaurienilor şi a amorienilor au reprezentat o urmare logica a ceea ce se petrecuse în secolul al VII-lea. în exterior, slavii, bulgarii sau arabii vor crea cam acelea şi probleme ca şi până acum. Pierderea Occidentului, marcată de incoronarea lui Carol cel Mare, nu era decât o consecinta fireasca a orientalizarii Imperiului. în administratie, regimul themelor a cunoscut o evoluţie echilibrata faţă de secolul precedent, iar în plan legislativ, Ecloga rămâne un document elecvent. în privinţa problemelor de ordin religios asistam la apariţia iconoclasmului, o reactie violenta care a marcat Biserica şi Imperiul bizantin intre anii 730 şi 843. Manual juridic în care sunt cuprinse cele mai importante legi din dreptul civil şi penal. El corespunde inlocuirii limbii latine cu limba greaca.
Iconoclasmul
Prin iconoclasm înţelegem acel curent eretic, care îşi are inceputul mai inainte de domnia lui Leon al III-lea, dar care, în timpul acestui împărat a luat o amploare deosebita, reprezentând chiar politica sa în materie religioasa. Etimologic iconoclasmul inseamna distrugerea icoanelor. Pentru a indica aceea şi actiune de distrugere şi de necinstire a icoanelor uneori se vorbeste de iconomahie, adică de lupta impotriva icoanelor. Erezia aceasta a fost în special initiata şi susţinuta de Împăraţi, beneficiind de sprijinul lor militar şi politic, de aceea ea s-a deosebit de precedentele erezii prin cruzimea cu care a fost impusa. Perioada iconoclasta este lunga, a durat aproape un secol, incepând cu dinastia isauriana (717-802) şi terminandu-se în anul 843, când la conducerea Imperiului se aflau reprezentanti ai dinastiei de Amorium. Iconoclasmul a cunoscut doua faze: prima, care este inaugurata de Leon al III-lea Isaurul în anul 726 şi se incheie în timpul împăratesei Irina şi a fiului ei Constantin al VI-lea, odată cu Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787); a doua incepe cu anul 813, odată cu urcarea pe tron a lui Leon al V-lea Armeanul şi se termina în anul 843, când domnea împăratul Mihail al III-lea din dinastia de Amorium, patronat de mama sa, Teodora. Se poate face aici o observatie: atât prin restabilirea cultului icoanelor la Sinodul al VII-lea Ecumenic, cât şi la cel din 843, acest lucru s-afăcut atunci când puterea suprema a Imperiului era deţinută de femei. Dacă prima restabilire a cultului icoanelor a fost de scurtă durata, cea de a doua a rămas în vigoare până astazi.
Originile şi evoluţia iconoclasmului până la Sinodul al VII-lea Ecumenic
Icoanele exista practic de la inceputul creştinismului, având un scop pedagogic: invatarea istoriei sfinte. Acest aspect de ordin material s-a dezvoltat în chip deosebit în secolul al IV-lea, după ce prin edictul de la Milan împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate creştinilor, religia acestora devenind oficiala. Astfel, ia naştere o forma de cult, care privea mai întâi sfânta Cruce şi Sfintele Moaste: în secolul al IV-lea inchinarea la sfânta Cruce era un lucru normal. Paralel s-au dezvoltat şi asa-numitele icoane domestice adică pictarea unui portret unic pe o bucata din lemn de dimensiuni mici. în secolul al V-lea cultul Sfintelor Icoane era asociat credinţei ca acestea pot face minuni. Icoana integrata în practica religioasă individuala marca deja prezenta datatoare de siguranta a Divinităţii. Din domestic, folosirea icoanelor a capatat un caracter public, oficial. în anul 560, pentru a aduna fonduri în vederea construirii unei Biserici în Nordul Siriei, preoţii au strabatut cu o icoana a Mantuitorului Hristos în procesiune solemna intreaga Asie Mica. Unii martori ai vremii atesta faptul ca în timpul asediului avar din 626, patriarhul a rugat sa fie pictate pe portile de Vest ale oraşului Constantinopol, chipurile lui Hristos şi ale Maicii Domnului. acelaşi lucru s-a repetat şi în 717, când pe zidurile capitalei au fost plimbate în procesiune, o icoana a Maicii Domnului şi părţi din sfânta Cruce. Tot acum s-a dezvoltat şi credinţa în icoanele archeiropoietes, nefacute de mana omeneasca: ideea era ca o icoana care conţine în ea Divinitatea nu poate fi făcută decât prin mijloace supranaturale.
Inainte de perioada iconoclasta, Sfintele Icoane devenisera un fapt major în viaţa bizantina: folosite de cler, de autorităţi, de popor, ele erau cinstite atât în public cât şi în spatiul privat; ele făceau accesibila prezenta dumnezeiasca. Dintre cei care s-au ocupat cu studierea contextului în care a apărut fenomenul iconoclast, unii au considerat ca acest fapt s-a datorat neputiintei unor teologi de a înţelege sensul simbolic şi educativ al icoanei şi de a face distinctie intre cinstire şi idolatrie. Ei socoteau ca cinstirea Sfintelor Icoane ar fi în contradictie cu unele precepte biblice, ca incalca porunca Decalogului de a nu-ti face chip cioplit şi de a nu te inchina lui. Un alt argument biblic mai era şi acela conform căruia Dumnezeu trebuie cinstit numai "in duh şi adevăr". în legătura cu cinstirea icoanelor au avut loc discutii în Spania, la un sinod ce s-a ţinut la Elvira intre anii 300-306, iar Parinti şi scriitori bisericeşti precum Iustin Martirul, Atenagora Atenianul, Tertulian, Epifaniu de Salamina, Eusebiu de Cezareea şi alţii de mai târziu au manifestat rezerve faţă de cinstirea icoanelor.
Totusi, aceste rezerve nu au fost considerate justificate de Biserica, deaorece exista o distinctie intre icoana materiala şi chipul reprezentat de ea; sfântul este prezent în icoana numai din punct de vedere spiritual, iar cinstirea se da doar chipului reprezentat de ea. Din păcate au existat şi unele excese: la un moment dat s-a dezvoltat un fel de putere magica, care făcea ca distinctia intre icoana şi prototip sa dispara. La Constantinopol Maica Domnului era ocrotitoarea oraşului, iar locuitorii lui ii acordau o cinste deosebita, exemplu în acest sens fiind numărul mare de biserici care-i erau inchinate. în secolul al V-lea, Constantinopolul primea vesmintele Maicii Domnului, furate dintr-un sat din Galileea, spunandu-se ca acest lucru s-afăcut chiar cu aprobarea Fecioarei Maria; se credea ca oraşul detinea şi scutecele cu care Maica Domnului infasurase pe pruncul Iisus.
Din momentul acceptarii creştinismului de către puterea imperiala, împăratul devine locotenentul lui Dumnezeu pe pământ, capatând un aspect sacru, iar ceremonialul imperial dobandea un conţinut religios. Deja sfântul Grigorie de Nazianz şi sfântul Ioan Gura de Aur, admiteau ca inchinarea se cuvenea nu numai împăratului ci şi portretelor acestuia, fapt manifestat în mod concret prin lumanari şi tamaie. în a doua jumatate a secolului al VI-lea, imaginile imperiale şi-au pierdut din importanta, deoarece împăratul folosea el insuşi icoanele. în momentul în care suveranul era infrant, el cauta un ultim ajutor: sa plaseze Imperiul universal la nivelul Divinului şi prin aceasta sa depinda mai puţin de conjunctura geopoliţica punând pe primul plan mai degrabă icoanele, decât imaginile imperiale. Succesele militare repurtate de isauri le-a permis revenirea la origini: monedele aveau imprimata pe ambele părţi figura împăratului, statuile imperiale s-au inmultit, puterea imperiala a cautat sa creeze un nou patriotism având în centru Biserica, de unde şi interesul restrangerii la un număr limitat de simboluri admise de toti: sfânta Cruce, sfânta Euharistie, Sfintele Evanghelii.
Excesul nemultumea în general multe persoane, iar unii erau de parere ca icoanele trebuiau distruse. La aceasta atitudine au mai contribuit şi unele secte şi erezii precum pavlicienii, care nu cinsteau Crucea, nu aveau cultul Maicii Domnului şi al Sfinţilor. La rândul lor monofizitii, foarte activi în părţile orientale ale Imperiului, socoteau imposibila reproducerea pe icoane a chipului Mantuitorului, deaorece potrivit credinţei lor firea umana a fost "absorbita" de cea dumnezeiasca, iar aceasta din urma nu poate fi cunoscuta şi reprezentata.
Spre sfârşitul secolului al VII-lea şi inceputul celui de al VIII-lea putem spune ca întâlnim în lumea bizantina, pe de-o parte, un curent foarte puternic favoarabil icoanelor, iar pe de alta parte, manifestari impotriva cinstirii lor. Aceasta din urma atitudine, impotriva cinstirii icoanelor avea mai degrabă un caracter izolat în partea de Vest a Imperiului şi era mai puternica în Orient, ca urmare a influenţelor iudaice, islamice, a sectelor şi a ereziilor. Spre sfârşitul secolului al VII-lea, la Sinodul Quinisext (691-692) se stabilea prin canonul 82 ca Mantuitorul sa fie reprezentat ca om, nu ca miel şi aceasta cu scopul de a sublinia ca "viata sa în trup, Patimile, Moartea datatoare de mantuire şi Rascumpararea lumii au fost câştigate prin Intrupare". Astfel, se atragea atentia asupra importantei Intruparii, asupra realităţii ei, fapt care dadea o baza reprezentarii pe icoane. Consecinta imediata a acestui canon a fost reprezentarea realista a chipului lui Hristos, inclusiv pe monedele emise de Justinian al II-lea. Acest canon a antrenat însă imediat şi o serie de reactii iconoclaste la Constantinopol, în Asia Mica şi în Armenia: Teodosie, episcopul Efesului, Toma, episcopul de Claudiopolis şi Constantin de Nicoleia s-au numărat printre cei mai de seamă iconoclasti ai acestei perioade.
Nascuta din teama de a nu cădea în idolatrie, "retinerea" faţă de cinstirea icoanelor a evoluat spre o disputa pregnant hristologica şi acesta a constituit nucleul în jurul căruia se vor concentra cele mai multe dezbateri. Unii au afirmat (Hans Georg Beck) ca iconoclasmul secolului al VIII-lea nu a inceput în cercurile imperiale, ci în cele bisericeşti aratandu-se ca episcopii de Efes, Claudiopolis şi Nicoleia, menţionati mai sus, au venit la Constantinopol sa ceara patriarhului Gherman oprirea cultului icoanelor. Refuzul patriarhului, i-a determinat pe aceştia sa treacă unilateral la indepartarea icoanelor şi la oprirea cinstirii lor. De asemenea, se presupune ca odată sositi la Constantinopol, episcopii iconoclasti l-au vizitat şi pe împăratul Leon al III-lea, adept al ideilor lor şi ca acesta i-a incurajat pe drumul pe care pornisera. Aceste lucruri pot fi adevărate numai ca fără concursul Împăraţilor, opiniile ierarhiilor n-ar fi rămas decât simple atitudini.
In privinţa lui Leon al III-lea nu trebuie uitat faptul ca traise în regiunile orientale ale Imperiului, unde ideile iconoclaste erau foarte răspândite. Ajuns la conducerea Imperiului şi socotindu-se ca avea drept de control asupra problemelor bisericeşti şi laice, el a impus iconoclasmul ca doctrina oficială a Imperiului, din convingeri religioase. El considera ca prin aceasta atitudine purifica religia creştină de ramasitele păgânismului readucand-o la inaltimea şi puritatea ei originara. Nu sunt plauzibile afirmatiile unor istorici potrivit carora Împăraţii iconoclasti au pornit prigoana impotriva icoanelor în cadrul unor măsuri mai ample de refacere a societăţii şi a credinţei, pe care doreau sa le puna pe baze mai bune şi mai drepte. Aceste pareri sunt gresite, fiindca Împăraţii iconoclasti, la fel ca toţi oamenii timpului lor, erau foarte credinciosi, uneori având chiar şi preocupari teologice, grijulii sa nu atraga prin comportamentul lor mania divina şi mai presus de toate doreau sa purifice creştinismul de tot ce li se parea a fi idolatrie.
Pe dea alta parte, Împăraţii iconoclasti au pornit lupta impotriva icoanelor şi ca o reactie impotriva monahismului bizantin, aprig susţinator al icoanelor. La vremea aceea, monahismul luase o dezvoltare deosebita, manastirile posedau intinse domenii funciare iar calugarii beneficiau de imunităţi fiscale; ori în concepţia Împăraţilor bizantini nu se putea tolera o astfel de situaţie, pentru ca prin numărul insuficient de funcţionari şi de luptatori, se aduceau grave prejudicii tezaurului Statul şi armatei. De partea lor Împăraţii aveau armata din Asia Mica, pe unii inalti funcţionari, precum şi o parte a populaţiei Asiei Mici sau a celor din părţile orientale. în regiunile europene ale Imperiului şi mai ales în Italia, poporul era însă impotriva iconoclastilor, mai ales monahii şi femeile fiind foarte activi în aceasta lupta. Deci, putem spune ca apărătorii icoanelor erau mai numerosi.
Motivul declansarii luptei impotriva icoanelor de către Leon al III-lea l-a constituit o eruptie vulcanica din anul 726. în acest fenomen natural care fusese insotit şi de un cutremur, împăratul a văzut dovada maniei lui Dumnezeu din cauza idolatriei, adică a cinstirii Sfintelor Icoane. Anul 726 reprezinta deci momentul inceperii persecuţiei impotriva icoanelor. Măsurile imperiale au intampinat o darza rezistenta. în momentul în care nişte ofiţeri au vrut sa dea jos icoana Mantuitorului, care se gasea deasupra portii palatului din catierul Chalkoprateia, aceştia au fost omorati de popor cu aceasta izbucnind o puternica revolta, incheiata cu morti şi raniti. Împăratul a dat ordin sa fie făcute arestari, mulţi oameni fiind condamnati, mutilati şi exilati. Grecia şi insulele Cyclade s-au rasculat în 727 şi au proclamat un nou împărat. Până la urma revoltă a fost infranta. Tot cu acest prilej se spune ca împăratul Leon al III-lea ar fi poruncit inchiderea Universităţii din Constantinopol, arderea bibliotecii şi izgonirea profesorilor deoarece nu i-a putut convinge sa sprijine miscarea iconoclasta.
In Apus, papa Grigorie al II-lea (715-731) a protestat energic, fiind susţinut de populaţia care s-a revoltat şi a scris împăratului ca "nu are dreptul sa hotărâsca în materie de credinţa şi sa introduca inovatii în ceea ce avem de la Parinti". Evenimentele ulterioare au deschis o mare prapastie intre Vestul Imperiului (cea mai mare parte a Italiei, Grecia conţinentala şi insulele din Marea Egee) susţinator al cultului icoanelor şi partea de Răsărit a Imperiului, în special themele din Asia Mica, binecunoscute ca iconoclaste.
Convins ca nu-l poate aduce pe împărat la cinstirea icoanelor, patriarhul Gherman (715-730) a protestat energic, aşa ca raporturile au atins în această perioadă punctul maxim de incordare. Pentru a da legitimitate măsurilor sale, împăratul Leon a convocat la 17 ianuarie 730 o adunare (silentium) tinuta în Palatul său, la care au participat mai ales inalti funcţionari civili. Cu acest prilej s-a redactat un edict impotriva icoanelor, pe care patriarhul Gherman a refuzat să-l semneze. De aceea, a fost inlocuit imediat cu Anastasius. Acest edict a reprezenat pentru Leon al III-lea baza legala de inlaturare a icoanelor şi de persecutare a celor ce le cinsteau. Intre anii 730 şi 741 nu avem nici o informaţie viabila care sa precizeze politica iconoclasta a lui Leon al III-lea. Se pare ca atitudinea papei Grigorie al III-lea (731-741), care a excomunicat intr-un sinod ţinut la Roma pe adversarii cultului icoanelor, a provocat o contramasura din partea lui Leon al III-lea care confisca proprietatile Bisericii romane aflate pe teritoriul bizantin din Italia şi a detasat de sub autoritatea papei diocezele Calabria, Sicilia, Creta şi Iliricul oriental, supunandu-le patriarhului de Constantinopol. în aceste condiţii raporturile dintre Răsărit şi Apus s-au deteriorat, astfel încât ruptura parea definitiva, iar papa incepe sa se indrepte de acum incolo către regii francilor: Carol Martel, Pepin cel Scurt şi mai ales Carol cel Mare.
Alaturi de papa Grigorie al III-lea şi de patriarhul Gherman, o alta personalitate ortodoxă apare acum în Orient, luând atitudine în favoarea icoanelor: sfântul Ioan Damaschinul. Nucleul susţinerilor sfântului Ioan Damaschin despre icoane poate fi sintetizat astfel: icoana este un simbol şi intermediar intre om şi Divinitate; icoana Mantuitorului are la baza dogma Intruparii Sale; astfel, problema icoanelor este strans legată de doctrina mantuirii.


Cursul nr.16
Imperiul bizantin sub Constantin al V-lea (741-775)
Cu toate meritele câştigate de Leon al III-lea în luptele cu arabii, atitudinea sa iconoclasta i-a subminat popularitatea. în Grecia opozitia faţă de noua erezie ia forma unei adevărate revolte cu caracter politic.
La rândul său, Occidentul condamna în unanimitate iconoclasmul. La moartea lui Leon, Imperiul a trecut sub conducerea fiului său, Constantin al V-lea, un foarte bun general, care a obtinut victorii notabile impotriva arabilor şi bulgarilor; soldaţii il iubeau şi il cinsteau ca pe un semizeu. Împăratul a profitat de criza internă prin care treceau arabii: este vorba despre schimbarea dinastiei omayazilor cu aceea a abasizilor, după un indelung război civil. Tot acum se muta şi capitala acestora de la Damasc la Bagdad, mai departe de graniţele Imperiului. Aceasta slabire a arabilor ii permitea lui Constantin sa intre în 746 în Siria de Nord şi sa ocupe oraşul Germaniceea, locul natăl al familiei sale. în 747, nu de parte de Cipru, reuşeşte sa distruga flota araba trimisa din Alexandria.
In Tracia, Constantin a luptat impotriva bulgarilor, care construisera fortarete la frontiera cu Bizanţul şi facusera o incursiune în 756. Acest an marcheaza inceputul numeroaselor confruntari cu bulgarii. Tensiunea atinge punctul maxim în 762, când la conducerea bulgarilor vine Teletz, reprezentantul curentului antibizantin. Împăratul trimite o parte a cavaleriei şi a flotei sale la Gurile Dunării, coborind apoi spre Sud pentru a face jonctiunea cu aramata condusa de împărat la Anchialos în ziua de 30 iunie 763. Aici el obtine cea mai mare victorie din timpul domniei sale. După aceasta dată forta bulgarilor scade până ce la conducerea lor vine Telerig (770), cu care Constantin are unele lupte incheiate favorabil pentru bizantini şi cu o pace care nu a fost durabila. Victoriile lui Constantin asupra bulgarilor au avut ca principala consecinta impunerea Bizanţului în Peninsula Balcanica.
Pe plan religios, Constantin al V-lea ia parte activa la disputele iconoclaste şi pregateste un sinod, care a avut loc în Palatul Imperial de la Hiereia, pe malul Răsăritean al Bosforului, lângă Calcedon, intre 10 februarie-8 august 754. Constantin avea nevoie ca programul sau iconoclast sa fie sanctionat de un sinod şi nu de o adunare imperiala, cum procedase Leon al III-lea. în vederea pregatirii sinodului, împăratul a alcătuit personal 13 scrisori teologice, dar din acestea ne-au rămas numai doua şi acestea sub forma unor fragmente. La sinod au participat 338 de episcopi, un număr record, şi s-a hotărât ca el sa fie considerat ecumenic. Ultima sedinta a avut loc în palatul Vlaherne din Constantinopol, la care a fost prezent şi împăratul. Documentele privind desfăşurarea lucrărilor au fost distruse în perioada când s-a restabilit cultul icoanelor, dar s-au păstrat concluziile dogmatice sintetizate intr-un horos (definitie dogmaticŕ), combatute mai târziu la Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787.
Potrivit acestui horos "Împăratii sunt egali cu Apostolii, investiti cu puterea Duhului sfânt nu numai pentru a desavar şi şi invata omenirea, dar şi pentru a combate erezia diavoleasca". La Hiereia s-a acreditat ideea ca atunci când pictorul face chipul lui Hristos, el poate reprezenta ori numai umanitatea Sa, separand-o astfel de divinitate, sau pe amandoua, umanitatea sa şi divinitatea Sa. în primul caz, el ar cădea în nestorianism, iar în al doilea el ar circumscrie divinitatea în umanitate, ceea ce ar fi absurd; ori ca ambele ar fi contopite şi atunci am avea de-a face cu monofizism. Aceasta argumentare iconoclasta nu era însă valabilŕ, deoarece se uita ce s-a stabilit la Sinodul de la Calcedon şi anume ca fiecare natura îşi păstreaza propria stare de a fi. Iconoclastii susţineau ca indumnezeirea firii umane a lui Hristos ar suprima caracterul uman individual propriu.
Ei igonrau astfel adevăratul sens al unirii ipostatice, care implica o distinctie reala intre natura şi persoana. Un alt aspect al ereziei iconoclaste era notiunea de icoana pe care o considerau identica ori "consubstantiala" cu prototipul. Consecinta acestui lucru era ca icoana materiala nu putea niciodata sa atinga aceasta identitate. De aceea singura reprezentare a lui Hristos pe care o admiteau era Euharistia, inteleasa doar ca "simbol" şi chip, nu ca o prefacere reala, cum credem noi ortodocsii. Sinodul mai condamna şi ceea ce li se parea a fi o cinstire exgerata a Sfinţilor, socotind ca o asemenea venerare era adesea un scop în sine şi indeparta pe cinstitor de dragostea şi emulatia sfinţilor, care constituia în acceptiunea participantilor singura cale de conduita creştină . Tot acum era lansata şi o teorie etica despre icoane, potrivit careia virtutile sfinţilor sunt chipuri vii, pe care omul evlavios trebuie sa le reproduca în el insusi; nici Maica Domnului nu poate fi reprezentata pe icoane, deoarece este mai presus de ceruri şi de Sfinţi.
Horosul era urmat de o serie de anateme impotriva autorilor de icoane şi a cinstitorilor lor, a patriarhului Gherman, "adoratorul" lemnului şi a sfântului Ioan Damaschinul, "care impartaseste sentimente mahomedane, a tradat pe Hristos, este dusmanul Imperiului, doctorul nelegiuirii, cinstitorul icoanelor". De asemenea, erau aduse laude la adresa împăratului, împăratesei, considerati "luminatori ai Ortodoxiei", care au proclamat clar inseparabilitatea celor doua firi ale lui Hristos şi au dat o lovitura de moarte idolatriei. Se pare ca împăratul Constantin a negat în cadrul sinodului chiar posibilitatea de mijlocire a Sfinţilor şi a fost impotriva cinstirii moastelor; de asemenea, ar fi condamnat practica de a invoca pe Maica Domnului ca mijlocitoare.
La puţin timp după sinodul din 754, când cinstirea icoanelor era oprita atât de legile imperiale cât şi de cele ale Bisericii, împăratul a dezlantuit o prigoana fără precedent impotriva iconofililor, obligând pe toţi supusii sa jure ca nu vor da cinstire icoanelor. Cei care nu s-au supus au fost maltratati şi chiar ucisi. Măsurile cele mai drastice au fost luate impotriva monahilor, lupta atât de inversunata impotriva lor ascunzând o alta dimensiune a conflictului iconoclast asupra careia vom reveni în amanunt după prezentarea Sinodului VII Ecumenic. Calugarii au fost izgoniti din manastiri, iar acestea transformate în hanuri ori cazarmi. Exterminarea monahilor era insotita de distrugerea icoanelor. Persecuţia s-a extins chiar asupra inaltilor demnitari imperiali care au fost umiliti în public, orbiti, exilati ori chiar ucisi. Operele de arta religioasă au fost distruse şi inlocuite cu scene care se inspirau din natura ori din expediţiile militare ale împăratului. La Constantinopol ura iconoclasta a mers atât de departe, încât a depasit hotărârile sinodului din 754, hotărâri care priveau doar cultul icoanelor şi al moastelor de Sfinţi, şi s-a extins asupra cultului Sfinţilor şi al Maicii Domnului.
Este greu de apreciat cum s-ar fi incheiat acesta persecuţie dacă acest împărat fanatic, Constantin al V-lea, nu ar fi murit în ziua de 14 septembrie 775. Memoria sa a fost atât de urata, încât ramasitele sale pământesti au fost scoase din Biserica Sfinţilor Apostoli în perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai victoriile sale impotriva bulgarilor afăcut ca poporul sa mearga la mormantul sau cu recunostiinta în momentele în care soarta Bizanţului era pusa în cumPână de invaziile acestora.
Sub fiul său, Leon al IV-lea Kazarul (775-780), care era şi el un iconoclast convins, persecuţia nu a mai avut aceea şi intensitate. O noua orientare va aparea după moartea sa, când la conducerea Imperiului se va afla sotia sa, Irina (780-802), fiul său, Constantin al VI-lea, fiind încă minor. Irina care venerase mereu icoanele şi era favorabila calugarilor, incepe pregatirile pentru tinerea unui nou Sinod Ecumenic.
Sinodul al VII-lea Ecumenic
Deorece cultul Sfintelor Icoane fusese interzis prin hotărârea sinodului iconoclast de la Hiereia din 754, el trebuia restabilit printr-un nou Sinod Ecumenic. De comun acord cu patriarhul Constantinopolului, Tarasie (784-806), şi cu papa Adrian I (772-795), împărateasa Irina a hotărât sa fie convocat Sinodul al VII-lea Ecumenic, care urma sa anuleze hotărârile sinodului iconoclast de la Hiereia din 754. Prevazut sa inceapa în 786 la Constantinopol, în Biserica Sfinţilor Apostoli, Sinodul a fost amanat din cauza turbulentelor provocate de iconoclasti. în cele din urma lucrările Sinodului au inceput la Niceea în ziua de 24 sepetembrie 787 şi s-au incheiat pe dată de 13 octombrie a aceluia şi an. Presedintia Sinodului i-a revenit patriarhului Tarasie. Papa Adrian I a fost reprezentat de abatele Petru de la Manastirea sfântul Sava, iar din partea Patriarhiilor de la Alexandria şi Antiohia au venit calugarii Ioan şi Petru. La Sinod au participat intre 330 şi 367 de episcopi. Pe parcursul a sase sedinte, Sinodul a combatut punct cu punct hotărârile sinodului iconoclast de la Hiereia, contestandu-i calitatea de "adunare ecumenica", intrucat la acesta nu au participat nici patriarhii din Răsărit, nici episcopul Romei, iar hotărârile dogmatice erau eretice. Drumul către decizia finala a fost deschis încă din anii iconoclasmului, de către sfântul Ioan Damaschin, care murise inaintea sinodului din 754290. sfântul Ioan a trăit o perioada în Siria, aflata sub dominatie araba, iar apoi a devenit calugar la Lavra sfântul Sava din Palestina. Pentru a apăra cinstirea Sfintelor Icoane, el se baza pe divino-umanitatea lui Hristos. Inainte de Intrupare numai simbolurile şi "umbrele" erau posibile. Intr-o oarecare măsura intregul univers era plin de imagini naturale ale lui Dumnezeu, numai ca o situaţie noua este instaurata din momentul în care "Cuvantul S-afăcut trup". Aceasta idee o regasim şi în hotărârea dogmatica a Sinodului.
Chipul omului - Hristos este de asemenea acela al lui Dumnezeu. aşa cum spunea parintele G. Florovsky, "tot ceea ce este omenesc în Hristos este de asemenea o imagine vie a lui Dumnezeu". Prin aceasta unire, materia se reinnoieste şi devine demna de lauda. "... Aceasta inseamna ca toate lucrurile din lume dămpreună cu lumea intreaga capata o semnificatie noua prinIntruparea lui Dumnezeu; totul devine susceptibil de sfintenie; intreaga materie devine purtatoare a harului sfântului Duh şi inceteaza de a ne mai separa de Dumnezeu, pentru a ne deschide calea unirii cu El. Noi cinstim şi onoram intreaga creatie, pentru ca intreaga creatie a fost cinstita prin Hristos şi din acel moment noi il veneram practic pe Dumnezeu". Aceasta definţie hristologica a icoanelor şi a cinstirii lor reprezinta substanta dogmei proclamate de Sinodul al VII-lea. Tot în cadrul lucrărilor acestui Sinod se spunea ca cinstirea icoanei este relativa, deoarece cinstim icoana numai pentru ca reprezinta o persoana sfânta. Venerarea Sfinţilor se deosebeste de adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu. La rândul ei, Maica Domnului se bucura de o cinstire mai mare decât a sfinţilor, pe care Sinodul al VII-lea a numit-o supravenerare. Cinstirea pe care o datoram Sfinţilor se extinde şi la moastele lor şi la icoanele care-i reprezinta. Astfel, justificarea cinstirii icoanelor incheia dialectica dogmatica a Sinoadelor Ecumenice, centrata după cum am putut vedea pe doua teme fundamentale ale Revelatiei dumnezeiesti: Treimea şi Intruparea.
La Sinodul al VII-lea s-au dat şi 22 de canoane, pentru întărirea disciplinei, slabita în timpul iconoclasmului. Ultima sedinta a Sinodului a avut loc în ziua de 23 octombrie 787, în palatul Magnaura din Constantinopol, fiind prezidata de Irina, insotita de fiul ei, Constantin al VI-lea. Cu acest prilej s-a citit din nou hotărârea dogmatica, formulata în sedinta a VII-a pe care au semnat-o apoi şi suveranii în ovatiile sinodalilor pentru "noul Constantin şi noua Elena".
Chiar dacă din punct de vedere dogmatic Sinodul a insemnat o victorie, în Imperiul bizantin lupta impotriva icoanelor a izbucnit din nou, în timpul domniei împăratului Leon al V-lea Armeanul (813-820), incepând din anul 814. Erezia iconoclasta avea încă părţizanii ei, mai ales în rândul armatei (multi militari il admirau încă pe Constantin al V-lea). Toate relele cu care s-a confruntat Imperiul în secolul al IX-lea - războaie, invazii, insurectii - erau puse pe seamă "cinstitorilor de icoane". în 815, împăratul Leon al V-lea Armeanul cere patriarhului Nichifor, ca icoanele sa fie aşezate în Biserici la o inaltime care sa nu mai permita sarutarea lor. Din acel moment mulţi au inteles iminenta unei noi persecuţii. De dată aceasta Biserica era pregatita, având la indemana decretul recentului Sinod din 787 precum şi celelalte scrieri ale apărătorilor Sfintelor Icoane. Intreaga Biserica s-a ridicat impotriva împăratului, pentru apărarea Ortodoxiei. Prima victima a acestei noi perioade iconoclaste a fost patriarhul Nichifor, inlocuit cu sfântul Teodor, conducatorul binecunoscutei manastiri Studion de la Constantinopol. în duminica Floriilor a anului 815, mii de calugari purtând icoane au defilat prin capitala intr-o mare procesiune. Cu acest prilej un serios avertisment era adresat autorităţilor, iar o noua persecuţie sângeroasa incepea. Ea afăcut mai multe victime decât pe timpul lui Copronim: zeci de episcopi au fost exilati, calugari torturati în inchisori, sau aruncati în mare în saci cusuti. Persecuţia a scazut în intensitate pe vremea succesorilor lui Leon al V-lea, Mihail al II-lea (820-829) şi Teofil (829-842).
Victoria finala a Ortodoxiei a venit de dată aceasta tot din partea unei femei. Împărateasa Teodora, vaduva lui Teofil, urmând exemplul împăratesei Irina, s-a decis, în înţelegere cu patriarhul Metodie (ales la 4 martie 843-11 iunie 847), sa reintroduca cultul icoanelor în Biserica. La Sinodul convocat în martie 843 la Constantinopol de patriarhul Metodie, la care au luat parte toţi episcopii, egumenii şi monahii care au suferit de-a lungul persecuţiilor iconoclaste, sinodalii au declarat valabile toate hotărârile celor sapte Sinoade Ecumenice, au restabilit cultul icoanelor şi au rostit anatema asupra tuturor iconoclastilor. La sfârşit, ca o completare la cele hotărâte de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787, sinodalii au compus un text special de anatematizare a tuturor ereticilor în decursul istoriei, incepând cu Simon Magul. Acest text precum şi toate dogmele Bisericii au fost citite în intreaga Biserica, în prima Duminica din postul Sfintelor Pasti, pe 11 martie 843, zi care s-a numit "Duminica Ortodoxiei", ca amintire a biruintei Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor. Duminica aceasta este celebrata de atunci de Biserica Ortodoxă în fiecare an, în prima duminica din Postul Pastilor. Pomenirea speciala a Parintilor Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787, se face în fiecare an în duminica a XXI-a după Rusalii.
Aspectul dogmatic al cinstirii Sfintelor Icoane nu a epuizat însă semnificatiile crizei iconoclaste. Dificila problema a relaţiilor dintre Biserica şi Stat a capatat o acuitate extrema. Conflictul Bisericii cu un împărat eretic nu era un lucru nou, iar sfântul Ioan Damaschinul nu făcea decât sa repete cuvintele sfântului Maxim Marturisitorul, care declara ca "nu Cezarul trebuie sa se ocupe de definitiile de credinţa". Respingerea iconoclasmului a fost însă punctul de plecare al unei noi sinteze, al unei noi uniri intre Biserica şi Imperiu care va fi determinanta pentru viitorul lumii bizantine. această perioadă a evidentiat şi importanta pe care o avea acum monahismul. în momentul creştină rii lumii, monahismul incarna aspectul eshatologic al creştinismului, care este o depasire a lumii prin lumina Împăraţiei "care nu este din aceasta lume", creştinismul fiind în acest fel impiedicat de la absorbirea lui de lume. Din acest punct de vedere, nimic nu poate ilustra mai bine natura relaţiilor intre Biserica şi lumea creştină , ca monahismul şi recunoaşterea sa ca "norma" a vieţii creştine. Nu numai Biserica, dar şi Imperiul se va supune monahismului: Împăraţii erau la concurenta cu seniorii în ctitorirea de manastiri, iar la inceputul perioadei iconoclaste, conform estimarilor, numărul calugarilor la Bizant atinsese cifra de cca. 100.000. Monahismul devenise practic patura conducatoare a Bisericii, conştiinţa şi măsura ei.
Chiar dacă Imperiul accepta fără rezerve aceasta victorie a monahismului, pe care-l inconjura cu tot felul de garantii şi privilegii, cu timpul însă, monahismul nu putea deveni decât o sarcina greu de purtat pentru economia Statului. Zeci de mii de oameni erau pierduti pentru efectivele din armata, enormele proprietati monastice erau scutite de impozite, o parte a populaţiei scapa de sub controlul Statului. în vederea indreptarii acestei situaţii au existat unele initiative legislative. Pe de alta parte, victoria monahismului se dovedea a fi daunatoare chiar pentru monahism: de la inceputul secolului al VII-lea, semnele unui veritabil declin au inceput sa se inmulteasca. Manastirile s-au imbogatit, numeroasele privilegii atrageau foarte multe persoane fără vocatie pe posturi diverse: consilieri şi duhovnici pentru intreaga societăţe bizantina, calugarii fiind adesea tentati sa abuzeze de autoritatea lor.
La inceputul secolului al VIII-lea, atunci când Imperiul se gasea intr-o situaţie dificila, Împăraţii isaurieni l-au salvat, cu pretul unui efort susţinut din partea Statului şi a intregii societăţi. Aceasta mobilizare evidentia inevitabil şi problema monahismului, iar actiunea politica a lui Constantin al V-lea demonstreaza clar ca cinstirea Sfintelor Icoane, nu constituia singurul motiv al ostilităţii faţă de calugari. Astfel, apare mult mai transparent contradictia care nu va inceta sa invenineze relatia dintre Biserica şi Stat. Pentru Biserica, Statul avea ca vocatie susţinerea şi recipientul terestru al ei; el trebuia asadar sa se supuna valorilor Bisericii, chiar dacă erau în contradictie cu propriile interese. Dimpotriva, în cazul Statului, creştinismul nu era decât o forma noua a vechiului cult al Statului, un suport religios al Imperiului. Biserica vedea în monahism simbolul alterităţii ireductibile a institutionalităţii sale, a libertăţii interioare a creştinismului şi a persoanei creştine în raport cu utilitarismul totalizant al Statului. La rândul său, Statul urma ca mai devreme sau mai târziu sa se convinga sau nu de ideea inutilităţii şi caracterulului daunator al monahismului.
Lupta aceasta impotriva monahismului demonstreaza dorinta isaurienilor de a subordona în intregime Biserica, Statului şi ideologiei utilitariste. în acest sens, isaurienii au impins până la maxim modelul teocratic, conştiinţa aceasta teocratica şi absolutista fiind usor de sesizat la Leon al III-lea în prefata sa la Ecloga, noul cod de legi promulgat în 726: "Domnul a incredintat Imperiul Împăraţilor, poruncindu-le totodata sa se ocupe şi de turma lui Hristos, având ca exemplu pe Petru, conducatorul Apostolilor".
Victoria cinstirii Sfintelor Icoane a reprezentat deci o victorie politica şi una de ordin moral pentru monahism. Persecuţiile l-au regenerat şi reinnoit, iar la inceputul secolului al IX-lea se inregistreaza o autentica inflorire a monahismului bizantin, legat bineinteles şi de numele lui Teodor Studitul; lui ii revine acum initiativa reformularii definitive a ideologiei monastice şi precizarea locului ocupat în Biserica. sfântul Teodor Studitul defineste explicit monahismul ca o slujire aparte în Biserica. După el, calugarii sunt "nervul şi susţinerea Bisericii", "sarea pământului" şi "lumina lumii", o lumina pentru cei care se gasesc în intuneric", "un exemplu şi un fundament". Acest lucru este posibil pentru ca monahul urmareste scopul final al oricarui creştin: Împăraţia lui Dumnezeu, mantuirea sufletului. Ori nu ne putem salva sufletul decât prin renunţarea la lume. După aceste afirmatii nu trebuie sa credem ca sfântul Teodor vede obtinerea mantuirii numai prin monahism. El afirma ca impunerea creştinismului nu se putea realiza fără ceea ce Evanghelia numeste "renuntare", după care constata un fapt istoric: chemarea evanghelica de a nu cauta decât "unicul necesarh, care este pusa în practica de monahism. Dacă orice creştin este chemat sa implineasca preceptele evanghelice, în practica prevaleaza compromisul cu lumea. După sfântul Teodor Studitul, calugarii trebuie sa fie nucleul activ al Bisericii, o permanenta aducere aminte a ultimei vocatii a creştinului, "sustinerea şi fundamentul Bisericii". La Constantinopol, sfântul Teodor a reformat manastirea Studion, care a devenit în curând un principal centru de viaţa bisericeasca bizantina. Monahismul era restabilit în mod definitiv la Bizanţ.
Aceasta victorie a monahismului insemna de asemenea şi eşecul tentativei iconoclaste de suprimare a independentei Bisericii şi integrarii sale intr-o perspectiva teocratica. Intre istorici au existat pareri diferite asupra sensului acestei victorii. Unii istorici occidentali considera ca monahii nu luptau pentru o separare a Bisericii de Stat, cu atât mai puţin pentru o supunere a Statului faţă de Biserica, pentru ceea ce poarta numele de clericalism, ci pentru aceasta interpretare a idealului teocratic, care din momentul convertirii lui Constantin deschisese Statului bratele Bisericii. în opozitie cu aceştia şi cu alţii care judeca Bizanţul în funcţie de criterii occidentale, noi putem afirma ca Biserica, şi nu Imperiul, va ie şi victorioasa din aceasta lupta. Bineinteles ca istoria nu cunoaste victorii definitive, ceea ce ne rămâne noua celor de astăzi este incercarea de a judeca un succes sau un eşec după criterii cât mai obiective.


Cursurile nr.18-19
Dinastia macedoneana şi apogeul Imperiului (867-1056)
Cele aproape doua secole de guvernare a Împăraţilor macedoneni au fost expresia superlativa a tot ceea ce a insemnat Bizanţul pentru lumea orientală şi cea occidentala. Spre deosebire de epoca lui Justinian, când opera a fost indeplinita de un singur împărat, acum asistam la realizari implinite de o succesiune de Împăraţi, toţi remarcabili prin diversitatea calităţilor lor. Intemeietorul dinastiei, Vasile I (867-886), se tragea dintr-o familie de armeni stabiliti în Macedonia, de unde şi denumirea uzuala de dinastia macedoneana. alţi Împăraţi ai acestei perioade au fost: Leon al VI-lea Filozoful (886-912), Alexandru (912-913), Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), Romanul I Lecapenul (920-944), Roman al II-lea (959-963), Nichifor II Focas (963-969), Ioan I Tzimiskes (969-976), Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), Constantin al VIII-lea (1025-1028), Roman al III-lea Arghiros (1028-1034), Mihail al IV-lea (1034-1041), Mihail al V-lea (1041-1042) şi Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055). Majoritatea acestor Împăraţi au fost militari de cariera, singurele exceptii fiind Leon al VI-lea şi Constantin al VII-lea.
In toate domeniile s-a putut observa un reviriment faţă de perioada anterioara. Astfel, în urma succeselor inregistrate pe plan extern de către basileii iconoclasti, viaţa economica din intregul bazin al Marii Mediteranene cunoaste o tot mai mare stabilitate şi securitate. Industria şi comertul, asupra carora autoritatea centrala exercita un monopol strict, au acum o pondere crescanda în anasamblul vieţii economice a Statului bizantin. Pe plan social, are loc formarea clasei aristocratice în curs de feudalizare, consecinta directa a fenomenelor dizolvante din interiorul comunităţilor rurale. Constienti de pericol Împăraţii au promovat o serie de măsuri în favoarea taranimii libere şi a stratiotilor, însă fiscalitatea excesiva şi reorientarea politicii externe au contribuit decisiv la ruina acestei paturi sociale. în administratie, vechiul regim al themelor a cunoscut un oarecare declin, determinat de mutatiile din societăţea bizantină precum şi de renunţarea puterii imperiale la politica defensiva.
Expansiunea teritoriala a Împăraţilor macedoneni
Schimbarea cea mai evidenta a avut loc însă în politica externa. Consolidarea internă a Imperiului precum şi a graniţelor orientale de către Împăraţii iconoclasti, a permis noii dinastii, intemeiata de Vasile I (867-886), sa treacă la o politica ofensiva pe plan extern, care a culminat în timpul Împăraţilor-soldati, precum Nichifor al II-lea Focas (963-969), Ioan I Tzimiskes (969-976) şi Vasile al II-lea (976-1025). această perioadă a fost numita de bizantinistul francez G. Schlumberger "marea epopee bizantina".
De-a lungul tuturor frontierelor, Imperiul a fost nevoit sa facă faţă pericolului arab (exceptie facând graniţele de la Dunăre). în faţă acestei situaţii, atât Vasile I cât şi Leon al VI-lea au organizat mai multe campanii, unele cu rezultate interesante, fără a repurta însă victorii decisive. în Occident, au reuşit sa cucerească localitatea Tarente, în timp ce arabii şi-au consolidat cuceririle numite Creta sau Sicilia, la care şi-au adaugat Siracuza, Taormina şi Reggio. în partea orientală a Imperiului, arabii au fost impin şi până la frontiera asiatica, numai ca în 904 o flota de pirati musulmani a atacat prin surprindere Tesalonicul, facând cu acel prilej un număr de cca. 20.000 prizonieri. Acest moment a marcat şi revirimentul ofensivei bizantine din vremea lui Roman Lecapenul, cel care va repurta succese notabile în Mesopotamia prin recucerirea cetăţii Edessa.
Nichifor Focas şi Ioan Tzimiskes mai întâi ca generali, iar mai apoi ca Împăraţi au repurtat la rândul lor o serie de succese decisive. Focas a recucerit Creta şi Cipru, intre 965-966 Tarsul, Cilicia, Mopsuestia şi Anazarbe, dar mai ales Alepul şi Antiohia (969). Tzimiskes a luptat dincolo de Eufrat, organizând o adevărata cruciada pentru eliberarea Locurilor Sfinte: el a recucerit Baalbek, Damascul, o parte a Palestinei (Nazaretul, Acra, Cezareea), fără a putea obtine însă Ierusalimul (ajunge la numai 180 km.). La intoarcere el a cucerit şi Beyruthul, Sidonul şi Laodiceea, multumindu-se până la urma numai cu consolidarea posesiunilor din Nordul Siriei. Vasile al II-lea a păstrat toate aceste teritorii fără însă a le extinde în mod sensibil. El a dobandit totu şi Edessa în 1001 şi a organizat apărarea Eufratului.O alta regiune care a cunoscut tot acum lupte neincetate intre Imperiul persan şi cel bizantin, a fost Armenia. Din secolul al VII-lea ea a fost ocupata de arabi, iar cucerirea cetăţii Amorium în 838 a fost ultima lor victorie notabila. în 872, armata lui Vasile I a cucerit oraşul Tefrik situat în partea de est a themei armeniacilor, punând astfel capat existentei unui zone controlate de pavlicieni, o secta maniheeana care oscila intre arabi şi bizantini. Progresul în acest teritoriu al trupelor bizantine s-a accelerat în secolul al X-lea când au ajuns până în Mesopotamia, Cilicia şi Nordul Siriei. în vremea lui Constantin al VII-lea şi a lui Roman al II-lea, principalii lor generali Nichifor Focas şi Ioan Tzmiskes au patruns în Cilicia, cucerind Germaniceea (949), Hadath (957) şi Samosata (958), iar Vasile al II-lea a reuşit sa cucerească o buna parte a Armeniei. Cuceririle lui Vasile al II-lea au cuprins în Armenia spatiul dintre lacul Van şi Vaspurkan, iar din 1020 bizantinii au ajuns şi în Georgia, regiune cu credincio şi calcedoneni ai caror aristocrati veneau destul de des să-şi incerce sansa în armata şi administratia bizantina.
Bizantul nu a renunţat nici la Italia, unde Leon al VI-lea a organizat doua theme: a Longobardiei şi a Calabriei. Se pare ca împăratul bizantin şi-ar fi disputat titlul imperial cu Otto, incoronat la Roma în 962 şi fondator al sfântului Imperiu Roman Germanic. Pericolul arab afăcut însă ca aceste ambitii sa treacă pe planul secund, Focas incercând sa realizeze chiar o alianta cu Otto.
Tzimiskes a dat chiar de sotie pe printesa bizantină Teofano lui Otto315, care până la urma a fost invins de arabi. în privinţa relaţiilor cu bulgarii de la sudul Dunării, putem spune ca acest pericol rămâne localizat. Conflictul se acutizeaza sub urmasul lui Boris, Simeon, care fusese crescut la Constantinopol. De aici el şi-a insusit foarte bine lectia bizantina: pentru el era nevoie de un singur Imperiu pe pământ, gandindu-se la inlocuirea Imperiului bizantin cu unul bulgar. Ambitiile sale il imping până la zidurile Constantinopolului sau ale Tesalonicului316. Chiar dacă a reuşit sa incheie cu acesta o pace prin care se obliga la plata unui tribut, Leon al VI-lea a fost în cele din urma nevoit sa cedeze bulgarilor şi intinse teritorii din Macedonia. în 912, Alexandru a refuzat sa mai plateasca tribut, măsura care a condus în 913 la o noua ameninţare a cuceririi capitalei Constantinopol. Renumite rămân pentru bulgari Bătăliile de la Anchialos din 917 sau de la Adrianopol din 922, care le-au permis acestora ocuparea Macedoniei şi a Traciei, cu exceptia oraşelor Tesalonic şi Constantinopol. Conflictul cu bulgarii a cunoscut o schimbare de forte odată cu moartea lui Simeon în 927. Succesorul acestuia, Petru, nu s-a ridicat la inaltimea predecesorului, iar sub tarul Samuel, împăratul Vasile al II-lea a purtat mai multe campanii victorioase intre 986 şi 1014. Inversunarea de care a dat dovada în acest interval i-a atras şi supranumele de "Bulgaroctonul", adică invingatorul de bulgari.
Societatea rurala în secolele IX-XI
In acest interval de timp asistam la cresterea marii proprietati în detrimentul micii proprietati a taranilor independenti, ceea ce a dus la schimbari importante în organizarea sociala, militara şi chiar politica a Imperiului. O analiza verticala a acestui fenomen ne poate conduce la câteva consideratii. Mai întâi opozitia dintre cei bogati, puternici (dunatoi) şi cei mici (penetai) nu reflecta în intregime realitatea socială din mediul rural bizantin, unde conditiile erau deosebit de complexe. Cei puternici erau aceia a caror bogatie sau funcţie le permitea sa exercite o anumita presiune asupra micilor gospodarii taranesti. Un bogat avea cea mai frumoasa casa, în care îşi putea primi musafirii; taranul de conditie medie îşi pemitea sa intretina o pereche de boi, un magar, un servitor, iar dacă saracea de tot nu-i mai rămânea decât casa. în acelaşi oraş putem întâlni atât pe marele proprietar fără griji materiale, cât şi pe taranul de conditie medie, pe taranii independenti (parechi), pe taranii saraci care posedau o casa şi o gradina sau pe sclavi. Taranul bizantin putea avea unul sau mai mulţi sclavi, ce erau folositi atât la muncile domestice cât şi în calitate de muncitori agricoli.
In al doilea rând, intre cei foarte bogati şi cei care nu aveau aproape nimic, mai exista asanumita clasa a exploatatorilor agricoli. Conducatorii satelor proveneau din rândul clasei de mijloc a taranilor, dintre aceştia fiind recrutati şi soldaţii themelor sau stratiotii321. în secolul al X-lea, Constantin al VII-lea considera ca un fapt normal posesia de către aceştia a unei suprafete de pământ. Disparitia micii proprietati a avut în această perioadă grave consecinţe economice, fiscale şi militare. La rândul ei, dezvoltarea excesiva a marii proprietati prezenta un pericol a cărui amploare a putut fi cu adevărat evaluata în vremea lui Vasile al II-lea, când a avut loc revoltă marilor seniori ai Asiei Mici, Bardas Focas şi Bardas Skleros.
O Novela dată de Roman Lecapenul în 922, incerca sa remedieze aceasta situaţie: prin aceasta se interzicea celui bogat sa achizitioneze pământul celui sarac şi dadea castig de cauza saracului, atunci când acesta era la concurenta cu un bogat pentru cumpararea unui teren. Novela stabilea ca puteau cumpara un lot urmatoarele categorii: rudele apropiate, coproprietari care aveau pământul ămpreună cu vanzatorul, proprietarii carea aveau parcele alaturate lotului pus în vanzare, vecinii care achitau taxele în comun cu fostul posesor. Bogatii nu puteau cumpara decât în cazul în care posedau pământuri în satul respectiv. Din păcate Novela nu a avut rezultatele scontate pentru ca iarna anului 927-928 a fost deosebit de grea, mai ales pentru cei saraci, apoi o seceta a dus la o recolta foarte slaba, astfel încât posesorii de pământ s-au aflat intr-o situaţie deosebit de grava.
Aceste măsuri erau reconfirmate de Roman Lecapenul intr-o alta Novela a sa din 934, dar nici aceasta nu s-a putut aplica deoarece însă şi funcţionarii care aveau obligatia aplicarii legii, erau proprietari de pământuri. Pe de alta parte, taranii descurajati se puneau de buna voie la dispozitia acestor oameni bogati, devenind serbii acestora.
Vasile al II-lea era şi mai categoric: o Novela din 966 anula prescriptia de 40 de ani pentru seniorii care achizitionau un teren, obligandu-i pe cei bogati sa plateasca impozitele celor saraci în cazul în care aceştia erau în imposibilitatea sa o faca. în ceea ce priveşte exploatarea solului, nu trebuie sa confundam marea proprietate cu marile exploatari: mai întâi pentru ca avem de-a face cu o dispersare a terenurilor în sate diferite, iar terenurile erau uneori inchiriate la tarani care beneficiau de ele pe termen nelimitat. aceştia din urma locuiau în acelea şi localităţi, practicau acelea şi culturi şi îşi achitau impozitele fie singuri, fie cu ajutorul proprietarilor. Din punct de vedere al conditiilor economice, prea putine lucruri diferenţiau pe parechi de tarani proprietari. Trebuie sa retinem ca de la inceputul până la sfârşitul Imperiului bizantin, indiferent de statutul juridic al terenului, celula de baza a exploatarii solului rămâne exploatarea familiala mica şi mijlocie. Acest tip de exploatare reprezenta idealul comun al tuturor membrilor societăţii bizantine. Taranul cultiva pământul pentru necesităţile sale: reinnoirea septelului, procurarea de unelte, hrana familiei şi a servitorului, plata impozitului şi eventual a taxei de inchiriere. Tinând de preturile pentru achizitionarea animalelor sau procurarea de unelte, eventualul surplus parea derizoriu; taranul nu reusea sa scape de conditia sa prin mijloace economice.
Categoria celor puternici se referea la doua situaţii complementare: bogatia ca putere economica şi detinerea autorităţii, adică a puterii administrative sau militare. Definţiile date de textele legislative din secolul al X-lea se refereau la trei notiuni:
1. la bogatie: textele legislative din secolul al X-lea nu fac referire la pragul superior de la care cineva poate fi considerat puternic, ci mai degrabă la pragul de jos, de la care o persoana putea fi considerata slaba. Oricum elementul determinant în inscrierea printre cei puternici rămânea cel financiar;
2. Demnitatea sau funcţia ocupata, unde ii putem include pe funcţionarii civili şi militari din administratia centrala;
3. strategii din administratia provinciala, precum şi autorităţile bisericeşti (episcopi sau egumeni) care erau considerati printre cei puternici. în aceasta situaţie se declansa un dublu mecanism: cei care detineau autoritatea o foloseau pentru a-i domina pe cei slabi şi pentru a le cumpara pământul. La inceput, funcţionarii în cauza nu erau neapărat bogati, însă prin utilizarea puterii pe care o detineau ei cautau sa dobandeasca un statut socio-economic, ce le permitea mai târziu sa se integreze vechii aristocratii. Aceasta din urma categorie era deja bogata. în acest sens avem multe marturii printre care şi pe aceea a peloponezienei Danielis care în secolul al IX-lea ii dadea împăratului Vasile I cca. 3.000 sclavi sau paflogonianul Mauriciu care avea un mic corp armat pentru a se apăra impotriva turcilor. De asemenea Filaret, autorul unei autobiografii, ne explica cum atunci când avea un necaz, situaţia ii era ameliorata de un funcţionar de la fiscul provinciei în care locuia326. Vedem astfel cum puterea era folosita în favoarea aristocratiei funciare, iar aceasta profita din plin de relatia privilegiata cu funcţionarii dornici de a-şi spori bunurile materiale.
Prin revenirea la marea proprietate, mediul rural bizantin a cunoscut astfel în secolele VIII-XI o schimbare socială considerabila. Aceasta nu inseamna ca economia rurala a fost complet bulversata; o parte a taranilor care şi-au vandut terenurile le-au recuperat în locatie, în calitate de parechi, în acelea şi localităţi fără sa modifice astfel productia agricola. Cu toate acestea, în unele regiuni şi în epoci diferite, aceste mutatii sociale au determinat un fel de fenomen de "dezertificare", care a cuprins sate intregi. La frontierele orientale ale Asiei Mici, factorii politici au amplificat acest fenomen. aşa cum expansiunea micii proprietati era paralela cu cresterea demografica, miscarea socială inversa a condus la o scadere demografica considerabila în mediul rural, chiar la un exod rural cu consecinţe grave asupra culturilor agricole. Dezvoltarea proprietatii rurale mici şi mijlocii corespundea astfel unei cresteri economice în acest spatiu, iar regresiunea atragea după sine recesiune.
Teologia oficială
In istoria Bizanţului, Biserica şi Statul au ajuns la un moment dat sa traga unele concluzii din experienta trecutului; acest trecut se baza pe Antichitate şi se dezvoltase în conştiinţa Bisericii pe un ideal imuabil, care urmarea intoarcerea la anumite valori ale trecutului. Cu acordul tacit al Bisericii şi al Statului, inainte de instaurarea dinastiei macedonene se ajunsese la un fel de bilant: orice noua dezbatere teologica, orice problema noua, trebuia raportata la trecut. tradiţia Sfinţilor Parinti, confirmata de autoritatea lor, ca mijloc de referinta sau de citate scoase din context, devenise un fel de garantie a fiabilităţii. în lucrarea sfântului Ioan Damaschin, De Fide orthodoxa, întâlnim tocmai aceasta grija deosebita pentru trecut, pentru Sfinţii Parinti, consensum Patrum. Lucrarea ultimului mare Parinte al Bisericii este un fel de "suma" a teologiei greceşti la care secolele posterioare nu au adaugat prea mult. în secolul al IX-lea, Bizanţul recunostea tacit ca adevărul universalităţii Bisericii fusese formulat odată pentru totdeauna de către Sfinţii Parinti la Sinoadele Ecumenice. Raspunsul la noile neintelegeri, la noile erori sau intrebari, trebuia imprumutat din literatura patristica. Exigenta acestui demers retrospectiv se afla la originea curentului religios bizantin numit "teologia oficiala".
Principalul ei obiectiv consta în demonstrarea ca "totul a fost deja decis", toate problemele erau rezolvate, iar singura garantie a Ortodoxiei era apelul la trecut. Importanta şi meritul acestei "teologii oficiale" nu trebuie minimalizat: ea ne arata inaltul nivel al culturii bisericeşti bizantine, preocuparile spirituale şi intelectuale deosebite, grija pentru educatie, Învăţământ, scoli şi carti. Toate acestea aufăcut din Imperiul bizantin centrul cultural al lumii, căruia ii datoram transmiterea unei tradiţii antice şi paleo-creştine.
Inceputurile acestui curent oficial al teologiei bizantine le putem plasa odată cu renasterea culturala din a doua jumatate a secolului al X-lea, centrul fiind Universitatea din Constantinopol. De aici a iesit "parintele teologiei bizantine" patriarhul Fotie (858-867; 877-886). Universalitatea stiintei sale a atras o pleiada de savanti şi teologi, printre care şi Chiril, fratele lui Metodie, Apostolul slavilor. Raspunsurile sale date lui Amfilohie de Cizic rămân până astăzi un exemplu tipic al teologiei fondate pe referinte şi citate.
La rândul lor, Împăraţii Leon al VI-lea şi Constantin al VII-lea sau Universitatea din Constantinopol, au reprezentat centrul unei intense activităţi intelectuale, în care predomina interesul pentru antichitate şi arheologie.
Teologia monastică
Secolul care a precedat inceputurile dinastiei macedonene a fost framantat de erezia iconoclasta. Rolul jucat de monahismul bizantin în obtinerea victoriei Ortodoxiei asupra celor care persecutau pe cinstitorii icoanelor, ne ilustreaza ca acesta nu era numai o scoala a desavarsirii spirituale ci şi o clasa ce se simtea responsabila pentru conţinutul de credinţa şi faţă de soarta Bisericii în general. Specificul comportamentului şi al ideologiei monastice, opozitia faţă de toate necesităţile "acestei lumi", au dat naştere în Bizant unei teologii ce poate fi numita "monahala". în contrast cu formalul conservatorism al cercurilor bisericeşti ierarhice şi în contradictie cu tradiţiile elenismului profan, aceasta teologie a fost un curent creator în gandirea bizantina. în perioada în care scolastica latina domina seminariile din Rusia, sfântul Serafim de Sarov îşi expunea învăţătura sa, iar Paisie Velicikovsky deschidea calea renasterii monahismului. Asemenea şi la Bizant, în timp ce teologia oficială risca sa se transforme intr-un comentariu scolastic al textelor patristice, o alta tradiţie autentica şi creatoare se răspândea în manastiri. Se vorbeste adesea despre "mistica bizantina", numai ca este vorba despre o prelungire a tradiţiei teologice contemplative originale.
In general, monahii i-au învăţăt pe bizantini cum sa se roage. atât chinoviticii cât şi isihastii au creat o tradiţie de rugaciune în care tinta era una comuna: transfigurarea omului prin comuniunea cu umanitatea ndumnezeita a lui Hristos în Duhul sfânt. în general, chinoviticii au pus accentul pe natura liturgica sau sacramentala a acestei comuniuni, în timp ce isihastii invatau ca trairea în Hristos trebuia atinsa printr-un efort personal. în Bizanţul post-iconoclast cele doua tradiţii s-au completat, iar reprezentantul "misticii personaliste", sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022), şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţa în comunităţi chinovitice. El ne-a lasat imne, scrisori, tratate ascetice şi teologice. Este vorba despre o teologie specific monastica, consacrata în intregime descrierii vederii mistice, a acelei comuniuni cu lumina dumnezeiasca, care a fost de la inceput scopul ascezei monahale. Teologia renunţarii şi urcusului solitar spre Dumnezeu a devenit în aceasta perioda mult mai importanta decât teologia oficiala. Aceşti parinti spirituali inspirati, constituiau pentru Biserica un pol de libertate în raport cu lumea, acea libertate care putea judeca orice lucru din lume, ceea ce lipsea atât de mult stransei legături dintre Biserica şi Imperiu. Teologia acestor parinti se baza pe traire şi nu pe o teorie anume, astfel încât prin ei creştinismul se reinnoia în dimensiunea sa practica.
Muntele Athos
In perioada secolelor IX-X la Constantinopol s-au construit trei mari manastiri, toate inchinate Maicii Domnului, considerata ocrotitoarea oraşului, mai ales după ce acoperamantul ei salvase capitala în anul 924 de sub ameninţarea bulgarilor lui Simeon (893-927). Prima dintre aceste manastiri este cunoscuta sub numele de Hodighitria (a Maicii Domnului Aratatoarea Caii).
Aceasta a fost ctitorita la putina vreme după infrangerea iconoclasmului de către împăratul Mihail al III-lea (842-867) sau de mama acestuia, Teodora. La mijlocul secolului al XI-lea a fost ridicata o alta manastire numita Everghetidos (a Maicii Domnului Binefacatoarea); nu trebuie uitate nici ctitoriile istoricului imperial Mihail Ataleiates, care în 1077 a ridicat manastirea Panoiktirmon (a Maicii Domunului Atotmilostiva) şi a împăratului Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054), inchinata sfântului Gheorghe. în afara capitalei au fost construite aşezaminte religioase mai ales în locuri retrase. Un unchi al împăratului Nichifor al II-lea Focas, Mihail Maleinos, a ctitorit în 922, în regiunea Bitiniei, manastirea Kymina, care şi-a luat numele de la Muntele pe care fusese ridicata.
Importanta acestei manastiri consta şi în faptul ca aici s-a calugarit cel care avea sa devina fondatorul primei manastiri de la Muntele Athos. Unul dintre cele trei brate ale Peninsulei Chalcidice de la Marea Egee, situata intre oraşele Tesalonic şi Constantinopol, poarta numele de Muntele Athos. Aceasta fasie de pământ este despartita de baza Peninsulei printr-un canal, care poarta numele regelui persan Xerxes, cel care a ordonat construcţia în anul 480 i.d.Hr. Insula care a rezultat avea o latime cuprinsa intre 2-13 km, iar lungimea era de aproximativ 60 km. După toate probabilităţile Muntele Athos a inceput sa fie un loc de retragere pentru calugari încă din timpul ultimelor persecuţii romane impotriva creştinilor (sec. III-IV), iar în anul 726 când a fost dat primul edict impotriva icoanelor şi până în anul 843, un insemnat număr de calugari de pe intreg teritoriul bizantin a venit la Muntele Athos. Ei au dus aici acte, documente, moaste, obiecte de arta, numeroase icoane. Din această perioadă au inceput sa se zideasca şi primele "lavre" atonite, iar dintre chipurile duhovniceşti ale acestei perioade amintim pe Petru Atonitul, fost general în armata împăratului Teofil (829-842) şi pe Eftimie al Tesalonicului, devenit în 862 staretul unui aşezamant monahal. Constituiti în "lavrele" amintite, calugarii s-au răspândit pe intreg teritoriul Athosului, fără a fi tulburati decât de incursiunile pirateresti ale arabilor şi de pretentiile jurisdicţionale ale locuitorilor restului Peninsulei Chalcidice. Pentru a-i pune la adapost de diferitele pretentii ale acestora din urma, împăratul Vasile I Macedoneanul, printr-un decret emis în anul 885, a oprit trecerea ilegala peste canalul Xerxes, declarând în mod oficial Athosul ca "loc al calugarilor" şi i-a scutit de plata oricarui fel de taxe către Stat. Aceasta măsura a fost reconfirmata de Leon al VI-lea Filozoful în anul 911 sau de Roman I Lecapenul în 920, care le-au ingaduit să-şi agoniseasca şi bunuri personale.
In aceste conditii, comunitatea eremita de pe Muntele Athos s-a consolidat pe toată perioada secolului al X-lea, devenind practic o adevărata republica monahala sub suzeranitatea Imperiului biizantin. Stilul de viaţa al calugarilor atoniti a conţinuat sa fie cel idioritmic, dar o noua perioada se va deschide odată cu prestigiul câştigat de generalul Nichifor Focas în luptele cu arabii. Acest general a acordat o atentie deosebita vieţii monahale, manifestandu-şi chiar intentia de a se calugari intr-o zi. Cel ce a intemeiat prima manastire cu reguli de viaţa chinovitica pe Muntele Athos, Atanasie, era fost coleg de arme iar acum duhovnic al lui Nichifor Focas. Cu mijloacele puse la dispozitie de fiul sau duhovnicesc, calugarul Atanasie construieste în anul 963, în Sud-Estul Peninsulei, un centru monahal care avea doua biserici, cu hramurile sfântul Ioan Boatezatorul şi Buna-Vestire, o trapeza, o bolnita, o casa de oaspeti şi alte anexe gospodaresti. Acest aşezamant este cunoscut sub numele de "Marea Lavra" (Meghistis Lavras) sau "Lavra sfântului Atanasie".
In organizarea monahismului atonit, Atanasie a introdus stilul de viaţa chinovial, astfel încât manastirea sa (cca. 80 calugari) a devenit obiectul unor atacuri vehemente din partea celorlalti vietuitori ai Muntelui, care în marea lor majoritatea erau idoritmici. aceştia vedeau în noul mod de organizare o derogare de la tradiţia veche a monahilor atoniti, păstrata ca o porunca apostolica până atunci, precum şi o ameninţare la adresa idealurilor lor. Noua organizare monahala a lui Atanasie se baza pe: impunerea stilului chinovial, oprirea calugarilor de a poseda averi personale, interzicerea deosebirii dintre calugarii greci şi cei apartinând altor popoare, supunerea tuturor unui protos, cu drepturi superioare faţă de cele ale staretilor, oprirea intrarii pe teritoriul Athosului a femeilor, organizarea comunităţii monahale în mod independent faţă de orice autoritate. Aceasta ultima directiva a reprezentat linia tradiţionala atonita şi a fost confirmata de către împăratul Nichifor II Focas. Lupta dintre grupul atonit idioritmic şi apărătorii stilului de viaţa chinovial, a durat până în anul 970, când împăratul Ioan I Tzmiskes (969-976) aproba un Tipikon, care urma sa aibă valabilitate pe intreg teritoriul Muntelui Athos. El a fost semnat şi de Atanasie alaturi de alţi 54 de conducatori ai aşezamintelor monahale atonite existente la acea vreme. Principalele măsuri inscrise în Tipikon erau:
-se ingaduia la Athos atât viaţa idioritmica cât şi cea chinoviala;
-fiecare manastire urma sa fie condusa de un egumen ajutat de câţiva proestosi;
-toate manastirile erau conduse de un areopag monahal, format din staretii lor şi care se intrunea o dată pe an la Karyes, care devenea acum capitala Athosului;
-in fruntea acestui areopag se va afla un protos, numit de împărat şi hirotonit de patriarhul de la Constantinopol, el având atât jurisdicţie civila cât şi bisericeasca asupra intregului Munte. Chiar dacă prin acest Tipikon idealul de viaţa idioritmic şi cel chinovial rămân în fond neatinse, viitorul imediat va apartine lavrelor de tipul celei ridicate de sfântul Atanasie, a cărui ctitorie a rămas creatoare de stil şi a devenit dominanta pe Munte. Acest lucru s-a putut vedea odată cu infiinţarea noilor aşezaminte: Iviron în anii 980-984, Vatoped 985 etc. Protosul de necontestat al Athosului, Atanasie, a murit în anul 1004. în prima jumatate a secolului al XI-lea s-au infiinţat noi lavre precum Dohiariu în anul 1030, Esfigmenu şi Karakalu, ambele în jurul anului 1045.
Incepând cu secolul al X-lea, "Sfantul Munte Athos" a devenit principalul centru al monahismului bizantin şi tendinţa contemplativa a teologiei ortodoxe. în secolul al XII-lea, în vremea împăratului Alexios I Comnenul, Muntele era recunoscut peste tot ca fiind inima monahismului bizantin. Diferitele curente teologice contemplative care s-au dezvoltat în monahismul oriental incepând cu Parintii desertului, converg spre Athos, facând din acest spatiu centrul unei vieţi teologice deosebit de intense.
Darnicia romanilor faţă de intreaga creştină tate Răsăriteana, dar mai ales faţă de Athos, a fost evidentiata de patriarhul Atenagora I (1949-1972) cu ocazia vizitei sale la manastirea Curtea de Arges din 1967: "Numele stralucit al Basarabilor umple intreaga catedrala de la Constantinopol şi pretutindeni unde am fost în Răsăritul ortodox am găsit aceste urme vii intre Biserica Ortodoxă Romana şi Biserica Ortodoxă în general. în afara de Constantinopol, sfântul Munte Athos este plin de numele voievozilor romani". Din păcate spre deosebire de rusi, sarbi sau bulgari, nu am reuşit sa păstram macar una din cele 20 de manastiri mari, la care domnitorii moldoveni sau munteni aufăcut danii. astăzi sfântul Munte este organizat ca o republica monahala autonoma, reprezentând centrul principal al monahismului ortodox. Aceasta republica este condusa de un areopag restrans, alcătuit din reprezentantii celor 20 de manastiri mari. Din cele 20 de aşezaminte monahale, 17 apartin grecilor, una sarbilor, una rusilor şi una bulgarilor. în ceea ce ne priveşte pe noi, exista la Muntele Athos doua schituri: unul inchinat sfântului Ioan Botezatorul, iar celalalt sfântului Dimitrie Izvoratorul de Mir.
Misiuni bizantine în secolele IX-X. Activitatea Sfinţilor Chiril şi Metodie
Amplasamentul geografic al Constantinopolului afăcut din capitala Imperiului bizantin un punct de atractie pentru barbarii din Asia şi din Occident. Popoarele migratoare din aceste regiuni erau impresionate de spledorile şi fastul curtii imperiale, iar Constantinopolul în calitatea sa de moştenitor al vechii Rome, respingea în principiu orice contact cu "barbaria". Prin calitatea pe care o detineau, de popor ales şi singur credincios, bizantinii se considerau investiti cu un drept special în conducerea altor oameni. Uneori se intampla ca unii Împăraţi, precum Constantin al VII-lea Porfirogenetul sa afirme o "anumita puritate a rasei grecesti" atunci când acesta făcea referiri la populaţia Peloponezului aflata în acea vreme sub efectul slavizarii. când rusii care nu cunosteau cavaleria atacau intr-o dezordine de nedescris, bizantinii se opun "prin experienta şi tehnica" lor de lupta. străinilor care atacau Imperiul, crezând ca prin număr şi forta vor reu şi să-l cucereasca, bizantinii le opuneau conştiinţa misiunii lor de apărători ai creştină tatii. Acest sentiment deosebit de puternic le-a dat curajul superiorităţii, prin care indiferent de raportul numeric, bizantinii au reuşit săi infranga în multe situaţii pe barbari sau sa nimiceasca la un moment dat pe turci. Astfel putem vorbi chiar despre un "patriotism bizantin" un proverb spunând ca "nimic nu poate fi mai drag decât patria", iar termenul de "patriot" (filopatris), care servea ca titlul unui dialog anonim din secolul al X-lea, este de asemenea acelaşi pe care-l intrebuinta şi Psellos indignat ca aurul bizantin inbogatea diferitele popoare străine în urma tratatelor de pace. De aceea, atunci când bizantinii erau nevoiti sa facă faţă unui atac străin, il considerau ca o simpla "revolta" a unor subiecti rebeli, acei oameni care "incearca sa se revolte impotriva ascultarii, a stăpânirii". De aici şi ideea ca un atac advers este inainte de toate o imprudenta. Chiar şi turcii erau considerati ca fiind printre cei mai "imprudenti adversari ai Bizanţului".
In faţă altor popoare, bizantinii făceau uneori proba unui naiv spirit de complexitate: ca şi în cazul vechilor greci sau al chinezilor, ei erau de-o parte, iar de cealalta era "restul", "lumea obscura a barbarilor", considerati a fi stăpâniti în permanenta de sentimentul geloziei faţă de Bizanţ. Pentru Psellos rusii erau "un trib de barbari, plini în permanenta de furii impotriva Imperiului, imaginând tot felul de strategii" pentru a declansa un război. în faţă acestor initiative diabolice, era firesc ca bizantinii să-şi asocieze tradiţiile antice şi creştine şi sa se identifice cu grecii războaielor medice sau poporului lui Israel, care combatea pe dusmanii săi. Religia acestor barbari era de asemenea un fel de magie perversa, iar unul din scopurile urmărite de Bizant era şi acela de a-i civiliza pe altii, prin convertire.
In perioda secolelor IX-X misiunile bizantine au obtinut o serie de succese, reuşind sa aduca la creştinism mai multe popoare. Intre acestea se remarca marea masa slava, câştigata la Hristos în a doua jumatate a secolului al IX-lea. Chiar dacă nu trebuie sa punem pe seamă fratilor Chiril şi Metodie intreaga misiune de convertire a slavilor, cei doi au avut o importanta deosebita în acest proces. Slavii au apărut destul de devreme în viaţa Imperiului bizantin. Până la sfârşitul secolului al VI-lea Imperiul reuşise să-i respinga, dar în 580 cca. 1.000 dintre ei au invadat Grecia. După ce s-au eliberat de sub tutela avarilor, în secolul al VII-lea slavii s-au instalat în vechile provincii romane pe care le devastasera anterior: Iliricul, Moesia, Tracia şi Macedonia. Treptat ei au intrat sub influnta Bizanţului astfel încât până în secolul al IX-lea au avut deja contacte cu religia creştină prin autohtonii din centrele bizantine: Tesalonic, Atena, Monemvasia, Patras, Antibari, Raguza, Split, Zadar. De asemenea, prin vitejia lor, ei au detinut funcţii de conducere în armata bizantina, ceea ce ne indreptateste sa credem ca cel puţin o parte dintre aceste triburi barbare cunosteau creştinismul încă inainte de secolul al IX-lea. La inceput convertirile au fost sporadice, difuzarea creştinismului nefiind legată exclusiv de Botez; putem vorbi mai degrabă de un proces în care Botezul constituia punctul culminant, deoarece el era urmat de o serie de măsuri care priveau mai degrabă organizarea bisericeasca şi limba folosita în Biserica. Cu toate acestea, Botezul avea o importanta aparte, iar urmările erau durabile, atât din punct de vedere religios cât şi pe plan politic: conform concepţiei epocii, odată cu principele, intregul popor accepta noua religie, abandonând lumea barbarilor şi devenind parte integranta a Bisericii ecumenice. Prin Botez, principele ămpreună cu poporul său, erau admi şi în ierarhia Statelor creştine, obtinea ceea ce numim în terminologia politica moderna "recunosterea internationala".
Sfarsitul secolului al VII-lea a cunoscut o noua invazie, aceea a bulgarilor, care-şi afirma autoritatea asupra provinciilor ocupate de slavi şi se angajeaza la o lupta destul de lunga impotriva Imperiului. aşa cum se va intampla şi mai târziu cu varegii, cuceritoruii slavilor orientali, invadatorii se vor slaviza. Aproape de portile capitalei, a luat naştere un puternic Stat bulgaro-slav, cu care bizantinii se vor bate practic de-a lungul secolulului al VIII-lea.
Chiar dacă procesul de convertire al slavilor a fost destul de lent, el a fost desavarsit de cei doi "Apostoli ai slavilor", originari din Tesalonic. Istoricii slavi susţin ca Metodie şi Chiril ar fi fost de origine slava, bazandu-se pe existenta acelor "slavonii" din jurul Tesalonicului. La rândul lor, grecii ii considera de etnie elena, dar în secolul al XIX-lea a fost lansata şi o alta teorie conform careia ar fi fost "romani din coloniile lui Traian". Originari dintr-o familie nobila, ei au primit o educatie aleasa şi au cunoscut atât la Tesalonic, cât şi la Constantinopol, viaţa, moravurile şi limba slavilor. Despre evanghelizarea slavilor şi despre activitatea celor doi frati, Chiril şi Metodie, s-a scris mult. Chiril, pe numele sau de mirean Constantin, filozof, erudit şi lingvist, a fost insarcinat cu importante misiuni la arabi, la cazarii din regiunea Niprului şi în Sudul Rusiei. Tot Chiril a alcătuit primul alfabet pentru slavi şi a tradus în dialectul slavilor din Macedonia, Evangheliile şi textele liturgice. în vremea patriarhului Fotie mai multe misiuni creştine au întărit influenta culturala şi politica a Bizanţului în Balcani, ca şi în Rusia sau Europa Centrala.
Intre 862-863, Rastislav (846-870), principe al Moraviei s-a adresat bizantinilor pentru trimiterea de preoţi. Nu era vorba de convertirea acestui spatiu, care era deja deschis creştinismului, ci de preoţi care sa invete credinţa creştină în limba slava şi sa intareasca poporul în noua religie, pentru stabilirea unei Biserici autonome, cu o ierarhie independenta, ceea ce ar fi permis Moraviei sa se detaseze de sub tutela politica a francilor, bavarezilor sau a bulgarilor. Misiunea bizantină în Moravia a fost plasata sub conducerea lui Constantin-Chiril, la care s-a alaturat şi fratele său, Metodie. Cei doi au ajuns în Moravia în anul 863, opera lor misionara bucurandu-se de un mare succes datorita introducerii limbii slave în cult. Din cauza lipsei acute de misionari şi episcopi, Chiril şi Metodie au ajuns până în zona lacului Balaton, unde printul Panoniei Kocelj, a manifestat un mare interes pentru activitatea lor. De asemenea, ei au fost primiti cu mari onoruri şi la Roma de către papa Adrian al II-lea (867-872), papa susţinandu-i în demersul lor de introducere a limbii slave în Biserica. Aceasta susţinere era cu atât mai importanta cu cât la acea vreme mulţi nu admiteau decât trei limbi în cult: greaca, latina şi ebraica. Constantin-Chiril a murit la Roma în 869. Tot acum papa l-a numit pe fratele sau Metodie arhiepiscop de Sirmium, noua eparhie intinzandu-se până în Moravia, regiune revendicata şi de arhiepiscopul de Salzburg. în dezacord cu hotărârea pontificala, arhiepiscopul german il inchide pe Metodie în 870, dar după 3 ani papa Ioan al III-lea (872-883) il elibereaza. Revenit în Moravia, Metodie şi-a conţinuat activitatea sa misionara până la moartea sa în 885. Din păcate opera sa a fost de scurtă durata, deoarece în iarna 885-886 succesorul său, Gorazd a fost alungat din Moravia.
In Bulgaria, sub presiunea bizantina, dar şi din convingere politica, hanul Boris (852-889) a acceptat convertira la creştinism în 864355. în anul 866 el a primit botezul la Constantinopol, luandu şi numele de Mihail după numele împăratului. Prin gestul său, Boris nu-şi atinsese scopul deplin: formarea unei Biserici autonome. De aceea, el s-a adresat Romei, de unde nu a obtinut nimic.
Situatia s-a complicat în urma luptelor politico-religioase dintre papa Nicolae I şi patriarhul Fotie, care-şi disputau dioceza bulgara. Conflictul s-a incheiat în anul 870, când sinodul convocat de împăratul Vasile I (867-885) şi de patriarhul Ignatie a decis în favoarea Bizanţului. Bulgaria rămânea de partea Ortodoxiei bizantine. Biserica bulgara se bucura în plus de o oarecare autonomie, chiar dacă nu era cea pe care şi-o dorise hanul Boris: arhiepiscopul bulgar era numit de patriarhul de la Constantinopol, ocupând un loc de frunte în cadrul ierarhiei bizantine.
Aceste reuşite ale misionarismului patronat de Patriarhia de la Constantinopol în secolul al IX-lea ne arata ca în aceasta directie bizantinii au fost cu un pas inaintea apusenilor, fie ei romani sau franco-bavarezi. Disputei pentru hegemonia bisericeasca asupra neamurilor de limba slava dintre Roma şi Constantinopol, le-au cazut indirect victime, Sfinţii Chiril şi Metodie, ămpreună cu alţi ucenici ai lor. în loc sa fie sprijiniti în lupta impotriva păgânismului., ei au fost persecutati, perioada primelor secole de creştinism fiind inlocuita de interesul politic.
La inceputul secolului al X-lea, Bizanţul inregistreaza un nou succes misionar: creştină rea alanilor cu ajutorul unui monah bizantin, Eftimie. Chiar dacă aceasta convertire pare de mai mica importanta, stabilirea în zona a unui episcop (in persoana arhiepiscopului Petru) bizantin a întărit Ortodoxia neamurilor invecinate, cu care Bizanţul avea relaţii: chazarii şi armenii.
Tot în acest secol misionarii bizantini au câştigat alte doua popoare: ungurii şi rusii. Primii au fost convertiti de Constantinopol, după care datorita pozitiei lor geopoliţice, Roma îşi va impune ritul. Dintre toate popoarele care au cunoscut mai întâi creştinismul în forma lui Răsăriteana şi apoi au inbratisat ritul apusean, ungurii sunt cei care au păstrat cele mai multe reminescente.
Bizantinii au reuşit şi convertirea rusilor, care au apărut în istorie pe la inceputul secolului al IX-lea. O cronica intitulata Istoria vremurilor trecute (Povest vremennih let) compusa intr-o prima redactare pe la 1054, iar o a doua editie dateaza de la inceputul secolului al XII-lea fiind atribuita cronicarului rus Nestor, ne informeaza despre triburile slave mai insemnate. Aceşti locuitori ocupau spatiul actual al Rusiei. O perioada slavii din tribul antilor au trăit amestecati cu avarii. Alte triburi slave (viaticii, radimicii, polianii, severienii) au locuit pe teritorii aflate sub suzeranitatea chazarilor, care i-au şi ajutat sa scape de sub avari. Intre Marea Baltica şi Marea Neagra exista o cale de apa, ce traversa tinuturile ocupate de aceşti slavi. Acesta era drumul varegilor spre Bizant, unii principi varegi ocupând puncte importante din acest drum, impunând un tribut populaţiei slave din imprejurimi. Totu şi numărul varegilor care s-au stabilit în aceasta regiune a fost neinsemnat, foarte repede ei amestecandu-se cu nobilimea slava, inprumutând limba şi religia acestora. La inceputul secolului al X-lea, regiunile din nordul Niprului şi părţile invecinate s-au unit sub autoritatea principelui Oleg. Aceasta reunire a pământurilor triburilor slave a primit numele de Rusia, iar pentru faptul ca îşi avea centrul politic la Kiev este cunoscuta în istorie cu apelativul de "Rusia kieveana". în anul 907, Oleg a atacat Constantinopolul cu 2000 de corabii, iar pentru impiedicarea unui dezastru, împăratul Leon al VI-lea (886-912) a incheiat un tratat comercial foarte avantajos pentru rusi. Din Cronica lui Nestor aflam ca la acea vreme supusii lui Oleg erau încă păgâni, pentru ca la incheierea pacii cu bizantinii au jurat cu armele lor pe zeul Perun. în 941 şi 944 urmasul lui Oleg, Igor a incercat şi el cucerirea Bizanţului. După a doua expediţie a fost incheiata o pace, despre care aflam amanunte în Cronica lui Nestor. Cu acel prilej trimisii lui Igor au spus: "Daca din partea rusilor se va gandi cineva sa sfârame aceasta prietenie, toţi cati au primit botezul să-şi primeasca de la Dumnezeu Atotputernicul, pedeapsa în viaţa aceasta sau în cea viitoare; toţi care nu sunt botezati sa nu-i ajute Dumnezeu sau Perun; scuturile lor sa nu-i protejeze, sa cada de propriile lor sabii, de propriile lor sageti şi de alte arme şi sa ajunga robi în aceasta viaţa şi în cea viitoare". Din aceea şi sursa aflam ca exista la Kiev o catedrala inchinata sfântului Ilie, care îşi primise numele după cel al bisericii din cartierul Mamas din Constantinopol, daruita de bizantini comerciantilor ru şi în anul 907, pentru nevoile lor spirituale. în anul 945, principele Igor a murit în cursul războiului purtat impotriva tribului slav al drevlienilor, iar sotia sa, Olga (945-957), a asigurat regenta pe perioada în care fiul lor Sviatoslav (957-972) a fost minor. Aceasta principesa a Kievului a primit botezul intre anii 954-955, cel mai probabil de la un preot din comunitatea varego-rusa existenta aici. Cronicarii bizantini Kedrenos şi Zonaras, precum şi cel rus, Nestor, afirma ca aceste evenimente s-au petrecut în anul 957, în timpul vizitei la Constantinopol a Olgai, primind botezul de la patriarhul Polieuct (956-970) şi numele de Elena după sotia împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul. Autorul lucrării De administrando imperio, relateaza în amanunt episodul primirii solemne la Bizant al principesei kievene în toamna anului 957. Din aceasta lucrare aflam ca Olga era insotita de o numeroasa suita, în care se afla şi preotul Grigorie, probabil duhovnicul ei. Ipoteza conform careia triburile care au format viitorul popor rus ar fi fost creştină te de Sfinţii Chiril şi Metodie intre anii 843-862, pare în acest context neconforma cu adevărul istoric, fiind numai o incercare de a da un plus de vechime şi autoritate mai mare Bisericii Ruse. Cu toată ravna sa pentru creştinism, Olga nu a reuşit să-şi convinga fiul, Sviatoslav, de superioritatea acestei credinţe.
După moartea sa, Statul rus a fost împărţit intre cei trei fii, iar din 980 ajunge singur stăpân Vladimir (980-1015). Din aceea şi Cronica a lui Nestor aflam ca Vladimir a favorizat în primii ani ai domniei sale păgânismul: au fost restaurate templele şi statuile zeilor, distruse în mare parte de către bunica sa. Aceasta atitudine nu a durat prea mult, pentru ca Vladimir visa la o eventuala inrudire cu familia imperiala de la Constantinopol. Studiul cronicilor ruse din secolul al XI-lea ne conduc spre o datare a primirii botezului lui Vladimir: 987 la Kiev. în această perioadă situaţia politica a Imperiului bizantin era deosebit de grea. Împăraţii bizantini Vasile al II-lea şi Constantin al VIII-lea, nevoiti sa facă faţă uzurpatorului Bardas Focas, trimit la curtea lui Vladimir o misiune diplomatica condusa de episcopul Pavel, pentru a-l convinge sa intervina în favoarea lor. Pentru a impresiona este posibil ca Vladimir, sa fi primit botezul mai inainte de sosirea delegatiei bizantine de la unul din preoţii comunităţii creştine din Kiev. în plus, el a cerut şi mana porfirogenetei Ana, sora celor doi Împăraţi. Conflictul intern din Imperiu a mai durat câteva luni, până când uzurpatorul Bardas Focas a murit pe campul de lupta la Abydos. în timpul acestei Bătălii a fost incheiata la Constantinopol căsătoria dintre printesa Ana şi cneazul Vladimir. în luna noiembrie a anului 989, porfirogeneta Ana, în varsta de 26 de ani, a parasit Constantinopolul, în compania unei suite din care nu lipseau preoţi şi episcopi, care duceau cu ei moaste, vesminte şi vase sfinte. Prin eforturile lui Vladimir, a Anei şi a clericilor bizantini, poporul rus a fost creştină t în masa, fiind infiinţate episcopii la Kiev, Bielgorod, Cernigov, Novgorod şi Rostov. în anul 1011 sotia cneazului a murit, iar Vladimir s-a recasatorit cu nepoata lui Otto I cel Mare (936-973). Cel care a facilitat creştină rea rusilor a murit pe 15 iulie 1015 fiind canonizat în a doua jumatate a secolului al XIII-lea.
Opera intreprinsa de Vladimir nu a fost numai un inceput, ci şi o implinire a unui proces care incepuse mai inainte, din vremea lui Fotie. Ezitarea sa ne demonstreaza de asemenea ca alegerea religiei a avut şi o motivatie politica, reprezentând o problema de Stat, care ne arata ca la acea vreme Rusia ajunsese la o maturitate naţionala, ce impunea includerea ei în tradiţia creştină a lumii civilizate. Asemenea bulgarilor, rusii au avut de ales intre vechea şi noua Roma, iar alegerea s-a indreptat către Ortodoxia bizantina. Intre 989 şi 997, episcopia de Kiev a devenit mitropolie ce depindea de Constantinopol; clerul era trimis în general de la Constantinopol, ceea ce permitea neimplicarea scaunului kievean în luptele de la Curtea imperiala. Iaroslav cel Intelept (1019-1054) a fost nevoit sa lupte pentru refacerea capitalei sale Kiev, impotriva Novgorodului. în vremea sa a fost construita o noua biserica, care amintea de planurile Sfintei Sofia, cu 5 naosuri şi 5 abside, bazilica cu cupola, cu o larga esplanada, unde aveau loc diferite adunari politice, militare şi religioase; acest spatiu sfânt dorea sa accentueze unitatea Rusiei. Chiar dacă noile relaţii cu Bizanţul erau destinse, noua biserica din Kiev marca o noua influenta ideologica şi culturala a Rusiei: este vorba mai ales de armonia puterii care trebuia sa fie regula de baza în Imperiu. După căderea Constantinopolului sub turci (1453), capitala rusilor, Moscova, a fost cea care a primit numele de "a treia Roma", ducând mai departe faima vechiului Bizant de "campion al creştină tatii".


Cursul nr.20
Ruptura Bizanţului de Occident
In istoria creştinătatii anul 1054 este cunoscut ca cel în care a avut loc Schsma cea mare sau separarea dintre cele doua Biserici creştine: cea ortodoxă şi cea romano-catolica. Separarea dintre cele doua Biserici poate fi cerecetata sub doua aspecte: unul istoric şi altul dogmatic. Din punct de vedere istoric fenomenul rămâne deosebit de complex şi o studiere a lui mai puţin subiectiva şi lipsita de onestitate poate conduce la o invinuire exclusiva a uneia sau alteia dintre cele doua părţi implicate. Din punct de vedere dogmatic, maniera în care s-afăcut separarea conteaza mai puţin decât fondul, adică afirmatiile Bisericii romane cu privire la propria institutie (dogma infailibilităţii papale), iar apoi cu privire la credinţa Bisericii (Învăţătura despre Duhul sfânt, dogma despre immaculata concepţio a Sfintei Fecioare), pe care ortodocsii le-au considerat mereu contrare adevărului esential al creştinismului.
In Biserica primara unitatea era perceputa de către primii creştini nu formal, ci mai ales după conţinut. Mantuitorul a venit în lume pentru a aduna pe "copiii dispersati", de a-i uni pe cei care au fost separati de "cauze naturale" în unitatea supranaturala a noului popor al lui Dumnezeu, în care nu mai exista "nici evreu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici barbat, nici femeie, toţi sunt una în Hristos Iisus". Aceasta unitate se realiza în fiecare Biserica locala, care era condusa de un episcop şi exprima imaginea unui singur corp, al cărui cap era Hristos. Unitatea era dată şi de aceea şi credinţa, aceea şi succesiune apostolica, de o viaţa dusă în comun.
In perioada apostolica, centrul indiscutabil al unităţii tuturor Bisericilor era comunitatea de la Ierusalim, Biserica-mama în sensul absolut şi deplin al cuvantului, izvorul şi norma celorlalte comunităţi. La sfârşitul iudeo-Creştinismului palestinian, apar în Biserica mai multe centre, consacrate prin autoritatea Sfinţilor Apostoli, dar a caror importanta era dată şi de numărul de credincio şi sau de numele oraşului. Intr-o prima etapa, aceste centre – Antiohia şi Efesul în Orient, Roma în Occident – nu beneficiau de vreun drept juridictional sau canonic. De asemenea, Bisericile mai vechi se simteau păstratoare ale unităţii universale a creştinilor: Biserica Romei, a Sf. Apostoli Petru şi Pavel, dar şi capitala Imperiului, bucurandu-se în acest sens de o recunoaştere speciala. Din pacate, episcopii Romei au avut adesea tendinţa sa confunde propria lor autoritate cu unele privilegii formale şi sa interpreteze în termeni juridici "conducerea lor în dragoste". în orice caz, la inceputul secolului al IV-lea, primul loc al Romei nu era contestat de nimeni în sânul Bisericii, în timp ce structura ecumenica bisericeasca îşi va ga şi expresia finala în patriarhate, regrupari ale Bisericilor locale în jurul unui mare centru regional.
Cauze ale neintelegerilor cu Roma
Aceasta era situaţia pe scurt la inceputul erei constantiniene. Din acest moment însă a inceput neintelegerea fundamentala dintre cele doua jumatati, cea orientală şi cea occidentala, care a dus infinal la separare. în timp, Roma a impus progresiv o interpretare fără echivoc a papalităţii ca un ansamblu de privilegii, lasate de Dumnezeu episcopului Romei asupra Bisericii universale. Acest punct de vedere s-a amplificat odată cu căderea Imperiului Roman de Apus, când Biserica Romei a rămas singurul reper intr-un haos instaurat, teorie pe care o regasim usor în scrierile papei Leon cel Mare din secolul al V-lea. Practic în secolele V-VI am avut de-a face în sânul Bisericii cu doua ecleziologii, doua învăţături nu numai distincte, dar care se şi excludeau una pe cealalta.
In actul separarii, Orientul a gresit prin indiferenta afisata faţă de cresterea evidenta a puteriipapale. în vremea Sinoadelor Ecumenice, Roma invata deschis teoria "puterii" (potestas) primatului papal asupra ansamblului Bisericii, pe care un canonist protestant Theodor von Zahn a rezumat-o astfel: "Roma este capul Bisericii; fără ea Biserica nu este Biserica; numai prin unirea cu Roma comunităţile separate devin parte integranta a Bisericii catolice". Orientul nu vedea aceasta teorie şi până în sec. al IX-lea, nu şi-a exprimat deloc dezacordul.
Istoricii catolici au obiceiul sa invoce absenta la Bizant a unei doctrine clare despre Biserica. Raspunsul trebuie cautat în primul rând în alianta care exista incepând cu Constantin cel Mare intre Biserica şi Imperiu. O lunga perioada de timp singurul cadru de punere în practica a creştinismului, rămânea Imperiul, "oikumene", a cărui fondator era sfântul Constantin. Aceasta idee "romana" era comuna intregii Biserici, atât celei din Orient cât şi celei din Occident, numai ca în Occident căderea imperiului a descoperit noi forme, devenind cauza dezvoltarii papismului. în Orient, aceasta idee s-a transformat treptat intr-o ideologie politica şi religioasă conform careia Biserica şi Statul erau legate în mod organic. Pe de alta parte, Orientul tulburat în mod constant de lupte dogmatice, folosea toate fortele pentru rezolvarea lor, apelând adesea la Occident, mai puţin expus ereziilor. Cu acest prilej episcopii orientali nu ezitau sa acorde papei titlul de "parinte", pentru castiau ca acest apelativ nu schimba cu nimic organizarea Bisericii Orientale în cadrul Imperiului. Chiar şi Împăraţii, interesati în solutionarea rapida a disputelor dogmatice şi doritori sa evite eventualele tulburări politice care se puteau declansa, incurajau adesea pe episcopii orientali la aceasta "romanofilie" inconsecventa. Un exemplu avem pe vremea împăratului Justinian, când patriarhul Mina este consacrat de papa Agapit.
Pe plan religios, până la sfârşitul secolului al V-lea unitatea intre cele doua Biserici a putut fi menţinuta. în urma publicarii Henotikonului din octombrie 482 de către împăratul bizantin Zenon (474-491) pentru impacarea monofizitilor cu ortodocsii, a izbucnit aşa numita "schisma acachiana", după numele patriarhului Acachie (472-489) al Constantinopolului, care a durat până în 519.
Un alt moment de raceala a fost acela din timpul patriarhului Ioan al IV-lea Postitorul (582-595) cel care şi-a luat titlul de "patriarh ecumenic" la sinodul local de la Constantinopol din 588, fapt care l-a suparat pe papa Grigorie I cel Mare (590-604), care şi-a luat titlul de "servus servorum Dei".
Prin titlul de papa, de la pater, patrum, se considera patriarh al intregului Apus.In Enciclica patriarhului Fotie adresata în 867 scaunelor arhieresti din Răsărit găsim enumerate o serie de învăţături gresite, cultivate în Apus, cea mai importanta fiind "purcederea sfântului Duh de la Tatăl şi de la Fiul – Filioque". Adaosul a fost semnalat pentru prima dată la sinodul I de la Toledo din 447, din Spania, apoi la sinodul al III-lea de la Toledo din 589, de unde a fost introdus în Franta, Germania, Anglia şi Nordul Italiei. în 809, la sinodul de la Aachen (Aix la Chapelle), Carol cel Mare, impunea adaosul Filioque în tot Imperiul carolingian. Introducerea adaosului în intreaga Biserica Romano-Catolica s-afăcut de către papa Benedict al VIII-lea (1012-1024), la 14 februarie 1014, la cererea împăratului german Henric al II-lea (1002-1024).
Prin secolele VIII-IX, s-a introdus în Apus şi folosirea azimei sau a painii nedospite, pentru savarsirea Sfintei Euharistii, practica generalizata în secolul al X-lea.
Schisma de la 1054
Prima faza a Schismei a izbucnit intre patriarhul Fotie (858-867 şi 877-886) şi papa Nicolae I (858-867). Patriarhul Fotie a convocat în 858 un sinod local la Constantinopol, care s-a ţinut în doua sesiuni, prima în 859 şi a doua în 861, care a aprobat alegerea şi intronizarea patriarhului Fotie, respingând pretentiile papei Nicolae I de a impune primatul universal şi asupra Bisericii Răsăritului.
La rândul său, papa Nicolae I l-a excomunicat pe Fotie şi clerul sau în 863. Criza s-a agravat în 866, când papa Nicolae I grabindu-se sa satisfaca cererea tarului bulgar Boris-Mihail I (853-889) de a trimite episcopi şi preoţi latini, a trimis în Bulgaria pe episcopii Paul şi Formosus, cu un număr de clerici precum şi un raspuns la cele 106 intrebari puse de bulgari, sub titlul Responsa ad consulta Bulgarorum . în urma acestei atitudini, Fotie i-a acuzat pe latini ca au intrat în Bulgaria "ca nişte mistreti", iar în 867 a convoacat un sinod la Constantinopol, care l-a excomunicat pe Nicolae I şi a condamnat inovatiile latine.
După patriarhul Fotie, a urmat o noua perioada de separare. De aceasta dată consideratiile politice au fost determinante. Perioada care a urmat mortii lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1025) a fost una a inceputului unei profunde decadente a Imperiului bizantin. în contextul crizei interne, o noua ameninţare venita din Est, aceea a turcilor selgiucizi, a luat proportii ingrijoratoare. situaţia istorica a determinat Imperiul bizantin sa caute ajutor în Occident. Slabit în interior, Imperiul nu a mai putut face faţă invaziilor venite din Orient, iar echilibru deja fragil a fost rupt. în aceea şi perioada, pericolul normând l-a fortat pe papa să-şi indrepte privirile către Bizanţ. Din acest moment a inceput lunga istorie a negocierilor ce nu s-au incheiat decât în momentul căderii Imperiului.
Din aceste câteva consideratii ne putem da seamă ca evenimentul în care ne-am obisnuit sa vedem inceputul unei separari majore a Bisericii, Schisma din 1054, trebuie interpretat în contextul global al situaţiei politice din acea vreme. Contactul dintre Orient şi Occident a devenit mai degrabă rodul unei necesităţi: împăratul Constantin IX Monomahul (1042-1054) negociaza cu papa Leon al IX-lea apărarea comuna a Italiei impotriva normanzilor. Pentru a ajunge la impacare împăratul a convoacat un sinod la Constantinopol, la care urma sa se discute şi "inovatiile" imputate apusenilor de către Răsăriteni. Papa Leon al IX-lea a acceptat propunerea şi a trimis la inceputul lunii ianuarie 1054 o delegatie papala la Constantinopol, în frunte cu cardinalul Humbert, un antigrec visceral şi inchis, cancelarul Frederic de Lorena (viitorul papaStefan al IX-lea) şi arhiepiscopul Petru de Amalfi.
Intelegând ca nu se putea astepta la nimic bun din partea delegatilor latini patriarhul Mihail Cerularie le-a comunicat ca toate problemele şi neintelegerile dintre cele doua Biserici vor fi discutate în sinod. Incurajat de atitudinea ezitanta a împăratului, profitând poate şi de moartea papei Leon al IX-lea în ziua de 19 aprilie 1054, cardinalul Humbert a compus un act de excomunicare, pe care l-a prezentat în ziua de 16 iulie 1054, la inceputul Sfintei Liturghii patriarhului Mihail Cerularie. Actul anatematiza pe patriarh, pe clerici şi pe toţi credinciosii Bisericii Ortodoxe. Cit de paradoxal ar parea, Bisericile nu se vor separa acum datorita punctelor care le diviza şi conţinua sa le tina la distanta şi astazi: papalitatea şi purcederea Duhului sfânt, ci din cauza unor diferenţe de rit intre Biserica orientală şi cea Occidentala, cum ar fi folosirea azimei, postul de sambata etc. Ori sub acest aspect nu putem vedea decât reducerea orizontului universal al Bisericii. Accesoriul, aparentele, ritul eclipsau adevărul.
Indignarea clerului şi a credinciosilor din Constantinopol a fost mare, dar n-au mai putut face nimic, deoarece delegatii papali au parasit în graba Constantinopolul. De atunci, despartirea dintre Biserica Răsăritului şi cea a Apusului este cunoscuta în istorie sub numele de Schisma cea Mare din 16 iulie 1054, ale cărei consecinţe s-au menţinut până astazi. După o saptamana de la acest trist eveniment, patriarhul Mihail Cerularie, a convocat un sinod în catedrala sfânta Sofia, în care a rostit anatema impotriva papei Leon al XI-lea, a cardinalului Humbert, a delegatilor papali şi a Bisericii romane. Chiar dacă la vremea aceea, nu s-a acordat prea multă importanta evenimentului, lumea creştină fiind oarecum obisnuita cu astfel de "gesturi", Schisma cea mare din 1054 dureaza şi astazi. Pentru Bizant complexitatea problemei occidentale s-a pus încă odată în perioada cruciadelor. Ce a urmat în raporturile politico-bisericeşti a fost o ilustrare a dusmaniei reciproce şi o agravare a schismei. Pu şi în inferioritate politica şi constran şi sa negocieze un acord religios imposibil, în conditiile impuse de papi, grecii s-au aflat intr-o situaţie disperata, pe care apusenii auspeculat-o. în concepţia acestora, bizantinii trebuiau combatuti, datorita "ereziei" neascultarii faţă de papa. Evenimentul care a provocat ruptura ireconciliabila dintre cele doua lumi creştine a fost cucerirea Constantinopolului de către apuseni în timpul celei de-a patra cruciade (1204) .
Incercarile de unire care au urmat (Lyon, Ferrara-Florenta) au desavarsit schisma, deschizând o adevărata prapastie intre cele doua Biserici. De la incetarea raporturilor oficiale şi disputa de cuvinte, schisma a devenit o stare de permanent conflict confesional. Intre timp, vechilor deosebiri li s-au adaugat altele noi: învăţătura despre purgatoriu, indulgentele, proclamarea solemna a primatului şi infailibilităţii papale la Conciliu I Vatican (1869-1870). Cu toate acestea un pas spre apropiere a fost făcut: citirea simultana a "declaratiei comune", în ziua de 7 decembrie 1965, în catedrala sfântului Petru din Roma şi în catedrala sfântului Gheorghe din Constantinopol, de către patriarhul ecumenic Atenagora I (1949-1972) respectiv papa Paul al VI-lea (1963-1978). Cu acest prilej au fost ridicate anatemele rostite la 16 şi 24 iulie 1054. în declaratie cei doi ierarhi au subliniat ca "sunt constienti ca acest act de justitie şi de iertare reciproca, nu poate fi de ajuns sa puna capat diferenţelor vechi sau recente, care subzista intre Biserica Romano-Catolica şi Biserica Ortodoxă şi care vor putea fi depasite numai prin lucrarea Sfintului Duh, gratie curatiei inimilor, regretului nedreptatilor istorice, precum şi printr-o vointa activa de a ajunge la o înţelegere şi expresie comuna a credinţei şi a cerintelor ei".


Cursul nr.21
Bizanţul în faţă unor noi pericole (1025-1185)
In vremea împăratului Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055), Imperiul Bizantin a cunoscut o intindere geografica apreciabila: din Armenia, până la Dunăre şi Sudul Antiohiei, controlând practic anticul Illiricum şi intreaga Asie Mica, punct de rezistenta important în faţă arabilor. Cu toate acestea, anul 1071 a reprezentat pentru bizantinii alungaţi din Italia, o grea infrangere în faţă turcilor, care practic a deschis calea acestora în Asia Mica.


Turcii
Anexarile practicate în Orient, de tipul Georgiei în 1020, inaintarea până în Armenia în regiunea Ani în 1050, cucerirea Edesei în 1020 şi crearea unei enclave bizantine stabile pe malul stang al Eufratului, au privat Imperiul de acele "state tampon" care preveneau diferitele invazii.
Aceasta inaintare asociata şi de o "incercuire" destul de stransa a administratiei thematice, lasa fără apărare o regiune devastata de nenumarate ori de războaiele din secolul al X-lea. în ciuda instalarii în aceste regiuni a armenilor şi sirienilor iacobiti, zona era greu de controlat, deoarece aristocratii care detineau mari suprafete de teren îşi aveau în general resedinta la Constantinopol, ocupandu-se prea puţin de posesiunile lor. Turcii care constituiau de mai multă vreme conţingente din armata centrala bizantina, nomazi care se transformau treptat în coloni, intreprind în această perioadă primele incursiuni în Asia Mica, sub conducerea familiei Seldjiucida. în 1040, conducatorul lor, Togrul Beg a ocupat Iranul, iar în 1055 Bagdadul. Nepotul lui Beg, Alp Arslan a patruns incepind cu 1056 în Georgia şi Armenia: el a cucerit cetatea Ani în 1065 şi Cezareea în 1067, provocând reactia fireasca a Bizanţului. Marele conducator militar Roman Diogene, care a preluat tronul Bizanţului de la Constantin al X-lea Dukas în 1068, a mobilizat o armata numeroasa alcătuita din cei mai buni mercenari (normanzi şi turci), precum şi din trupele de elita bizantine. Din nefericire, Roman este înfrânt de Alp Arslan la Mantzikert, nu departe de frontiera cu Armenia. Aceasta infrangere a constituit o brutala revelatie asupra gravităţii pericolului turc: ei vor ocupa în curând platoul anatolian până la Niceea, iar în vest vor ajunge până la Smirna, ocupând Cilicia. în aceste condiţii Bizanţului ii mai rămânea o mica parte a Bitiniei, iar la celalalt capat Nordul Siriei. Turcii au devenit stabili în regiune formând sultanatul de Rum: anticul Ikonium devenind Konya.


Normanzii
Normanzii au ajuns în Italia meridionala în 1012; bizantinii au incercat să-i incorporeze în armata ca mercenari şi să-i transfere conform politicii tradiţionale în Asia Mica. în dorinta de a-şi intemeia un principat, unii dintre ei au refuzat, devenind pentru Imperiu un adversar de temut. Pentru protectia Italiei meridionale impotriva arabilor din Sicilia au fost adu şi în prima jumatate a secolului al XI-lea mercenari din tot Imperiul, printre care şi normanzi. Comandantul bizantin Giorgios Maniakes reuşeşte sa recastige controlul părţii orientale a Insulei, dar în 1040, din ratiuni de politica interioara este chemat la Constantinopol. în aceste conditii, arabii recuceresc terenul pierdut, cu exceptia Messinei. Acest eşec a deschis practic cale libera normanzilor. Împăratul Mihail al V-lea (1041-1042) il trimite în 1041 pe Maniakes în Italia, iar acesta din urma duce o campanie feroce impotriva populaţiei care pactizase cu normanzii. La venirea pe tron a lui Constantin al IX-lea Monomahul, Maniakes a incearcat sa organizeze o lovitura de stat, iar normanzii condu şi de Robert Guiscard au cucerit Apulia. în noua situaţie de criza, Bizanţul s-a văzut nevoit sa se sprijine pe o eventuala revoltă a lombarzilor şi pe alianta cu papalitatea. Din cauza lipsei de coordonare dintre cele doua forte, trupele bizantine şi cele pontificale au fost infrante de normanzi în iunie 1053.
După ruptura din 1054, normanzii au inteles ca trebuie sa negocieze cu papa: la sinodul care a fost convocat de papa Nicoale al II-lea (1059-1061) în 1059 la Melfi, pe teritoriul normand, Robert Guiscard a acceptat reforma romana, fiind gata sa depuna juramant papei. La rândul său, papa s-a angajat să-i sprijine pe normanzi în planurile lor de cucerire a Siciliei. Intre 1060-1061, Robert Guiscard a reuşit sa cucerească toate oraşele Calabriei şi ceea ce mai ramasese din Sicilia. Italia bizantină era redusa practic la o fasie de pământ cuprinsa pe coasta Adriaticei, intre Bari şi Brindisi; după mai bine de trei ani de asediu, Bari căde în mana normanzilor pe 16 aprilie 1071. în aceste conditii, Bizanţul pierdea ultima posesiune italiana, ceea ce mai ramasese dintr-o prezenta care simboliza obiectivul esential al reconstituirii Imperiului roman prin recucerirea vechii Rome.
Pierderea oraşului Bari a depasit însă acest aspect simbolic: normanzii au reuşit în scurt timp sa atinga stramtoarea Otrante, iar sub dinastia comnenilor în 1081, Guiscard a cucerit insula Corfu şi a asediat Dyrachion. Fiul lui Guiscard, Bohemond, a cucerit Macedonia Occidentala, a trecut în Tesalia şi a asediat Larissa. toată aceasta actiune a fost în cele din urma stopata de Alexios I Comnenul (1081-1118) în momentul în care au apărut unele disensiuni intre normanzi. După moartea lui Guiscard în 1085, Alexios a reuşit sa recucerasca şi cetatea Dyrachion.
Situatia în Balcani
Firea energica a lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul, la care s-au asociat concesiunile concrete făcute diverselor obiceiuri locale sau sprijinul ferm al Bisericii bulgare pentru a arata ca anexarea Bulgariei este o reuşita, nu au adus linistea mult asteptata în Balcani. Astfel, în secolul al XI-lea, incursiunile bulgare ameninţau zonele de campie din aceasta zona. La mijlocul secolului al XI-lea, şi-aufăcut apariţia noi popoare nomade: este vorba despre pecenegi şi cumani, veniti din stepele Asiei Centrale şi care stationau acum pe malul stang al Dunării. La inceputul domniei lui Alexios I Comnenul, pecenegii au atacat în repetate rânduri şi au ajuns aproape de coastele Marii Egee. în 1090 ei se aflau aproape de Constantinopol, iar prin alianta cu emirul turc de Smirna, au atacat oraşul pe mare. în aceste conditii, împăratul a chemat în ajutor pe cumani, iar pe 29 aprilie 1091, la poalele muntelui Lebunion, pecenegii au fost infranti. în 1094, cumanii sunt şi ei dispersati astfel încât frontierele danubiene au cunoscut o perioada de calm până în 1122.
Papalitatea
Intre un Imperiu condus de către un suveran care era trimisul lui Dumnezeu pe pământ şi un papa care cauta să-şi afirme suprematia pe plan spiritual, relaţiile au fost adesea deosebit de complexe. La sfârşitul secolului al VI-lea, când Bizanţul pierdea controlul Italiei, asumarea unui rol protector în zona era exclus, iar papa care refuza iconoclasmul în secolul al VIII-lea se indrepta către carolingieni, adopta adaosul Filioque şi incerca prin pretinsa "Donatio Constantini" sa joace cartea propriei independente. "Cazul" Bulgariei a acutizat conflictul. Cu toate acestea conştiinţa unităţii creştine rămânea evidenta pentru credinciosi; pe malurile Bosforului, latinii erau numerosi, majoritatea fiind constituiti din grupuri de pelerini care doreau sa vada Ierusalimul sau din comercianti italieni. De asemenea, la Roma puteau fi întâlniti calugari greci şi bizantini care veneau sa viziteze oraşul. odată cu papa Leon al IX-lea (1049-1054) şi cu anturajul sau de prelati, precum cardinalul Humbert, ambitia reformatoare devine tot mai evidenta. Revendicarea "libertatii Bisericii" nu putea fi inteleasa de către un bizantin, care nu separa spiritualul de temporalitate. în aceste conditii, patriarhul Mihail Cerularie a socat oarecum Roma prin afirmarea autorităţii sale asupra Bisericilor de rit latin din Constantinopol. De aceea, în urma victoriei normanzilor asupra bizantinilor, Leon al IX-lea a trimis la Constantinopol o delegatie condusa de cardinalul Humbert, care avea şi misiunea supunerii lui Cerularie. Până la urma s-a ajuns la Schisma de la 1054, iar asazisa mobilizare pentru ajutorarea fratilor din Orient, sub forma cruciadelor nu afăcut decât sa modifice intentiile initiale
Noul statut al comerciantilor italieni
Din momentul instalarii în Italia, Imperiul bizantin păstra relaţii amicale cu multe oraşe italiene, printre care Amalfi şi Venetia. în urma expansiunii mediteranene, comerciantii italieni au putut patrunde în mod firesc şi pe piata Constantinopolului: din 992 venetienii au obtinut o scadere semnificativa a taxelor pe care le dadeau autorităţilor fiscale imperiale380. Episodul normând le-a oferit ocazia unei avansari decisive: Imperiul bizantin se vedea nevoit sa inchirieze o parte a flotei venetiene. Împăratul Alexios I Comnenul a acordat printr-un chrysobul excluderea de la taxele comerciale şi deschiderea de noi piete de desfacere în capitala Imperiului pentru comerciantii venetieni. Cu mai multe avantaje decât bizantinii, venetienii urmati la scurt timp şi de comerciantii din Pisa sau Genova, s-au instalat la Constantinopol.
Instabilitatea internă
Secolul al X-lea a fost cel al marilor uzurpatori, care nu au pus totu şi în pericol dinastia aflata la putere. Secolul al XI-lea a cunoscut ministrii foarte puternici, care au condus din umbra diferitii Împăraţi destul de fragili. Unii au fost personaje obscure, proveniti din familii modeste : Nikeforitzes, titular al demnităţii de logotet, a incercat sub domnia lui Mihail al VII-lea (10711078) o reforma fiscala, o organizare a pietii grâului şi crearea unui conţingent de mercenari exclusivi bizantini. Toate acestea s-au realizat în schimbul imbogatirii celui care le-a initiat. alţii apartineau mediului intelectual, precum Mihail Psellos, Constantin Lihudes şi Ioan Xifilinos, consilierul preferat al lui Constantin al IX-lea Monomahul, despre aceştia Paul Lemerle afirmând ca reprezentau "guvernul filosofilor". Dezvoltarea administratiei provinciale şi mai ales a celei constantinopolitane, a determinat promovarea unui număr insemnat de funcţionari competenti.
Posturile cele mai importante erau în general rezervate membrilor aristocratiei; chiar familiile instarite din Asia Mica atrase de obicei de funcţiile militare, considerau acum ca era mai bine sa locuiasca în capitala, iar copiii lor sa ocupe cele mai inalte funcţii şi demnităţi. Cei care proveneau din rândul comerciantilor reuseau şi ei sa ajunga la demnităţi importante, iar uneori sa facă parte din Senat. De aceea, Psellos reprosa la un moment dat lui Constantin IX Monomahul schimbarea ordinii firesti a lucrurilor, permitând intrarea în Senat a unor persoane de conditie modesta.
Situatia a fost diferita pe vremea lui Mihail al VI-lea (1057), care a impus competenta, drept criteriu de promovare în funcţiile publice. Astfel, comandantii militari din Asia Mica, care se simteau privati de inmultirea unei clase birocratice ce nu-i reprezenta, au impus la tron pe Isaac Comnenul (1056-1059), cel care s-a bucurat şi de sprijinul patriarhului Mihail Celularie. El nu afăcut însă faţă partidei lui Lihudes şi puterea este preluata în 1059 de dinastia Dukas, prin reprezentantul acesteia, Constantin al X-lea (1059-1067). A urmat o perioada de uzurpari de tron: ducele anatolicilor, Nichifor Botaniates (1078-1081), il detroneaza pe Mihail al VII-lea, care se retrage la Studion.
Acela şi Botaniates afăcut apel la Alexios Comnenul pentru a-l elimina pe Nichifor Bryennios şi pe Nichifor Basilakios, dar Alexios a refuzat sa intervina impotriva lui Nichifor Melissenos. Pentru evitarea unui adevărat macel, Botaniates a abdicat; pe 4 aprilie 1081, patriarhul l-a incoronat pe Alexios I Comnenul, punând capat unei situaţii de instabilitate interna.


Cursul nr.22
Dinastia Comnenilor
Alexios I Comnenul, nepotul lui Isaac I Comnenul, a fost primul împărat al acestei noi dinastii care îşi are originea în regiunea Adrianopolului. Ascensiunea sa la tron nu a fost un rod a hazardului: fratele mai mic al lui Isaac fusese căsătorit cu Ana Dalassena, care făcea parte de mai multă vreme printr-o serie de aliante, din rândul familiei Dukas. deşi fusese deposedata de tron, aceasta familie se afla în conţinuare în fruntea Statului: Alexios I s-a căsătorit cu Irina Dukas, verisoara lui Mihail al VII-lea, iar fratele său, Adrian, a avut-o ca sotie pe Zoe Dukas, sora lui Mihail al VII-lea. Până la urma, în secolul al X-lea mai multe aliante de acest gen au unit cele doua familii.
Alexios I a domnit din 1081 până în 1118, după care a urmat fiul sau Ioan al II-lea din 1118 până în 1143, iar Manuel I din 1143 până în 1180. Perioada aceasta se caracterizeaza prin stabilitate şi fermitate. Manuel I a dus o politica pro-occidentala, cea de-a doua sotie a sa fiind o printesa din Franta, Maria de Antiohia, care a asigurat la un moment dat regenta în timpul lui Alexios al II-lea (1180-1183). Andronic I Comnenul (1183-1185), cel care il va detrona pe Alexios al II-lea, a fost cel mai original dintre Comneni, el ducand, spre deosebire de predecesorii săi, o politica anti-occidentala marcată prin masacrarea în masa a latinilor din Constantinopol, iar pe plan intern el s-a remarcat prin lupta violenta dusă impotriva marii aristocratii. La rândul său, Andronic a fost detronat de Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195).
Recucerirea cetăţii Dyrachion nu a eliminat definitiv pericolul normand: Bohemond a debarcat pe coasta albaneza în octombrie 1107, iar Alexios a reuşit să-l infranga. în urma acestei infrangeri, Bohemond a devenit vasalul împăratului, victoria bizantină consolidând pozitiile imperiale în Balcani. Pentru a face faţă unei noi forte aparute acum, ungurii, Alexios a căsătorit pe moştenitorul tronului, Ioan, cu Irina, fiica regelui Ladislau al Ungariei. în schimb, la sosirea cruciatilor, Alexios nu a reuşit sa restabileasca situaţia în Asia Mica. Predica papei Urban al II-lea (1088-1099) urmarea ajutorarea creştinilor din Orient, dar bizantinilor le era greu sa inteleaga ideea de cruciada: initiativa militara a eliberarii Locurilor Sfinte trebuia sa fie sarcina împăratului şi nu a Bisericii. Bizantinii nu puteau înţelege de ce papa trebuia sa lanseze aceasta miscare, iar clericii sa participe chiar la luptele care urmau sa aibe loc. în plus, nu de putine ori cruciatii s-au comportat pe teritoriul bizantin ca intr-o ţara cucerita. Alexios şi-a dat repede seamă de imposibilitatea mobilizarii unui număr important de soldaţi aşa încât el a acceptat formele politice occidentale, obtinând de la marea majoritate a cruciatilor, cu exceptia contelui de Toulouse şi a lui Tancred, nepotul lui Bohemond, promisiunea de a restitui teritoriile cucerite în numele Bizanţului. La inceputul anului 1097, cruciatii au trecut în Asia, în luna iunie a aceluia şi an au cucerit Niceea, pe care au dat-o împăratului. La sfârşitul lui octombrie 1097, cruciatii au asediat Antiohia, în timp ce Baudouin de Boulogne, fără a mai face vreo referire la împărat a cucerit cetăţile din jurul Eufratului şi a intemeiat în martie 1098 comitatul Edessei. Pe dată de 3 iunie cruciatii au cucerit Antiohia, dar au fost imediat asediati de turci. Cu ajutorul populaţiei locale, majoritar creştine, Bohemond reuşeşte sa scape din incercuirea armatei turcesti, considerând ca este dreptul sau de a păstra Antiohia ca principat pentru el, iar ceilalţi cruciati şi-au conţinuat drumul spre Ierusalim.
Acesta este considerat a fi momentul rupturii, eliberarea Ierusalimului în 1099 fiind considerat a fi inceputul colonialismului european. în ciuda avansarii rapide a cruciatilor, Alexios a putut recucerii partea de Vest a platoului anatolian: Smirna, Efesul, Sardes, care redevin bizantine şi Imperiul a controlat până la moartea sa jumatate din Asia Mica.
In Orient şi în Balcani cea mai serioasa ameninţare careia a trebuit să-i facă faţă Alexios I au fost pecenegii, care-i vor invinge pe bizantini în 1091 la Silistra. Inlaturarea lor se va realiza în vremea lui Ioan al II-lea, când au fost zdrobiti şi au disparut definţiv din istoria Bizanţului. Tot în vremea lui Ioan al II-lea a apărut o noua ameninţare în Balcani: doua noi puteri, ungurii şi sarbii. Impotriva lor Bizanţul a dus mai degrabă o politica de hartuire, care le-a diminuat ambitiile.
Din punct de vedere economic, prosperitatea Imperiului rămâne în mod evident foarte mare: conform relatarilor cruciatilor, 2/3 din bogatia lumii se gasea la Constantinopol. Cu timpul însă, Bizanţul a renunţat la rolul sau de intermediar intre Orient şi Occident, în favoarea oraşelor italiene: Pisa, Genova, dar mai ales Venetia.
Pe plan religios, interesele politice vor prima în faţă credinţei. în mai multe situaţii împăratul a fost gata sa recunoasca papei autoritatea sa religioasă în Orient, în speranta iluzorie a facilitarii restabilirii autorităţii sale politice în Occident. De partea cealalta, papa parea ca avea intentia apropierii de împăratul bizantin, fără a fi vorba însă de unirea celor doua Biserici. De altfel, aceasta dorinta nu s-a realizat, papa reuşind sa se impace cu împăratul Germaniei, iar cruciadele au constituit un eşec definitiv.
Politica internă şi externă pe vremea Comnenilor
Legaturile matrimoniale ale lui Ioan al II-lea (1118-1143) cu regatul Ungariei nu l-au scutit de menţinerea unei stari conflictuale cu noul adversar, cel care reuşise deja să-şi impuna dominatia asupra croatilor. în 1128, Stefan al II-lea a trecut Dunărea şi Ioan al II-lea cu mare greutatea a reuşit sa respinga atacul. Pentru ponderarea ambitiilor normande în Sicilia, Ioan a fost nevoit sa multiplice privilegiile acordate Venetiei şi sa se aliaze cu Imperiul German şi cu Pisa, negociind noi concesii comerciale. Energia acestui împărat a fost însă dirijata către Antiohia, pe care o cucereste în 1137 pentru foarte scurtă vreme, iar visul unei noi campanii în Orient i-a fost spulberat de moartea sa accidentala survenita în aprilie 1143.
Împăratul Manuel I (1143-1180) a intreprins o ultima tentativa de intervenţie în Italia. El a întărit alianta germana impotriva normanzilor, prin căsătoria sa în 1146 cu Berta de Sulzbach, cumnata lui Conrad al III-lea. Chiar şi în aceste conditii, infrangerea lui Conrad al III-lea de către turci a permis regelui Siciliei, Roger al II-lea, lansarea unui nou atac în Balcani în toamna anului 1147. El a cucerit Corfu, a pradat Teba şi Corintul şi afăcut prizonieri pe lucratorii de matase, deportati la Palermo. Alianta germana a fost compromisa în momentul venirii la conducerea Imperiului German a lui Frederic Barbarossa, Manuel I fiind nevoit sa actioneze prompt în noile conditii. în 1154, moartea lui Roger al II-lea i-a permis lui Manuel I sa lanseze din Ancona o puternica ofensiva militara incheiata în 1155 cu posibilitatea controlului asupra acestei regiuni din Italia. Imediat intervine însă dubla ostilitate a lui Barbarossa şi a Venetiei, nemultumiti de faptul ca stramtoarea Otrante trecea sub controlul unei singure puteri. De aceea, în 1156 Guillaume I al Siciliei respinge expediţia bizantina.
Manuel I a beneficiat de o situaţie favorabila în Balcani, unde în 1161 a reuşit să-şi impuna favoritul şi ginerele său, Bela, ca moştenitor al tronului Ungariei şi sa supuna Bosnia, Croatia şi Dalmatia. De asemenea, în 1172 el a reuşit să-l infranga pe principele sarb Stefan Nemanja. Aceste reuşite balcanice au nelinistit Venetia, care după 1171 devine unul dintre dusmanii de temut ai Bizanţului.
In Orient, Manuel a conţinuat o ofensiva laborioasa, Renaud al Antiohiei acceptând suzeranitatea bizantina, iar regele Ierusalimului, Baudouin, s-a plasat sub protectia sa. în 1159, Manuel îşi face intrarea triumfala în Antiohia, urmat de regele Ierusalimului şi de Renaud, care mergea pe jos. Chiar şi turcii pareau invinsi: în alianta cu regele Ierusalimului Manuel I se angaja la o expediţie de amplore impotriva acestora. Incurajati de Frederic Barbarossa, turcii s-au revoltatimpotriva bizantinilor, pe care ii infrang în septembrie 1176 la Myriokefalon. Infrangerea nu a avut efecte imediate, exceptând poate perenizarea implantarii turcilor în zona.
La moartea sa în 1180, Manuel a lasat Imperiul în aparenta puternic, dar total izolat. Fiul său, Alexios al II-lea de 11 ani (1180-1183) logodit cu o fiica a regelui Frantei, Ludovic al VII-lea, Agnes-Anne, a trebuit sa facă faţă diferitelor contradictii interne ale dinastiei comnene. Sprijinul initial al armatei pentru regenta Mariei de Antiohia, cea de a doua sotie a lui Manuel, s-a dovedit insuficient, deoarece cel care a ajuns la tron în 1183 a fost Andronic I. El a primit sprijinul populaţiei, dornica sa se debaraseze de anturajul latin al Mariei, precum şi de cel al clerului antilatin.
Andronic a lansat un program ambitios de reforme, a ales pe baza de competenta oameni modesti în funcţii administrative importante, salariile lor fiind decente şi scutind pe contribuabili de la noi taxe. Prin aceasta politica el ataca privilegiile aristocratiei, centrul de guvernare al comnenilor. în timp revoltele s-au inmultit, Andronic nu a putut face faţă atacului normând din 1185, în urma căruia este cucerit Tesalonicul, iar în septembrie 1185 multimea condusa de Isaac Anghelos il omoara. Astfel a luat sfârşit dinastia comnenilor
Puterea familiala: sistemul comnenilor
La sfasitul domniei lui Alexios I Comnenul sistemul puterii familiale era destul de bine pus la punct, dinastia folosind pe viitor diferitele aliante matrimoniale pentru integrarea unor binecunoscute familii occidentale sau a noilor familii. Astfel, o nepoata a lui Ioan al II-lea (1118-1143) s-a căsătorit cu Ioan Cantacuzino; una din surorile acestui împărat s-a căsătorit cu un Anghelos; o verisoara l-a avut ca sot pe Alexios Paleologul; dinastiile care au urmat până la sfârşitul Imperiului au păstrat numele Comnenilor. Acest sistem era un nod inextricabil, care permitea împăratului sa fie legat cu intreaga clasa aristocrata. în momentul luptelor sale cu normanzii, Alexios I a asociat-o la tron pe mama sa şi a oferit cele mai inalte funcţii militare rudelor sale de sânge sau prin alianta. El a ridicat familia sa la statutul de conducatori ai ierarhiei politice şi sociale, oferindu-le titluri de origine imperiala. Astfel familia, deci fidelitatea personala, inlocuia competenta, vechea poziţie socială şi atasamentul la servicul public, criteriu cuvenit posturilor celor mai inalte. în vremea lui Manuel I (1143-1180), ierarhizarea era justificata prin asa-numitul criteriu al eugeniei (nasterea dintr-o familie buna), nobletea inlocuind meritul în promovare. Inainte ierarhia funcţiilor crea aristocratia, acum, concepţia familiala a aristocratiei crea ierarhia; familia devenea un mijloc de guvernare. Din vremea Împăraţilor familiei Dukas, păstrarea puterii se baza mai mult pe legăturile de familie decât pe calitatea ofiţerilor; aceste legături permiteau Comnenilor sa detina puterea în calitate de grup dominant în sânul unui consortiu de familii nobile, pe care le păstra şi care erau în legătura cu propria lor familie sau cu a celor care-i puteau elimina de la putere. Acest lucru dadea impresia apartenentei la un grup centralizat, care impiedica degenerarea conspiratiilor în revolte. Acest sistem restrangea însă avantajele puterii, redusa de altfel la un Imperiu diminuat, la un grup restrans în detrimentul numerosului şi competentului personal administrativ, care facuse din Bizant aproape un Stat modern. Foarte mulţi oameni competenti au fost privati în vremea Comnenilor de cariere tradiţionale în familiile lor. Sistemul familial al Comnenilor a adus şi alte slabiciuni specifice. Astfel, prin concentarea asupra capitalei se pierdeau originile sale provinciale, iar nodul inextricabil al aliantelor familiale suscita grupuri de interese, în care fiecare vedea în ruda sa un potential adversar: fiica cea mare a lui Alexios, Ana Comnena, a incercat să-l priveze de tron pe fratele sau Ioan, în avantajul sotului său. în ciuda acestor insuficiente, sistemul familial a reuşit în cele din urma sa fie destul de eficient pe plan extern, restaurând grandoarea Imperiului
Motivatiile Cruciadelor şi consecinţele lor
In Occident, asistam în vremea Comnenilor şi la cresterea puterii oraşelor maritime, indeosebi a Venetiei, care îşi propunea supunerea intregii lumi mediteranene. Venetia devine acum un Stat care şi-a pus intreaga sa forta maritima în serviciul exclusiv al intereselor ei comerciale, realizând în cele din urma, prin cinism şi abilitate, dar şi printr-o remarcabila politica a conţinuităţii, ambitiile unui imperialism economic, fără scrupule. Este drept ca aceasta situaţie a fost favorizata şi de actul din 1082 semnat de Alexios I, prin care venetienii primeau dreptul de a cumpara şi a vinde în tot Imperiul Bizantin, fără a plati taxe sau a fi controlati de vamesi. Comertul venetian avea practic mai multe drepturi decât chiar comerciantii bizantini. Ceea ce putea face acum Bizanţul, era sa incerce sa diminueze importanta privilegiilor venetiene, acordând facilităţi asemănătoare celor doua principale rivale: Pisa şi Genova. Initiativa a capatat forme practice în vremea lui Ioan a II-lea.
In privinţa cruciadelor, acestea au pornit în secolele XI-XIV din tarile apusene ale Europei şi constituie în istoria Evului Mediu un fenomen complex. Ele au rămas în memoria colectiva, alimentata şi de literatura sau cinematografie, drept o mare epopee, cu episoade multiple. Amintirea lor transformata şi de legenda, a rămas atât de vie încât cuvantul a sfârşit prin a desemna în vocabularul occidental acea initiativa pornita în numele unui ideal comun impotriva unui duşman comun. Pe lângă motivele de ordin religios, cruciadele au avut şi cauze politice sau economice bine disimulate sub ideologia religioasă a eliberarii Locurilor Sfinte. în ciuda tradiţiei creştine primare, care condamna folosirea armelor, Biserica din Occident a lansat incepând cu secolul al IV-lea teoria "razboiului just": necesitatea folosirii fortei, a războiului impotriva ereticilor, pe care armele spirituale nu-i puteau convinge. Prin promisiunea de recompense ceresti făcută combatantilor, s-a trecut de la notiunea de "razboi drept" la cea de "razboi sfânt". La sfârşitul secolului al X-lea şi inceputul secolului al XI-lea, Biserica occidentală a incercat sa creştineze moravurile societăţii militare, propunând cavalerului ideal, protectia celor slabi şi menţinerea pacii prin lupta impotriva dusmanilor. Conciliul de la Narbonne din anul 1054 declara ca cel "care omoara un creştin, varsa sângele lui Hristos".
Multa vreme cruciatul a fost descris de textele medievale ca un pelerin, cel care face o calatorie la Ierusalim. Pelerinajul la Locurile Sfinte devine un element primordial al cruciadei, iar dificultatile traseului, făceau parte din spiritualitatea pelerinajului. în afara de spiritul de bravura şi aventura, cruciatii urmareau şi câştigarea de averi, precum şi crearea unor State de tip feudal, pe care apoi sa le exploateze. De la cruciade, cavalerii occidentali au asteptat totul: mantuirea vesnica, satisfacerea spiritului de aventura, iar cei mai multi, bogatiile fabuloase ale Orientului. Ele se explica şi prin cresterea demografica a populaţiei din tarile occidentale, care impunea o expansiune Pe parcursul cruciadelor întâlnirea dintre Orient şi Occident a fost privita diferit de către cele doua părţi.
Astfel, cruciatii au rămas impresionati de maretia oraşului Constantinopol, de frumusetea şi bogatia lui, care contrasta atât de flagrant cu oraşele medievale din Apus, stramte şi murdare. La rândul lor, bizantinii considerau pe apuseni nişte barbari, fără maniere şi neciopliti. Vorbind despre cruciada populara ajunsa în august 1096 la Constantinopol, Ana Comnena ii catalogheaza ca "cete de vagabonzi şi cersetori care nu au aer de soldaţi şi nu aveau bani să-şi cumpere mancare".
Initiativa cruciadelor apartine în general papei, conducatorul spiritual: el predica cruciada sau incredinta predica clerului autorizat şi uneori trimisilor pontificali. De la cruciada a II-a (1147-1149) până la a IV-a (1202-1204), cistercienii au fost insarcinati cu predica, iar din secolul al XIII-lea acest rol a fost preluat de ordinele cersetoare.
Finantarea crucidelor era obtinuta pe trei cai:
- prin intermediul cruciatilor: baronii îşi vindeau pământurile sau le ofereau comunităţilor ecleziastice. în secolul al XII-lea, seniorul putea cere vasalilor săi un ajutor financiar pentru plecarea în cruciada.
- prin regi: primul impozit perceput de regi pentru cruciade a fost dijma saladina impusa în Franta şi Anglia, pe bunurile mobiliare şi venituri. De la simple ajutoare benevole pe vremea lui Ludovic al VII-lea în 1147, s-a trecut la impozitul pe care-l pretindea Filip August la intoarcerea sa din ţara sfânta.
- prin Biserica: pentru cruciada a IV-a (1202-1204) coexistau colecta şi taxa ca forme de obtinere a fondurilor. în ciuda unei puternice opozitii, decima a fost introdusa pentru prima dată în 1199, mai întâi clerului intr-un procent de 40% din venituri, iar ceva mai târziu şi cardinalilor 10%.
Cruciatul beneficia de privilegii exclusiv spirituale, iar din secolul al XII-lea, papalitatea acorda celui care se angaja în astfel de operaţiuni militare o serie de avantaje materiale. Prin "privilegiile Crucii", precizate mai bine în 1145 în bula Quantum praedecessores, cruciatul, familia sa şi bunurile sale, erau plasate sub protectia Bisericii. De asemenea, pe durata desfăşurari unei cruciade, plata dobanzilor pentru diferitele imprumuturi contractate era suspendata şi un muratoriu permitea cruciatului să-şi plateasca datoriile la intoarcerea din campanie.
Prima cruciada (1096-1099) a fost decisa la sinodul de la Clermont, initiator fiind papa Urban al II-lea în 1095. El a prezentat în predica sa principiile acestei prime actiuni de eliberare a Locurilor Sfinte, insistând pe ajutorul ce trebuia acordat creştinilor din Orient oprimati de turci. Acest subiect a fost repede inlocuit de tema eliberarii mormantului lui Hristos, recucerirea şi apărarea sa. Celui care murea pe drum sau în timpul luptelor, papa ii promitea iertarea pacatelor. în prima faza a acestei cruciade masele populare constituite intr-o armata nedisciplinata, au trecut prin Ungaria, Serbia şi Bulgaria, ajungând la Constantinopol în ziua de 1 august 1096. Împăratul Alexios I a trecut în Asia, unde au fost nimiciti de turci în apropierea localităţii Niceea. adevărata cruciada, cea a nobililor a ajuns la Constantinopol, Alexios I reuşind sa obtina de la ei un juramant de vasalitate. Cruciatii au reuşit sa cucereasa pe rând Niceea, Edessa, Antiohia, iar Ierusalimul în 15 iulie 1099. Ei au infiinţat primele State latine în Orient: la Edessa, care a durat până în 1144, la Antiohia, care a durat din 1098 până la 1268, la Ierusalim, primul "rege" fiind Godefroy de Bouillon (22 iulie 1099-18 iulie 1100), cel care a refuzat coroana de rege acolo unde Iisus Hristos primise coroana de spini. Titlul de "rege al Ierusalimului" s-a acordat la 25 decembrie 1110 fratelui sau Balduin I de Boulogne (1110-1118).
In locul patriarhului ortodox, latinii au pus un patriarh catolic. Stabilirea cruciatilor în Palestina, după eliberarea Ierusalimului, la 15 iulie 1099, este considerata a fi inceputul colonialismului european.
A doua cruciada (1147-1149) a avut ca principala motivatie eliberarea Edessei cucerita definitiv de turci în 1146. Indemnul la aceasta noua initiativa militara a fost dat de papa Eugeniu al III-lea, iar Bernard de Clairveaux a fost cel care a predicat-o. Initiativa a rămas fŕra rezultat pentru occidentali, intre anii 1140 şi 1149, cruciatii ridicând la Ierusalim o biserica a Golgotei şi una a sfântului Mormant. Din acest moment latinii au inceput sa aibe drepturi la sfântul Mormant.
Cruciada a III-a (1189-1192) a pornit în momentul în care sultanul Egiptului Saladin în anul 1187, după 88 de ani de stăpânire latina, cucereste Ierusalimul. La cruciada a III-a au participat trei mari monarhi ai Apusului: împăratul german Frederic I Barbarossa (1152-1190), regele englez Richard Inima de Leu (1189-1199) şi regele Filip al II-lea al Frantei (1180-1223). Aceasta cruciada s-a soldat practic cu un nou eşec, dar s-a putut observa mai bine ca entuziasmul religios al celor saraci a fost exploatat de ambitiile nobililor.
Cruciada a IV-a (1202-1204) a fost predicata de papa Inocentiu al III-lea (1198-1216), cu scopul eliberarii Ierusalimului. Acest papa a fost cel mai mare teoretician al cruciadei, cel care a alcătuit o doctrina coerenta: din acest moment textele au fixat cu exactitate conditiile obtinerii indulgentelor, ierarhizate la sfârşitul secolului al XII-lea, în funcţie de serviciile aduse cruciadei. De la inceputul secolului al XIII-lea, credinciosilor li se promitea participarea la cruciada prin rugaciuni, procesiuni religioase, ofrande şi susţinere financiara a celor care urmau sa plece, papalitatea inaugurând miscarea de spiritualizare a cruciadei. La rândul ei, Republica Venetia s-a angajat sa asigure transportul cruciatilor cu propria flota, în schimbul unei sume importante de bani.
Conducatorii veritabili ai acestei cruciade au fost: papa Inocentiu al III-lea, părţizan al unirii Bisericilor sub conducerea Romei şi Enrico Dandolo, care incarna ambitiile economice ale Venetiei. Cruciada avea drept obiectiv Egiptul, de care depindea Palestina. în aceea şi perioada se afla în Occident Alexios al IV-lea, fiul împăratului Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195), inlaturat de pe tron şi orbit de fratele său, Alexios al III-lea Anghelos (1195-1203), venit în Apus sa ceara ajutor cruciatilor, în schimbul unei recompense, pentru inscaunarea Tatălui său. El a promis totodata supunerea Bisericii greceşti autorităţii scaunului papal. Dandolo a acceptat propunerea, gandindu-se indeosebi la avantajele Venetiei de pe urma acestei situaţii. în noile condiţii flota venetiana îşi modifica traseul şi în loc sa se indrepte spre Egipt, merge către Bizant unde ajunge în 1204. Alexios al III-lea este detronat, Isaac Anghelos şi fiul sau Alexios al IV-lea sunt repu şi în drepturi. Imediat grecii au inteles ca aceşti doi suverani nu urmau sa fie decât nişte instrumente docile în mana latinilor şi a papei. De aceea, pe 25 ianuarie 1204 are loc un fel de revolutie la Constantinopol soldata cu rasturnarea lui Isaac al II-lea şi a fiului său. Noul împărat, Alexios al V-lea nu poate onora promisiunile şi cruciatii iau cu asalt Constantinopolul în Vinerea Patimilor a anului 1204. Timp de trei zile şi trei nopti au loc scene penibile, în locul apărarii şi eliberarii creştinilor în faţă musulmanilor, aşa cum fusese predicata aceasta cruciada, asistam la deturnarea cruciatilor de la tinta lor initiala.
Cruciada a IV-a este deci un fapt exemplar pentru oricare istoric, deoarece originile sale sunt multiple şi dificil de ierarhizat. Nu trebuie uitat faptul ca alaturi de cauzele externe, apetitul economic italian, coalitia politica germano-normanda, ostilitatea religioasă şi xenofobia, s-au adaugat şi o serie de fenomene interne care au fragilizat Imperiul în ultimele decenii ale secolului al XII-lea.
In locul Imperiului Bizantin, cruciatii au creat Imperiul latin de Constantinopol (1204-1261), punând rege pe Balduin de Flandra (1204-1205). Teritoriul capitalei a fost împărţit intre Balduin şi Dandolo, acesta din urma fiind singur exceptat de la depunerea juramantului de vasalitate faţă de Balduin. în sfârşit, Venetia primea insulele Ioniene, cea mai mare parte a insulelor din Marea Egee, Rodosul, Creta, spatii importante din Peloponez, Tracia. Astfel, cruciada a IV-a oferea Venetiei posibilitatea detinerii unui adevărat Imperiu colonial şi a unei hegemonii economice în regiune. Cucerirea şi jefuirea Constantinopolului din 13 aprilie 1204 şi crearea unui Imperiu latin intre 1204-1261 la Constantinopol, au contribuit la slabirea grava a Imperiului Bizantin constituind una din cauzele principale ale cuceririi lui de către turci la 29 mai 1453. Efectul cel mai evident al acestei cruciade a fost însă ruptura definitiva a unităţii creştine. Ireparabilul în ochii bizantinilor fusese comis. Pentru ei, occidentalii până atunci suspecti, devin acum culpabili. în faţă "violentei acestor barbari, spunea Nichita Choniates, nu ne rămâne decât sa constatam ca ei nu apartin lumii civilizate".
Ortodoxia a devenit acum vectorul esential al unui naţionalism din în ce mai exacerbat, ajungându-se un secol mai târziu sa se vorbeasca până în indepartata Rusie, de ororile comise de latini la Constantinopol.
Pe ruinele Imperiului Bizantin, alaturi de Imperiul latin de Constantinopol, s-au organizat intr-o maniera feudala, o serie de principate vasale: regatul Tesalonicului, ducatul Atenei şi al Tebei, principatul Ahaiei. Din Imperiul Bizantin mai rămâneau doar trei părţi, care păstrau încă statutul de independenta: Imperiul grec de Trebizonda (1204-1261), Imperiul grec de la Niceea (1204-1261) şi despotatul de Epir.
Imperiul de la Niceea a fost fondat de Teodor Laskaris (1204-1222), căruia i-a urmat energicul Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1222-1254). Era clar ca latinii nu doreau existenta acestui Stat, de aceea armatele lor au declansat o puternica ofensiva în Asia Mica. Din fericire ei au fost nevoiti sa facă faţă unei puternice concentrari armate în Balcani, formata din greci şi bulgari, condu şi de tarul Ionita Caloian. La Bătălia de la Adrianopole din aprilie 1205, cruciatii sunt zdrobiti, împăratul Balduin ucis, iar Dandolo moare şi el la puţin timp după aceasta data. Evenimentul este considerabil, pentru ca dominatia occidentală în Orient cunoaste un prim eşec, iar Imperiul de la Niceea este salvat. Pe viitor, Imperiul Bizantin pornind tocmai de la Niceea va reu şi sa se reformeze, chiar dacă pentru acest lucru a fost nevoie de 50 de ani de confuzie, timp în care Imperiul latin de la Constantinopol a supravietuit unor condiţii penibile.
Succesorul lui Balduin la Constantinopol a fost fratele sau Henric, care la inceput a inregistrat unele victorii, dar în final a fost invins de Ioan Vatatzes. El a reuşit sa cucerească Adrianopole şi a luat din mana bulgarilor importante teritorii din Macedonia şi Tracia, precum şi Tesalonicul. Opera sa a fost desavarsita de Mihail Paleologul în ziua de 25 iulie 1261, când Constantinopolul a fost recucerit din mana latinilor, împăratul şi patriarhul latin refugiindu-se în Occident. Astfel, se prabusea Imperiul latin, cel care de mai multă vreme ducea o existenta dificila: pentru a putea trai împăratul vindea Sfinte Moaste şi se incalzea cu lemnul recuperat din construcţia propriului palat. La rândul său, Imperiul bizantin recent reconstituit, era acum un Stat epuizat care se va indrepta după doua secole de decadenta spre ruina.
Fara a intra în detalii cu privire la celelalte cruciade, vom mai spune doar ca ele au preocupat Occidentul mai mult de doua secole, iar consecinţele lor se resimt până astazi. Ele au permis Occidentului să-şi dezvolte conştiinţa unităţii sale, au facilitat amestecul în Biserica a cavaleriei, au acordat drept la cuvant şi la actiune maselor sarace şi prost echipate. Ele au crescut prestigiul şi puterea papei sau forta monarhilor, dar prin cele intamplate la 1204 au transformat Schisma din 1054 intr-un fapt definitiv.
Statele latine şi formatiunile bizantine de la Niceea,
Trebizonda şi Epir
Pe ruinele Imperiului bizantin au fost organizate sub forma feudala o serie de pricipate latine vasale: regatul Tesalonicului, care-l avea în frunte pe Bonifaciu de Monferrat, ducatul Atenei şi al Tebei, pe care-l conducea Otto La Roche şi principatul Ahaiei condus de Guillaume de Champlitte şi Godeffroy de Villeharduin. După incoronarea ca împărat a lui Balduin I (1204-1205), el a incercat sa justifice papei Inocentiu al III-lea atacul asupra Constantinopolului. Astfel, el motiva jafurile şi uciderile prin faptul ca "grecii schismatici se sustrageau de sub autoritatea papei", iar ceea ce s-a intamplat până la urma era pedeapsa pentru detronarea lui Alexios al IV-lea, care promisese unirea Bisericilor. Balduin prezenta ceea ce se intamplase ca fiind lucrarea lui Dumnezeu în favoarea latinilor drept credincio şi şi impotriva grecilor schismatici. Cu alte cuvinte, latinii deveneau instrumentul razbunarii lui Dumnezeu. Papa era invitat la Constantinopol, unde urma sa aibă loc sinodul care urma sa supuna Biserica greaca, celei romane: "... acum ti-a pus Dumnezeu dusmanii scaun picioarelor tale. Sufla în trambita preoteasca în Sion, aduna poporul, batranii şi pruncii, lauda ziua stabilita unirii şi pacii".
In speranta ca oraşul cucerit putea deveni o baza a viitoarelor operaţiuni cruciate, Inocentiu al III-lea a autorizat stationarea trupelor latine la Constantinopol, dezlegandu-le de juramantulfăcut pentru cruciada. Papa era însă nemultumit de alegerea venetianului Toma Morosini în scaunul de patriarh al Constantinopolului, o persoana deloc supusa scaunului papal. Din acest moment intre papalitate şi venetieni s-a declansat o lupta surda, pentru controlul a cât mai multor cladiri din oraş. Printr-o scrisoare din 7 noiembrie 1204, Inocentiu al III-lea ii sfatuia pe bizantini sa completeze parohiile parasite de greci, cu clerici latini, iar în locurile unde populaţia era majoritar bizantină clericii puteau fi greci numai în cazul în care primisera hirotonia de la episcopi latini. Aceasta politica aparent toleranţă s-a schimbat radical în urmatorii ani: clericii greci care refuzau să-l pomeneasca la sfânta Liturghie pe papa şi pe patriarhul latin erau alungaţi din parohiile lor, unele biserici au fost inchise, unii calugari au fost chiar inchi şi şi maltratati. Cu toate aceste măsuri care urmareau supunerea Bisericii Ortodoxe celei Catolice, clerul a rămas în marea lui majoritate atasat valorilor Ortodoxiei.
In acest timp, greseala cea mai mare pe care au făcut-o latinii a fost deteriorarea relaţiilor cu Ionita Caloian (1197-1207), tarul Imperiului romano-bulgar. La inceputul anului 1204, în schimbul recunoaşterii titlului sau regal, Caloian se oferise să-i ajute pe latini la cucerirea Constantinopolului.
In acest sens, Inocentiu al III-lea a trimis în noiembrie 1204 un legat al sau care urma să-l incoroneze pe Caloian, gestul urmând sa consfiinteasca catolicizarea Bisericii bulgare. Prin pretentia de moştenitor al basileilor bizantini, Balduin I a stricat ceea ce dorea sa infaptuiasca papa. în urma conflictului armat de la Adrianopole din 1205, Balduin a fost infrant,făcut prizonier şi a murit intemnitat la Tarnovo. Acest nou conflict a evidentiat emanciparea Statelor slave a caror apropiere de latini era pur teoretica. Chiar dacă atât tarul bulgar sau regele sarb Nemanja primeau coroana de la Inocentiu al III-lea, gestul arata ca în acel moment se putea vorbi de 5 Imperii în crestere de putere, toate ortodoxe şi toate urmărind acelaşi scop: recucerirea Constantinopolului şi reconstituirea unui Imperiu pe care grecii s-au aratat incapabili să-l păstreze. Fiecare din aceste puteri ortodoxe au manifestat o anumita tonalitate "nationala", evidenta mai mult la sarbi şi bulgari şi ceva mai nuantata la Statele grecesti, printre care putem identifica trei "Grecii": una pontica, Trebizonda, a doua anatoliana, Niceea, iar ultima net balcanica, Epirul. în acest sens, anul 1204 a permis lansarea unor originalităţi locale, care şi-au disputat până la victoria otomana, diferitele tendinţe contradictorii, expansiunea imperiala şi afirmarea pe plan local. Cu toate acestea, ambitiile greceşti şi slave nu erau comparabile: grecii aveau de partea lor o puternica tradiţie imperiala şi structuri administrative evoluate, care s-au repliat în Trebizonda, Niceea şi Epir. Din 1208 Niceea a adaugat un atu esential sistemului teocratic ce urma a fi reconstruit: incoronarea unui împărat roman, Teodor Laskaris, de către un patriarh al Constantinopolului în exil, gest pe care alţii nu ar fi indraznit să-l imite. Din acest moment, Niceea pornea la un drum destul de greu, pentru ca cei din dinastia Laskaris aveau de luptat nu numai cu latinii, dar şi cu concurentul epirot sau cu partidul anatolian din interior, dominat de conducatorii locali care preferau consolidarea unui Imperiu asiatic.
Linistea Laskarizilor a fost tulburata mai întâi de Balduin I, care incredintase insotitorilor săi mari feude dincolo de Marea Marmara: feuda Niceei i-a revenit lui Louis Blois, un nepot al regelui Angliei, care în noiembrie 1204 trimitea o armata ce urma sa revendice chiar şi prin forta domeniile sale din Asia Mica. în urma Bătăliei care a avut loc pe 6 decembrie 1204, Laskarizii au fost infranti. în acest moment grecii erau ameninţati cu pierderea Niceei, ultimul centru de rezistenta din Asia Mica. Până la urma salvarea a venit în urma intervenţiei din Europa a lui Ionita Caloian, care a permis în 1206 incoronarea oficială ca împărat a lui Teodor Laskaris. Schimbarile de atitudine ale bulgarilor au durat până la moartea tarului Ioan Asan al II-lea în 1241. Datorita pozitiei sale, Niceea a putut adopta până la urma cea mai buna tactica: inainte de a trece în Tracia, Ioan al III-lea Vatatzes (1222-1254), ginerele lui Teodor Laskaris, a supus majoritatea insulelor Marii Egee. în aceea şi perioada Epirul, putere terestra, i-a atacat pe bulgari, care în 1230 obtin o victorie decisiva asupra lui Teodor Anghelos la Klokotnitsa, în Macedonia. Moartea lui Asan al II-lea a coincis cu invazia mongola, care practic a eliminat orice posibilitate de riposta a bulgarilor. în conditiile în care Vatatzes a scapat de pericolul oriental, prin intervenţia mongolilor în sultanatul de Rum, Epirul rămânea singurul potential concurent la recucerirea Constantinopolului. Până la urma despotatul a fost deposedat de perspectiva unui destin imperial: repliat în partea de Vest a Balcanilor, atacat de niceeni care au ajuns sub Teodor al II-lea, fiul lui Vatatzes (1254-1258), până la Adriatica, ei au dus o politica de aliante cu occidentalii: Venetia, regatul din Neapole şi principatul Ahaiei. Acestei atitudini Niceea i-a raspuns prin atacuri repetate asupra Constantinopolului, soldate în cele din urma cu recucerirea Constantinopolului în 1261 de către Mihail al VIII-lea Paleologul (1258-1282).
Momentul a avut o semnificatie mai mult simbolica, conferind ultimei dinastii bizantine o legitimitate pe care nimeni nu şi-a mai putut-o asuma după 1204. La 1261 procesul de recucerire era încă departe de a fi realizat pe deplin. Alaturi de Epir, Ahaia rămânea francilor, careia Mihail al VIII-lea Paleologul nu reuşise să-i cucerească decât trei fortarete, dintre care şi viitoarea capitala, Mistra. La rândul ei, Venetia rămânea stăpâna marilor, care prin porturile şi insulele ce le detinea în lumea bizantina, îşi putea permite sa atinga oricând coastele grecesti, Bosforul şi Asia Mica. La aceste potentiale pericole se mai adauga intregul Occident, care nu se putea multumi ca anul 1204 sa fie un moment de profit trecator, iar anul 1261 unul de abandon, mai ales ca în 1266, papa punea pe tronul Neapolului un adversar al Bizanţului, Carol de Anjou, fratele lui Ludovic al IX-lea.
Din stransoarea occidentală Mihail al VIII-lea a reuşit sa scape prin intermediul diplomatiei: tripla alianta dintre Bizant, sultanatul mameluk din Egipt şi hanatul mongol, care domina la vremea aceea bazinul pontic şi partea orientală a Mediteranei, precum şi conciliul de la Lyon din 1274. Eficacitatea acestor manevre diplomatice s-a putut observa imediat: în 1281, cind Roma a inteles manevra Bizanţului, Mihail îşi întărise deja pozitia în Albania, iar o noua coalitie latino-slava luase nastere, la care se alaturase şi Venetia.
In 1204 Imperiul bizantin nu a luat sfârşit, dar situaţia era inedita deorece de la Constantin cel Mare el se confunda cu capitala sa. Intre 1204 şi 1261 numai oraşul nu şi Imperiu a fost intr-o asanumita stare de somnolenta, iar icoana Maicii Domnului din Vlaherne se spune ca nu a mai savarsit nici o minune în acest interval. Trebizonda, Epirul şi Niceea s-au considerat Imperii în exil, dar cel care a jucat un rol international deosebit a fost acela care a recucerit Constntinopolul în 1261. Prin aliante politice şi matrimoniale, Trebizonda a rămas în mod oficial un Imperiu subordonat Constantinopolului, în timp ce Epirul care a disparut după 1350 s-a multumit cu titlul de despotat. în ciuda expansiunii lor, Statele slave, Bulgaria, Serbia sau Rusia, au conţinuat sa recunoasca încă din punct de vedere politic şi religios Constantinopolul ca fiind centrul unei lumi coerente, în care prezida un singur împărat. Primele semne ale schimbarii acestei ordini, au apărut după 1261: sub autoritatea mai mult teoretica a Constantinopolului, realităţile locale s-au dezvoltat şi s-au multiplicat, lăsând tot mai puţin loc intervenţiei directe a împăratului; în 1275, Tesalia, numita mai târziu "Marea Valahie" a refuzat hotărârile Conciliului de la Lyon, ducând din acest moment o politica contrara celei imperiale. Ideea Imperiului nu a disparut, dar au inceput sa se afirme originalităţile locale, ai caror conducatori, arhontii, se acomodau mult mai usor unor necesităţi punctuale pentru ca proveneau din acel mediu.



Cursul nr.23
Principii de guvernare bizantină în secolele VIII-XII
Imperiul bizantin era conţinuatorul Romei; el era un fel de magistratura în care împăratul detinea puterea provizorie. Factorii constitutivi ai epocii romane subzistau chiar dacă aceştia deveneau din ce în ce mai formali. Împăratul era imperator, proclamat de armata, iar Senatul devenise un simplu factor social, care nu intervenea decât în cazurile dificile. Aprobarea sa se manifesta prin prezenta senatorilor în timpul ceremoniilor de la hipodromul din Constantinopol, unde avea loc aclamarea împăratului de către popor. Aceasta procedura făcea din împărat "alesul lui Dumnezeu", conform formulei consacrate. Investiturii politice urma incoronarea din catedrala sfânta Sofia; patriarhul cerea o marturisire de credinţa pentru a verifica ortodoxia celui care era insarcinat cu apărarea credinţei, apoi ii punea coroana noului ales. Patriarhul era un personaj influent, el putând juca de multe ori un rol decisiv, aşa cum s-a intamplat cu Mihail Cerularie la venirea pe tron a lui Isaac Comnenul. în istoria Bizanţului nu a existat vreun patriarh care sa refuze incoronarea împăratului: pe 31 octombrie 802, când Nichifor I (802-811) a detronat-o pe Irina, restauratoarea cultului icoanelor, patriarhul Tarasie, animatorul sinodului de la Niceea, l-a incoronat pe uzurpator.
Explicatia: pentru bizantini, lumea în care traiau era imaginea pământeasca a Împăraţiei lui Dumnezeu. Împăratul este locotenentul lui Dumnezeu pe pământ. în mod firesc, Dumnezeu este liber sa aleaga, pentru a numi şi pentru a revoca; o uzurpare care a reuşit, era de inspiratie divina, ca în cazul nostru cu Nichifor. Imperiul bizantin a fost o autocratie temperata de uzurpari, ca rod al unui complot de palat ca cel din 802 sau a unei revolte populare ca cea din 1042 care a condus la inlaturarea lui Mihail al V-lea (1041-1042). Chiar dacă Dumnezeu poate alege o familie pentru tron, principiul dinastic nu excludea uzurparea.
Dumnezeu, împăratul şi legea
Titulatura imperiala, aşa cum aparea în actele imperiale sau în portretele suveranilor, rezuma aceasta concepţie: "N ... basileus8, credincios al lui Hristos-Dumnezeu, ortodox, autokrator al Romanilor". Împăratul se definea prin titlul său. El era mai întâi credincios lui Dumnezeu, care i-a conferit puterea sa şi ortodox, ceea ce reprezenta fundamentul legitimităţii sale, conferindu-i puterea absoluta a autocratorului. Aceasta putere se exercita în mod deosebit în cadrul Imperiului, singurul care corespunde intregului pământ sau oikumene, Imperiul Romanilor.
In calitate de locotenent al lui Dumnezeu, împăratul era atoputernic: el era intruchiparea legii, el era cel care asigura conţinuitatea acesteia. Împăratul avea obligatia de a aplica hotărârile conciliare, iar legislatia canonica era integrata în dreptul imperial. De asemenea împăratul convoca şi prezida sinodul, dar autoritatea dogmatica apartinea exclusiv acestuia din urma. Împăratul nu era nici cleric, nici un simplu laic; el era un isapostolas, "egal cu apostolii". în acest sens el avea o serie de privilegii liturgice: dreptul de a intra în sfântul Altar prin usile împăratesti, el se impartasea singur din sfântul Potir; patriarhul aplica porfirogenetilor la 8 zile după naştere tunderea care marca caracterul lor sacru, împăratul avea dreptul de a predica şi a binecuvanta multimea credinciosilor.
In cartea Despre ceremonii, Constantin al VII-lea explica participarea împăratului la Liturghie, ca având un accentuat caracter simbolic: el crea imaginea terestra a ordinii divine din lume. După Constantin al VII-lea, un inger ar fi daruit lui Constantin cel Mare vesmintele din purpura rezervate numai suveranilor. Maiestatea imperiala impunea linistea, de aceea adunarile oficiale în care împăratul îşi prezenta hotărârile sale erau silentia. Împăratul nu vorbea niciodata direct, ci numai prin gesturi şi prin intermediul unui demnitar. El făcea parte dintr-un ceremonial de adorare cu rezonanta religioasa, insotit de lumanari şi tamaie. Cei care veneau la el, îşi plecau capetele până la pământ, după care uneori ii sarutau picioarele sau genunchii. La masa imperiala, intr-o sufragerie din aur (chrysotriklinos), împăratul invita periodic câte 12 persoane sarace, alese cu grija, carora printr-un simbolism simplu le spala picioarele. Ceremonialul plin de fast de la Curtea imperiala a inregistrat un vizibil declin incepând cu secolul al XII-lea, când are loc o izolare aristocratica a puterii.
Lumea creştină nu putea admite decât un singur împărat, pentru ca nu exista decât un singur Dumnezeu care l-a trimis, l-a delegat. Bizantinii aveau o teama instinctiva faţă de orice partaj al puterii: în momentul în care cu puţin timp inainte de moartea lui Manuel I (1143-1180), sotia i-a adus pe lume un copil handicapat, evenimentul a fost considerat "ca anuntator al poliarhiei, care este mama anarhiei" şi pretext pentru sfatuitorii lui Andronic I pentru executarea tânărului Alexis II, pentru ca "suveranitatea multipla nu este buna" şi "nu este nevoie decât de un singur suveran, de un singur împărat". Idealul era ca acest împărat unic sa domneasca absolut singur, sa facă totul singur, în cadrul Imperiului.
Vasile I când se decide sa trimita asa-numitii anchetatori fiscali pentru reprimarea fraudelor, afirma ca el insuşi se va ocupa de acest gen de afaceri. Fie ca era vorba despre Vasile al II-lea pe care Psellos ni-l descrie ca pe un conducator căruia ii placea sa conduca treburile Statului singur, fie ca amintim pe alţi funcţionari de Stat, referinta se indreapta intotdeauna către un ideal politic de tip patriarhal, în virtutea căruia suveranul se comporta cu poporul sau ca şi un parinte, ca un tata de familie drept şi sever. în cazul aparitiei semnelor ce prevesteau o revolta, guvernatorul unei provincii nu lua nici o decizie dacă suveranul nu-i dadea un raspuns la scrisoarea de avertisment pe care i-o trimitea. Pe scurt : "pamantul este al meu şi nu al tau ... iar tu dacă nu ai primit ordin de la mine cum ti-ai permis sa pedepsesti oameni?". Era greu de imaginat cum o alta persoana putea impieta autoritatea împăratului aşa cum consemna Isaac II: "este ingaduit Împăraţilor sa facă tot ceea ce vor" pentru ca nu exista dezacord intre Dumnezeu şi ei în guvernarea problemelor pământesti; intr-un cuvant orice act al împăratului era traducerea vointei divine.
Stapan al tuturor lucrurilor şi al oamenilor din Imperiul său, împăratul detinea puterea absoluta asupra bunurilor şi libertăţilor tuturor, chiar dacă în anumite situaţii exista riscul nerespectarii legii. Exceptiile puteau aparea numai în cazul în care se făceau în beneficiul unei echităţi superioare, pe care Dumnezeu o inspira. Împăratul îşi permitea chiar sa priveze de drepturile cele mai elementare indivizi sau comunităţi, aşa cum s-a intamplat în repetate rânduri cu dinastia macedoneana a cărei politica socială a fost o constanta violare a garantiilor legale. în rest, împăratul cel care poate fi în unele situaţii deasupra legii, în altele o poate imblanzi pentru a ierta pe cineva, cum a fost cazul cu Constantin IX Monomahul, cel care renunţa la respectarea legii pentru un funcţionar vinovat de evaziune fiscala. Nu trebuie uitat nici faptul ca suveranul în calitate de instrument al lui Dumnezeu nu putea face exces de puterea sa umana. Ajuns pe tron Isaac al II-lea jurase ca nu va omori pe nimeni, nici chiar pe dusmanul sau cel mai de temut; în acest timp Nichita Choniates consemna ca nimeni şi cu atât mai mult împăratul, nu poate tolera o crima, chiar dacă impins de necesitatea de a pedep şi pe culpabili, Isaac a sfârşit prin a depa şi în rigoare pe predecesorul său, Andronic Comnenul.
Împăratul putea face totul în limita vointei divine; în plus tot ceea ce este bun în lume nu putea proveni decât de la el, idee cu atât mai puternica la Bizant, cu cât aceasta era sprijinita şi de tradiţia elenistica, retransmisa prin intermediul Imperiului roman. Astfel, victoria care vine de la Dumnezeu, nu poate fi decât cea a împăratului, soldatul lui Dumnezeu, chiar şi în cazurile în care suveranul nu participase fizic la conflict. când un general de armata obtinea o victorie, împăratul era cel care triumfa, aşa cum afăcut Manuel I după victoria lui Kontostefanos asupra ungurilor din 1167. Lui Leon al VI-lea cel care nu a parasit niciodata Constantinopolul, Aretas de Cezareea ii atribuie totu şi meritul victoriei din 901 asupra arabilor, caci regasim aici "cu adevărat binefacerile strategiei tale, marturia pe care ne-o da sufletul tau prieten al lui Dumnezeu", pe scurt, "o victorie datorata autorităţii şi puterii imperiale". Victoria ca favoare acordata de Cel de Sus reprezentantului sau pe pământ, demonstra şi increderea pe care Dumnezeu o avea în conţinuare în împărat; de aceea Ioan al II-lea după victoriile sale impotriva pecenegilor şi turcilor purta pe un car icoana Maicii Domnului, ca şi Manuel I după victoria asupra ungurilor.
Împăratul se putea bucura şi de alte binefaceri, demnităţile sale provenind de la Dumnezeu. Prezenta împăratului printre oameni, era o suprema garantie, o asigurare ca harul divin pogoara peste el, ca existenta societăţii umane depinde de cea a împăratului, deoarece el este cel care acorda fiecaruia valoarea pe care o merita şi deci locul pe care-l ocupa. A respecta pe împărat, insemna a respecta intreaga umanitate creştină . Faptul ca nici un om nu-ti face vreun rau, spuneau demnitarii lui Alexios al II-lea, reprezenta garantia ca Imperiul va fi păstrat.
Una din calităţile împăratului era impasibilitatea (apatia) în virtutea careia, cum spunea Alexios Comnenul fiului său, trebuie intotdeauna păstrata o atitudine impozanta, cea pe care el insuşi o afiseaza în mijlocul supusilor. Chiar şi în viaţa zilnica a basileului nu trebuia lasata impresia vreunei tulburări interioare. Aceasta serenitate se traducea mai ales în exercitarea actului imperial de justitie, care consta "in a privi cu acelaşi ochi pe toată lumea, cei care detineau autoritatea şi ceilalti", care nu trebuia sa condamne pe nimeni fără o ancheta prealabila, urmărind practic echitatea suprema prin care fiecare poate obtine satisfactie. Împăratul trebuia sa aibă aceasta calitate tipic greceasca, "bunavointa faţă de oameni" (filantropia), care consta în puterea de a sti sa ierti, aşa cum afăcut Alexios I Comnenul de-a lungul domniei sale, cu riscul, în cazul lui Constantin al IX-lea, de a da impresia unui om slab în faţă dusmanilor. în afara iertarii, aceasta filantropie ingloba şi generozitatea, asemenea gestului lui Vasile I, cel care după o perioada cu recolte slabe anula impozitul pe produse pe timp de 2 ani.
Astfel, se impune portretul unui tip de suveran ideal, admis atât de oficiali cât şi de masele populare; el reiesea şi din promisiunile unui Constantin al X-lea, care în 1059 în momentul succesiunii spunea: "voi fi binevoitor, pentru cei tineri voi fi ca un tata, ca un frate pentru cei de varsta mea şi un sprijin pentru cei în varsta"406. Până la urma împăratul putea fi chiar un sfânt, aşa cum afirma Nicolae Misticul, ca este un om "al cărui suflet sfânt este inspirat de Dumnezeu".
Sfintenia imperiala putea fi considerata chiar o adevărata asceza, Încă şi mai meritorie decât aceea a solitarilor, caci trebuia sa reziste în acest caz grijilor mondene. Vorbind despre parintii săi, Leon al VI-lea spunea ca: "ei nu au trecut, prin viaţa imbracati în par de camila, ascun şi prin grote şi prin munti, ci au avut o cale grea datorita grijilor şi solicitarilor care-i presau fără incetare în favoarea altora, în timp ce ei vegheau pentru salvarea universului". Ajuns la o asemenea stare, împăratul devine un model pentru supusii săi, deoarece modul de a conduce al acestora era lege pentru subiecti. Dacă împăratul era puternic, totul era bine, dacă era virtuos şi poporul practica acelea şi virtuti.
Aceea şi valoare de exemplu se extinde şi asupra religiei: împăratul trebuia sa ajute poporul, sa inteleaga cum trebuie sa se mantuiascŕ şi sa cunoasca mai bine pe Dumnezeu, caci aşa cum spunea Fotie "suveranul nu trebuia sa se preocupe numai de propria mantuire, ci şi de cea a poporului pe care-l are în grija, sa vegheze asupra lui şi să-l ia de mana pentru a cunoaste ca şi el perfectiunea cunoasterii lui Dumnezeu". în faţă acestui ghid reactia normala era una de teama şi veneratie, transformata uneori în adorare.
Administraţia centrală
Sistemul de funcţionare al administratiei centrale ne este cunoscut datorita gustului pronuntat al bizantinilor, indeosebi al inaltilor funcţionari de la Curte, pentru taxis, ordinea, pe care Dumnezeu a lasat-o lumii, cea de care se foloseste acela care comanda trupele pe campul de lupta, dar şi ordinea ierarhica a demnităţiilor şi a funcţiilor în Stat. Cei care făceau parte din adminstratia centrala erau mari amatori de tratate care explicau taxisul, taktika; unele lucrări aveau caracter militar, fiind inspirate din tratatele antice, Leon al VI-lea care aparea foarte rar pe campul de lupta reuşind sa fie un autor prolific în acest sens. Alte lucrări conţineau liste cu demnităţi şi funcţii, care ne dau multe informaţii despre administratia bizantina. toată aceasta ordine exista în Palat, iar metoda de guvernare purta numele de sekreta. Seful administratiei centrale purta numele de protoasekretis şi era în general un om de incredere al împăratului. Un alt post foarte important era dromos, cel insarcinat cu transmiterea ordinelor imperiale pe intreg teritoriul Bizanţului, ocupandu-se şi cu intretinerea drumurilor şi a sistemului de legături postale în intreg Imperiul. Sakellionul era responsabilul trezoreriei Statului; eidikonul avea în sarcina serviciul starii civile, iar genikonul era cel care trebuia sa supravegeheze colectarea corecta a impozitelor. Aceste câteva funcţii menţionate dadeau acces la ceremonialul imperial, purtând marca proximităţii faţă de împărat. Salariul şi ceremonialul deveneau de asemenea criterii deosebit de importante ale ierarhizarii bizantine. Demnitatea de protospatar oferea onoarea de a face parte din Senat, statut care oferea o serie de privilegii judiciare (tribunal special, juramant la domiciliu, dispensa de cautiune).
In intregul sistem administrativ bizantin un loc important il ocupa eficienta financiara, care cunoaste o criza sensibila odată cu devalorizarea nomismei410 de aur din secolul al XI-lea. De aceea, sistemul fiscal cunoaste incepând cu secolul al VIII-lea o anumita evoluţie în vederea satisfacerii necesităţilor unui Stat în expansiune precum şi unele modificari sociale. Din secolul al VIII-lea au apărut primele suprataxe, ajungându-se practic în secolele X-XI la o dublare a acestora. în aceste condiţii micii proprietari erau pu şi în dificultate. Pericolul desfintarii unor sate a determinat Statul bizantin sa inventeze un sistem de degrevare provizorie (sympatheia) cu o durata de 30 de ani, care permitea contribuabilului datornic sau moştenitorilor acestuia, să-şi plateasca restantele în mod progresiv. în cazul în care la termenul stabilit suma restanta nu era achitata, pământul în cauza făcea obiectul unei decizii de retragere (klasma): el devenea clasmatic, proprietatea Statului. De asemenea, marirea impozitelor a antrenat şi o trecere a multor terenuri în proprietatea Statului sau o crestere semnificativa a evaziunii fiscale. Schimbarile monetare din secolul al XI-lea au condus spre o schimbare a modului de contabilizare a impozitelor: Statul acorda ofiţerilor şi inaltilor demnitari, dreptul de a precepe taxele direct din anumite zone, care le erau atribuite sub o forma concesionara.
Masura a fost profitabila pentru aristocratie, care devine beneficiara unei anumite suveranităţi, o putere asupra oamneilor de rând.
Armata şi sistemul thematic
Incepând cu secolul al VIII-lea, Împăraţii bizantini au constientizat faptul ca marimea originara a themelor conferea sefului acestora, strategului, o putere excesiva, devenind de multe ori o sursa de uzurpare. Astfel, unele theme au fost divizate: cea a anatolicilor a fost împărţita inainte de 741 în thema tracesienilor la Vest şi în prima jumatate a secolului al IX-lea în cea a Seleuciei la Est.
Recuceririle din Orient ca şi cele din Balcani sau Italia, au condus la crearea unor noi theme; Constantin al VII-lea în cartea sa Despre theme menţioneaza 29 de astfel de unităţi administrative. Ofensiva din Orient a creat posibilitatea aparitiei themelor de frontiera, de mici dimensiuni şi concentrate în jurul unei fortarete: Germaniceea, Edessa, etc. în conditiile în care situaţia militara evoluase, Imperiul trecând de la o politica defensiva la una de tip ofensiv, strategul şi-a pierdut din importanta în favoarea administratiei civile, kritesul, ale cărui atributii nu erau exclusiv juridice.
Pe de alta parte, themele de mici dimensiuni se dovedeau insuficiente în cazul unor operaţiuni de anvergura, chiar şi defensive; themele de frontiera sunt regrupate sub autoritatea unui duce sau catepan. în timpul dinastiei comnenilor, pe fondul unei fragmentari a administratiei locale, s-a incercat o reconstituire a vechilor theme, incredintate fie ducilor, fie strategului, care acumula funcţiile civile şi militare. Acest amestec de centralizare şi descentralizare a dus la o slabire a autorităţii imperiale în favoarea puterii locale.
Din momentul crearii themelor, armata bizantină era împărţita intre themata, formata din soldaţi profesionisti, care în perioadele de pace reveneau la casele lor, şi tagmata, conţingente de mercenari, a caror origine socială era diversa. La rândul ei, flota era organizata după acelaşi model: o flota a themelor maritime (Marii Egee, Samos, Kefalonia etc.) şi ploimon, comandata de un drongar al ploimon. în secolul al X-lea, pe fondul multiplicarii expediţiilor pe termen lung şi la distante mari, evoluţia strategica şi tehnica a modificat aceasta organizare. Armata şi-a pierdut în această perioadă aspectul "popular" al soldaţilor, transformandu-se intr-o armata de mercenari străini; era vorba în primul rând de varegi, specializati în garda imperiala şi de turci, conţingent important dar nesigur în timpul derutei de la Mantzikert. odată cu dezvoltarea cavaleriei, au fost recrutati specialisti, creştini occidentali, desemnati prin termenul generic de franci, dar care în realitate erau normanzi, francezi, germani sau englezi. Principala noutate era faptul ca aceşti cavaleri refuzau autoritatea bizantina, preferând sa fie condu şi de către un şef ales de ei415. în fruntea catorva sute de oameni, principii armeni sau georgieni s-au pus adesea la dispozitia împăratului bizantin: Grigorie Pakurianos în fruntea georgienilor a fost folosit de Alexios I Comnenul în luptele impotriva normanzilor şi a pecenegilor din Balcani. Pentru serviciile aduse, el a obtinut din partea împăratului mari suprafete de teren în Tracia, unde a fondat o manastire care a servit ca loc de retragere pentru soldaţii săi.

Cursul nr.24
Viata religioasă şi culturală la Bizant în secolele IX-XII
Indepartarea progresiva de Roma sau pierderea provinciilor orientale, aufăcut din patriarhul de la Constantinopol, ierarhul cel mai important din Imperiu; treptat el a capatat titlul de ecumenic. odată cu convertirea slavilor din Balcani şi a rusilor, apartenenta la Patriarhat a devenit un semn de integrare în sistemul bizantin. Împăratul, a cărui putere era de origine divina intervenea oficial la alegerea patriarhului. Astfel, sinodul permanent de la Constantinopol propunea o lista cu trei nume, împăratul alegea unul singur sau putea propune o noua lista. în cazul unui conflict, împăratul avea ultimul cuvant de spus. Ceremonia de investitua era asemănătoare cu cea a numirii unui funcţionar, iar apartenenta la cler nu era obligatorie pentru viitorul patriarh. consecinţele disputei iconoclaste au fost destul de multe printre ele amintim şi faptul ca puterea imperiala impunea o supraveghere mai atenta asupra patriarhului, iar Biserica se putea opune tentatiilor teologice ale Împăraţilor. Fotie a fost de altfel prototipul inaltului funcţionar care a ajuns patriarh şi care a influentat legislatia dinastiei macedonene.
Rezultatele acestei schimbari post iconoclaste au fost contradictorii: incepând cu secolul al XI-lea populaţia bizantina, mai ales cea din Constantinopol, nu mai era dispusa să-şi vada patriarhul sacrificat din interese politice, mai ales atunci când era vorba de concesiuni făcute papei, aşa cum experimentase Constantin al IX-lea Monomahul în 1054. De asemenea, slujirea patriarhala atrasese politicieni ambitio şi şi elita intelectuala, precum Constantin Lihudes şi Ioan Xifilinos. Pe plan doctrinal, pozitia Bisericii bizantine a rămas invariabila: dogma apartinea în mod exclusiv sinodului, care este convocat şi prezidat de împărat. La lucrările unui sinod puteau participa egumenii marilor manastiri, simplii calugari sau chiar funcţionari ai Statului. ca trup tainic al lui Hristos, Biserica avea în frunte pe Fiul lui Dumnezeu şi cele 5 patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul. Conducerea efectiva a Bisericii revenea însă sinodului permanent, un loc privilegiat pentru contactul dintre puterea politica şi institutia religioasa. Din sinodul permanent făceau parte: principalii ierarhi ai Bisericii bizantine, mitropoliţii prezenti în capitala şi delegatii imperiali sau chiar împăratul. Sinodul avea rolul unui tribunal bisericesc şi definea disciplina bisericeasca, condamnând atunci când era cazul pe eretici; tot el alegea dintre episcopi trei nume pentru numirea viitorului patriarh. Administrarea Patriarhiei revenea clerului bisericii sfânta Sofia: marele econom, care avea grija de partea financiara şi marele ecleziarh, care se ocupa cu supravegherea manastirilor din Constantinopol.
In vremea Comnenilor învăţătura de credinţa era transmisa prin asa-numitii didaskaloi, în ordine: cel care invata Psalmii, cel care explica Apostolul şi cel care citea din Evanghelii. în momentul intronizarii sale, patriarhul trimitea episcopilor "synodikonul Ortodoxiei", o marturisire de credinţa care conţinea definitia ortodoxiei sale, la care trebuiau sa se asocieze toţi credinciosii. De asemenea, patriarhul trimitea carti de rugaciune şi sinaxarul, carte conţinând rugaciuni pentru sfinţii din timpul anului bisericesc.
Episcopul avea un rol decisiv în viaţa religioasă a eparhiei sale. în 1107, Alexios I promulga un edict privind reforma clerului, prin care impunea vizitele pastorale şi incuraja numirea de preoţi care sa slujeasca în biserici Ťpubliceť fondate şi intretinute de episcop. în mod progresiv fiecare sat şi-a construit o biserica, iar clerul care le deservea era recrutat din rândul agricultorilor. La un moment dat succesiunea la parohiile de ţara devine ereditara, calitatea clerului având de suferit.
Monahismul bizantin cunoaste în această perioadă cele doua directii deja cunoscute: eremitismul şi cenobitismul, prima fiind considerata ca o forma superioara faţă de a doua. Monahismul a rămas în secolul al IX-lea destul de rebel faţă orice forma de organizare, alergic la ierarhie, singurul acceptat fiind egumenul, considerat primus inter pares. Manastirile erau construite în general în locuri muntoase sau în zonele desertice şi inospitaliere. în conştiinţa oamenilor, calugarii ocupau un loc aparte, dar după victoria în lupta cu iconoclasmul, ei s-au aratat a fi incapabili sa gestioneze corect bunurile monastice. Spre deosebire de bisericile-catedrale, manastirile erau aşezaminte private, care erau proprietatea fondatorului lor: împăratul pentru manastirile imperiale, patriarhale sau episcopale dacă era vorba de un ctitor patriarh sau episcop şi patrimoniale, în cazul în care fondatorul era o persoana privata ce lasa prin testament ca manastirea sa rămâna în familie. în aceasta situaţie, problema gestionarii bunurilor monahale se făcea prin charistike, adică o donatie conditionata şi limitata la doua sau trei generatii. Bizantinii aveau mare incredere în calugari, în eficacitatea rugaciunii lor: dacă în ziua judecatii, calugarii manastirii pe care un împărat sau un om bogat au intemeiat-o se rugau pentru el, atunci acel ctitor era salvat.
Pe plan cultural, Bizanţul a intreprins în secolul al IX-lea o noua actiune de salvare a literaturii antice, actiune pe care unii au comparat-o cu cea pe care o anticipa Themistios în secolul al IV-lea. Acestei initiative ii putem asocia câteva nume: Fotie, cel care a stiut sa gaseasca la Constantinopol sau în Imperiu cele 300 de manuscrise greceşti pe care le-a analizat în Biblioteca sa, Leon Matematicianul, cel care a excelat în domeniul stiintelor exacte dar şi în retorica sau filozofie şi Arethas din Cezareea, un grec din Patras, care acopera cu activitatea sa ultima parte a secolului al IX-lea şi primii ani ai secolului al X-lea. De asemenea, secolul al IX-lea a cunoscut prin grija cezarului Bardas, o restaurarea a Universităţii imperiale, cu patru Facultati: de gramatica, condusa de Cometas, de filozofie, condusa de Leon Matematicianul, de geometrie, condusa de discipolul acestuia, Teodor, de astronomie condusa de Theodeghios. Aceasta Universitate a disparut la mijlocul secolului al XI-lea. în secolul al X-lea civilizatia bizantină era intemeiata pe cultura, pe morala, pe o concepţie despre societăţe şi despre putere. Cultura era practic elenismul antic, regasit, atât de mult admirat încât nu se cauta progresul nici în litere, nici în stiinte, spiritul de imităţie substituind inventivitatea. Cu toate acestea familiaritatea cu moştenirea antichităţii asigura cel puţin transmiterea acesteia şi oferea un termen constant de comparatie şi un stimulent. Morala era cea creştină , influentata însă de intelepciunea antica, conceputa pe măsura omului. La rndul ei concepţia despre societăţe era exprimata în marile culegeri juridice ale vremii şi mai ales de Basilicale: ea se intemeia pe notiunea de interes obstesc şi pe cea de ordine.
Învăţământul era privat, deci cu taxe, care nu erau însă insurmontabile, ceea ce asigura o relativa accesibilitate la cunoastere. Învăţământul secundar era concentrat în capitala. La varsta de 10-11 ani un copil putea intra intr-un didaskaleion sau paideuterion pentru a primi notiuni de cultura generala (engkyklios paideia). Fiecare scoala avea în principiu un profesor, maistor ajutat de un proximos. în acest sistem erau admi şi elevi de toate varstele, iar durata studiilor era de 6-7 ani.
Fondul programei era trivium, adică gramatica, poezia şi retorica. în acest ciclu, profesorii urmareau perfectionarea limbajului şi formarea viitorilor funcţionari civili sau bisericesti. Localizarea scolilor impunea adesea intervenţia Bisericii: ele se situau în interiorul cladirilor ecleziastice, în apropierea unei biserici care dadea şi numele scolii: a Maicii Domnului, a sfântului Teodor, a celor patruzeci de mucenici sau cea mai celebra la vremea aceea, a sfântului Petru, unde predau simultan Mihail Psellos, Ioan Xifilinos şi Nicetas Gramaticianul. La un moment dat Mihail Psellos a intervenit pe lângă patriarh pentru a-i da unui coleg de-al sau un post mai bun. Deci, patriarhul era responsabil al scolilor secundare, iar în urma reformei împăratului Alexios I Comenul din 1107, Învăţământul profan s-a apropiat mult de cel religios. Unul dintre scriitorii remarcabili ai secolului al XII-lea, Ioan Tzetzes, invata interpretarea textelor vechi şi retorica ca profesor privat, platit de parintii cu situaţie materiala foarte buna.
Pe plan cultural, epoca comnenilor a dat impresia de ordine şi de echilibru: instituţiile politice şi sociale funcţionau foarte bine. Inainte de a muri Alexios Comnenul îşi putea privi opera cu mandrie: în interior ordinea era restabilita, iar la frontiere dusmanul era inlaturat. De aceea, entuziasmul fiicei sale, istoriografa Ana Comnena, nu era exagerat. Învăţământul literar prezenta acum un caracter filologic pronuntat, aproape stiintific. Bizantinii credeau încă în conţinuitatea civilizatiei antice, în acea stiinta enciclopedica considerata tipica pentru ei. Bizanţul îşi dadea seamă ca moştenirea trecutului era mai bogata şi s-a straduit s-o păstreze.
Stralucirea acestei perioade a fost dată în primul rând de către Ana Comnena (1083-1150),printesa pasionata de Tucidide şi Xenofon, care povesteste în opera ei istorica Alexiada, evenimentele din vremea domniei Tatălui ei "marele Alexie, faclia universului". Ea nu a fost numai o mare scriitoare, care a stiut sa descrie oameni, fapte sau lucruri, ci prin gandurile şi reflectiile ei, a redat spiritul şi psihologia natiunii din care făcea parte. Epoca comnenilor a fost descrisa şi de alţi scriitori şi cronicari. Astfel ii putem aminti pe Ioan Kinnamos, care în descrierea perioadei Împăraţilor lui Ioan al II-lea şi Manuel I, se distinge prin simplitate şi precizie, pe oratorul şi poetul Mihail Choniates, considerat cel mai stralucit după Mihail Psellos. Fratele lui Mihail Choniates, Nichita, a scris după 1204 o istorie care reinterpreta domnia lui Manuel I în lumina catastrofei finale.
Tot acum ii putem aminti şi pe faimosul filozof platonician Ioan Italos, elevul lui Psellos, pe Ioan Tzetzes deja menţionat, sau pe Teodor Prodromos, nume care fac gloria epocii comnenilor. Prin aceşti cronicari, teologi, matematicieni, astronomi sau muzicieni, această perioadă se inscrie în ceea ce unii au numit epoca Renasterii elenice. Aceasta vestea practic umanismul Renasterii italiene: aceea şi pasiune pentru antichităţi, acelaşi devotament pentru Platon, Aristotel şi Homer, aceea şi imitare a autorilor antici, aceea şi vanitate şi entuziasm pentru lupta de idei. Transformările profunde care au avut loc în vremea Comnenilor au bulversat oarecum sistemul politic şi echilibrul social, dar nu au modificat viziunea bizantină de detinatori creştini ai moştenirii antice.
Valoarea simbolica a insemnelor puterii imperiale bizantine
Asemenea lui Dumnezeu din Cer, împăratul era inconjurat pe pământ de un anumit decor, care simboliza puterea sa divina şi impune aceasta idee celor care se apropiau de el; în mijlocul palatului, al curtii, al ofiţerilor, puterea imperiala se manifesta "cu măsura", reproducând de fapt miscarea armonioasa pe care Dumnezeu o exercita asupra universului. Împăratul era în acest sens comparat cu cel mai nobil dintre astre, cu soarele, simbolul perfectiunii ca şi Dumnezeu. Tema aceasta a "Împăratului soare" pe care o regasim şi la Psellos, este încă folosita la curtea lui Alexis al III-lea, "Împăratul soare" care din Orient răspândea "primavara asupra supusilor sai"; despre Alexios I se spunea de asemenea ca "este apusul soarelui". în final, parerea comuna nu putea face diferenţa intre acest "dumnezeu terestru" şi adevăratul Dumnezeu; când Isaac I intra în Constantinopol, poporul s-a precipitat asupra lui ca şi cum ar fi avut în faţă ochilor pe Dumnezeu, considerând intrarea sa în oraş o adevărata epifanie. La rândul sau Roman al IV-lea, în momentul în care traversa Asia Mica în mijlocul garzii sale imperiale era recunoscut ca egal al lui Dumnezeu. De altfel, Împăraţii indeplineau în ochii supusilor, cu titlu de simbol sau comemorare, gesturi "asemanatoare" cu cele ale lui Dumnezeu. Astfel de Craciun, în cursul ceremoniei care avea loc cu acest prilej "Împăratii nostrii promovati şi ocrotiti de Dumnezeu", aducând aminte de venirea lui Iisus printre oameni iau în comun aceea şi hrana corporala sau la Paste, când apariţia imperiala era simbolul Invierii aşa cum exprima foarte bine una din cantari, "creatia sărbătoreste astăzi Pastele eliberator vazând sceptrul vostru, stăpâne, care se ridica în acelaşi timp cu Invierea lui Hristos". Asemenea lui Dumnezeu, împăratul se arata rar în public, aparitiile sale fiind adevărate epifanii, deosebit de pretioase. în contradictie cu o perioada ceva mai veche, în care ideea de împărat-soldat era încă prezenta, acum la Bizant se acredita o concepţie noua: împăratul nu trebuie sa paraseasca palatul său.
Ca şi Dumnezeu, trebuia sa se stie ca împăratul este mereu prezent, dar rămâne ascuns în palat. în palatul său, supranumit sugestiv "palatul sacru", împăratul era inconjurat de tot felul de simboluri dintre care cel mai important era purpura435. Faptul ca împăratul era imbracat în purpura lasa sa se inteleaga ca Dumnezeu afăcut alegerea Sa, astfel încât atunci când Mihail Balbaitul a imbracat din greseala hlamida de purpura pe care Leon al V-lea o lasase pentru a se putea ruga, fiecare vedea un semn ca acesta ii va succeda la domnie. Tot ca simbol al puterii imperiale era şi incaltamintea din purpura, kampagia. Atata timp cât cineva avea incaltaminte de purpura în picioare, insemna ca face parte dintr-o lume diferita, chiar dacă descaltandu-se, persoana nu mai indeplinea aceea şi misiune divina. "Este imposibil, spunea Bardas Skleros, ca cineva care s-a incaltat o singura dată în prezenta tuturor, sa se descalte fără dificultate". Sensul mistic acordat purpurei ne permite sa înţelegem mai bine indignarea acelora care au văzut cum Isaac al II-lea acorda unchiului său, Teodor Kastamonites, permisunea de a folo şi ornamente din purpura pentru parul său, dreptul de a purta o mantie tot din purpura şi chiar posibilitatea de a semna corespondenta în purpura. Aceasta il face pe Nichita Choniates sa spuna ca ceea ce se intampla acum "este o alunecare a lucrurilor către ceva neobisnuit, este contra naturii". în calitatea sa de trimis al lui Dumnezeu, numai împăratul avea dreptul sa foloseasca insemnele imperiale: vesmintele şi diademele care marcau puterea suveranului, au fost date de Dumnezeu pentru prima dată lui Constantin cel Mare, în schimbul uramantului ca le va folo şi numai în situaţii solemne şi ca nu le va imprumuta altor persoane.
Împăratul Leon al VI-lea ar fi murit pentru ca cedase coroana sa fără vreun motiv anume. Alte insemne mai puţin impresionante aveau de asemenea valoare de simbol: cazul monezilor. Pentru ca aveau un caracter imperial, monezile din argint sau din aur ca numisma erau refuzate numai în cazul în care ar fi fost false. A respinge moneda unui împărat insemna a-i respinge puterea cu care era investit de la Dumenezeu.
Acestei teocratii radicale, omul de rând nu-i putea raspunde decât prin teama şi ascultare pasiva. Este admis chiar faptul ca teroarea ar avea un "rol purificator". Mihail al IV-lea, un suveran destul de blând şi intelegator, afisa de cele mai multe ori supusilor săi un chip sever. în legătura cu aceasta atitudine Mihail Psellos consemna ca "nu depasea aspectul fetei, deoarece cei care-l vedeau, de teama nu indrazneau sa comita vreo actiune care să-l supere; nimeni nu dorea să-l insele pentru ca se temeau şi se gandeau la vigilenta lui". Kekaumenos prezinta cu mult realism acest sentiment de teama: "trebuie ca notarii şi agentii puterii sa fie patrun şi de frica, caci astfel vor fi cinstiti". Cu toate acestea, Bizanţul nu era o lume a terorii, dar o teama ca principiu parea sa domine raporturile dintre împărat şi subiectii săi. în aceasta directie se inscriu şi cuvintele lui Psellos cu privire la anii de domnie ai lui Mihail al IV-lea: "fiecare traia pentru el, întâlnirile unora cu alţii fiind suspendate". Aceasta teama ambianta avea ca rezultat o anumita reticenta: nimeni nu putea conta pe sprijinul celuilalt în cazul în care era defavorizat de vreo decizie imperiala. De aici o alta consecinta: un sentiment generalizat de suspiciune care invenina uneori relaţiile din Bizant, fie ele publice sau cele de simpla prietenie. Cel care detinea anumite funcţii oficiale era patruns şi de un evident sentiment de angoasa, iar în cazul vreunei mişcări impotriva puterii era nevoie de multă prudenta, teama în administraţie capatând în situaţii extreme forme generalizate. acelaşi Kekaumenos sfatuia în cazul în care cineva se afla în subordinea vreunui funcţionar incult şi incapabil, sa fie tratat cu menajament şi teama.
Împăratul nu putea fi inlaturat deorece se considera ca era dorit de Dumnezeu. Harul divin făcea din suveranul aflat la putere un fel de tabu pe care orice efort uman nu putea să-l atinga; în faţă revoltei garzii sale germane, Nichifor Botaniates declara linistit urmatoarele: "chiar dacă mii de oameni ar incerca sa ma rastoarne, ei nu vor reuşi, deoarece puterea o am de la Dumnezeu". De fapt, revoltă impotriva împăratului era considerata a fi o revoltă impotriva lui Dumnezeu. "Acela care se manifesta cu violenta impotriva împăratului, impotriva cui se ridica?" intreba Heraclius. Auditoriul raspundea: "Impotriva lui Dumnezeu care l-a aşezat împărat". Deci, revoltă era un "dusman al lui Dumnezeu" (theomahos), ceea ce se observa şi din discursul lui Botaniates impotriva rebelului Nichifor Bryennios: "In nebunia ta, ii spune el, tu te-ai ridicat impotriva hotărârilor lui Dumnezeu şi impotriva mea, care am fost aşezat pe tron de Dumnezeu. Astfel tu te-ai transformat în duşman al lui Dumnezeu". Chiar dacă atacul impotriva împăratului de la Bizant depasea stadiul de les majestate, interesant este termenul folosit în astfel de cazuri: sacrilegiu (catosiosis). "Ce stupiditate, ce sacrilegiu!" spunea Mihail Attaleiates atunci când se referea la revoltă lui Constantin Dukas impotriva lui Botaniates, tot aşa cum Leon al VI-lea crezând intr-un complot organizat de patriarhul Nicolae Misticul impotriva sa spunea: "Il voi goni de pe scaunul patriarhal pentru sacrilegiul comis". Chiar şi pentru atacuri mai puţin grave rigorile erau extreme: pentru o femeie care ămpreună cu fiica sa aruncase cu pietre impotriva lui, Nichifor II Focas, hotărâste sa fie arse pe strazile Constantinopolului.
Un astfel de sacrilegiu considerat ca revoltă impotriva lui Dumnezeu reprezenta şi o adevărata "apostazie". Cei vinovati, cei care "se vor opune legilor şi hotărârilor divine", nu erau pedepsiti de împărat, ci "legile le vor lua cetatenia şi toate celelalte drepturi ajungând ca nişte adevărati sclavi", caci atitudinea lor nu are nici o justificare. în vremea lui Constantin Porfirogenetul s-a decis anatemizarea rebelilor, hotărâre reinnoita de Manuel I Comnenul şi de Mihail al VIII-lea Paleologul.
In practica, astfel de excomunicari existau deja: iertarea personala a lui Isaac Anghelos acordata membrilor unui complot nu era suficienta, ei mergând şi la Patriarh pentru a-i cere sa fie "dezlegati de anatema" pronuntata impotriva lor. Incontestabil, nelimitat, de origine divina, regimul politic bizantin era intruchiparea Împăraţiei lui Dumnezeu pe pământ. Pentru a fi asa, era necesar însă ca suveranul sa raspunda idealului fixat,altfel Împăraţia lui Dumnezeu risca sa se transforme intr-un simplu despotism.

Cursul nr.25
Mişcări contestatare, rezultat al abandonului lui Dumnezeu
Distribuitor majestuos şi impasibil al vointei lui Dumnezeu, suveranul bizantin era adesea o fiinta instabila şi intoleranta. Referindu-se la Împăraţii din vremea sa, Mihail Psellos era deosebit de sever în aprecierile sale: "Nici unul dintre ei nu şi-a exersat puterea cu serenitate, unii au fost rai, alţii iubitori de intrigi, iar alţii aveau unele slabiciuni de ordin moral".
In spatele imaginii unui împărat neinfricat, întâlnim adesea un suveran influentabil în aşa măsura încât adesea devine o simpla jucarie usor de manipulat de anturaj. Leon al VI-lea era el insuşi constient de faptul ca era un tip usor influentabil: în faţă politicii brutale a unuia dintre ministrii săi "el izbucnea în lacrimi şi incepea sa se scuze jurând ca tot ce se intampla este fără voia sa, fără avizul sau său fără ca el sa fi dat ordin". ca şi în situaţiile în care avem de-a face cu regimuri autoritare, uneori întâlnim în Bizant suverani prost sfatuiti şi care transferau responsabilitatea asupra ministrilor lor. Pentru Mihail Attaleiates, ministrul Nikeforitzes "era singur responsabil cu problemele guvernului; el ii da indicatii împăratului de ceea ce acesta trebuia sa facă şi tot el impartea onorurile şi concesiile celor pe care singur ii alegea". Asistam în Bizant şi la tot felul de favoritisme: dacă Constantin al IX-lea numea pe eunucul Nichifor intr-un post esential, precum cel de domestic al Orientului (general sef), aceasta se făcea nu pentru ca era un om energic şi eficient în arta războiului,ci pentru ca facuse dovada atasamentului sau faţă de împărat". De aici şi actele de coruptie de care împăratul nu era străin: judecatori locali adesea mituiti sau guvernatori ai unor provincii ce acceptau cu prea multă usurinta sugestiile celor care aveau grija să-şi sprijine argumentele cu bani. situaţia invita la un joc adesea pur şi simplu de influenţe şi bani care impingea pe cetateni către arbitrariul unor tirani incompetenti şi avizi, acestei atitudini puterea imperiala raspunzandu-i fie prin pedeapsa, fie prin toleranta.
In ceea ce-l privea pe împărat, numai Dumnezeu il putea sanctiona, iar acesta la rândul sau detinea controlul asupra administratiei, de unde şi excesul de putere ce risca sa devina uneori regula. Istoria Bizanţului permite enumerarea unor dictatori: Focas I (602-610), Justinian al II-lea (685-695 şi 705-711), Constantin al VIII-lea (1025-1028), Andronic I (1180-1185). în plus, acestora li se poate imputa o evidenta legeritate în tratarea unor situaţii de libertate sau constrangere : în 1028, Constantin al VIII-lea vrând să-şi căsătoreasca fiica, Zoe, cu Roman Arghiros, deja căsătorit, ii acorda acestuia din urma doua variante: orbirea sau repudierea de către sotia sa. Riscul de a se expune exceselor de tot felul, il punea pe împărat intr-o postura delicata faţă de sistemul mental al bizantinilor. Împăratul era un model pentru subiectii săi. ca orice despot, împăratul nu avea incredere în nimeni, ceea ce il făcea de multe ori arbitrar. acelaşi Constantin al VIII-lea, exemplu tipic de tiran innebunit de frica, asculta la tot felul de intrigi şi la cea mai mica banuiala lua decizii radicale.
Vorbind despre el, Mihail Psellos spunea ca "nu se gandea sa imparta pedepsele în mod echitabil cu greselile comise de subiectii săi, ci mai degrabă cum putea scapa de suspiciunile sale. Cu toate acestea, bizantinii erau dominati de doua idei fundamentale, care, în ciuda fricii, vor dezvolta critica, ce va deveni actiune atunci când situaţiile deveneau nedrepte. Mai intai, împăratul nu este decât un om, iar pe de alta parte, era clar ca Dumnezeu nu putea accepta cruzimea, greselile morale şi religioase de care se făceau vinovati unii suverani. De fapt, asemenea excese nu erau posibile decât în situaţiile în care Dumnezeu cu libertatea sa absoluta de a alege, putea respinge pe unul dintre alesii săi terestri, tot aşa cum ceva mai devreme il promovase: în mod neasteptat, fără vreun motiv aparent.
Pentru o vreme, persoana abandonata putea conserva aparentele unui împărat, dar era practic izolata, dată în mana diavolului. Exemplul tipic este cel al lui Constantin al V-lea: "dusmanul care seamana zazania danseaza vazând cum invinge propria rautate în acest împărat tiranic". fără a merge prea departe o actiune negativa a împăratului tindea sa demonstreze ca acesta nu mai este reprezentantul lui Dumnezeu: ceea ce lasa sa se inteleaga Attaleiates prin expresia "nelegiuire" atunci când sereferea la ordinul dat de Mihail al VII-lea de a-l orbi pe Roman Diogene. în astfel de situaţii împăratul îşi pierdea legitimitatea, pentru ca în loc să-i invite pe oameni la implinirea vointei lui Dumnezeu, dadea exemplu unei fiinte dominate de cel rau. Este destul de dificil sastim, în care moment împăratul inceta sa mai fie un suveran de drept divin şi devenea ceea ce putem numi în mod general "tiran". Definitia tiraniei este vaga şi fluctuanta. A fi un împărat tiran desemna mai întâi pe cel care impiedica respectarea prescriptiilor religioase, un exemplu în acest sens fiind ereticii. Pe de alta parte, infractiunile de ordin disciplinar, mai puţin grave, puteau conduce de asemenea la tiranie.
Pe parcursul crizei tetragamice după ce interzicea lui Leon al VI-lea accesul în catedrala sfânta Sofia, Nicolae Misticul adauga şi o serie de sanctiuni suplimentare, în eventualitatea în care împăratul ar fi avut un "comportament tiranic"; în acelaşi sens, suveranii de mai târziu care au dus o politica unionista, au fost de asemenea considerati tirani. Până la urma actul tiranic rămânea prin excelenta acela al obtinerii puterii prin violenta. Ridicandu-se impotriva lui Leon al V-lea, Mihail al II-lea obtinea tronul prin "tiranie şi impotriva vointei lui Dumnezeu"; simplele tentative de lovitura de Stat ratate, ca cele ale lui Bardas Skleros sau Bardas Focas din vremea lui Vasile al II-lea, sunt considerate în egala măsura drept acte tiranice. Mai putem adauga şi faptul ca simpla incredintare a puterii unor iresponsabili, ce o vor deturna de la cursul adevărat, capata un aspect culpabil.
Maniera cea mai simpla de a deveni tiran rămânea însă aceea a abuzului de putere faţă de subiectii pe care-i conduci: ascunderea proviziilor alimentare de care s-afăcut vinovat Nichifor II Focas reprezenta "un act tiranic indreptat impotriva cetatenilor". De fapt, actul tiranic pentru bizantini era sinonim cu notiunea de exces, de lipsa de măsura; notiunea poate fi neclara, dar fundamentala şi evidenta în mentalitatea greaca, impunând omului anumite limite naturale, de care acesta ar fi trebuit satina seama. "Din momentul în care iesim din mediul cel drept, spunea Ana Comnena, şi ne indreptam către extreme, ne indepartam de virtute". Chiar şi Isaac al II-lea prin vesmintele sale, parfumurile sale, dar mai ales prin abundenta meselor (ocean de vin) cădea în excesul ce-l putea conduce la tiranie.
Totuşi lipsa de măsura il lanseaza pe om în intreprinderea unor actiuni de forta, iar acest aspect este adesea întâlnit la Bizant pentru ca este sinteza a doua reactii mentale, diferite la origine, dar care erau de multă vreme apropiate; este vorba despre notiunea de exces de care am pomenit şi care corespundea termenului grecesc de ibris din antichitatea elenica (greseala antica a omului care merge prea departe cu bogatia sau cu puterea şi care sfârseste prin declansarea geloziei sau a razbunarii zeilor) şi greseala grava a creştinilor care pot cădea în pacatul orgoliului. în acest sens, Alexios Comnenul reprosa rebelului invins Nichifor Bryennios faptul ca "si-a uitat propria măsura". Aceasta notiune de exces, din care provine la un moment tirania este adesea pusa în raport cu Dumnezeu: lipsa de măsura a unui tiran consista în lipsa de credinţa faţă de providenta divina.
Problemele umane sunt rânduite de Dumnezeu, care se impune oamenilor prin porunci şi autoritate. Nedreptatea şi asuprirea sunt alte doua aspecte ale tiraniei pe care Nicetas Choniates le reprosa "majorităţii Împăraţilor bizantini", care nu suporta bogatia celorlalti, sacrificând tot ce este nobil pentru a lasa frau liber "dorintelor fără margini". în realitate, tirania era considerata o plaga a umanităţii şi o jignire adusa lui Dumnezeu, care detesta nedreptatea. "Cine nu stie, spunea Nicolae Misticul, ca Dumnezeu uraste tirania, iar oamenii din totdeauna au respins pe tirani ca pe o nenorocire a umanităţii". în mod logic, o asemenea atitudine indeamna la revoltă impotriva tiranilor.
In cazul unei erezii, "o tiranie impotriva lui Dumnezeu", toate izvoarele sub influenta partidelor monahale, considerau de exemplu asasinatul lui Leon al V-lea Armeanul (813-820), o pedeapsa dreapta "pentru violarea legii", de care acesta se facuse vinovat. Din acest exemplu apare şi pericolul unei astfel de concepţii: incepând din ce moment tirania devine evidenta, de când avem dreptul legitim de a o combate? dacă fiecare se lasa condus de o apreciere de ordin personal, atunci nu mai avem de-a face cu o autoritate, caci în orice moment, oricine poate decreta, în numele lui Dumnezeu, ca puterea imperiala a deviat de la scopul propus.
Din fericire, Dumnezeu se manifesta atunci când abandoneaza pe un suveran: cine înţelege sau are posibilitatea sa vada semnele care vin din cer, le poate înţelege şi-şi poate explica mai bine de ce un împărat sau vreun dregator al Statului, a avut un sfârşit fericit sau nu. Adesea, Dumnezeu arata casi-a indepartat privirea de la împărat prin diferite cataclisme naturale, care se abat asupra Imperiului. Astfel, domnia lui Mihail al II-lea a cunoscut multe semne ceresti ingrozitoare: cutremure, incendii, asasinate. în acelaşi timp, impotriva lui Mihail al IV-lea, ajuns la tron prin asasinarea lui Roman Arghiros, Dumnezeu s-a dezlantuit prin invazii de lacuste sau a trimis vise unor apropiati ai împăratului cum a fost cazul unui servitor al episcopului Pergamului. Explicatia unor astfel de situaţii era dată chiar de cei care le-au avut: "toate acestea va vin din cauza incalcarii poruncilor lui Dumnezeu".
Cu toate acestea semnul cel mai evident al parasirii celui care a pacatuit, rămânea infrangerea pe campul de lupta, proba zdrobitoare ca împăratul a fost parasit de Dumnezeu. Pentru patriarhul Nichifor, atacul avarilor din 616, era strans legat de căsătoria scandaloasa a lui Heraclie cu una din nepoatele sale. Pentru Mihail Attaleiates infrangerile bizantinilor erau urmarea guvernarii tiranice a lui Mihail al VII-lea: "... raul era prezent în toate domeniile, iar mania lui Dumnezeu s-a abatut asupra regiunilor orientale". în general, orice necaz care venea asupra creştinilor era imputat greselilor împăratului, deoarece basileul era responsabil de toţi creştinii: jaful savarsit de musulmani asupra manastirii sfântul Sava din Palestina nu putea fi decât consecinta susţinerii ereziei iconoclaste de către Leon al V-lea.
In momentul în care semnele erau evidente, era nevoie de cineva care sa preia "initiativa revoltei". Atata timp cât puterea rezista, chiar şi atunci când în mod deschis ea era desconsiderata de Cer, populaţia se multumea cu rugaciunea şi cu cererea la Dumnezeu, sa le trimita pe cineva care "sa fie capabil sa elimine pe tiran". Dacă un om se simtea investit cu o asemenea misiune, el nu putea fi sigur de reuşita sa. Singurul mijloc infailibil în cunoasterea vointei lui Dumnezeu raminea până la urma riscul aventurii, felul în care aceasta lua sfârşit; dacă revoltă esua, insemna ca Cerul conţinua să-l sprijine pe împărat, dacă reusea, autorul ei era considerat noul ales al lui Dumnezeu. La Bizant reuşita rămânea cea mai solida legitimitate, deoarece reprezenta o aprobare din partea lui Dumnezeu, iar revoltă care a condus la izbanda constituia "o initiativa sfânta" animata de "un tel drept", careia uneori i se asocia şi patriarhul.
In virtutea misiunii sale divine, împăratul era decis să-şi apere tronul impotriva celor care ar fi dorit să-l ia. De aceea în caz de revolta, împăratul făcea totul pentru a rezista atacului, iar atunci când iesea invingator, sanctiona prompt atitudinea trădătorilor. aşa s-a intamplat cu Botaniates, care după ce l-a invins pe Bryennios, îşi reafirma în faţă invinsului sau legitimitatea. Au fost şi situaţii în care împăratul ajungea să-şi dea seamă ca a pierdut ajutorul lui Dumnezeu, şi renunţa la putere fără sa mai opuna rezistenta. Astfel, în momentul declansarii revoltei lui Leon al V-lea Armeanul, Mihail I îşi reaminteste de originile obscure ale puterii sale şi se crede blestemat de Dumnezeu, abdicând fără rezistenta. De asemenea, el a trimis insemnele imperiale rebelului şi s-a retras la o manastire, convins ca nu fŕcea decât sa accepte "evenimente dorite de Dumnezeu".
In privinţa lui Nichifor al III-lea Botaniates (1078-1081), el reprezinta tipul suveranului care vrea sa arate până la capat ca este ajutat de Dumnezeu, chiar şi atunci când era practic pierdut. aşa cum rezistase revoltei lui Bryennios tot aşa a rezistat şi celei a lui Alexios Comnenul, dar a incetat orice rezistenta şi a abdicat în momentul în care şi-a dat seamă ca Dumnezeu nu mai este de partea sa. Sentimentul de a fi în orice clipa abandonat de Dumnezeu, i-a determinat pe unii suverani sa se indoiasca de capacităţile lor reale, considerandu-se respin şi chiar şi atunci cad nu era cazul. Mihail al VII-lea avea presentimentul unei revolte şi în prezenta intregii Curti, se compara adesea cu profetul Iona, cerând ca şi acesta "sa fie aruncat în mare".
O asemenea resemnare poate fi explicata prin parerea ca atunci când Dumnezeu şi-a manifestat dezacordul, incercarea de a rezista nu numai ca ar fi inutila, dar ar constitui şi un sacrilegiu, prin rezistenta la voia lui Dumnezeu. Acela care se agata cu toată puterea de tron, atunci când este abandonat de Dumnezeu, inseamna ca lupta impotriva Cerului. Printre obstinatii de putere il putem menţiona pe Mihail al VI-lea, a cărui rezistenta din 1057 parea contemporanilor săi scandaloasa: după ce Isaac Comnenul a fost proclamat împărat, generalul Katakalon Kekaumenos remarca ca dacă s-ar tolera intoarcerea pe tron a lui Mihail al VI-lea - suveranul dezavuat - atunci din Cer va cobori mania dumnezeiasca, din cauza violarii juramantului depus de Isaac. La rândul său, Skilitzes, facând câteva reflectii asupra aceluia şi episod, afirma ca prin rezistenta sa repetata, chiar şi atunci când armata, poporul şi Biserica l-au abandonat, suveranul a pierdut şi singura compasiune care ii mai rămânea după pierderea tronului: Împăraţia lui Dumnezeu. Prin neascultare de vointa lui Dumnezeu, Mihail al VI-lea risca să-şi piarda şi sufletul.
Asa cum Dumnezu da puterea, tot El o poate lua, creştinul având datoria sa urmeze voia Sa. în faţă acestei porunci atât de importante nu mai exista atasament politic sau social. A fi fidel sau a fi credincios insemna la Bizant sa fii alaturi de Dumnezeu. în lumina unei astfel de mentalităţi înţelegem mai bine formula folosita de Alexios Comnenul atunci când il abandoneaza pe Mihail al VII-lea şi se alatura lui Botaniates : "asa cum i-am păstrat lui o credinţa fără retinere, tot aşa iti voi păstra şi tie atasamentul meu deplin".
Acesta este paradoxul puterii politice bizantine: fără ajutorul divin pe pământ, puterea imperiala, sub aparenta absolutismului, masca o lipsa totala de autonomie, iar omnipotenta împăratului nu avea drept echivalent decât fragilitatea sa. Eforturile depuse pentru iesirea din aceasta dilema putea lasa impresia unui sistem politic uneori incoerent, ce va putea fi însă contrazis de incercarile de conciliere intre legile dumnezeiesti şi cele omenesti.


Cursul nr.26
Paleologii şi căderea Imperiului Bizantin (1261-1453)
Cruciadele şi dominatia latina au lasat Imperiul Bizantin intr-o stare de epuizare economica accentuata, cu un teritoriu ce reprezenta numai umbra celui din vremea Comnenilor. La Constantinopol, palate şi cartiere intregi se gaseau în ruina, iar oraşul îşi revenea cu greu de pe urma celor intamplate în 1204. Celelalte localităţi ale Imperiului erau de asemenea imaginea capitalei, sperantele revenirii la prosperitatea de alatadata fiind minime: negustorii venetieni şi genovezi exploatau la maxim comertul cu Orientul grecesc. Imperiul era redus în Asia Mica, la teritoriul Imperiului de la Niceea; în Europa, la Tracia şi la o parte a Macedoniei: "un corp debil, slabit şi mizerabil, având un cap enorm, Constantinopolul" (Ch. Diehl). De jur imprejur erau State independente sau ostile: Trebizonda, care până la cucerirea de către turci, a trăit din propriile resurse; despotatul de Epir şi ducatul Nepratos, State greceşti care acceptau destul de greu suzeranitatea bizantina. Ducatul Atenei, a conţinuat sa apartina francezilor, după care a trecut în mana catalanilor,iar principatul Moreei a revenit în cele din urma Imperiului. în sfârşit, nenumaratele insule şi o mare parte a localităţilor de coasta erau în mana genovezilor şi a venetienilor. Ceva mai departe de acest Imperiu dislocat şi aflat în agonie, se gaseau Statele din Occident, Serbia, Bulgaria şi turcii.
Aceasta era situaţia în momentul în care trupele lui Mihail al VIII-lea Paleologul (12591282), au patruns în Constantinopol. în aceasta ultima perioada a Istoriei Bizanţului (1261-1453) distingem doua etape: domnia lui Mihail al VIII-lea şi cea a succesorilor săi. Anul 1282, când moare Mihail al VIII-lea şi ajunge la tron Andronic al II-lea (1282-1328), a marcat de fapt o ruptura insotita de decadenta bizantina; Mihail al VIII-lea a avut ca principal obiectiv impiedicarea ofensivei latine în Orient, activitatea şi succesul politicii facandu-l drept ultimul mare împărat al Bizanţului.
Un om singur nu putea însă inlatura cauzele profunde ale declinului unui Imperiu epuizat, de aceea succesorii săi nu au putut face mai mult decât sa intarzie deznodamantul final. Andronic al II-lea (1282-1328) şi Andronic al III-lea (1328-1341) au asistat neputincio şi la cresterea puterii turcilor în Asia. Ioan al V-lea (1341-1391), ămpreună cu Ioan al VI-lea Cantacuzino ( 1341-1355) au văzut cum sarbii lui Dusan ajungeau la portile Constantinopolului precum şi primele cuceriri turceşti în Europa.
Sub Manuel al II-lea (1391-1425) şi Ioan al VIII-lea (1425-1448), progresul turcilor a redus Imperiul la capitala şi la imprejurimile acesteia, iar calatoriile umilitoare ale ultimilor doi în Occident pentru a cere ajutor, au rămas infructuoase. "Nu se dorea decât profitul de pe urma mizeriei Imperiului grec, pentru a-l domina religios, pentru a-l cuceri politic şi a-l exploata economic", spunea Ch. Diehl.
Deznodamantul era deci inevitabil şi a survenit în 29 mai 1453, când ultimul împărat bizantin Constantin al XI-lea a murit eroic pe zidurile Constantinopolului asaltat de turci. situaţia internă şi externă a Imperiului în ultima perioada a Imperiului bizantin, Împăraţii au fost nevoiti sa facă faţă unor mari dificultati financiare, introducând noi taxe şi impozite asupra unor categorii sociale exceptate până atunci. Din pacate, aceste măsuri nu au putut fi eficiente intr-un Stat al cărui comert se afla în mana străinilor. Imperiul nu mai putea intretine flota şi pe soldaţii armatei terestre, platiti foarte rau, fapt pentru care aveau loc în mod frecvent revolte. ca intotdeauna la Bizant, disputele religioase au fost reflexul agităţiei politice şi mai ales al disputei în jurul unei eventuale uniri cu Roma.
După moartea lui Teodor al II-lea Laskaris (1254-1258), coroana imperiala a revenit fiului sau minor, Ioan al IV-lea Laskaris (1258-1261), regenta fiind asigurata de un personaj de conditie modesta, George Muzalon. în faţă acestei situaţii, aristocratia condusa de Mihail Paleologul a eactionat violent: Muzalon este asasinat, iar regenta preluata de Mihail Palelogul. Acesta provenea dintr-o familie aristocratica, avea sprijinul armatei şi al clerului, ascensiunea sa datorandu-se meritelor sale şi situaţiei externe care impunea o conducere ferma. Tot acum asistam şi la alcătuirea unei noi coalitii occidentale condusa de Manfred, regele Siciliei şi fiul natural al lui Frederich al II-lea Hohenstaufen, care nelinistiti de consolidarea Imperiului de la Niceea se asociaza cu despotul Epirului, Mihail al II-lea (1237-1271), impotriva împăratului bizantin. Alianta a găsit sprijin şi la regele sarb Uros I, nelinistit şi el de ascensiunea Imperiului bizantin. în ciuda acestor dificultati, Mihail al VIII-lea, cu sprijinul fratelui sau Ioan Paleologul, a obtinut o victorie stralucita în toamna anului 1259 pe Valea Patagoniei, luandu-l chiar prizonier pe principile Ahaiei. El a fost mai târziu eliberat în schimbul cedarii unor localităţi din Peloponez. în vederea anihilarii unei eventuale contraofensive a venetienilor, Mihail al VIII-lea a incheiat în 1261 o alianta cu Genova, care a permis patrunderea pe piata bizantină a acestei republici maritime. Genovezii preiau practic în acest fel suprematia comerciala în Orient, deţinută până atunci de venetieni.
Un alt eveniment deosebit de important a fost incoronarea lui Mihail al VIII-lea în Biserica sfânta Sofia de către patriarhul Arsenie pe 15 august 1261. Actul simboliza renasterea Imperiului bizantin şi crearea unei noi dinastii care a domnit aproape 200 de ani. în schimb împăratul legitim, Ioan al IV-lea Laskaris, a fost izolat.
Pe plan extern, în această perioadă Imperiul bizantin era ameninţat de occidentali: Grecia conţinua sa fie sub dominatia latinilor prin despotatele de Epir, Moreea, Atena, Ahaia, iar despotatele de Epir şi cel de la Tesalia erau ostile Imperiului bizantin. De asemenea, în Nordul Peninsulei Balcanice, sarbii şi bulgarii, îşi marisera regatele în dauna bizantinilor, dar nu erau în stare sa organizeze actiuni ostile de mare amploare impotriva Imperiului decât printr-o politica de aliante.
In Occident, inamicul cel mai puternic era regatul Siciliei, care devenise foarte periculos după moartea lui Manfred, un duşman al papalităţii, cu Carol de Anjou devotat scaunului papal. Din acest moment incepe o perioada de aliante conjucturale cu sarbii lui Uros sau cu bulgarii tarului Constantin, impotriva lui Mihail al VIII-lea, puse la cale de Carol de Anjou. în aceste conditii, Mihail al VIII-lea s-a dovedit a fi un bun diplomat, reuşind sa rezolve dificultatile în care se afla, mai mult prin abilitate politica decât prin forta militara. De partea sa l-a avut şi pe regele Frantei Ludovic al IX-lea, cel care prin participarea la cruciada impotriva arabilor, l-a impiedicat pe fratele sau Carol de Anjou sa atace Constantinopolul. situaţia conflictuala a fost atenuata şi de urcarea pe scaunul papal al lui Grigorie al X-lea (1271-1276), cel care în schimbul neutralităţii lui Carol de Anjou cere lui Mihail al VIII-lea accelerarea tentativelor de unire.
Tentativa de reunificare de la Lyon (1274)
In aceasta situaţie bizantinii erau în faţă unei alegeri delicate: fie erau acceptate conditiile latinilor şi astfel era reconstituita lumea creştină în vederea inlaturarii pericolului otoman, cu riscul unei evidente disolutii intr-un creştinism ce le devenise deja străin, fie îşi prezervau spiritualitatea tradiţionala prin abandonarea oricarei sperante de conservare a Imperiului Oriental. Alegând cea de a doua solutie, bizantinii au ales moartea lor politica, infrangerea de către turci şi au respins moartea culturala ce le-ar fi venit prin unirea cu Occidentul. Mihail al VIII-lea a incercat sa convinga clerul ortodox de necesitatea infaptuirii unirii cu Roma şi în ciuda unei opozitii evidente, el a trimis o delegatie la Lyon formata din fostul patriarh Gherman, marele istoric şi om de stat George Acropolites şi din mitropolitul de Niceea, Teofan. Intre timp, adeptii unirii l-au câştigat de partea sa şi pe Ioan Vekkos, un teolog de frunte care până atunci fusese un adversar al unirii. Chiar dacă divergentele doctrinale nu se agravesera, iar dogma romana avea unii părţizani precum Ioan Vekkos în secolul al XIII-lea sau pe filozoful Dimitrios Cydones în secolul al XIV-lea, bizantinii aveau mari rezerve în privinţa pretentiilor disciplinare ale Bisericii latine. Lumea ortodoxa, în care rolul sinodului tempera şi limita adesea puterea patriarhala, nu putea accepta evoluţia monarhica a Romei tot mai evidenta din secolul al XI-lea. Dacă recunoaşterea suprematiei teoretice a papei putea fi admisa, nu putea fi tolerata impunerea unei dogme de către acesta. Chiar şi părţizanii unirii nu acceptau ca papa sa devina în afara sinodului o autoritate în materie de credinţa. După reforma gregoriana însă, autocratia romana a respins ideea unui sinod, singurul loc în care bizantinii ar fi acceptat sa se realizeze unirea. Sinonima cu supunerea faţă de Roma, unirea devenea o afacere pur politica, care urma sa asigure Bizanţului sprijinul roman în lupta impotriva dusmanului musulman.
Unirea care s-a realizat la Lyon în 6 iulie 1274 nu a fost inteleasa nici de cler, nici de popor: respinsa de Statele greceşti dizidente precum Epirul şi Tesalia, ea a fost abandonata şi de fiul lui Mihail al VIII-lea, Andronic al II-lea, în momentul în care necesităţile politice nu o mai cereau.
Tot ratiuni tactice au condus şi la alte tentaive făcute pe vremea Împăraţilor Andronic al III-lea (1328-1341), Ioan al V-lea (1341-1391) şi Manuel al II-lea (1391-1425). Aceste incercari au culminat practic cu o adevărata catastrofa spirituala pentru Biserica bizantina: conciliul de la Ferrara Florenta din 1438-1439, care s-a incheiat cu capitularea în faţă Romei a celor care au semnat unirea.
Pentru a înţelege dramatismul momentului, trebuie sa ne imaginam deruta în care se aflau bizantinii în faţă iminentei distrugeri a Imperiului de către Islam şi presiunea financiara exercitata de latini: nu aveau bani pentru a se intoarce la Constantinopol. La acestea se adaugau şi alte presiuni psihologice venite din partea împăratului şi a intrigilor latinizante care urmareau realizarea cu orice pret a unirii. sărbătorirea în 1939 de către catolici a jubileului unirii de la Ferrara-Florenta a reprezantat dovada unei profunde neantelegeri a adevăratei conştiinţe ecleziale a Bisericii Ortodoxe. Faptul ca Marcu Eugenicul, episcopul Efesului, nu a semnat actul de unire, l-afăcut pe acesta sa devina practic reprezentantul autorizat al credinţei Bisericii Ortodoxe, al experientei şi tradiţiei sale.
In momentul în care bizantinii au revenit la Constantinopol, ei au respins unirea care le fusese impusa, iar căderea Imperiului câţiva ani mai tarziu, elimina în mod tragic ratiunea acestui act. Imperiul pentru care unii erau gata sa sacrifice Ortodoxia, inceta sa mai existe. Aceste tentative de unire au consolidat practic separarea: problema unităţii Bisericilor a fost multă vreme amestecata cu minciuna şi calculul. Biserica nu cunoaste decât unitatea, deci nu poate recunoaşte un eventual "acord de unire". Uniatismul implica practic o lipsa de incredere în unitate, o negarea a actiunii harului, care poate anula orice neintelegere. Indepartarea mutuala a Orientului de Occident, s-a incheiat printr-o separare completa: Orientul ortodox şi Occidentul catolic.
Revenind la unirea de la Lyon din 1274, putem spune ca a fost urmata de unele consecinţe. Pe plan extern, situaţia politica s-a ameliorat. Carol de Anjou şi venetienii au fost opriti de la atacul asupra Constantinopolului, iar Mihail al VIII-lea a obtinut unele victorii pe mare impotriva venetienilor. Pe plan intern, Mihail al VIII-lea a declansat o ampla actiune de persecutare a celor care nu acceptasera unirea, inchisorile fiind pline acum cu oameni provenind din rândul tuturor claselor sociale. După moartea lui Carol de Anjou în 1282, împăratul a scapat de cea mai grea amenitare din vremea sa, evenimentul diminuând totodata şi puterea de actiune a sarbilor şi bulgarilor.
Imperiul Bizantin sub urmaşii lui Mihail al VIII-lea.
Primele conflicte cu turcii otomani
Odata cu moartea lui Mihail al VIII-lea în 1282, a inceput practic declinul Imperiului bizantin. Procesul a avut la baza cauze multiple: incapacitatea urmaşilor lui Mihail al VIII-lea de a gestiona corespunzator situaţiile de criza, structura socială şi economica fragila a societăţii bizantine, patrunderea progesiva a genovezilor şi venetienilor pe pietele interne bizantine. Sub urmasul său, Andronic al II-lea (1282-1328) asistam la inmultirea problemelor interne. Criza financiara l-a obligat sa renunte la intretinerea flotei şi sa lase apărarea maritima pe seamă genovezilor, lucru care se va dovedi a fi o mare greseala: Imperiul bizantin depindea din punct de vedere economic şi militar de genovezi. Andronic al II-lea a limitat şi efectivele armatei terestre, neputând rezista turcilor. Pe plan religios, el a avut o atitudine diferita faţă de cea a Tatălui său, fiind un adversar al unirii de la Lyondin 1274. în acest sens l-a inlocuit pe patriarhul Ioan Vekkos cu Iosif, iar inaltii funcţionari care acceptau unirea erau sco şi din funcţie. O măsura importanta luata de Andronic a vizat statutul Muntelui Athos, prin hrisovul din 1291 el trecând manastirile sub autoritatea directa a patriarhului.
Protosul sfântului Munte, care din vremea lui Alexios I Comnenul era confirmat de împărat, acum era recunoscut de patriarh. De asemenea, sub Andronic al II-lea a fost alcătuita o noua Notitia episcopatum, care trebuia sa corespunda noilor cerinte ale timpului, fiind menţionate în aceasta lista Mitropolia Vicinei şi episcopia Vlahilor.
In mod firesc, slabiciunile de pe plan intern au condus la o politica externă modesta, în care sa cautat asigurarea linistii prin tratative de pace cu popoarele din Nord, Sud, Est şi Vest. Cu toate acestea, împăratul Andronic al II-lea a comis o grava greseala prin amestecul sau în conflictul dintre venetieni şi genovezi din anul 1294. Initial, bizantini au fost alaturi de genovezi, fapt care a condus la un coflict deschis cu venetienii, din care au câştigat cei din urma, iar pacea din 1302 era defavorabila bizantinilor. La rândul lor turcii reuşisera ca până la 1300 sa cucerească intreaga Asie Mica şi sa controleze mai multe oraşe. Instalarea lor în Bitinia, lângă Constantinopol le-a permis sa patrunda mai usor în Peninsula Balcanica. Pentru a face faţă acestui grav pericol, Andronic al II-lea a recurs la mercenari, permitând trecerea în Imperiu a cca. 16.000 de alani, care urmau sa lupte cu turcii. Cu toate acestea, bizantinii au fost infranti, iar Andronic al II-lea a cerut de dată aceasta ajutor catalanilor, condu şi de Roger Flor. Acesta poseda o armata de 6.500 de soldaţi catalani şi 36 de corabii, care se angajasera impotriva turcilor cu conditia ca Roger Flor sa primeasca titlul de mare duce (comandant al armatei bizantine). în 1304 catalanii au pornit o ampla campanie impotriva turcilor, incheiata cu eliberarea unor regiuni din Frigia. După aceasta dată apar neintelegeri intre bizantini şi catalani, iar după uciderea lui Roger Flor din 1305, intr-un complot organizat de fiul lui Andronic al II-lea, Mihail al IX-lea, se ajunge la jafuri în Thesalia, Macedonia, Tracia şi Muntele Athos. Catalanii nu au reuşit sa cucerească Tesalonicul indreptandu-se către ducatul Atenei unde i-au alungat pe francezi. Timp de 70 de ani Atena şi Teba au trecut de sub dominatia franceza sub cea a catalanilor. Aceste câteva date ne arata cât de fragil devenise Imperiul bizantin în Peninsula Balcanica, situaţie agravata ulterior de războaiele civile dintre Andronic al II-lea şi nepotul sau Andronic al III-lea.
Razboaiele interne dintre cei doi au tulburat viaţa bizantină în al treilea deceniu al secolului al XIV-lea. Era practic inceputul unei perioade de lupte civile care vor conţinua şi în deceniul al cincilea al secolului al XIV-lea, contribuind la dezagregarea Imperiului bizantin, la slabirea fortelor sale. Motivele acestui conflict de familie erau de natura personala, dominate mai ales de comportamentul imprudent al nepotului. Printre părţizanii lui Andronic al II-lea s-a aflat şi viitorul împărat Ioan al VI-lea Cantacuzino461. Conflictul s-a incheiat în 1328 cu infrangerea şi inlaturarea de pe tron a lui Andronic al II-lea.
In Asia Mica, turcii aufăcut progrese notabile, cucerind rând pe rând Brusa în 1326, Niceea în 1329 şi Nicomidia în 1337. La moartea lui Andronic al III-lea în 1341, ei devenisera practic stăpânii Asiei Mici şi făceau dese incursiuni în Tracia. Asemenea sarbilor ei au profitat sub domnia lui Ioan al V-lea (1341-1391) de luptele interne ale Bizanţului: Ioan Cantacuzino care-şi căsătorise faţă cu sultanul Orkhan conta pe ajutorul turcilor în vederea obtinerii tronului, permitând instalarea acestora în Tracia şi oferindu-le un loc pe malul european al Dardanelelor. Din acest moment turcii nu au incetat sa intervina în problemele interne ale Imperiului. Ei şi-au consolidat pozitia în regiunea Gallipoli, punct de plecare spre Balcani. Murad I a cucerit Tracia, Filipopoli, Adrianopole, unde practic îşi instaleaza şi capitala ca semn distinct al ambitiilor lor europene. în faţă acestui pericol, Ioan al V-lea a incercat o oarecare apropiere de Occident: el se deplaseaza la Roma în 1369, acceptând o marturisire de credinţa conforma cu dogma catolica, în care il recunostea pe papa drept conducatorul creştină tatii. Acest acord a rămas la fel de lipsit de perspective precum cel de la Lyon, dar la intoarcere el a trecut pe la Venetia, unde a fost retinut ca debitor insolvabil. Ioan al V-lea este în cele din urma eliberat contra sumei datorate de către fiul său, Manuel. Turcii şi-au conţinuat ofensiva, zdrobind Imperiul sirb în Bătălia de la Kossovo din 1389 şi trecandu-i pe bulgari sub dominatie.
Ioan al V-lea Paleologul şi Ioan al VI-lea Cantacuzino
După moartea lui Andronic al III-lea la 15 iulie 1341, succesor a rămas Ioan al V-lea (13411391), fiul său, ămpreună cu mama sa, Ana de Savoia. La rândul său, Ioan Cantacuzino, ca apropiat al împăratului decedat, pretindea rolul de regent. Aceste pretentii au dus la formarea unei puternice opozitii formata din Ana de Savoia şi patriarhul Ioan Calecas. Cel mai periculos adversar al primului ministru a fost însă Alexis Apocaucos, un bun general, recompensat pentru meritele sale cu bogatii şi onoruri. Intrigile interne la care s-au adaugat pericolele externe au agravat şi mai mult criza interna.
Turcii, care ajunsesera la malurile Asiei Mici, au intreprins expediţii pe tarmurile Traciei, sarbii inaintasera până la Tesalonic, iar bulgarii ameninţau sa intre şi ei în război. Ioan Cantacuzino reuşeşte totu şi sa restabileasca pacea cu ajutorul trupelor pe care le recruta pe cont propriu. în acest moment s-a declansat în mod deschis un adevărat război civil: Ioan Cantacuzino se declara împărat la Demotica în 1341, recunoscând totodata legitimitatea lui Ioan al V-lea şi pe mama sa, Ana de Savoia. Prin aceasta declaratie el dorea sa arate ca nu lupta impotriva familiei imperiale, ci impotriva lui Alexis Apocaucos. De partea lui Cantacuzino erau aristocratii şi nobilii din Tracia, precum şi calugarii isihasti. Adversarii proveneau din rândul paturii de mijloc, a claselor de jos şi dintre părţizanii proocidentali. războiul civil dintre Cantacuzino şi Apocaucos era agravat şi de cresterea puterii sarbilor condu şi de Stefan Dusan şi de cea a turcilor. în plus, intervenţia puterilor străine avea loc intr-un moment în care societăţea bizantină era divizata din punct de vedera religios, iar puterea militara era slabita.
Isihasmul, un curent vechi în spiritualitatea bizantina, a fost evidentiat de Sfinţii Simeon Noul Teolog şi Grigorie Sinaitul. Idealul suprem al isihastilor era ca prin curatirea de patimi sa ajunga la starea de liniste care sa permita vederea luminii taborice, de la Schimbarea la Fata. Pentru a atinge acest tel monahii luptau cu patimile lor şi de multe ori alegeau, pentru eficientizare, izolarea. Ei foloseau şi o poziţie speciala a corpului, îşi potriveau capul cu barba în piept şi cu privirea spre inima, rostind rugaciunea: "Doamne Iisuse Hristoase milueste-ma". Practica şi concepţia ca lumina taborica poate fi vazuta, a creat o serie de dispute în Imperiul Bizantin. Au existat oameni care au contestat valabilitatea luminii taborice, printre aceştia numărandu-se şi calugarul Varlaam din Calabria (Sudul Italiei). Varlaam ii numea pe isihasti în mod ironic, "privitori în buric", spunând ca lumina taborica nu este eterna, deci nu poate fi vazuta. în acest context apare sfântul Grigorie Palama, "campionul" doctrinei isihaste, care aduce o distinctie esentiala intre fiinta divina (ousia) şi lucrările ei (dinamis). Pentru a explica şi mai bine raportul dintre fiinta şi lucrare, Palama spunea ca esenta soarelui nu poate fi cunoscuta, dar putem vedea efectul său. Sistemul isihast implinea dorinta omului de a se uni cu Dumnezeu, creând o punte de legătura intre lumea de aici şi cea de dincolo. Aceasta era o nostalgie mai veche a creştinilor, manifestata şi pe parcursul disputelor hristologice. Isihasmul a fost declarat doctrina oficială a Bisericii bizantine în urma sinodului din anul 1351 de la Constantinopol, iar intre 1351-1356, reprezentantul gandirii scolastice occidentale, Grigore Akindin, a fost condamnat. Victoria lui Palama din 1351 nu era completa pentru ca Biserica evita sa condamne pe adversarii isihasmului. Un obstacol pentru isihasm au fost Ana de Savoia şi patriarhul Ioan Calecas; sfântul Grigorie Palama este arestat ajungându-se ca pe plan religios Imperiul sa fie împărţit în doua grupari.
In vara anului 1345 a murit la Constantinopol Alexis Apokaukos, lucru care i-a dat posibilitatea lui Ioan Cantacuzino (1347-1354) sa obtina unele victorii cu ajutorul turcilor. Pe 21 mai 1346 el a fost incoronat la Adrianopol ca împărat de către patriarhul Ierusalimului, fapt care marca legalitatea declaratiei de la Demotica din 1341. Pe dată de 3 februarie 1347 Ioan Cantacuzino a intrat triumfal în Constantinopol, fiind recunoscut ca împărat chiar şi de către adversarii săi. în noile conditii, Ana de Savoia îşi schimba atitudinea faţă de isihasm, il depune din scaunul patriarhal pe Ioan Calecas, pe care-l inlocuieste cu Isidor, iar sfântul Grigore Palama este scos din inchisoare. Instalarea pe tron a lui Ioan Cantacuzino a reprezentat victoria isihasmului.
Pe plan extern, Ioan al VI-lea Cantacuzino a colaborat chiar şi cu turcii, păstrandu-şi interesul pentru teritoriile grecesti, atitudine manifestata prin fondarea despotatului de Moreea şi va fi ostil genovezilor. Ostilitatea faţă de aceştia din urma era justificata de taxele de 80% pe care genovezii le incasau de la bizantini pentru trecerea prin Bosfor. Trupele bizantine sunt însă infrante în 1349, iareforturile de refacere a flotei au fost zadarnice. în 1352 se declanseaza din nou războiul civil dintre Ioan Cantacuzino şi Ioan al V-lea Paleologul, incheiat cu abdicarea primului, în noiembrie 1354. Din acest moment, Ioan Cantacuzino imbraca haina monahala, se retrage la Athos, unde este influentat de doctrina isihasta.
Cu prilejul războaielor civile care au avut loc în această perioadă la Bizant, întâlnim şi conducatori dobrogeni aflati sub conducerea lui Dobrotici. El se afla în fruntea unui despotat care fusese intemeiat intre anii 1320-1322 şi cuprindea regiunea numita "tara Cavernei", adicatinutul dintre Varna şi Caliacra. Tot în cadrul războielor civile de la Bizant din 1346 aflam şi numele lui Balica, un conducator dobrogean, care a intervenit în luptele dintre bizantini prin trimiterea a 1.000 osta şi ce urmau sa lupte sub conducerea lui Dobrotici alaturi de Ana de Savoia şi de Ioan al V-lea.
Rolul jucat de Dobrotici este evidentiat şi prin faptul ca el ajunge sa fie despot peste un ţinut cuprins intre Varna şi Caliacra, iar formatiunea sa politica devine foarte importanta în Balcani. în 1386 Dobrotici a murit, iar fiul sau Ivanco scotea propria moneda de aur, ceea ce demonstra ca Statul dobrogean îşi menţinea la acea dată independenta. atât Dobrotici cât şi fiul sau Ivanco au avut legături stranse cu Vlaicu Voda şi cu Mircea cel Batran.


Cursurile nr.27-28
Situatia Imperiului Bizntin sub ultimii
împăraţi paleologi (1391-1448)
Domnia lui Manuel II (1391-1425), urmasul lui Ioan al V-lea, a inceput în condiţii deosebit de grele, Imperiul fiind redus practic la capitala, iar o buna parte a Peloponezului se afla în mana turcilor. în iarna anilor 1393-1394, Baiazid l-a somat pe noul împărat şi pe conducatorii statelor slave din Balcani să-i aduca omagiu. "Invităţia" a fost urmata de blocarea Constantinopolului, oprirea aprovizionarii cu apa, astfel încât capitala era asfixiata de mizerie. Din 1393, pe fondul lipsei de unitate dintre diferitele State creştine, turcii au reuşit sa cucerească pe rând Bulgaria în 1393, care a rămas sub stăpânirea lor timp de 500 de ani, apoi Serbia şi Dobrogea. Mircea cel Batran a reuşit sa şi păstreze independenta prin plata unui tribut. După infrangerea de la Nicopole din 1396, împăratul bizantin, profund descurajat a adresat mai multe apeluri lumii creştine: s-a adresat rusilor, papei, venetienilor, regilor Frantei şi Angliei. în acest demers al sau a intreprins calatorii la Venetia, la Roma, unde s-a întâlnit cu papa Bonifaciu al IX-lea, merge la Paris, unde se intalneste cu Henric al IV-lea, fără a obtine mare lucru. Salvarea a venit însă din Est, mai precis de la conducatorul mongol Timur-Lenk sau Tamerlan, care sub pretextul supunerii de către turci a pastorilor anatolieni, musulmani suniti ca şi ei, intervin în Asia Mica şi nimicesc armatele otomane la Ankara pe 20 iulie 1402. Baiazid insuşi estefăcut prizonier şi moare câteva luni mai târziu în captivitate. Intre 1402 şi 1413 asistam la o reconstituire a Imperiului edificat de către Baiazid. Procesul a fost influentat profund de luptele dintre cei patru fii ai lui Baiazid Ilderim, incheiate în 1413. După ce şi-a eliminat fratii, Mahomed I a rămas conducatorul sultanatului, fiind însă obligat sa facă faţă în conţinuare numeroaselor revolte, dar mai ales lui Mustafa, un fiu nelegitim al lui Baiazid. această perioadă de criza putea constitui un bun prilej de salvare a Imperiului bizantin de către Occident, cu atât mai mult cu cât Mahomed I s-a aratat mai degrabă prietenos cu Manuel. Din păcate irealismul roman, care a apreciat gresit progresul partidului antiunionist de la Bizant şi din Tarile slave, lunga paralizie a Venetiei care până în 1437 a luptat impotriva Ungariei precum şi războiul de 100 de ani, care a neutralizat Franta şi Anglia, au premis turcilor sa se redreseze, fără a fi nevoiti sa facă faţă unui eventual atac venit din Vest. în acelaşi timp, această perioadă a inregistrat şi un rezultat pozitiv:
Manuel a putut profita de anii de pace pentru a restabilii ordinea în despotatul Moreei, unde se succedasera fratele său, Teodor I şi proprii săi copii, Teodor al II-lea şi Constantin al XI-lea. Mahomed moare în anul 1421, succesor la tron fiind fiul său, Murad al II-lea (1431-1451), care reia practic politica lui Baiazid. Fiul lui Manuel, Ioan al VIII-lea, asociat la tron din ianuarie 1421, comite o grava eroare: incearca, fără succes, sa puna în locul lui Murad pe Mustafa. De aceea, din 1422 Constantinopolul este supus unui nou asediu, care nu a determinat un eventual ajutor occidental. în primavara anului 1423, turcii au devastat Grecia, au patruns pe teritoriul Moreei, iarTesalonicul a fost cucerit pe 29 martie 1430. în 1425 Manuel al II-lea Paleologul moare, tronul fiind preluat de fiul său, Ioan al VIII-lea (1425-1448), aria sa de domnie limitandu-se practic la capitala. ceilalţi fraţi ai săi, Andronic al IV-lea şi Teodor al II-lea, conduceau celelalte regiuni care mai existau.
Asemenea Tatălui său, Ioan al VIII-lea a incercat de la inceput sa facă faţă ofensivei turceşti printr-un ajutor occidental. După asediul Constantinopolului din 1422, Ioan al VIII-lea vizitase deja în calitate de succesor la tron curtile occidentale, iar în 1431 tratativele de unire dintre cele doua Biserici au fost reluate în contextul în care papa conditiona un eventual ajutor militar de finalizarea lor. Practic, în faţă ascensiunii turcilor, împăratul Ioan al VIII-lea s-a decis sa incerce imposibilul: unirea cu latinii. Tatăl său, care petrecuse ani buni în Occident după ajutoare ii spusese de altfel ca "de speriat ii poti speria pe turci cu gandul ca ai sa faci unirea cu latinii, dar eu nu-ti dau deloc sfatul sa faci aşa ceva, pentru ca nu-i vad pe-ai nostri dispu şi sa gaseasca vreo modalitate de unire şi înţelegere cu latinii. Teama imi este sa nu se facă schisma şi mai rea şi atunci iata ca ne-am dat de gol şi în ochii păgânilor". Cu toate acestea Ioan al VIII-lea incearca, iar în 1431 are loc la Basel un sinod general, care proiecta unirea cu grecii. participantii la acest sinod, au trimis în 1437 delegati la Constantinopol, care au incheiat o conventie cu trimisii greci pentru ca ei sa soseasca mai întâi în apele teritoriale ale Italiei şi după aceea sa se decida locul unde urma sa se tina sinodul care dorea unirea. Pe dată de 18 septembrie 1437, prin bula Doctoris gentium, papa Eugen al IV-lea a hotărât transferul sinodului de la Basel la Ferrara, pe coasta orientală a Italiei. în luna noiembrie 1437, Ioan al VIII-lea Paleologul, insotit de fratele sau şi de o delegatie compusa din aproximativ 700 de persoane, au plecat spre Italia cu corabiile puse la dispozitie de către papa.
Din impunatoarea suita imperiala mai făceau parte: patriarhul ecumenic Iosif al II-lea care va muri în timpul lucrărilor, Visarion mitropolitul Niceei, favorabil unirii cu latinii din motive politice, Antonie mitropolitul Heracleei, Marcu Eugenicul al Efesului, marele adversar al unirii, Dionisie de Sardes, Grigorie Mamas, duhovnicul împăratului şi Silvestru Syropulos, marele eclesiarh al Patriarhiei Ecumenice, cel care a scris Istoria sinodului unionist de la Ferrara-Florenta. Din partea celorlalte Biserici au participat: mitropolitul Isidor al Kievului, din partea marelui principe al Moscovei Vasile al II-lea (1425-1462), Biserica Georgei prin mitropolitul Grigorie al Georgiei, un episcop şi un laic. Din ţara noastra au fost trimi şi la lucrări: mitropolitul Damian al Moldovei de neam grec, insotit de vicarul său, protopopul Constantin şi un delegat mirean, logofatul Neagoe, probabil loctitorul Episcopiei sau Mitropoliei Romanului. Mitropolia Ungrovlahiei, care se indeparteaza acum de tradiţionalele legături cu Patriarhia de la Constantinopol, Arhiepiscopia sarba de la Ipek sau Arhiepiscopia de la Ohrida nu au fost reprezentate.
De partea cealalta, a latinilor, s-au remarcat la discutii: cardinalul Iuliu Cesarini, fost presedinte al sinodului de la Basel, Ludovic, arhiepiscop de Forli şi Ioan de Raguza (Dubrovnicul de astazi). lucrările sinodului au inceput pe 9 aprilie 1438 la Ferrara, apoi s-au mutat la Florenta şi s-au incheiat cu proclamarea unirii pe 6 iulie 1439. Cu toate ca unirea parea mai bine realizata decât cea de la Lyon, populaţia Constantinopolului s-a opus iar Marcu Eugenicu nu a semnat actul unirii, ceea ce l-a determinat pe papa sa spuna: "daca Marcu nu a semnat n-amfăcut nimic". hotărârile acceptate de împărat şi de cei care au semnat actul de unire din partea ortodocsilor reflecta în buna parte deruta în care se aflau bizantinii în acele momente în care turcii ameninţau distrugerea Imperiului, iar ipsurile impuneau o presiune puternica din partea latinilor. în afara consecinţelor religioase, unirea a avut şi consecinţe politice, printre acestea cea mai importanta fiind neincrederea lui Murad al II-lea.
A urmat o perioada de conflicte armate, în care s-au implicat şi sarbii, ungurii, romanii sau polonezii, incheiata cu victoria turcilor de la Varna din 1444. Aceasta infrangere a avut consecinţe mai grave decât cea de la Nicopole, descurajând profund lumea creştină . în 1446, sultanul Murad al II-lea progreseaza şi în Sudul Greciei, cucerind regiuni precum Focida şi Beotia, ajungând până la Muntii Pindului. Singurul care a rezistat mai mult a fost albanezul Skanderberg, mai precis până la moartea sa survenita în 1468. în aceste conditii, Ioan al VIII-lea moare la Constantinopol în 1448, tronul fiind preluat de către Constantin al XI-lea Dragases, care după mama sa provenea dintr-o familie sarba. în februarie 1451 a murit şi Murad al II-lea, iar succesorul său, Mohamed, va fi cuceritorul Constantinopolului. în primele zile ale lui aprilie 1453, Mohamed a mobilizat o armata numeroasa sub zidurile capitalei Imperiului bizantin şi după 7 saptamani de asediu, asaltul final este dat pe 29 mai. în Bătălia finala a murit şi Constantin Dragases, istoricii afirmând ca aceasta cucerire s-a datorat şi faptului ca o poarta a cetăţii ramasese deschisa, lucru speculat din plin de către turci. Cucerirea oraşului imperial de pe malul Bosforului de către Mohamed insemna căderea oficială a Imperiului bizantin. Prin aceasta victorie turcii realizau un pod intre regiunile detinute în Europa şi cele din Asia Mica. Posesiunile bizantine, latine sau slave din Peninsula Balcanica au fost şi ele repede absorbite de către acest mare Imperiu. Astfel, Atena căde sub otomani în 1456, despotatul de Moreea în 1456, Imperiul de la Trapezunt în 1461, despotatul sarbesc în 1456, iar regatul bosniac în 1463. Până la sfârşitul secolului al XV-lea şi celelalte tari slave precum şi albanezii au avut aceea şi soarta, astfel încât turcii au ajuns sa aibe drept graniţa de Vest, Marea Adriatica.
Caderea Bizanţului s-a datorat fără indoiala inbatranirii instituţiilor sale, lipsurilor unui Stat cladit pe un principiu autoritar şi care nu mai avea forta unei reforme. căderea sa a avut însă şi alte doua mari cauze deja pomenite: cruciadele şi antagonismul religios dintre Orient şi Occident.
Cruciadele au ruinat inutil Bizanţul, pentru ca occidentalii au fost incapabili sa se menţina în Orient. Singura speranta rămânea o posibila înţelegere intre greci şi latini pentru apărarea creştină tatii. Toate eforturile în acest sens s-au lovit de pretentiile exagerate ale papalităţii, de neintelegerea latinilor sau de obstinatia grecilor. Atunci când Imperiul Bizantin a fost cucerit de turci, disparitia sa a lasat un mare gol în lume. Timp de 11 secole el jucase un rol important, uneori chiar decisiv în istoria Orientului şi a Occidentului. De la Roma, Bizanţul primise şi conservase moştenirea lumii antice, în momentul în care "cetatea eterna" era ameninţata cu disparitia de către invaziile barbare. Dintr-o civilizatie păgâna, decadenta şi incapabila de innoire, Bizanţul a reuşit sa facă o civilizatie creştină , care sa raspunda mai bine nevoilor unei conştiinţe exigente. Elenismului primar căruia i-a asigurat conţinuitate, limba greaca fiind în acelaşi timp simbol şi instrument, Bizanţul i-a adaugat roadele unui lung contact cu orientul persan şi cel musulman.
Mostenirea bizantină s-a transmis prin savantii ei, misionari, comercianti sau soldaţi tuturor popoarelor cu care au intrat în contact; arabii şi turcii au fost şi ei influentati; popoarele slave le datoreaza religia şi instituţiile, iar după căderea Constantinopolului, mulţi savanti greci s-au refugiat în Occident, aducând cu ei şi foarte multe cunostinte.
Cucerirea Constantinopolului
Cucerirea Constantinopolului de către turci la 29 mai 1453 constituie unul dintre evenimentele importante ale istoriei universale, iar consecinţele ei se resimt până astazi. Declinul Imperiului Bizantin a inceput din secolul al XII-lea, când cavalerii occidentali ai cruciadei a IV-a (1202-1204), manevrati de Venetia, pentru interesele ei comericiale în Orient, au atacat Constantinopolul la 13 aprilie 1204. Moştenirea Bizanţului au ravnit-o pe rând bulgarii, sarbii, latinii, dar mai ales turcii din Asia Mica. Popoarele balcanice, greci, bulgari, sarbi, albanezi, ravasite de naţionalism şi lipsite de unitate în faţă pericolului comun, au cazut rând pe rând sub dominatia turcilor. Serbia a fost cucerita definitiv în 1459, Bulgaria în 1396, Grecia în 1459-1460, Bosnia în 1463, iar Egiptul în 1517. Intregul Orient ortodox, cu exceptia Rusiei, se afla sub jugul islamic, care s-a menţinut timp de patru veacuri. această perioadă a marcat profund mentalitatea Bisericii Ortodoxe.
Incercând sa definim natura jugului turcesc, trebuie mai întâi sa amintim ca nu poate fi vorba la inceput de o persecutare generalizata a creştinilor. Atunci când Mohamed al II-lea a intrat în Constantinopol, după trei zile de asediu, el a instaurat ceea ce s-a numit la acea vreme "legea şi ordinea". Sultanul Mahomed al II-lea nu era un barbar: el fusese deja la Constantinopol, cunoastea limba greaca, iar în initiativa de a cuceri Bizanţul el era stimulat şi de dragostea sincera pe care o nutrea faţă de creatiile grecesti. Unii istorici au remarcat chiar faptul ca în suita sa "erau unii creştini care se bucurau de favorurile sale şi care-i serveau ca secretari". Mahomed se gandea să-şi consolideze Imperiul şi cu ajutorul culturii grecesti. în plus, Coranul chiar daca-i pomeneste pe creştini ca fiind necredinciosi, recunoaşte în persoana lui Iisus un Profet, căruia ii datorau respect. De aceea, după cucerirea Constantinopolului una dintre primele initiative ale turcilor, a fost invităţia adresata grecilor de a-şi aleage un patriarh (alegerea l-a vizat pe Ghenadie Scolarul, unul dintre participantii la Conciliul de la Ferrara-Florenta). toţi creştinii erau obligati sa plateasca anual haraciul, aceasta fiind practic singura lor obligatie faţă de cuceritori. în schimb, patriarhul se bucura de libertate deplina în administrarea Bisericii şi nimeni nu avea dreptul sa se amestece în hotărârile sale. Persoanele din anturajul patriarhului, episcopi sau preoţi, erau persoane declarate inviolabile; clerul era scutit de impozite. Chiar dacă jumatate din bisericile din Constantinopol au fost transformate în moschei, Poarta nu se amesteca în problemele interne ale Bisericii. Libertatea de a tine sărbătorile şi de a respecta cultul public erau recunoscute; căsătoriile, inmormantarile şi alte slujbe puteau avea loc fără nici o restrictie. Celebrarea Pastilor era autorizata în toate oraşele şi satele. Intr-un cuvant, Biserica avea permisiunea de a rămâne Biserica, iar creştinii îşi puteau păstra religia.
Nu trebuie uitat însă un alt aspect fundamental şi anume acela privind statutul creştinilor în Imperiul turc: spre deosebire de arabi, pentru turci, care nu erau fanatici în materie de religie, creştinismul era credinţa naţională a grecilor, aşa cum cea mahomedana era cea a turcilor. ca şi în iudaism, de-o maniera generala putem spune ca islamul nu făcea distinctie intre societăţea seculara şi cea religioasa. instituţiile civile şi politice ale societăţii musulmane, justitia, legile erau determinate de islam, nefiind aplicabile celor care nu erau musulmani. Patriarhul devine acum Milet Pasa sau etnarh, adicaseful natiunii, iar ierarhia bisericeasca a fost insarcinata cu administrarea civila a populaţiei creştine. Ea judeca pe creştini conform legilor grecesti, tribunalele sale erau recunoscute de Poarta, iar sentintele trebuiau executate de autorităţile turcesti. creştinii puteau avea de asemenea propriile lor scoli şi propria programa de Învăţământ. în mod teoretic, Biserica devenea un fel de Stat în Stat.
In mod formal, putem considera pozitia Bisericii în Imperiul turc ca fiind solida, numai ca nu putem lua în consideratie numai acest aspect. în realitate, situaţia Bisericii era adesea dramatica, fiind greu de descris toate suferintele, umilintele sau adevăratele persecuţii indurate. Sultanul turc era izvorul tuturor drepturilor, favorurilor sau defavorurilor şi nu dadea nimanui socoteala pentru actiunile sale. în filozofia religioasă a islamului, creştinii erau considerati rayah, adică un popor cucerit, necredinciosi; ei nu aveau nici drepturi reale, nici cetatenie. Chiar şi Mahomed al II-lea, un om cu un nivel politic şi cultural ridicat, savarseste unele abuzuri, exemplul cel mai cunoscut fiind atunci când confisca patriarhului Ghenadie biserica celor 12 Apostoli, pe care cu puţin timp mai inainte tot el i-o acordase. Imperiul otoman va intra în scurt timp intr-o perioada de declin politic şi arbitrariu, cinismul şi coruptia devenind regula. Drepturile patriarhului au fost reduse în mod progresiv; nu-i mai rămânea decât tristul "privilegiu" de a fi responsabil al creştinilor. în sec. al XVIII-lea, 48 de patriarhi s-au succedat intr-un interval de 73 de ani. Unii dintre aceştia au fost depu şi din scaun după care au fost reasezati, ajungându-se chiar la reinstalarea unora de 5 ori; mulţi au suferit moarte martirica. La rândul lor bisericile erau pangarite, iar Sfintele Daruri profanate. în secolul al XIX-lea, Turcia, era în plina descompunere, numai ca era în conţinuare susţinuta de natiunile europene, care vedeau în ea o contragreutate în faţă Rusiei. Chiar dacă la un moment dat asistam la o serie de reforme prin care sultanii, incercând sa europenizeze Turcia, ameliorau intr-un fel situaţia creştinilor, aceştia din urma au avut de infruntat noi persecuţii. La rândul lor, grecii din Turcia şi din Constantinopol au platit insurectia greaca din 1821 prin masacre cutremuratoare.
Anul 1821 este marcat şi de martiriul patriarului Grigorie al V-lea, omorat chiar în ziua de Pasti a anului 1821. A doua jumatate a sec. al XIX-lea a fost marcată de nenumarate revolte ale creştinilor şi de represiunea sângeroasa a turcilor. A fost o perioada de lupta deschisa şi de masacre.
Anul 1861 a reprezentat mai multe revolte în Bosnia, Hertegovina, Serbia, ţara romaneasca, Moldova şi Bulgaria; în 1866 asistam la o rebeliune în Creta, iar în 1875 la noi revolte în Bosnia şi Hertegovina. Perioada stăpânirii turceşti a fost marcată în istoria Ortodoxiei şi de o dezvoltare fără precedent a naţionalismului religios. Cauzele pot fi cautate chiar la Bizant, acolo unde ideea unui "Stat sfânt" avea valoare absoluta. Numai ca acest principiu se nascuse şi se dezvoltase mai întâi sub semnul universalismului roman. Imperiul multinational era conceput ca o depasire a frontierelor naţionale; era considerat drept "oikumene", "universul locuit", unit printr-o singura lege, autoritate, o cultura unica, prin credinţa în acelea şi valori. Oricare barbar care ar fi acceptat cetatenia romana şi impartasea acelea şi valori culturale ale elenismului, inceta de a mai fi un barbar şi devenea membru deplin al acestui univers, membru al aceleia şi societăţi. Aceasta viziune şi acest spirit universalist al Romei a permis întâlnirea şi alianta cu creştinismul, universal prin esenta. Dacă Biserica accepta alianta cu Imperiul şi se plasa sub protectia lui, il şi sfintea prin binecuvantarea ei, Imperiul având astfel şi conştiinţa universalităţii misiunii sale.
Prima bresa produsa în acest universalism a fost divizarea Imperiului, care a avut ca principala consecinta pierderea componentei occidentale. Chiar dacă autoritatea Imperiului era nominal recunoscuta de barbarii stabiliti în Occident, conflictul cu "Vestul" s-a acutizat în timpul cruciadelor. Patriotismul bizantin, care se alimentase până atunci din visul unui Imperiu universal, sa transformat în mod progresiv în naţionalism; sentimentul pozitiv a devenit o pasiune negativa, o respingere a tot ceea ce este străin şi atasament maladiv faţă de ceea ce este al "sau". De aceea, în timp ce Bizanţul se opunea, în virtutea "universalismului" său, oricarei tendinţe de separare a Imperiului în mai multe State şi autocefalii independente, în realitate el supunea pe slavi unei elenizari fortate: numirea de episcopi greci, reticenta faţă de orice particularism local, indeosebi lingvistic. Aceasta atitudine a dus inevitabil la o divizare a lumii ortodoxe evidentiata în momentul cuceririi Constantinopolului de către turci. Paradoxal însă, jugul turcesc tindea mai degrabă către o restaurare a "universalismului creştin" de la Bizanţ. fără sa facă vreo diferenţa intre religie şi apartenenta etnica, turcii ii considerau pe creştini ca un popor condus de patriarhul de la Constantinopol, în calitate de etnarh. Astfel, în aceasta perioada, puterea imperiala ajunge sa treacă intr-un fel în mainile patriarhului. Biserica şi Imperiu vor desemna de acum aceea şi entitate: poporul grec, purtator al valorilor elenistice. Patriarhul este "asezat pe tron ...i iar episcopii se inclina în faţă lui ca unui împărat şi Patriarh". Patriarhul Noii Rome aflat în captivitate era privat de libertate, dar nu şi de autoritate.
Moştenirea şi importanţa Imperiului Bizantin. "Bizanţ după Bizanţ"
Se spune că istoria este scrisă de învingători, şi cel mai bun exemplu este modul în care a fost tratat Imperiul Bizantin în istorie: un imperiu urât de Europa Occidentală, aşa cum a fost arătat de jefuirea Constantinopolului în timpul celei de-a patra Cruciade.
Secolul al XX-lea a adus o creştere a interesului istoricilor pentru înţelegerea imperiului şi a impactului pe care l-a avut acesta asupra civilizaţiei europene. Contribuţiile la dezvoltarea culturii, ştiinţei şi vieţii sociale a occidentului au fost recunoscute cu greu şi doar în ultima perioadă. Oraşul Constantinopol, numit pe drept cuvânt "Oraşul", a fost o metropolă cu o importanţa majoră în Evul Mediu, pe măsura importanţei pe care au avut-o Roma şi Atena în antichitate. Cultura bizantină reprezintă făra nici o îndoială una dintre cele mai importante culturi ale lumii. Datorită poziţiei sale unice de conţinuatoare a valorilor Imperiului Roman, există tendinţa de a fi ignorată de clasicişti dar şi de medievaliştii occidentali. Şi totuşi, dezvoltarea culturilor vest europene, slave şi islamice nu poate fi înţeleasă fără înţelegerea uriaşelor influenţe bizantine. Studiul istoriei medievale nu se poate face fără înţelegerea lumii bizantine. De fapt, Evul Mediu este în mod tradiţional delimitat în timp de căderea Romei în 476 şi căderea Constantinopolului în 1453.
Imperiul Bizantin a fost singurul stat stabil din perioada medievală. Capacitatea militară şi puterea diplomatică au asigurat vestului Europei securitatea în faţa invaziilor devastatoare dinspre răsărit, într-un timp în care regatele creştine vest-europene erau profund instabile şi incapabile să facă faţa unor provocări militare majore. Bizantinii au apărat Europa de atacurile perşilor, arabilor, turcilor selgiucizi şi, pentru o perioadă, de cele ale turcilor otomani.
În comerţ, Bizanţul a fost punctul terminus al Drumului Mătăsii. A fost cel mai important centru comercial pentru cea mai mare parte, dacă nu cumva pentru toată perioada Evului Mediu. Căderea Constantinopolului în 1453 a închis ruta terestră către Asia Mică şi a determinat ruinarea Drumului Mătăsii. Aceasta a determinat o schimbare rutelor comerciale, căutarea unora noi fiind imboldul care a dus la descoperirea Americilor de către Cristofor Columb.
Bizanţul a fost calea prin care cunoştinţele antichităţii au fost transmise lumii islamice şi celei renascentiste. Renaşterea nu ar fi înflorit fără mulţimea de învăţaţi greci care au fugit în vest după căderea imperiului şi fără preţioasele lor cunoştinţe. Influenţa teologică asupra vestului, în special prin intermediul lui Thomas Aquinas, a fost profundă.
Imperiul Bizantin a fost cel care a răspândit creştinismul în Europa, chiar dacă se încearcă uneori să i se limiteze influenţâ doar la lumea ortodoxă. Misionarii bizantini ortodocşi au creştinat diferitele popoare slave şi alte popoare din Europa răsăriteană. Influenţa bizantină se simte şi în religia milioanelor de creştini din Etiopia, Egipt şi din Georgia şi Armenia
Bizanţul ca entitate "mentală" a lăsat o adevărată moştenire în Europa, veritabilă ordine, tolerată de Imperiul otoman. Spaţiul acesta spiritual care i-a supravieţuit în special în Europa de Sud-Est, a fost numit de către Nicolae Iorga "Bizanţ după Bizanţ".
Bizanţ după Bizanţ reprezintă conţinuitatea unităţii spirituale, sub umbrela creştinismului ortodox a domnitorilor romani, a popoarelor din Sud-Estul Europei pentru aproape patru sute de ani, de la căderea Bizanţului (1453) până în prima parte a secolului al XIX-lea. Mari domnitori precum Ştefan cel Mare, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu au contribuit decisiv la păstrarea unităţii spaţiului cultural bizantin printr-un sprijin consistent şi constant de tip financiar, politic şi cultural acordat Patriarhiei de la Constantinopol şi mânăstirilor de pe cuprinderea spaţiului Mediteranei orientale (de la Athos până la Ierusalim şi Alexandria). Trebuie, de asemenea, subliniat că naţionalitatea fiecăreia dintre popoarele sud-Dunărene datorează foarte mult dreptului de a-şi mărturisi credinţa ortodoxă sub oblăduirea Patriarhiei de la Constantinopol, în perioada otomană. Spaţiul acesta al "Bizanţului după Bizanţ" este însă "colonizat" de către imperialismul rus începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Imperiul Ţarist, sub doctrina panslavismului, caută o înaintare cât se poate de profană în spaţiul Balcanic, pentru controlul Strâmtorilor şi al spaţiului adiacent.
Iată un citat din studiile lui Iorga privind chestiunea "Bizanţului după Bizanţ":
„În 1688 începe domnia în Ţara romanească a lui Constantin Brâncoveanu, şi patriarhia va fi condusă rând pe rând de clienţii domnilor Moldovei şi ai Ţării romaneşti, aceştia fiind ei înşişi protectorii recunoscuţi şi îndatoraţi ai noii Renaşteri greceşti”. "Binefacerile lui Brâncoveanu s-au întins până la mănăstirea Sumela, lângă Trapezunt … Ultima stavropighie [lăcaş închinat, adică subordonat direct Patriarhiei de la Constantinopol] de seamă în ţările romaneşti a fost cea a marii ctitorii a lui Brâncoveanu, Hurezi, Scaunul Ierusalimului primind în acelaşi timp şi splendidul lăcaş al lui Nicolae Mavrocordat, Văcăreştii. Patriarhia ajunsese pe atunci să nu-şi mai poată plăti datoriile, fiind silită să restrângă în modul cel mai modest cheltuielile de administraţie, cu «doi singuri preoţi şi doi diaconi, slujind rând pe rând», până când Grigore Matei Ghica, domnind atunci în Moldova, interveni pentru a face să înceteze administraţia nefericită a patriarhului Ieremia al III-lea.” (Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Editura enciclopedică romană, Bucureşti, 1972, p.181, respectiv 184.)