ISTORIA BIZANŢULUI BISERICĂ ŞI CULTURĂ ÎN BIZANŢUL SECOLELOR IV-VIII

DISCIPLINA: ISTORIA BIZANŢULUI – CURS 1

ANUL: II, SEMESTRUL I

COORDONATOR CURS: LECTOR MANUELA DOBRE

MAIL:manuela_dobre@yahoo.com

TELEFON: 0721808704

MODULUL I:

INTRODUCERE

Obiective:

Progresele cercetării istorice din ultimul secol şi jumătate în cunoaşterea societăţii şi civilizaţiei bizantine au avut o contribuţie decisivă la înlocuirea vechii imagini “statice” elaborate în secolul al XVIII-lea în conceptul de “imperiu târziu”, potrivit căruia istoria bizantină este o simplă prelungire a celei romane, iar Bizanţul, perioada de decădere şi prăbuşire a Imperiului roman, cu o imagine nouă, marcată de o evoluţie plină de dinamism, cu mari mutaţii – de la structurile sociale până la ideologiile politice – înregistrate sub presiunea evenimentelor.

Cursul de Istoria Bizanţului, prezentat studenţilor din anul II – ID  Istorie şi desfăşurat de-a lungul a două semestre, îşi propune să prezinte acestora marile etape ale evoluţiei societăţii şi civilizaţiei bizantine, instituţiile caracteristice pentru fiecare dintre etapele respective şi transformările pe care le-au cunoscut ele de-a lungul secolelor, de asemenea să evidenţieze importanţa şi influenţa statului şi civilizaţiei bizantine în întregul spaţiu european.

1.      Începuturile istoriei bizantine

Problema începuturilor statului bizantin, născut prin mutaţiile lente şi îndelungate ale

societăţii romane, la capătul cărora principatul lui Augustus cedează locul unei monarhii creştin-orrientale, este controversată în literatura de specialitate. Mai multe evenimente, cu o importanţă de necontestat, îşi dispută rolul de a inaugura istoria bizantină: fondarea Constantinopolului (330), partitio imperii a lui Theodosius I (395), domnia lui Justinian (527-565), cea a lui Heraklius (610-641) sau chiar aceea a lui Leon al III-lea Isaurianul (717-741). Între aceste evenimente, domnia lui Constantin cel Mare (306-337) şi fondarea noii metropole imperiale de pe malurile Bosforului sunt de o importanţă capitală pentru evoluţia, aflată deja în curs, de la Imperiul roman la cel bizantin.

            Semnificaţia translaţiei metropolei imperiale din Roma la Constantinopol nu poate fi surprinsă fără luarea în consideraţie a poziţiei noii capitale şi a funcţiei sale în ceea ce avea să constituie domeniul geografic al statului bizantin. Situat pe ţărmul european al Bosforului, Constantinopolul este un oraş maritim prin excelenţă, care a inclus în orbita sa nu numai teritoriul de pe coasta europeană, ci şi faţada micrasiatică a Bosforului. Datorită poziţiei sale privilegiate, noua metropolă era invulnerabilă dinspre mare, în timp ce pe uscat apărarea ei a fost asigurată de fortificaţiile succesive ridicate de împăraţii bizantini, între care cele mai importante sunt zidul lui Theodosius al II-lea, lung de 7 km şi înalt de 9 m, şi “zidul cel lung” al lui Anastasios, care se îndindea pe o lungime de 78 km. Dar un rol considerabil în apărarea oraşului lui Constantin a revenit avanposturilor sale îndepărtate, care închideau calea invadatorilor spre Cornul de Aur, funcţie asumată de Scythia Minor şi Chersones, în Europa, şi cetăţile Nicomedia şi Niceea, în Asia Mică.

            Mutarea capitalei din Cetatea Eternă de pe Tibru în noua metropolă din Orient a fost dictată împăratului de considerente de natură economică, strategică şi politică. Încă din cursul veacului precedent, criza statului roman ăsa să se întrevadă o profundă transformare în economia lumii mediteraneene: deplasarea centrului de greutate al vieţii economice şi demografice a imperiului din Occident în jumătatea sa orientală. În timp ce economia occidentală decade, dobândind un tot mai pronunţat caracter agrar, în Oriet se păstrează o viaţă urbană înfloritoare în oraşele foarte populate de pe faţada mediteraneană, în Egipt şi în Palestina, în Siria şi în Asia Mică. La rândul ei, în noua conjunctură economică, metropola lui Constantin deţinea o poziţie de adevărată punte între Europa şi Asia, unde se încrucişau două mari axe comerciale: una verticală, Pont – Mediterana, cealaltă orizontală, Europa – Oceanul Indian sau China.

            Din punct de vedere strategic, noua metropolă se dovedea mai aptă să facă faţă celor două grave primejdii cu care era confruntat imperiul la începutul secolului al IV-lea – goţii şi perşii – atorită apropierii sale de cele două teatre de operaţiuni militare din nord şi est. În sfârşit, considerentele politice, legate de declinul general al Italiei şi în special al Romei, au avut greutatea lor în opţiunea lui Constantin. Încă de la răscrucea secolelor III-IV, în Italia, Mediolanum (Milano) se substituie Romei în guvernarea peninsulei, în timp ce Diocleţian, Constantin şi colegii lor tetrarhi şi-au stabilit pe rând reşedinţa la Augusta Treverorum (Trier), Salona, Thesalonic, Sirmium, Serdica, Nicomedia şi Antiochia, etape importante ale căii regale din Occident spre Orient, ce trecea prin Cornul de Aur al Bosforului, la periferia căreia Italia şi Roma se aflau în plină agonie. În acest fel, în jurul metropolei lui Constantin se repliau forţele vitale ale lumii romane, iar între zidurile ei avea să se realizeze fuziunea elementelor romane, elene şi creştin-orientale din care s-a născut civilizaţia bizantină.

            În noiembrie 324, la numai două luni de la înfrângerea lui Licinius, în urma căreia Constantin ocupa Orientul şi refăcea unitatea imperiului, începe construirea noii capitale pe locul vechii colonii megariene Byzantion. În planurile fondatorului, Constantinopolul trebuia să fie copia fidelă a vechii Rome, de aceea avea şapte coline, un forum, un capitoliu şi un Senat, iar teritoriul ei era scutit de orice impozit, ca şi solul italic. Palate fastuoase au fost ridicate pentru a atrage aristocraţia senatorială romană pe malurile Bosforului şi a fost instituită annona (distribuirile gratuite de alimente, în specialraţii de pâine) pentru a stimula popularea noii metropole. La 11 mai 330, cu şase ani înainte de încheierea lucrărilor de construcţie, este inaugurat solemn noul oraş, prilej cu care au fost emise medalii de aur pe care figurează două femei acoperite de mantia imperială, reprezentând Roma şi Constatinopolul şi ţinând împreună un scut, interpretat ca simbol al unităţii imperiului. Considerarea Constantinopolului ca Noua Romă sau a doua Romă constituie una dintre ideile fundamentale ale ideologiei bizantine, totodată, însă, ca o reflectare a noilor valori spirituale creştine sub semnul cărora apare noua metropolă, oraşul este desemnat, în opoziţie cu cetatea de pe Tibru, şi sub numele de Noul Ierusalim sau oraşul Fecioarei.

            A doua măsură de importanţă capitală a domniei lui Constantin este admiterea creştinismului între cultele tolerate din imperiu. Aşa-numitul “Edict de la Milano” (313), căruia tradiţia creştină i-a conferit o semnificaţie aparte, nu este decât confirmarea de către Constantin şi Licinius, în cadrul întrevederii lor de la Mediolanum, a edictului de toleranţă emis de Galerius la Serdica în anul 311, cu câteva zile înainte de a muri. Este adevărat, măsura celor doi tetrarhi a fost însoţită de retrocedarea bunurilor bisericii creştine confiscate în timpul persecuţiilor întreprinse de Diocleţian şi Galerius. În perioada următoare, atitudinea binevoitoare a lui Constantin faţă de biserica creştină, izvorâtă tot din considerente politice (populaţiile orientale, cele dintâi câştigate la noua religie, constituiau principalul suport militar şi fiscal al guvernării imperiale) a pregătit victoria creştinismului asupra cultelor păgâne din societatea romană. Totuşi, împăratul nu a renunţat la prerogativele funcţiei sale de pontifex maximus, pe care le-a exercitat în tot cursul domniei sale, intervenind suveran în afacerile bisericii creştine pentru a asigura pacea şi ordinea. Sugestivă, din acest punct de vedere, rămâne participarea lui Constantin la primul conciliu ecumenic de la Niceea (325), care a pus bazele doctrinale ale religiei creştine, prilej cu care împăratul a prezidat şedinţele reuniunii şi a tranşat probleme de dogmă, stabilind astfel pentru următorul mileniu raporturile dintre imperiu şi sacerdoţiu în Orientul bizantin.

            Cele două mari evenimente ale domniei lui Constantin cel Mare – fondarea Constantinopolului şi recunoaşterea creştinismului – au pregătit premisele fuziunii elementelor constitutive ale civilizaţiei bizantine: Roma imperială, cultura greacă şi creştinismul. În timp ce primul element a însemnat transferul instituţiilor romane de stat într-un mediu puternic pătruns de cultura elenistică, fapt ce avea să dea marea notă de originalitate instituţiilor născute instituţiilor născute în imperiul de pe malurile Bosforului, cel de al doilea a deschis drum larg influenţelor orientale în lumea greco-romană.

2. Structurile social-economice în secolele IV-VI

Ieşit din criza secolului al III-lea, imperiul se afla în pragul unor transformări

Profunde, grăbite de reformele lui Diocleţian şi Constantin. Opera de reconstrucţie întreprinsă de cei doi împăraţi au dat o nouă faţă lumii romane din punct de vedere economic, care avea să fie, în liniile sale mari, şi aceea a statului bizantin. În condiţiile dezechilibrului economic tot mai pronunţat, care ameninţa să compromită orice effort de redresare a sistemului său defensiv şi a bazei sale financiare, Dioclaţian şi Constantin au iniţiat un amplu program de reforme, care, în spiritul concepţiilor orientale, erau menite să ducă la o centralizare riguroasă a imperiului şi la extinderea rolului statului în viaţa sa economică şi socială. Urmărite cu perseverenţă de împăraţii din secolul al IV-lea, la care aveau să se asocieze şi unii dintre urmaşii lor din veacul următor, reformele au cuprins, în principal, trei domenii: organizarea producţiei, fiscalitatea şi finanţele.

            Una dintre cele mai importante urmări ale crizei secolului al III-lea a fost abandonarea de către micii producători a terenurilor agricole, în condiţiile fiscalităţii excesive şi anarhiei politice interne, fapt ce a determinat scăderea suprafeţei cultivate şi apariţia în imperiu a unor vaste terenuri pustii. Pentru repunerea în valoare a pământurilor abandonate, statul acordă micilor producători o serie de avantaje – scutiri fiscale, drept de proprietate în schimbul unor redevenţe scăzute – sau lărgeşte considerabil domeniile proprii, pe care le lucrează cu ajutorul sclavilor. Mult mai importantă prin consecinţele ei în viaţa social-economică a fost măsura legării micului producător de profesie. Prin decretul din 332 colonul este legat de pământ (adscriptus glebae), dar păstrează libertatea juridică, în timp ce la oraş meşteşugarul şi neguatorul, integraţi în corporaţii (collegia), sunt legaţi de meseriile pe care le exercită şi sunt făcuţi responsabili cu bunurile lor de desfăşurarea activităţii. Totodată, a fost introdus controlul asupra producţiei şi desfacerii bunurilor şi s-a instituit monopolul de stat asupra celor mai importante ramuri ale industriei – armament, industria minieră, industria mătăsii -, fie pentru veniturile pe care le aduceau tezaurului public, fie pentru păstrarea secretului de producţie.

            Din punct de vedere fiscal, cel mai important aspect al reformei lui Diocleţian îl constituie disocierea dintre unitatea fiscală, reprezentată de suprafaţa de pământ ce putea fi lucrată de o persoană şi îi era suficientă pentru întreţinere (jugum), şi capacitatea sa de muncă (caput), de unde avea să deurgă şi dublul criteriu în funcţie de care se calcula impozitul – pământul (jugatio) şi persoană (capitatio). În acelaşi timp, au fost instituite taxe pe exercitarea unei profesiuni în industrie şi comerţ (chrysargyron), percepută în monedă de aur, ca şi pe circulaţia şi vânzarea mărfurilor.

            În sfârşit, deprecierea monedei romane a impus autorităţii centrale o reformă monetară, întreprinsă de Diocleţian şi complaetată de Constantin. Acestuia din urmă îi revine meritul stabilirii unui nou sistem monetar, ce avea să rămână în vigoare până la sfârşitul secolului al XII-lea şi care avea la bază moneda de aur denumită solidus (nomisma, în limba greacă), în greutate de cca. 4,50 g, adică 1/72 dintr-o livră romană. În cadrul aceloraşi măsuri, au fost stabilite de Diocleţian preţuri maximale, printr-un edict din anul 301, prin care se instituia pedeapsa cu moartea pentru cei care făceau stocuri de mărfuri şi le vindeau foarte scump în perioadele de criză, măsură destinată stăvilirii inflaţiei.

            Reformele au avut efecte divergente în cele două jumătăţi ale imperiului. Dacă în Occident, acestea au grăbit procesul de ruralizare a societăţii, în Orient ele au reuşit să stăvilească fenomenele de criză şi să dea o nouă vigoare statului, chiar dacă rezultatele nu au fost întotdeauna cele aşteptate de reformator. Pe plan economic, schimbarea este evidentă, mai ales în domeniile industriei şi comerţului. Producţia de armament, prelucrarea mătăsii şi alte activităţi destinate să satisfacă nevoile statului şi dorinţa de lux a aristocraţiei romane, înregistrează o mare înflorire în metropolele orientale în secolele V-VI. De o deosebită atenţie din partea puterii imperiale se bucura prelucrarea mătăsii, mai ales după ce Constantinopolul a reuşit să obţină secretul creşterii viermilor de mătase în timpul domniei lui Justinian, activitate care se dezvoltă mai ales în oraşele siriene, unde existau numeroase ateliere private, autorizate de stat.

            Făcând dovada aceleiaşi politici suple, autoritatea de stat a încurajat şi dezvoltarea comerţului extern, în scopul alimentării tezaurului public. După ce Justinian cucereşte statul vandal din Africa de Nord, negustorii bizantini restabilesc controlul asupra comerţului din Mediterana, care redevine axa activităţii lor economice până la instaurarea stăpânirii arabe în bazinul acesteia în primii ani ai secolului al VIII-lea. Negustorii orientali domină pieţele occidentale în cursul secolelor VI-VII, iar în Roma şi în cele mai mari oraşe din Gallia francă, între care Marsilia, Orlèans, Paris şi Bordeaux, formează puternice colonii, care joacă un rol important în viaţa municipală. Fără a atinge aceeaşi intensitate, prezenţa negustorilor bizantini este atestată şi în Marea Roşie, unde stabilesc contacte cu statul Axum, trecut la creştinism; mai slabă este activitatea lor pe pieţele din Oceanul Indian şi din Asia Centrală, unde soseau mătasea şi renumitele porţelanuri din China, pieţe dominate de negustorii din regatul sasanid.

            Încununată de succes în industrie şi comerţ, opera de redresare economică a înregistrat rezultate diferite în agricultură. Dincolo de unele succese obţinute în defrişarea terenurilor abandonate, fiscalitatea excesivă şi insecuritatea din imperiu au stat la baza unuia dintre cele mai importante fenomene din societatea romană târzie: consolidarea marelui domeniu şi, legat de aceasta, extinderea patronajului. În Occident, dar mai ales în provinciile orientale – Egipt, Siria, Palestina, Mesopotamia – marele domeniu (villa) cunoaşte o perioadă de prosperitate, extinzându-se se seama micii proprietăţi ţărăneşti. El se transformă într-o unitate economică şi administrativă, înzestrată cu largi imunităţi, unde îşi caută refugiu, în faţa agenţilor fiscului şi a insecurităţii, sclavi, coloni şi chiar ţărani liberi, ultimii renunţănd la proprietăţile lor în schimbul protecţiei, pe care nu le-o puteau oferi organele puterii publice. Repetatele edicte imperiale care interzic, sub pedepse severe, fenomenul patronajului – primul este dat de Constanţiu al II-lea în anul 360 – rămân fără efect în faţa mişcării irezistibile din întreaga societate romană. Se formează astfel în imperiu o clasă de mari proprietari, care dispută puterea în provincii administraţiei din Constantinopol, clasă ai cărei reprezentanţi clasici sunt membrii familiei Appion din Egiptul secolelor V-VII, deopotrivă agenţi ai autorităţii publice şi proprietari ai unor imense domenii, transformate în adevărate principate ereditare. Dar implantarea marii proprietăţi nu a fost pretutindeni aceeaşi pe teritoriul imperiului. Mica proprietate ţărănească liberă s-a menţinut în toate provinciile romane la sfârşitul antichităţii, iar în regiunile improprii extinderii marilor domenii, cu deosebire pe platourile înalte din Balcani şi Asia Mică – ea era precumpănitoare în raport cu proprietatea aristocratică.

            Evoluţia structurilor sociale din societatea romană târzie stă sub semnul marilor transformări din secolele IV-VI. În fruntea ierarhiei se afla aristocraţia funciară, a cărei putere are la bază stăpânirea unor imense domenii, pe care le extinde exploatând tulburările sociale şi politice din stat. Puterea ei economică este dublată, foarte adesea, de una politică, rezultat al poziţiilor pe care le deţine în administraţia centrală şi provincială, în senat şi armată. În urma progreselor înregistrate în domeniul economic, în metropolele orientale se formează o categorie socială foarte activă, constituită din negustori bogaţi şi ptroni de ateliere meşteşugăreşti, care deţin poziţii importante în viaţa municipală. Structura producătorilor direcţi este, ca în orice perioadă de tranziţie, foarte eterogenă: coloni, sclavi, ţărani liberi. Cea mai numeroasă era categoria colonilor, alimentată permanent cu elemente provenite din rândurile celorlalte două, care traversează la sfârşitul antichităţii, o perioadă de mare instabilitate. Categoria sclavilor este într-un declin irevocabil, păstrându-şi poziţiile numai în lumea urbană, unde munca lor era folosită în atelierele meşteşugăreşti, iar cea a ţăranilor liberi avea să cunoască în perioada următoare o remarcabilă revitalizare.

            3. Dezvoltarea social-economică în secolele VII-IX

            Pierderea provinciilor orientale în faţa arabilor şi a teritoriilor balcanice după instalarea slavilor lăsa imperiul dezarticulat, lipsit de principalul său grânar – Egiptul – şi de bogatele metropole din Orient, pilonii economiei monetare mediteraneene. În noul cadru teritorial, redus la Asia Mică şi, în Europa, la Constantinopol şi Thessalonic, imperiul a reuşit să-şi găsească echilibrul prin deplasarea centrului de greutate al vieţii economice din oraşele orientale în provinciile agricole micrasiatice. Procesul de ruralizare a societăţii a constituit, astfel, răspunsul eficient al statului bizantin în noile condiţii în care era obligat să-şi ducă existenţa.

            Asia Mică, transformată în grânarul Constantinopolului prin forţa împrejurărilor, cunoaşte o remarcabilă dezvoltare agricolă şi devine principalul factor de stabilitate în viaţa economică a statului. Dar această transformare din economia bizantină a avut drept complement în planul social o schimbare profundă: după ce în secolele precedente marea proprietate exercitase o supremaţie necontestată, puţinele surse ale perioadei următoare oferă un tablou total diferit al statului bizantin, dominat de mica proprietate ţărănească liberă. Noua realitate socială din lumea bizantină este rezultatul pierderilor teritoriale suferite de imperiu în secolul al VII-lea, care îi lăsau Constantinopolului tocmai regiunile în care marea proprietate nu deţinea greutatea pe care o avea în celelalte provincii imperiale, dar şi al dificultăţilor aristocraţiei funciare de a se adapta la noile condiţii economice şi politice într-un secol dominat de un climat de insecuritate provocat de invaziile străine. La acestea aveau să se asocieze efectele politicii imperiale, deplin conştientă de interesele ei fiscale şi militare, de protejare a micii proprietăţi ţărăneşti libere de pe platourile anatoliene şi din Balcani şi de revitalizare a ei prin masive colonizări de populaţii orientale şi slave.

            Elementul central al vieţii agricole bizantine devine comunitatea rurală (chorion), în care ţăranul deţine în proprietate deplină şi ereditară lotul de pământ pe care îl lucrează şi, în devălmăşie cu ceilalţi membri ai comunităţii, păşunile, pădurile şi întregul pământ necultivat. Comunitatea rurală forma nu numai o unitate economico-socială, ci şi o unitate administrativ-fiscală, membri ei erau solidar responsabili la plata impozitelor şi participau la distribuirea periodică a loturilor abandonate de stăpânii lor. De asemenea, la nivelul acestor mici colectivităţi, litigiile erau frecvente, iar în acest caz avea loc un proces, problemele fiind aduse în faţa judecătorilor obştei, aleşi din cadrul comunităţii respective. Această nouă realitate socială apare limpede în legea rurală (Nomos georgikos), elaborată în vremea lui Justinian al II-lea, datând aşadar de la sfârşitul secolului al VII-lea sau din primii ai veacului următor.

            Dar vechea categorie aristocratică nu a dispărut în întregime. În secolul al VIII-lea este menţionată în Asia Mică (Paphlagonia, pe coasta micrasiatică a Pontului) prezenţa unui mare proprietar, Philaret, care deţinea peste 40 de domenii, 600 boi, 12000 de oi, 100 atelaje de muncă, numeroşi sclavi şi multe alte bunuri. În secolul următor, văduva Danielis stăpânea în Pelopones 80 de domenii, 3000 de sclavi, turme întregi de vite şi alte bunuri. Aceasta a şi fost, de altfel, una dintre căile de constituire a unei noi categorii sociale de proprietari funciari, aflată în plină ascensiune începând de la sfârşitul secolului al VIII-lea dar mai ales în veacurile următoare şi menţionată în izvoarele vremii sub numele de “puternici” (dynatoi).

            În ceea ce priveşte viaţa urbană, fără a cunoaşte eclipsa totală din Occident din prima jumătate a evului de mijloc, în Bizanţ ea înregistrează un declin evident în secolele VII-VIII, ce se traduce în scăderea considerabilă în intensitate a schimburilor comerciale, rarefierea monedei pe piaţă, transferul activităţilor populaţiei de la oraşe ocupată cu meşteşugurile şi comerţul în agricultură şi în reducerea numărului populaţiei urbane. Vechile oraşe, acum mai degrabă centre administrative şi militare decât economice, se înconjoară de ziduri puternice, fiind desemnate în izvoarele vremii cu termenul de kastra (fortăreţe), care sfârşeşte prin a defini în greaca bizantină “oraşul”, înlocuind astfel termenul de polis, rezervat exclusiv Constantinopolului.

            În sfârşit, chiar dacă arabii sunt învinşi de două ori sub zidurile metropolei imperiale (674-678 şi 717-718), flotele bizantine care continuă cursele pe mare nu mai depăşesc Italia şi Sicilia. Arabii monopolizează comerţul în Marea Mediterană, iar bizantinii sunt nevoiţi să se retragă în Marea Egee şi, mai cu seamă, în bazinul pontic. Traficul din Pont dobândeşte, astfel, o importanţă capitală pentru aprovizionarea Constantinopolului şi pentru legăturile negustorilor bizantini cu marile pieţe internaţionale din statul chazar, fapt ce explică instituirea de către imperiu a unui monopol strict asura comerţului pontic, menţinut până la cucerirea capitalei de pe malurile Bosforului de către cruciaţii occidentali în anul 1204.

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ISTORIE

FORMA DE INVATAMÄNT: ID

DISCIPLINA: ISTORIA BIZANŢULUI – CURS 2

ANUL: II, SEMESTRUL I

COORDONATOR CURS: LECTOR MANUELA DOBRE

MAIL:manuela_dobre@yahoo.com

1.      Organizarea de stat în Imperiul Bizantin (secolele IV-VI)

Pe parcursul a peste un mileniu de existenţă, Imperiul bizantin oferă în istoria

europeană tabloul unic al unui stat cu structuri riguros centralizate, ce are la bază tradiţiile politice romane şi se sprijină pe economia sa monetară, datorită căreia oraşul, cu o evoluţie inegală în funcţie de loc şi epocă, a reprezentat o realitate incontestabilă, factor esenţial în întârzierea procesului de feudalizare a societăţii. Toate aceste elemente le aflăm întrunite în statul bizantin al secolelor IV-VI, în plin proces de detaşare de Imperiul roman.

            Doctrina politică bizantină este fructul unei lungi evoluţii a concepţiilor politico-filosofice din Orient şi din lumea greco-romană, la fundamentarea căreia şi-au dat mâna filosofii stoici din epoca elenistică şi romană, gânditorii neoplatonicieni din secolele II-IV şi teoreticienii creştini, ultimii substituindu-se înaintaşilor lor, nu înainte de a anexa esenţialul din teoriile lor politice, pentru a pune bazele unei “teologii imperiale”, ieşită de sub pana lui Eusebius din Cezareea şi a părinţilor bisericii răsăritene. Potrivit acestei doctrine, imperiul este emanaţia divinităţii însăşi şi are pe pământ o misiune providenţială, care constă în a supune toate popoarele universului şi a le impune credinţa lui Christos. În această nouă ordine, pax romana, a cărei misiune era instaurarea ordinii şi păcii pe pământ, este substituită de pax christiana care devine principala idee-forţă a centralizării politice a imperiului şi a expansiunii sale externe. În virtutea acestei doctrine, imperiul, replică terestră a împărăţiei cereşti, nu poate fi decât unic şi universal; relaţia poliarhie – politeism şi monarhie imperială – dogma unităţii divine revine adeseori sub pana teoreticienilor politici bizantini. Titulatura imperiului este aceeaşi cu cea a statului roman pe care l-a înlocuit – imperium romanum, basileia tôn Rhômaiôn -, în timp ce locuitorii lui se numesc romani – Rhômaioi, iar patria lor Romania.

            Ca şi imperiul, puterea imperială este considerată de origine sacră, iar persoana care o exercită, împăratul, alesul divinităţii, fapt care-l situează deasupra oamenilor şi în poziţia de egal al apostolilor. Comandant militar şi judecător suprem, unic legislator şi apărător al bisericii şi al credinţei ortodoxe, împăratul, în teorie, are putere universală şi absolută. Realitatea s-a dovedit însă mult mai complexă. În ceea ce priveşte caracterul absolut al puterii imperiale, ea a cunoscut în practică importante limitări, impuse de factorii politici constituţionali – senat, popor şi armată -, biserică, legislaţie, tradiţii sau de raportul concret de forţe din imperiu într-un anumit moment. Totuşi, pe măsură ce puterea imperială se eliberează de tradiţiile principatului lui Augustus, împăratul contrapune factorilor de limitare a autorităţii sale în exercitarea puterii greutatea palatului, a birocraţiei imperiale şi a capitalului ideologic moştenit de la Roma şi dezvoltat de biserica creştină, de care este legat şi cultul foarte elaborat, existent la curtea bizantină, al cărui obiect este.

            Între factorii de limitare a puterii imperiale în această primă etapă a evoluţiei lumii bizantine, locul central îl ocupă factorii politici constituiţi. Este perioada în care ideea romană a suveranităţii poporului cunoaşte un câmp larg de aplicare prin activitatea senatului, a poporului organizat în deme şi a armatei. Transplantată din Cetatea Eternă pe malurile Bosforului, instituţia senatorială, în ciuda primenirii ei cu elemente ale aristocraţiei funciare şi cu înalţi demnitari din Orient, nu este decât umbra celei romane. Senatul are un rol consultativ în exercitarea autorităţii imperiale, cu deosebire în legislaţie şi justiţie; în perioada vacanţei tronului, el dispune de întreaga putere în stat. Populaţia Constantinopolului constituie poporul imperial, prin excelenţă, căruia împăratul trebuie să-I comunice voinţa şi în faţa căruia trebuie să-şi justifice politica. În Hippodrom, devenit în noul cadru constsntinopolitan şi scena unei intense vieţi politice, poporul se prezintă organizat în deme, la origine organizaţii sportive, ce au dobândit în secolele IV-VII şi un pronunţat caracter social şi politic; cele mai importante sunt dema “albaştrilor” şi dema “verzilor”, denumite astfel de la culorile arborate în Hippodrom. Deosebirile dintre cele duă deme apar numai la nivelul conducerii – cea a “albaştrilor” era condusă de aristocraţia senatorială ortodoxă, iar cea a “verzilor” de elemente active de la oraşe, negustori bogaţi şi patroni de ateliere, cu tendinţe eretice, îndeosebi monofizite – masa de manevră a ambelor deme fiind formată din plebea urbană.

            Dar funcţia esenţială a factorilor politici constituiţi consta în alegerea împăratului. Potrivit doctrinei bizantine, noul împărat este alesul lui Dumnezeu, a cărui voinţă este revelată de acordul unanim al senatului, poporului şi armatei; în practică, raportul real al forţelor ce se înfruntă decidea între un candidat sau altul. Alegerea se traducea prin ridicarea pe scut, aprobarea senatului şi aclamaţiile poporului. Rit de origine germană, pătruns în viaţa politică romană în perioada anarhiei militare din veacul al III-lea, ridicarea pe scut exprima la origine rolul major al armatei în alegerea împăratului, în timp ce senatul I poporul trebuiau să-l accepte, aclamându-l. Greutatea celor două momente în elecţia imperială se inversează la cumpăna secolelor V-VI, când scena alegerii se deplasează din tabăra miltară în Constantinopol, unde senatul şi poporul smulg armatei dreptul de a-l desemna pe împărat, deşi în ceremonia consacrării imperiale se păstrează ridicarea pe scut, însă ca act de importanţă secundară. La mijlocul secolului al V-lea, în consacrarea imperială intervine un alt factor, biserica, a cărui importanţă pe scena politică bizantină este în continuă creştere. Încă din anul 457 apare încoronarea împăratului de către patriarh, act ce dădea autoritate factorilor constituţionali şi traducea în practică ideea că puterea imperială este de origine divină. Această inovaţie sfârşeşte prin a se transforma în actul principal al întronării imperiale, mai ales că ea este precedată, începând cu anul 491, şi de rostirea de către candidatul la tron a unei confesiuni de credinţă, prin care promitea ataşament faţă de ortodoxie şi faţă de interesele bisericii.

            Analiza evoluţiei administraţiei imperiale în secolele IV-VI ilustrează, mai mult ca oricare alt domeniu, trăsăturile procesului de trecere de la Imperiul roman la Imperiul bizantin – mutaţii lente ori precipitate, niciodată însă rupturi adevărate – care în planul structurilor administrative s-au tradus în transformarea treptată a principatului lui Augustus într-o monarhie orientală de drept divin, evoluţie în care dominatul lui Diocleţian a însemnat o etapă esenţială. În cursul acestei evoluţii au avut loc transformări decisive – în planul teoriei mai puţin evidente – pentru fizionomia lumii bizantine: respublica romana, confederaţie de cetăţi grupate în jurul celei mai puternice dintre ele, Roma, confederaţie lipsită de o armătură administrativă necesară unui stat întins, este înlocuită de un stat centralizat, dotat cu organisme şi funcţionari; vechii magistraturi romane i se substituie o structură birocratică, de inspiraţie orientală, caracterizată printr-un aparat de stat format din funcţionari numiţi, nu aleşi, organizaţi ierarhic şi subordonat strict unei autorităţi imperiale, ea însăşi transformată dintr-o magistratură într-o putere despotică orientală; relaţiile publice dintre vechiul principe roman şi magistraţii ce-l înconjurau cedează locul unor legături în curs de “privatizare” dintre despot (dominus) şi funcţionari, transformaţi în oamenii săi de încredere (comites); în sfârşit, cetăţeanul roman, membru al unei comunităţi libere, este înlocuit de supusul bizantin (doulos).

            Administraţia centrală este constituită, în perioada secolelor IV-VI, din numeroase birouri, denumite officia, în frunte cu magister officiorum, principalul funcţionar civil din imperiu, în subordinea căruia se aflau arsenalele imperiale, poliţia de stat, poşta imperială, problemele civile ale armatei de frontieră (limitanei) etc. El dispunea de un numeros personal, care la mijlocul veacului al V-lea număra peste 1200 de funcţionari, numai în jumătatea orientală a statului roman. Alături de el, de o deosebită influenţă în stat se bucura şeful cancelariei (questor sacri palatii), un adevărat ministru de justiţie, care elabora legile şi semna novelele imperiale alături de suveran. Administraţia finanţelor, lipsită de un resort central ca în tot cursul istoriei bizantine, avea două departamente distincte în frunte cu doi comiţi – comes sacrum largitionum şi comes rerum privatarum – cel dintâi responsabil asupra finanţelor publice, cel de-al doilea administrator al domeniului privat al împăratului, ambii având în subordine numeroşi funcţionari în capitală şi în provincii. Sediul administraţiei centrale se afla în palatul sacru imperial, deopotrivă locuinţa privată a împăratului şi centrul administraţiei. Importanţa crescândă a palatului în imperiu se traduce în greutatea pe care o dobândeşte în viaţa politică a statului cel ce administrează sacrum cubiculum (praepositus sacri cubiculii), instituţie orientală, ocupată de eunuci, ca de altfel cele mai multe dintre funcţiile palatine începând cu domnia lui Constantin cel Mare.

            În organizarea administraţiei provinciale importante schimbări au fost introduse de către Diocleţian şi Constantin. Vechea distincţie dintre provinciile senatoriale şi imperiale a fost suprimată, întreaga administraţie provincială fiind subordonată autorităţii unice a împăratului, în timp ce Italia şi-a pierdut statutul ei privilegiat şi a fost supusă plăţii impozitului. Patru prefecturi – Orient, Illyicum, Italia şi Gallia – împărţite în 14 dioceze, la rândul lor divizate în 117 provincii, formau o administraţie provincială coerentă, bazată pe un sistem centralizat şi ierarhic de guvernământ. Deşi pierd autoritatea militară în beneficiul unor înalţi funcţionari militari (magistri militum), prefecţii pretoriului dispun în prefectura lor de o putere civilă quasiimperială, având în subordine numeroase birouri (scrinia) pentru impozite, lucrări publice, bugete militare, arsenale, poştă, poliţie etc. Între cei mai influenţi demnitari civili din imperiu figura şi preectul sau eparchul Constantinopolului, emancipat încă din secolul al IV-lea de sub autoritatea prefectului Orientului, cu o putere universală la nivelul metropolei imperiale.

            Nu mai puţine adaptări la noile împrejurări s-au produs la nivelul armatei romane. În condiţiile în care imperiul era asediat la toate graniţele sale de adversari noi, redutabili, înzestraţi cu armament şi o tactică esenţialmente ofensive, vechiul sistem al limes-ului este abandonat, iar infanteria cedează cavaleriei supremaţia pe câmpurile de luptă pentru un mileniu. Cavaleria grea devine astfel principala armă, iar legiunea romană, subordonată cavaleriei, şi-a văzut reduse considerabil efectivele pentru a câştiga în mobilitate, obiectiv urmărit şi de schimbările din armament. Punctele de concentrare a armatei s-au deplasat de pe limes în interiorul oraşelor fortificate (civitates) de pe întregul teritoriu al imperiului. Mai numeroasă ca oricând – peste 500000 de soldaţi în secolul al VI-lea – armata romană este slab instruită şi lipsită de coeziune, iar efectivele cu care angajează lupte contra populaţiilor migratoare nu depăşesc 15 – 20000 de oameni. Încă din timpul lui Diocleţian, armata cuprinde două mari secţiuni. Cea dintâi, concentrată la graniţe, este formată din soldaţi de frontieră (limitanei), recrutaţi din rândurile ţărănimii libere locale şi care primesc un lot de pământ în schimbul obligaţiilor militare. Cea de a doua este o armată centrală mobilă (exercitus comitatensis), gata să intervină în orice punct al imperiului, din care făcea parte şi corpul de gardă din Constantinopol (scholae palatinae), condus de magister officiorum. În fruntea armatei se aflau magistri millitum, subordonaţi direct împăratului şi care aveau în subordine, la rândul lor, comandanţii din provincii (duces); magistri militum  şi ducii, care făceau parte dintre oamenii de încredere (comites) ai împăratului, alcătuiau o ierarhie militară, distinctă de cea civilă.

            2. Organizarea de stat în secolele VII-IX

            În condiţiile modificărilor teritoriale şi ale luptei pentru supravieţuire pe care Constantinopolul o susţine în faţa asaltului arab, în secolele VII-IX administraţia bizantină cunoaşte o acţiune de renovare, începută deja sub Justinian şi Mauricius. O viziune nouă domină opera reformatoare a împăraţilor bizantini, dictată de necesităţi, de unde avea să rezulte o administraţie de o mare supleţe, atât în spirit, cât şi în economia instituţiilor ei.

            La nivelul gândirii politice, se poate vorbi despre o tendinţă realistă, caracteristică perioadei defensive din politica imperială de la mijlocul secolului al VII-lea, până către mijlocul secolului al IX-lea, o tendinţă ale cărei valori esenţiale sunt patria şi ortodoxia, care animă populaţiile rurale bizantine în lupta împotriva primejdiei arabe.

            Traducând nevoia descentralizării, mai aptă să facă faţă exigenţelor momentului, la nivelul administraţiei centrale este abandonat vechiul sistem piramidal al înalţilor funcţionari civili şi comandanţi militari – magister officiorum, prefecţii pretoriului, magistri militum – care făceau legătura între împărat şi agenţii executivi; de aceea, titularii oficiilor (officiales) au fost subordonaţi nemijlocit autorităţii imperiale. Cea mai importantă schimbare este repartizarea atribuţiilor vechiului magister officiorum între logothetul dromului – poşta, curierii diplomatici şi primirea ambasadelor, domesticul scholelor – şeful corpului de gardă, şeful birourilor şi maestrul de ceremonii, evoluţie caracteristică secolelor VII-VIII, când provincia bizantină, cu miliţiile ei ţărăneşti, a salvat imperiul.

            Dintre serviciile centrale de stat, organizarea finanţelor a cunoscut cele mai importante schimbări, care au atins mai puţin sursele şi metodele de percepţie şi mai mult organele de resort. A apărut, astfel, o trezorerie centrală (genikon), condusă de un logothet, care are în subordine o armată de agenţi financiari repartizaţi în 12 birouri. Vechiul sistem fiscal al lui Diocleţian, care avea la bază dublul principiu iugatio – capitatio, a fost înlocuit în vremea lui Justinian al II-lea (685-695, 705-711) de un altul care cunoaşte două impozite directe distincte, unul funciar (synônê), ridicat numai de la proprietarii de pământ, celălalt, capitaţia, plătit de toată populaţia imperiului. Un cadastru general, depus la palatul imperial şi care rezuma cadastrele provinciale, cuprindea pe toţi contribuabilii, divizaţi în trei categorii: persoane individuale, mănăstiri şi comunităţi rurale (chôria). Numeroase impozite indirecte loveau activităţile comerciale, între care cel mai important era kommerkion, ridicat pe vânzarea şi circulaţia mărfurilor şi care reprezenta 12 % din valoarea mărfurilor.

            La nivelul administraţiei provinciale, vechea organizare a lui Diocleţian şi Constantin a cedat locul unei noi organizări a cărei celulă este thema, la origine denumire a corpului militar staţionat într-o regiune, preluată apoi de regiunea respectivă. Marea originalitate pe care o aducea noua formulă de organizare faţă de vechiul sistem administrativ este unirea la nivelul themei a puterii civile şi militare, până atunci net distincte, în mâna strategului, comandantul militar al themei, în stare să mobilizeze toate resursele materiale şi umane ale regiunii în lupta contra primejdiei externe immediate. Dar vitalitatea instituţiei s-a datorat bazei sale sociale: existenţa unei ţărănimi libere puternice, din rândurile căreia statul recruta armata. Cei mai mulţi specialişti înclină să creadă că embrioanele noii organizări apar în vremea lui Heraklius, către anul 623, având drept model exarchatele Ravennei şi Africii, organizate de Mauricius, la nivelul cărora erau unificate pentru prima oară puterea militară şi cea civilă.

            Cele dintâi theme apar în Asia Mică şi poartă numele corpurilor militare staţionate în regiune: Opsikion, Armeniakon, Anatolikon şi Karabisiani. Constantin al IV-lea (668-685) organizează în Europa thema Thracia, iar succesorul lui, Justinian al II-lea, thema Hellada, în Thessalia. În secolele următoare numărul themelor creşte rapid prin fragmentarea vechilor unităţi themale din Asia Mică, de teama unor revolte ale strategilor care ar fi putut pune în primejdie autoritatea imperială, iar din secolul al IX-lea ca urmare a progreselor expansiunii bizantine în Europa şi Asia.

            O reformă de structură cunoaşte armata bizantină, în care vechile trupe de mercenari, costisitoare şi nesigure, sunt înlocuite de miliţii rurale, recrutate din rândurile ţărănimii libere din theme. Pentru a da stabilitate noii armate populare, împăraţii din dinastia Heraklizilor şi din cea Isauriană au creat în provincii bunuri stratiotice (stratiôtika ktêmata), cu titlu ereditar, pe care ţăranul soldat, stratiotul, le lucra cu membrii familiei sale, obţinând un venit anual care îi permitea să-şi întreţină familia şi să se echipeze pe cont propriu pentru a veni la chemarea strategului ori de câte ori era nevoie. Valoarea lotului militar era de 4 livre (1 livră = aprox. 327 g), pentru soldaţi, cu un venit anual de cca. 18,5 nomisme la începutul secolului al IX-lea, şi de 2 livre pentru marinari.

            Noua armată avea două secţiuni distincte: armata de provincie (themata), aflată sub comanda strategilor şi care mai târziu, în secolul al X-lea număra 70 000 de soldaţi în provinciile asiatice şi 40 – 45 000 în cele europene, şi armata mobilă, aflată sub comanda împăratului, gata să intervină acolo unde primejdia era mai mare, şi ale cărei efective se ridicau, tot în secolul al X-lea, la 24 000 de oameni.

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ISTORIE

FORMA DE INVATAMÄNT: ID

DISCIPLINA: ISTORIA BIZANŢULUI – CURS 3

ANUL: II, SEMESTRUL I

COORDONATOR CURS: LECTOR MANUELA DOBRE

MAIL:manuela_dobre@yahoo.com

           

            1. Imperiul bizantin în epoca invaziilor barbare

Evoluţia treptată a jumătăţii orientale a Imperiului Roman spre un stat nou este nu numai rezultatul noilor condiţii economice şi sociale în car aceasta se desfăşoară, ci şi al unor probleme, religioase şi militare, în primul rând, pe care autorităţile din Constantinopol erau chemate să le soluţionezeîn cursul primelor două veacuri de existenţă a noii metropole. Este perioada în care venirea la tronul imperiului a primelor dinastii aduceri primele atingeri ale principiului electiv, unanim recunoscut în teorie. Prima este dinastia constantiniană, care numără, alături de Constantin cel Mare (306-337), pe Constanţiu al II-lea (337-361) şi pe nepotul său, Iulian Apostatul (361-363). După moartea lui Valens (364-378) urcă pe tron, în partea răsăriteană, Theodosius I (379-395), care pune bazele unei noi dinastii ce mai cuprinde pe Arcadios (395-408) şi pe Theodosius al II-lea (408-450). După stingerea dinastiei theodosiene vin la putere câţiva împăraţi cu reale calităţi, între care cei mai importanţi au fost Marcian (450-457), Leon I (457-474), Zenon (474-491) şi Anastasios (491-518), acesta din urmă remarcabil administrator.

În afară de luptele în jurul naturii lui Christos (cristologice), mari dificultăţi avea să provoace Noii Rome în aceste prime două secole din istoria sa migraţia popoarelor. Timp de peste un veac autorităţile din Constantinopol au fost confruntate, rând pe rând, cu problema vizigotă, hună şi ostrogotă, în rezolvarea cărora au aplicat o politică de mare supleţe, în care s-au îmbinat forţa militară, concesiile materiale şi o diplomaţie abilă. Invazia hună în Europa provoacă o mare agitaţie în rândurile populaţiilor din stepele nord-pontice, obligate să se refugieze la sud de Dunăre sau să accepte stăpânirea hună. Pătrunderea vizigoţilor în imperiu la 376, sub presiunea hunilor, provoacă administraţiei din Constantinopol mari dificultăţi, culminând cu grava înfrângere suferită de Valens sub zidurile Adrianopolului (378), în care împăratul însuşi cade pe câmpul de luptă. Colonizaţi între Dunăre şi Balcani cu statut de federaţi, vizigoţii nu încetează să prade provinciile balcanice şi să se amestece în politica imperială. Reacţia populară din Constantinopol împotriva vizigoţilor duce la eliminarea prezenţei acestora din metropolă (400), pentru ca pericolul vizigot să fie definitiv eliminat după ce, cu acordul tacit al autorităţilor din Constantinopol, Alaric pleacă în Italia, unde avea să cucerească Roma (410).

O operă de reorganizare a armatei, din rândurile căreia au fost eliminate elementele barbare, şi de consolidare a apărării Noii Rome, ce culminează cu ridicarea zidului lui Theodosius al II-lea (408-413), este întreprinsă în deceniile următoare, operă care avea să furnizeze părţii răsăritene a imperiului mijloacele necesare înlăturării primejdiei externe. Către anul 440, un nou pericol se abate asupra provinciilor balcanice. După ce au pus bazele unui conglomerat politic cu centrul în Pannonia (cca. 420), hunii invadează în mai multe rânduri provinciile romane sud-dunărene sub conducerea regelui lor Attila, obligând Constantinopolul să tripleze tributul anual la 2100 livre aur. Moartea lui Attila şi destrămarea conglomeratului hun (454) eliberează imperiul de o mare primejdie.

În sfârşit, emancipaţi de sub stăpânirea hună, ostrogoţii pătrund în Moesia, unde primesc statutul de federaţi. Sub tânărul lor rege, Theoderic, ostrogoţii pradă provinciile balcanice şi se amestecă în afacerile interne al imperiului. Prezenţa ostrogotă este eliminată din Balcani în 488, când Zenon învesteşte pe Theoderic cu stăpânirea Italiei şi îi acordă regelui got titlul de magister militum per Italiam. Cu plecarea lui Theoderic în Italia, Constabtinopolul înlătură şi ultima primejdie din Balcani, reuşind astfel nu numai să evite soarta Romei, dar să şi pregătească premisele unei spectaculoase restaurări a vechii lumi romane în veacul următor.

2. Restaurarea imperiului universal

Deosebirile de structură dintre cele două părţi ale statului roman şi problemele diferite cu care cele două lumi erau confruntate au grăbit opoziţia dintre cele două jumătăţi ale imperiului în cursul secolului al IV-lea. Pe plan politic, fenomenul se traduce în încercările dramatice ale autorităţii imperiale de menţinere a unităţii statului. Considerată la început simplu artificiu de guvernământ -–fie că este vorba de cea a lui Valentinian şi Valens, din 364, fie de cea a lui Arcadius şi Honorius din 395 – divisio imperii avea să se “permanentizeze” prin actul lui Theodosius I, fiecare parte urmându-şi propriile destine, chiar dacă ideea unităţii imperiului domină încă minţile oamenilor în cursul secolului al V-lea, întreţinută şi de practica împăraţilor de a lua măsuri similare sau de a promulga legi concomitent în pars occidentalis şi în pars orientalis. Căderea Romei în 476, după o lungă agonie, înlătură şi ultima speranţă a redresării lumii occidentale; din acest moment împărţii din Constantinopol apar în ochii contemporanilor drept singurii succesori ai cezarilor romani şi moştenitori ai tradiţiilor lor politice. Pe această linie se înscrie şi opinia generală că provinciile din Occident aparţin de drept împăraţilor din Noua Romă, opinie căreia îi aduc omagiu gestul lui Odoacru de a remite lui Zenon însemnele ultimului împărat occidental ori, invers, învestirea lui Theoderic cu stăpânirea Italiei de către Zenon, ca şi titlul de magister militum per Italiam, acordat de acelaşi împărat lui Odoacru şi, mai târziu, lui Theoderic.

Ideea restaurării vechiului orbis romanus în cadrele sale universale prin “recucerirea” provinciilor occidentale domină politica lui Justinian (527-565), unul dintre marii împăraţi ai istoriei bizantine, venit la tron cu ajutorul unchiului său, Justin I (518-527), care l-a asociat la putere. În practică, provinciile occidentale periferice – Britannia şi Gallia – au fost definitiv abandonate, efortul lui Justinian concentrându-se asupra teritoriilor din jurul Mediteranei, al cărei bazin redevine axa activităţilor economice ale negustorilor orientali.  Prima etapă a “recuceririi” a fost plină de promisiuni: după o campanie strălucită, generalul Belizarius ocupă în câteva luni regatul vandal din Africa (septembrie 533 – martie 534). Mult mai lung şi mai dificil a fost pasul următor: cucerirea Italiei ostrogote. Şi aici, ca şi în Africa de Nord, Belizarius exploatează disensiusnile interne şi ocupă în scurt timp centrul şi sudul peninsulei (535-536), pentru ca în anul 540 întreaga Italie să cadă sub stăpânire bizantină. Dar sub conducerea energicului rege Totila, ostrogoţii reiau ofensiva şi recuceresc în câţiva ani teritoriile pierdute, spijinindu-se pe sclavii şi colonii din peninsulă (542-550). În cele din urmă, resursele superioare ale Constantinopolului aveau să încline balanţa în favoarea imperiului şi Narses, în fruntea celei mai puternice armate aruncate de Justinian în luptă, formată din 20 000 de mercenari, zdrobeşte rezistenţa ostrogotă şi ocupă întreaga peninsulă (552-555). În sfârşit, în anul 554, bizantinii recuceresc şi sud-estul Spaniei vizigote, cu oraşele Cordoba, Sevilla şi Cartagena. În ciuda caracterului ei spectaculos, “recucerirea” iustinianee era în vădită cntradicţie cu transformările social-economice din lumea mediteraneeană, de unde fragilitatea şi gravele ei consecinţe pentru evoluţia imperiului în perioada următoare. Replică internă a politicii sale externe, apte, în concepţia împăratului, să redea imperiului ordinea şi prosperitatea de odinioară, marele efort legislativ al lui Justinian a avut drept rezultat Corpus Juris civilis, format din patru secţiuni – Codul lui Justinian, Pandectele, Institutele şi Novelele -, primele trei redactate în limba latină, ultima, ce cuprinde legislaţia curentă, în greacă.

Politica de restaurare a imperiului universal este responsabilă, în mare măsură, pentru bilanţul negativ al guvernării lui Justinian: ea a ruinat finanţele statului şi pe contribuabili, lăsând graniţele fără apărare în faţa gravelor primejdii externe, a contribuit la eşecul politicii de uniune religioasă, a compromis încercarea de refomare administrativă a statului. Urmaşii săi nu au mai dispus de mijloacele materiale pentru a face faţă presiunii externe. Justin al II-lea (565-578), Tiberius al II-lea (578-582), Mauricius (582-602) au promovat, pe plan intern, o politică de uşurare a sarcinilor fiscale, de economii, de refacere a armatei şi de reorganizare a administraţiei. Dar dificultăţile externe depăşeau puterile imperiului, al cărui organism fusese excesiv slbit de Justinian. La numai trei ani după moartea acestuia, Italia nordică şi o bună parte a Italiei centrale cădeau sub dominaţia longobardă. Puţin mai târziu, cea mai mare parte a posesiunilor bizantine din Spania era recucerită de vizigoţi, compromiţând astfel rezultatele politicii lui Justinian. Mult mai gravă era situaţia î Balcani şi în Orient, deteriorată încă din timpul lui Justinian, care a lăsat fără apărare aceste graniţe pentru a-şi concentra toate forţele în Occident. Încă de la începutul secolului al VI-lea, slavii şi-au făcut apariţia la Dunăre, de unde au pătruns în imperiu, pustiind provinciile sale balcanice. Incursiunile slave devin şi mai periculoase către anul 560, când aceştia întră în alianţă cu avarii sosiţi în regiunea Pannoniei, unde aveau să pună bazele, pentru două veacuri, unui vast hanat. Avarii şi slavii pătrund în imperiu, pradă principalele metropole dunărene, asediază Thesalonicul şi ameninţă Constantinopolul. Numai politica energică a lui Mauricius reuşeşte să respingă atacurile slavo-avare la nord de Dunăre şi să consolideze apărarea imperiului pe linia fluviului.

În Orient, regatul persan, duşmanul secular al Imperiului roman, reia atacurile asupra provinciilor bizantine şi Justinian este obligat să încheie o pace pe 50 de ani cu Chosroes I (562) şi să-i plătească un imens tribut. Refuzul lui Justin al II-lea de a continua plata tributului reaprinde conflictul bizantino-persan (572) şi, după lupte epuizante, Mauricius reuşeşte să zdrobească forţele sasanide, după care încheie o pace favorabilă imperiului (591). Însă rezultatele guvernării lui Mauricius au fost anulate de răscoala armatei de la Dunăre, care, cu concursul populaţiei din Constantinopol, ocupă capitala şi-l proclamă împărat pe centurionul Phocas (602-610). Domnia acestuia coincide, pe plan intern, cu un regim de teroare, a cărui victimă este mai ales aristocraţia senatorială, iar pe plan extern cu prăbuşirea graniţei dunărene şi a celei orientale. Slavii se aşează în masă în provinciile balcanice ale imperiului, schimbând structura etnică a peninsulei. În Orient, perşii ocupă Mesopotamia romană şi pustiesc Siria, Palestina şi Asia Mică, ajungând până la ţărmul micrasiatic al Bosforului. Imperiul este salvat de o răscoală populară, care-l răstoarnă pe Phocas şi-l aduce la putere pe Heraklius, fiul exarhului Cartaginei.

Guvernarea lui Heraklius este dominată de cele două mari probleme externe anunţate încă din timpul domniei lui Phocas. În teritoriile balcanice, migraţia slavă atinge Adriatica, în vest, şi Peloponezul, în sud, revărsându-se chiar şi în Arhipelagul grecesc şi în Asia Mică; în Balcani, stăpânirea imperială se reduce la câteva cetăţi de coastă, între care cele mai importante erau Constantinopolul şi Thessalonicul, şi la unele insule de rezistenţă din interiorul peninsulei. În restul peninsulei, triburile slave se suprapun populaţiei autohtone – traco-romani şi greci -, punând bazele unor alcătuiri politice incipiente, care apar în sursele vremii sub denumirea de “sclavinii”. Mai gravă încă era situaţia în Orient, unde perşii erau pe punctul de  smulge Constantinopolului cele mai importante provincii ale imperiului. În câţiva ani, armatele persane ocupă rând pe rând Armenia, Siria (613) şi Egiptul (619) şi invadează Asia Mică, ajungând până în faţa Bosforului. Contraofensiva bizantină este precedată de o perioadă de intensă activitate, în care cea mai imprtantă măsură este crearea celor dintâi theme în Asia Mică. În anul 622, după mai bine de 200 de ani de la Theodosius I, un împărat reapărea în fruntea armatelor imperiale, pentru a duce una dintre cele mai strălucite campanii din analele romano-bizantine. În anul 625, armatele bizantine reocupă Armenia, doi ani mai târziu înfrâng decisiv forţele persane la Ninive şi apoi ocupă capitala persană (628). Chosroes al II-lea este asasinat şi fiul său acceptă să restituie imperiului teritoriile cucerite. În timp ce Heraklius se afla în Orient de mai bine de trei ani, o expediţie concertată avaro-slavă şi persană ameninţă grav Constantinopolul (626), a cărui apărare este condusă cu energie de patrairhul Sergios. În timp ce armata persană şi-a aşezat tabăra pe ţărmul asiatic al Bosforului, chaganul avar, având alături contingente slave, bulgare şi gepide, apare sub zidurile oraşului. Flota slavă ce a atacat Constantinopolul pe mare a fost complet distrusă de bizantini, iar după acest grav eşec, chaganul ridică asediul şi se retrage în grabă, în timp ce armata persană părăseşte şi ea Asia Mică.

3. Lupta pentru supravieţuire

Dar odată cu restabilirea controlului asupra provinciilor orientale reapar la suprafaţă grave tensiuni interne, îmbrăcate în haină religioasă. În aceste condiţii începea marea ofensivă arabă, care avea să instaureze stăpânirea Islamului într-un teritoriu imens, ce se întindea de la Coloanele lui Hercule până la Himalaia. Cauzele succeselor arabe în teritoriile bizantine ţin atât de fanatismul religios al triburilor arabe, cărora Mohamed le-a dat pentru prima dată unitate, cât şi de situaţia din imperiu: epuizarea statului bizantin în războiul cu perşii, tulburările religioase, opoziţia dintre Constantinopolul elenizat şi populaţiile semitice din Orient şi slăbiciunile armatelor de mercenari aflate în slujba Bizanţului. În numai câţiva ani, după înfrângerea decisivă suferită de bizantini la Yarmouk (636), arabii ocupă provinciile orientale ale imperiului: Siria (637), Palestina (638), Mesopotamia (639) şi Egiptul (642). Rezultatele operei militare a lui Heraklius erau anulate. Cucerirea arabă, care refăcea, în direcţie inversă, opera militară a lui Alexandru cel Mare şi restituia lumii semitice domeniul pierdut, deschidea o nouă epocă în istoria bizantină.

Această perioadă, una dintre cele mai dramatice din existenţa lumii bizantine, cunoaşte prima dinastie care acoperă un veac întreg. Noua dinastie numără, între cei mai de seamă reprezentanţi, pe Heraklius (610-641), Constant al II-lea (641-668), Constantin al IV-lea (668-685) şi Justinian al II-lea (685-695 şi 705-711).

Sub Constant al II-lea creşte primejdia arabă, care strânge cercul în jurul Constantinopolului: Cappadocia este cucerită, părţile centrale şi vestice ale Asiei Mici invadate şi, ceea ce era mai ameninţător, Muawia a reuşit să construiască prima flotă, cu care ocupă insula Rhodos şi pradă Cipru şi Creta. Pasul următor a fost asediul Constantinopolului (674-678), pe mare şi pe uscat; forţele arabe suferă însă o grea înfrângere, datorită focului grecesc pe care bizantinii îl folosesc acum pentru prima dată. Victoria lui Constantin al IV-lea asupra Islamului depăşeşte ca proporţii pe aceea a lui Carol Martel la Poitiers (732), salvând imperiul într-un moment când ofensiva arabă atinsese punctul ei culminant. Patru decenii mai târziu, arabii reiau asaltul asupra Noii Rome (717 / 718), dar suferă o înfrângere decisivă în urma căreia imperiul îşi consolidează poziţiile în strâmtori şi Asia Mică. În schimb, Africa este definitiv pierdută în anul 698, când se prăbuşesc ultimele rezistenţe bizantine la Cartagina, eveniment ce deschide arabilor drumul spre Spania.

În Balcani, după moartea lui Heraklius, bizantinii iau iniţiativa şi stăvilesc presiunea triburilor slave. Constant al II-lea şi Justinian al II-lea poartă campanii victorioase în Thracia şi în sudul Macedoniei, urmate de aducerea slavilor sub suzeranitate bizantină şi de masive colonizări de populaţie slavă în Asia Mică. Dar încă din anul 679, la extremitatea nordică a peninsulei, bulgarii conduşi de Asparuch pun bazele unui stat propriu, care avea să dispute Constantinopolului supremaţia în Balcani veacuri în şir. O importantă schimbare intervine în aceste noi împrejurări în evoluţia teritoriului dintre Dnăre şi mare, cuprins în provincia Scythia Minor, teritoriu denumit Dobrogea începând cu secolul al XIV-lea. Deplasarea centrului imperiului din Roma spre Constantinopol de către Constantin cel Mare sporise considerabil importanţa economică şi strategică a provinciei, ceea ce explică preocupările autorităţii centrale pentru dezvoltarea teritoriului dintre Dunăre şi mare. Săpăturile arheologice româneşti atestă pentru secolele IV-VI existenţa unei vieţi urbane de o amploare şi intensitate fără precedent în istoria regiunii, ce cunoaşte apogeul dezvoltării sale în secolul al VI-lea. Cu crearea hanatului lui Asparuch, teritoriul - locuit de populaţia autohtonă romanizată, iar apoi românească, de greci, slavi şi protobulgari – intră sub stăpânire bulgară pentru trei veacuri, perioadă în care viaţa economică a regiunii cunoaşte un declin rapid. Imperiul continuă însă să menţină controlul asupra gurilor Dunării şi a litoralului pontic de-a lungul întregii perioade cu ajutorul flotei.

Bilanţul veacului al VII-lea îl constituie deci pierderea celei mai mari părţi a teritoriilor imperiului lui Justinian, a controlului asupra drumurilor comerciale spre Orient şi Occident, declinul vieţii urbane, renunţarea la exercitarea thalassocraţiei în Mediterana. Dincolo de aceste pierderi, care, totuşi, au conferit teritoriilor rămase Constantinopolului o mai mare unitate geografică, social-politică, etnică şi religioasă ce-i lipsea până atunci, imperiul cunoaşte profunde mutaţii, care au sfârşit prin a-i da o fizionomie greco-orientală şi o mare capacitate de rezistenţă în faţa primejdiei arabe şi slave. Criza politică prin care trece statul bizantin în primii ani ai secolului al VIII-lea nu a compromis opera împăraţilor heraklizi, continuată de isaurieni.

4. Epoca luptelor iconoclaste (717 – 843)

Perioada care urmează este cunoscută în istorie sub un nume înşelător; în realitate, ea este continuarea logică a precedentei prin problemele sale, prin activitatea internă laborioasă a împăraţilor şi prin realismul politicii externe, care păstrează caracterul ei defensiv. Perioada iconoclastă este inaugurată de domnia lui Leon al III-lea (717-741), eroul celui de-al doilea asediu arab al Constantinopolului, care pune bazele unei noi dinastii, cunoscută sub numele de “isauriană”, deşi fondatorul ei este originar din Germaniceea (Siria de Nord). Lui Leon îi urmează la putere Constantin al V-lea (741-775), personalitate de prim rang a istoriei bizantine, urmat, la rându-i, de Leon al V-lea (775-780), Constantin al VI-lea (780-797) şi Irena (797-802). După stingerea dinastiei isauriene, tronul este ocupat de Nicephor I (802-811), Mihail I (811-813) şi Leon al V-lea Armeanul (813-820). Cu Mihail al II-lea (820-829) vine în fruntea imperiului dinastia de Amorion, care numără şi pe Theophil (829-842) şi Mihail al III-lea (842-867).

Activitatea de organizare a statului este continuată de împăraţii iconoclaşti, care dau imperiului grec oriental trăsăturile sale definitive. Opera de renovare social-economică şi administrativă întreprinsă în secolul al VII-lea este completată de Leon al III-lea prin elaborarea unei noi legislaţii, cunoscută sub numele de Ecloga (726), care constituie o simplificare şi o adaptare a codului lui Justinian la noile realităţi ale secolului al VIII-lea. Interesul ei se deplasează din Constantinopolul aristocratic spre populaţiile rurale din provinciile micrasiatice, cărora puterea imperială le datorează salvarea în lupta împotriva Islamului, fixându-şi ca ţel “să servească egalitatea şi justiţia”, adevărata justiţie fiind cea care “nu dispreţuieşte pe cei săraci şi nu lasă nepedepsiţi pe cei puternici”.

Politica externă a împăraţilor iconoclaşti este o continuare consecventă a politicii lor interne, promovată în numele intereselor populaţiilor rurale din Asia Mică; de aici, caracterul ei realist, ce se traduce în concentrarea ei în Asia Mică şi în Balcani, regiunile vitale ale lumii bizantine, şi în abandonarea hotărâtă a politicii occidentale, de care erau legate ambiţiile de hegemonie universală nutrite de Justinian. În Orient, împăraţii isaurieni au reuşit să provoace Islamului primele înfrângeri pe uscat, culminând cu marea victorie bizantină de la Akroinon (738), care a redat imperiului întregul teritoriu al Asiei Mici. Eşecurile externe ale Irenei, ale lui Nicephor I sau Theophil n-au compromis rezultatele politicii orientale a lui Leon al III-lea sau a lui Constantin al V-lea. În Balcani, politica energică a împăraţilor isaurieni a avut rezultate tot atât de importante. Campaniile victorioase întreprinse în Macedonia şi Grecia de către Constantin al V-lea şi eunucul Stavrakios au readus sub control imperial aceste teritorii, după două veacuri de stăpânire slavă, teritorii în care au fost create noi theme –Macedonia, Thessalonic, Strymon, Dyrrachion, Pelopones, Cephalonia – a căror fondare urmează progresele recuceririi bizantine în Balcani. Tot atât de fericite se anunţau şi rezultatele politicii imperiale la graniţa cu bulgarii. Cele nouă campanii victorioase ale lui Constantin al V-lea la nord de Balcani, ce culminează cu marea victorie bizantină de la Anchialos (763), aduc hanatul în pragul prăbuşirii, dar tulburările interne din imperiu de după moartea lui Constantin al V-lea au dat statului bulgar timp să se refacă şi să preia ofensiva sub hanul Crum (801-814). După înfrângerea bizantinilor între defileurile Balcanilor, unde şi-a aflat moartea Nicephor I (811), Crum pradă Thracia şi asediază Constantinopolul, imperiul fiind salvat de moartea neaşteptată a hanului, dar fiind nevoit să accepte stăpânirea bulgară asupra jumătăţii nordice a Thraciei.

În Occident, evenimentele urmează o evoluţie decisivă pentru istoria europeană. Dacă, potrivit unei cunoscute teze a lui H. Pirenne, ordo romanus a dispărut în planul economic abia la începutul veacului al VIII-lea, prin închiderea Mediteranei de către arabi, instaurarea ordinii politice a lui Carol cel Mare, eveniment hotărâtor pentru cristalizarea lumii europene medievale, stă sub semnul “orientalizării” politicii externe bizantine sub împăraţii iconoclaşti. În aceste împrejurări, episcopii romani abandonează alianţa cu Constantinopolul, de la care nu mai puteau aştepta ajutor, şi se îndreaptă spre regalitatea francă în faţa primejdiei ce venea din partea regilor longobarzi din peninsulă, care lichidaseră exarhatul Ravennei (751) şi ameninţau Cetatea Eternă. Dubla intervenţie a lui Pepin cel Scurt în Italia, răspuns la cooperareapapilor în substituirea Carolingienilor vechii dinastii merovingiene, are ca principal rezultat crearea statului papal în teritoriul vechiului exarhat bizantin. Reacţia basileului, care trece sub autoritatea patriarhului său diocezele din sudul Italiei şi Illyricum, aflate până atunci sub obedienţa Romei, rupe şi ultimele punţi dintre papă şi împărat.

Pasul următor în emanciparea Occidentului de sub autoritatea Constantinopolului avea să-l constituie crearea imperiului lui Carol cel Mare, eveniment la care participarea pontificală a fost hotărâtoare. Deşi pentru suveranul franc şi pentru mediul intelectual din Aachen imperiul Romanum continua să fie statul bizantin, urmaşul legitim al tradiţiilor cezarilor romani, noul imperiu, ca Imperiu franc, revendicând Constantinopolului numai recunoaşterea unui loc sub soare, nu putea fi ascunsă realitatea existenţei a două imperii creştine rivale. Încoronarea din anul 800 consacra astfel detaşarea definitivă a Occidentului de Orient, proces început cu multe veacuri în urmă în lumea romană, deschizând totodată problema celor doi împăraţi, ce avea să constituie timp de peste patru veacuri un fapt de politică europeană şi o temă de reflexie politică.

Modulul 4

BISERICĂ ŞI CULTURĂ ÎN BIZANŢUL SECOLELOR IV-VIII

            1. Epoca luptelor cristologice (secolele IV-VII)

            Evoluţia treptată a jumătăţii orientale a imperiului spre un stat nou este nu numai rezultatul noilor condiţii economice şi sociale în care aceasta se desfăşoară, ci şi al unor probleme – religioase şi militare, în primul rând – pe care autorităţile de la Constantinopol erau chemate să le soluţioneze în cursul primelor secole din existenţa noii metropole. Inaugurată la răscrucea secolelor III-IV, când cultul creştin era pus sub interdicţie, disputa în jurul naturii lui Christos avea să cunoască proporţii nebănuite îndată după ridicarea interdicţiei şi, mai apoi, a transformării creştinismului în religie de stat, cuprinzând păturile cele mai largi ale societăţii romano-bizantine, inclusiv autoritatea de stat. Dincolo de veşmântul religios – şi el important într-un moment în care dogma creştină era în curs de fixare -, luptele cristologice trădează grave tensiuni existente atât în sânul tinerei biserici creştine, care îşi pierde treptat caracterul său democratic, cât şi în cadrul societăţii romane, aflată în plină criză. Odată cu schimbările survenite în poziţia ei în societate, biserica creştină se mulează pe structurile statului roman, iar mesajul ei social cunoaşte o profundă adaptare la noile realităţi. În cadrul comunităţilor creştine se agravează antagonismele dintre marea masă a credincioşilor şi conducerea bisericii, ce cunoaşte o tot mai solidă articulaţie verticală, urmând modelul societăţii laice; pe de altă parte, se afirmă tot mai puternic, în lupta pentru supremaţie în cadrul bisericii creştine, opoziţia dintre episcopii de Roma, Alexandria, Antiochia, Ierusalim şi Constantinopol, luptă în care episcopul Noii Rome este sprijinit puternic de activ de puterea imperială. Dar expresia religioasă a disputei acoperă şi conflicte ce depăşesc considerabil cadrele propriu-zise ale bisericii: tensiunea crescândă dintre marea masă a exploataţilor şi elita socială din imperiu, opoziţia tot mai pronunţată a provinciilor orientale faţă de politica fiscală a metropolei, rezistenţa culturii popoarelor orientale negrecizate în faţa tendinţelor puterii centrale de elenizare a întregii populaţii a jumătăţii orientale a statului roman.

Făcând abstracţie de donatism, fără importanţă deosebită pentru viaţa religioasă din Orient, prima erezie din lumea răsăriteană a fost arianismul, care îşi trage numele de la cel al preotului alexandrin Arius. Într-o interpretare raţionalistă a dogmei creştine, care se înscrie mai degrabă într-un plan filosofic neoplatonician decât biblic, Arius consideră că dintre membrii trinităţii, numai Dumnezeu Tatăl poartă marca divinităţii, nefiind nici creat şi nici născut, Christos ocupând un loc intermediar între Dumnezeu Tatăl şi lumea creată. Adversarii săi, în frunte cu Athanasios, mai târziu episcop al Alexandriei, consideră pe cei doi membri ai trinităţii creştine “de aceeaşi substanţă” (homousios). Conciliul de la Niceea (325), convocat şi prezidat de împăratul Constantin şi care avea să intre în istorie sub numele de primul conciliu ecumenic, declară eretică doctrina ariană şi adoptă dogma lui Athanasios, proclamată “drept credincioasă” (orthodoxă). Dar în anii următori arianismul câştigă repede teren la curtea din Constantinopol, Constantin însuşi fiind botezat pe patul de moarte de episcopul arian Eusebiu de Nicomedia, pentru ca urmaşul său, Constanţiu al II-lea, să-l adopte ca religie de stat (359), situaţie ce se păstrează şi în timpul domniei lui Valens, arian convins. O reacţie antiariană are loc la începutul domniei lui Theodosius I, care convoacă la Constantinopol al doilea conciliu ecumenic (381), în cadrul căruia arianismul este definitiv condamnat şi sunt stabilite bazele canonice ale dogmei ortodoxe (Credo), care vede în trinitate o singură substanţă şi trei ipostaze. În cursul secolului al IV-lea, graţie sprijinului acordat de autoritatea temporală, creştinismul dobândise o mare influenţă în imperiu, iar puternica reacţie păgână, ce are loc sub domnia lui Iulian Apostatul, nu face decât să pună în lumină imensa forţă morală şi politică acumulată de noua religie. Printr-un edict imperial din anul 391, Theodosius I face pasul următor şi proclamă creştinismul religie de stat, templele păgâne sunt închise, iar câţiva ani mai târziu jocurile olimpice sunt puse sub interdicţie.

La mai puţin de o jumătate de secol de la adoptarea formulei ortodoxe la conciliul de la Constantinopol, disputele asupra naturii lui Christos sunt reluate cu şi mai multă vigoare în Orient, unde se înfruntă două doctrine. Cea dintâi, nestorianismul, care şi-a luat numele de la Nestorius, patriarh al Constantinopolului din 428 şi unul dintre susţinătorii ei, urmează linia raţionalistă a lui Arius şi face loc larg naturii umane în persoana lui Christos – două naturi, umană şi divină, două ipostaze, dar o singură persoană, cea a omului Christos, născut din Fecioara Maria -, refuzând să-i dea Mariei numele de “născătoare de Dumnezeu” (Theotokos), ci numai pe cel de “născătoare de om” sau, cel mult, “născătoare de Christos”. Acestei doctrine raţionaliste, apărată de şcoala din Antiochia, i s-a opus monophysismul, doctrină ce dezvoltă poziţiile tradiţionaliste, mistice, pe linia lui Athanasios şi a părinţilor cappadocieni (Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Grigore de Nyssa), cu mare influenţă într-o altă metropolă a Orientului, Alexandria. Nou doctrină evidenţiază natura divină a lui Christos, lăsând pe plan secundar natura lui umană, sau, într-o formulare radicală, natura umană este absorbită “ca o picătură de apă în ocean” de cea divină: “o singură persoană, o singură natură” (monophysis). Cele două doctrine se înfruntă la cel de-al treilea conciliu ecumenic de la Epfes (431), unde Cyril, episcopul Alexandriei, obţine condamnarea doctrinei nestoriene şi umileşte pe rivalii săi din Constantinopol şi Antiochia cu complicitatea curţii imperiale, care nu îndrăzneşte să se opună puterii “faraonului” din Alexandria. Abia la conciliul ecumenic de la Chalkedon (451), cu sprijinul papei Leon I, nemulţumit şi el de ascensiunea scaunului episcopal din Alexandria, împăratul Marcian reuşeşte să-l depună pe episcopul alexandrin Dioscor şi să condamne doctrina monophysită; dogma încarnării găseşte o nouă formulare: Christos – “două naturi inseparabile într-o singură persoană”. Dar canonul 28 adoptat la conciliu, care proclamă egalitatea între episcopii Romei şi Constantinopolului, papa păstrând doar un primat onorific graţie vechimii scaunului său, reaprinde rivalitatea dintre pontif şi patriarhul Noii Rome, ce avea să provoace şi prima schismă între Roma şi Constantinopol (484-518). Condamnarea doctrinei monophysite la Chalkedon s-a lovit de opoziţia hotărâtă a clerului, călugărilor şi a populaţiei din provinciile orientale, îndeosebi din Egipt, alimentată de puternicele conflicte sociale, politice şi culturale ce opuneau Constantinopolul popoarelor din Orient. Încercarea lui Zenon de a concilia ortodoxia cu doctrina monophysită, printr-o formulă de compromis în cadrul decretului de uniune (Henotikon – 482), agravează conflictul şi conduce în secolul al VI-lea la crearea unor biserici monophysite, “naţionale”, cu o ierarhie proprie, după modelul ortodox, în cele mai importante provincii orientale – Egipt, Siria şi Armenia – eveniment plin de consecinţe pentru viitorul imperiului. O altă încercare de a împăca pe monophysiţi cu ortodocşii, a lui Justinian de această dată, s-a soldat cu un eşec total la al V-lea conciliu ecumenic din Constantinopol (553), sporind opoziţia papalităţii şi a populaţiei catolice din Italia faţă de Constantinopol.

La apogeul puterii sale, după triumful asupra statului persan, din raţiuni politice, împăratul Heraklius încearcă să restabilească unitatea supuşilor săi prin soluţionarea disputelor religioase dintre ortodocşii chalcedonieni şi monofiziţi. Împăratul acceptă propunerea patriarhului Sergius de a impune doctrina “energiei unice” (monoenergism) a lui Christos, care trebuia să fie un compromis acceptat de ambele părţi. Potrivit noii formule, Christos avea două două naturi, dar o unică manieră de a acţiona. Adoptată la conciliul de la Theodosiopolis (630) şi acceptată de papă şi patriarhii de Antiochia şi Alexandria, noua formulă este introdusă în biserica armeană, până atunci rămasă fidelă Constantinopolului. Când, însă, prin decret imperial (634) s-a încercat impunerea ei în întregul imperiu, opoziţia este aproape generală, cu deosebire în Ierusalim, unde patriarhul Sofronie rezistă cu înverşunare. În plină ofensivă islamică şi ameninţat să piardă provinciile răsăritene, , Heraklius renunţă la monoenergism şi adoptă prin decret imperial (638) doctrina “voinţei unice” (monothelism): Christos, două naturi, o unică voinţă. Potrivit noii formule, în ciuda dublei naturi a lui Christos, voinţa divină şi voinţa umană se aflau într-o deplină armonie, manifestându-se printr-o voinţă unică. Obiectivul urmărit de împărat era, de altminteri, deja compromis, deoarece aproape toate provinciile răsăritene fuseseră sau erau pe cale de a fi pierdute în faţa ofensivei islamice. Monotheismul nu a făcut altceva decât să sporească haosul, agravat de moartea împăratului şi de incapacitatea urmaşilor săi de a domina situaţia la frontieră şi în interiorul statului. Numai după ce cuceririle arabe au smuls imperiului provinciile din Orient, iar slavii au ocupat aproape întreaga Peninsulă Balcanică, puterea imperială reuşeşte să stabilească o ortodoxie unică pentru toţi supuşii. Al şaselea conciliu ecumenic (680-681), convocat la Constantinopol şi cu acordul papei, condamnă solemn toate ereziile, inclusiv monoenergismul şi monothelismul, precum şi pe susţinătorii lor, restabilind ortodoxia şi pacea în biserică, după mai bine de trei secole de dispute şi frământări.

2. Naşterea unei noi culturi

Incertitudinile în care evoluează lumea bizantină în secolele IV-VI între vocaţia orientală şi visul restaurării Imperiului roman mediteranean se traduc şi în cultură şi artă, unde tradiţiile păgâne greco-romane fuzionează treptat, în formule de o mare originalitate, îndeosebi în plan artistic, cu influenţe creştin-orientale, care au sfârşit prin a da trăsăturile definitorii ale noii culturi. În atmosfera de declin al culturii păgâne, marile centre elenistice – Alexandria, Gaza, Antiochia şi altele – continuă să exercite primatul, în condiţiile în care, în Europa, numai Atena, cu celebra universitate păgână, putea rivaliza cu ele. Dar în Orient, ca şi în Europa, are loc o profundă transformare, transformare ce domină cultura bizantină din secolele IV-VI: cultura păgână cedează locul unei culturi creştine, care asimilează însă tradiţii elenistice şi influenţe orientale.

Filosofia păgână trăieşte un ultim reviriment cu marele filosof neoplatonician Proclus (410-485), care predă la Atena înainte ca universitatea ateniană să fie închisă de Justinian în 529. Dar încă din secolul al V-lea se afirmă şcolile filosofice creştine din Orient, în frunte cu şcoala din Gaza, în care filosofia păgână este chemată să susţină cu argumente raţionale poziţiile taberelor aflate în disputele cristologice. Începe astfel lungul efort de integrare a valorilor filosofiei greceşti teologiei, efort ce domină preocupările unora dintre cei mai mari cărturari din cultura bizantină. Tradiţia elenistică este continuată şi în ştiinţe, unde domină gustul, preluat şi dezvoltat de lumea bizantină, pentru compilaţie şi abreviere. Comentariul operelor clasice ia locul cercetării directe; puţinele invenţii tehnice ale timpului – “focul grecesc” şi astrolabul – sunt fructul unor lucrări teoretice din epoca elenistică. În medicină, Oribasos din Pergam, medicul lui Iulian,  a compus o enciclopedie în 70 de cărţi, care este o simplă compilaţie din Hippocrate şi Galienus. În schimb, lucrările lui Alexandru din Tralles, fratele arhitectului bisericii SF. Sofia şi cel mai mare medic bizantin, cuprind numeroase observaţii personale.

În literatură, formele tradiţionale continuă prin poziţia privilegiată a retoricii, în care se distinge şcoala din Gaza în primele veacuri bizantine. Singurul gen de poezie profană ce se menţine este epigrama, ilustrat în secolul al VI-lea de cercul literar al istoricului Agathias da Myrina. În schimb, noile valori creştine îşi află cea mai adecvată formulă de exprimare în poezia melodică, una dintre cele mai originale creaţii literare bizantine, ce atinge apogeul în acelaşi veac al lui Justinian prin realizările lui Roman Melodul.

Moştenire a antichităţii, istoria cunoaşte şi ea adaptări la mediul şi sensibilitatea creştină. Modelele clasice ale lui Thucidide şi Xenofon sunt urmate în lucrări de istorie contemporană, cel mai cultivat gen din istoriografia bizantină, ce se remarcă printr-o bogată informaţie şi, adesea, chiar prin criterii obiective de judecată a evenimentelor. Cele mai valoroase lucrări ale genului în secolele IV-VI sunt datorate lui Procopius din Cezareea (cca. 500 – cca. 565), care relatează în Istorii războaiele lui Justinian, şi continuatorilor săi: Agathias de Myrina, Menander Protector şi Theophilact Simocattes. Punctul de vedere creştin este exprimat în două genuri de lungă carieră în cultura bizantină – istoria ecleziastică şi cronica universală – ambele create de Eusebius din Cezareea (cca. 265 – cca. 340). Cel dintâi are drept model lucrarea lui Eusebius, Istoria bisericii, care cuprinde istoria creştinismului de la naşterea lui Isus până la victoria lui Constantin asupra lui Licinius (324), model urmat şi de Evagrios în a sa Istorie ecleziastică realizată în secolul al VI-lea. Celălalt gen, apărut din nevoia integrării istoriei sacre în istoria umanităţii şi de a face din din istoria ebraică centrul istoriei universale, urmează modelul Chronographiei lui Eusebius, ce relatează evenimentele de la facerea lumii până la anul 303 e.n. Două secole mai târziu, Ioan Malalas scrie o Cronică universală, într-o limbă ce anunţă greaca populară, chiar dacă lucrarea abundă în descrieri ale evenimentelor extraordinare – ciumă, cutremure, eclipse – pe gustul publicului larg căruia îi este adresată.

Mai precoce decât cultura, arta bizantină şi-a cristalizat trăsăturile odată cu naşterea Constantinopolului: ctitorul a pus temeliile oraşului, a trasat străzile, a ridicat monumente şi a dat şi un nou stil. Prin origine, arta bizantină este arta Constantinopolului, chiar dacă nu lipsesc distincţiile între arta metropolei şi arta provincială, aceasta din urmă articulată pe tradiţii locale. Constantinopolitană, arta bizantină este şi sincretică, la naşterea ei dându-şi mâna Roma şi Orientul. În acest binom, ponderea celor două elemente nu rămâne aceeaşi de-a lungul evoluţiei artei bizantine, de unde şi dinamica sa. În sfârşit, arta bizantină, articulată pe tradiţii clasice şi aporturi orientale, este religioasă prin motivaţie.

Monumente de arhitectură civilă din secolele IV-VII, în care modelele romane vor fi deţinut un primat incontestabil, nu s-au păstrat. În schimb, studiul monumentelor de arhitectură religioasă păstrate până astăzi evidenţiază soluţiile pe care constructorul le-a găsit problemei esenţiale legate de practicarea cultului creştin: organizarea unui spaţiu interior cât mai amplu pentru masa în continuă creştere a credincioşilor. Într-o primă etapă – secolele IV-V – soluţiile au urmat modele deja existente, astfel încât edificiile de cult au cunoscut două formule: planul basilical – cu o dezvoltare longitudinală pe direcţia vest-est, cu o navă centrală mai înaltă şi cu două sau mai multe laterale, cu o absidă în partea opusă intrării -, şi planul central, cu o cupolă – plan circular, pătrat sau poligonal pe care se sprijină calota. Primele biserici constantiniene au urmat planul basilical – Biserica Nativităţii din Bethleem, vechea basilica Sf. Petru din Roma (324-349) -, dar încă din secolul al IV-lea au fost ridicate cele dintâi lăcaşe cu plan central – rotonda lui Constantin de la Sf. Mormânt şi Biserica Mare din Antiochia (331-337) – pentru a-şi afla deplina lor expresie în Biserica octogonală San Vitale din Ravenna (înainte de anul 526) şi în Biserica Sf. Sergius şi Bacchus din Constantinopol (527). Încă din secolul al V-lea, din sinteza celor două formule a apărut basilica cu cupolă în Asia Mică, care cunoaşte deplina realizare cu Biserica Sf. Sofia din Constantinopol (532-537), ridicată de Anthemius din Tralles şi Isidor din Milet pe locul unei vechi biserici constantiniene, arsă în timpul răscoalei Nika. Dimensiunile bisericii, care avea să intre în istorie sub numele de Marea Biserică, sunt impunătoare: 77 m lungime, cca. 72 m lăţime, iar cupola, cu un diametru de 34 m, este ridicată la o înălţime de 54 m. Mai mult decât oricare altă biserică, Sf. Sofia era în ochii credinciosului “microcosmosul” ecou al perfecţiunii divine.

În pictura monumentală, tehnica mozaicului a cunoscut cele mai mari realizări. Fidelitatea faţă de idealul clasic este surprinsă în bisericile din Roma, în mozaicul pavimental din Marele Palat din Constantinopol şi chiar în unele picturi din bisericile din Ravenna. Treptat, însă, influenţa orientală pătrunde în toate marile centre ale lumii bizantine, din Sinai şi până în Ravenna, influenţă pusă în evidenţă de trăsăturile arameice ale personajelor, dar mai cu seamă de elementele ce aveau să devină caracteristicile artei bizantine: simetria perfectă a compoziţiei, hieratismul personajelor, frontalitatea, absenţa perspectivei, rigiditatea veşmintelor, care cad în pliuri geometrice, verticale.

3. Epoca luptelor iconoclaste (717-843)

Tendinţele iconoclaste, atestate în lumea romană încă din secolul al IV-lea şi îmbrăţişate în veacurile următoare de pături largi, inclusiv de elemente ale clerului, se răspândesc în provinciile orientale, mai cu seamă în mediile care suferă influenţa ereziilor monophysite şi pavliciene, ambele ostile cultului icoanelor. Aceste tendinţe dobândesc o bază de masă în Asia Mică şi nu este fără importanţă faptul că toţi împăraţii iconoclaşti sunt de origine orientală – siriană, armeană şi phrigiană – şi că armata, recrutată din rândurile populaţiei micrasiatice, a fost principalul instrument al politicii iconoclaste. Dar cauzele mişcării sunt mult mai complexe şi ţin de poziţia foarte primejdioasă pentru interesele statului pe care biserica o cucerise în imperiu în secolul al VII-lea. Vechile raporturi dintre biserică şi stat, fixate încă de Constantin cel Mare – alianţă strânsă, dar şi subordonarea sacerdoţiului faţă de imperiu – sunt repuse în discuţie datorită creşterii puterii economice a bisericii şi influenţei ei politice în societate; în urma marilor donaţii făcute de particulari şi de stat în secolul al VII-lea, biserica se transformă în cel mai mare proprietar funciar, în timp ce creşterea influenţei ei spirituale ameninţă puterea imperială cu pierderea controlului asupra supuşilor. În orice caz, puterea economică a mănăstirilor şi atracţia exercitată de “viaţa contemplativă” asupra locuitorilor imperiului într-o perioadă de criză profundă şi de insecuritate privează statul de contribuabili şi de soldaţi.

Politica iconoclastă a fost inaugurată în anul 726 printr-un edict al împăratului Leon al III-lea; patru ani mai târziu, un conciliu condamnă imaginile, după care Leon iniţiază o largă campanie de distrugere a icoanelor. Reacţia în favoarea cultului icoanelor n-a lipsit şi ea a venit din partea populaţiilor din provinciile europene, inclusiv din Constantinopol, împăratul trebuind să facă faţă şi unei revolte a themei Hellada, care proclamase un nou împărat. În vremea urmaşului lui Leon al III-lea, Constantin al V-lea, mişcarea depăşeşte terenul religios, pentru a dobândi o tot mai radicală tentă social-politică. În anul 754, el convoacă la Constantinopol un conciliu ecumenic – nerecunoscut ulterior de biserică – în care condamnă solemn cultul imaginilor şi al relicvelor. Opoziţia înverşunată a mănăstirilor din Constantinopol şi din Bithinia faţă de politica împăratului provoacă secularizarea bunurilor monastice şi aducerea forţată a călugărilor la viaţa activă, transformându-i astfel în contribuabili şi în soldaţi. Politica este continuată de Leon al IV-lea, dar sub minoratul lui Constantin al VI-lea, Irena, mama sa, originară din Atena, restabileşte cultul icoanelor la conciliul de la Niceea (787), sprijinindu-se pe gruparea călugărilor studiţi, în frunte cu celebrul Theodor de Studion, care revendică independenţa bisericii faţă de stat şi respinge împăratului dreptul de a se amesteca în problemele de dogmă.

Domnia Irenei, care uzurpă tronul fiului său, este triumful grupării studite; abolirea impozitelor urbane, reducerea taxelor comerciale şi degrevarea mănăstirilor de obligaţiile fiscale ruinează finanţele statului. Înlăturarea Irenei aduce la tron pe unul dintre înalţii funcţionari, Nicephor I, fost logothet al tezaurului, care revocă măsurile predecesoarei sale şi iniţiază un amplu program de renovare economică şi militară: întărirea responsabilităţii colective a circumscripţiilor fiscale, extinderea obligaţiei serviciului militar şi asupra comunităţilor rurale, colonizări de stratioţi în themele europene, revocarea donaţiilor făcute de Irena în favoarea bisericii. Dar politica iconoclastă a fost reluată abia de către Leon al V-lea Armeanul, apoi continuată de Mihail al II-lea şi Theophil, însă într-o atmosferă mult schimbată, de unde şi caracterul ei represiv, cel puţin în timpul primului şi a celui din urmă, atmosferă determinată de pierderea bazei de masă a mişcării prin îndepărtarea treptată a populaţiilor micrasiatice de aceasta. Marea mişcare populară a lui Toma Slavul (821-823), îndreptată împotriva puterii imperiale din Constantinopol şi la care participă masele ţărăneşti din Asia Mică, pune în lumină nemulţumirea profundă a maselor populare faţă de politica iconoclastă. De aceea, restabilirea cultului icoanelor, în anul 843, de către Theodora, văduva lui Theophil, şi ea de origine europeană, nu întâmpină nici o rezistenţă în lumea bizantină. Deşi înfrântă în plan religios, politica iconoclastă a realizat în practică esenţialul programului ei: puterea imperială iese din această perioadă consolidată din punct de vedere economic, politic şi ideologic, în timp ce biserica redevine aliatul supus al autorităţii temporale.