Canoanele Sfântului Vasile cel Mare
TAINELE ERETICILOR ŞI SCHISMATICILOR. SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ
In privinţa întrebării despre catari, şi care întrebare s-a pus mai înainte si de care bine îti aduci aminte, se cuvine a urma obiceiului din fiecare loc, deoarece atunci când s-a tratat în privinţa acestora au fost diferite păreri despre botezul lor. Dar cel al pepuzienilor [montanişti] mi se pare că este fără de nici o raţiune; şi m-am mirat cum de Dionisie cel Mare canonist fiind, l-a trecut cu vederea. Căci cei vechi au hotărât să se primească acel botez, neabătându-se întru nimic de la credinţă; drept aceea, pe unele leau numit eresuri, şi pe altele schisme, iar pe altele adunări nelegiuite. Deci eresuri au numit pe cei ce cu totul s-au lepădat şi sau înstrăinat chiar de la credinţă. Iar schisme au numit pe cei ce se deosebesc în concepţii cu privire la unele chestiuni şi întrebări bisericeşti corijabile; şi adunări ilegale au numit adunările ce se fac de presbiteri sau episcopi neascultători şi de poporul neînvăţat; precum dacă cineva fiind găsit în greşeală a fost înlăturat din slujbă, şi nu s-a supus canoanelor, ci singur şi-a atribuit sieşi întâietate şi slujbă, şi împreună cu dânsul au plecat si alţii, părăsind catoliceasca (adevărata) Biserică (ortodoxă), aceasta este adunare ilegală; si schismă este când cineva în privinţa pocăinţei se deosebeşte de cei de la biserică, iar eresuri sunt precum de pildă al numiheilor, al valentinienilor şi marcioniţilor, şi al însuşi pepuzienilor acestora, că la aceştia deosebirea este chiar cu privire la însăşi credinţa în Dumnezeu. Deci cei vechi au hotărât ca cel al ereticilor (botez) desăvârşit să se anuleze. Iar al schismaticilor, ca al unora care sunt încă în Biserică, sa se primească, iar cei ce sunt în adunări ilegale, îndreptându-se prin pocăinţă cuvenită şi prin convertire, să se împreune iarăşi cu Biserica, precum adeseori şi cei ce se găsesc în vreo treaptă bisericească, mergând împreună cu cei neascultători, după ce se vor căi, să se primească în aceeaşi stare. Deci este evident că pepuzienii sunt eretici, căci au hulit asupra Duhului Sfânt, atribuind lui Montan şi Priscilei în chip nelegiuit şi neruşinat numirea de Mângâietor. Căci sunt vrednici de osândă sau ca cei ce au îndumnezeit pe oameni, sau ca unii care pe Duhul Sfânt l-au batjocorit prin asemănarea cu oamenii, şi astfel sunt vinovaţi osândei celei veşnice, pentru că hula cea împotriva Duhului Sfânt este neiertată. Deci care este motivul pentru care să se considere valid botezul acelora care botează în Tatăl şi Fiul, şi în Montan şi în Priscila? Căci nu sunt botezaţi cei ce nu s-au botezat întru cele predanisite nouă. Drept aceea, deşi lui Di-onisie cel Mare i-a scăpat aceasta din vedere, noi însă trebuie să ne ferim de a imita greşeala; căci absurditatea este vădită de la sine însăşi şi lămurită tuturor celor ce cât de puţin ştiu a judeca. Şi, ca atare, încă sunt dintre cei dezbinaţi; dar s-a părut celor din vechime, şi de cei împreună cu Ciprian şi cu Firmilian al vostru vorbesc, a-i supune pe toţi aceştia unei hotărâri, pe catari şi pe encratiţi, şi pe idroparastaţi, şi pe apotactiţi. Căci începutul dezbinării s-a făcut prin schismă; iar cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ci, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii. Căci cei dintâi care s-au depărtat aveau hirotoniile de la Părinţi, şi prin punerea mâinilor peste ei aveau harul duhovnicesc; dar cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut; pentru aceasta Părinţii au hotărât ca cei botezaţi de dânşii ca de nişte mireni, venind la biserică, să se curăţească din nou cu adevăratul botez al Bisericii. Dar, fiindcă în general unora din Asia li s-a părut ca din interesul conducerii multora să se primească botezul acestora, fie primit. Iar pe cel al encratiţilor trebuie să-l considerăm ca pe o faptă rea; deoarece spre a-i face neprimiţi Bisericii a căutat sa-i ia deja în stăpânire cu botezul lor; prin ceea ce au stricat şi obiceiul lor. Deci socotesc că noua ni se cuvine să lepădăm botezul lor, deoarece în privinţa lor nimic nu s-a hotărât lămurit; şi dacă cineva l-ar fi primit de la ci, acela, venind la Biserică, să se boteze. Dar, dacă aceasta ar fi piedicii ordinei obşteşti, să se aplice iarăşi obiceiul şi să se urmeze Părinţilor, care au orânduit cele de cuviinţă pentru noi. Căci mă tem ca nu cumva, întrunii hotărâm să zăbovească în privinţa botezului, să-i împiedicăm pe cei ce se mântuicsc prin asprimea orânduielii, iar dacă aceia păstrează botezul nostru, aceasta să nu ne înspăimânte; căci nu suntem răspunzători prin împrejurarea că le dăm lor har, ci ne supunem preciziunii canoanelor. Dar negreşit să se dispună ca cei ce vin de la botezul acelora să se ungă adică de credincioşi, şi aşa să se apropie la taine. Căci ştiu că pe fraţii Zaiu şi Satornin, fiind ei din acea rânduială, i-am primit în scaunul episcopilor; drept aceea, pe cei ce au fost împreună cu tagma acelora nu mai putem a-i despărţi de Biserică, deoarece prin primirea episcopilor am aşezat ca şi un canon cele în privinţa comuniunii cu dânşii.
2 Vasile cel Mare
(UCIDEREA MEŞTEŞUGITĂ A FĂTULUI) AVORT
Acela care omoară fătul prin meşteşugire se supune pedepsei uciderii şi la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat; căci aici se osândeşte nu numai pentru cel ce se va naşte, ci pentru că şi pe sine s-a primejduit; căci mai de multe ori mor femeile în acest fel de încercări. Dar pe lângă aceasta se mai adaugă şi omorârea fătului, altă ucidere după intenţia celor ce îndrăznesc aceasta. Dar nu trebuie să se întindă pocăinţa lor până la moarte, ci să se primească după un termen de zece ani, dar vindecarea să se hotărască nu după timp, ci după chipul pocăinţei.
65 ap.; 91 Trul; 21 Anc; 8 Grig. Nyssa;.3, 8, 33, 52, 84 Vasile Cel Mare
3 Vasile cel Mare
DESFRÂUL CLERICILOR. (OSÂNDA DIACONULUI PENTRU DESFRÂNARE)
Diaconul care a desfrânat după ce a intrat în diaconie va fi lepădat de la diaconie; dar fiind pus la locul mirenilor, nu se va opri de la împărtăşire, căci fiinţează un canon vechi, ca cei căzuţi dintr-o treaptă să se supună numai acestui fel de pedeapsă, urmând precum socotesc cei din vechime, acelei legi care zice: „Nu pedepsi de două ori aceeaşi greşeală" (Naum 1, 9). Dar şi pentru altă pricină, căci cei ce sunt în tagma mirenească, fiind scoşi din locul credincioşilor, iarăşi se primesc la locul din care au căzut; iar diaconului îi ajunge o dată osânda caterisirii; deci fiindcă nu i se mai dă Iui diaconia, în această singură osândă să consiste pedeapsa. Acestea însă sunt după cele statornicite. Iar îndeobşte, adevărata vindecare este îndepărtarea de păcat; drept aceea, cel ce pentru voluptatea trupului a lepădat harul, acela prin sfărâmarea trupului şi prin înfrânarea cu toată supunerea depărtându-se de voluptăţile cărora a fost subjugat ne va da dovada desăvârşită a vindecării lui. Deci pe amândouă trebuie să le ştim noi, atât pe cea precizată prin lege, cât şi pe cea după obicei; şi în privinţa celor ce mi primesc legea cea mai înaltă să se urmeze după chipul predanisit.
25 ap.; 4, 21, 44 Trul.; 15, 16 sin. IV ec: IV Anc; 27 Cartag.; 6. 18, 32, 44, 51, 60, 69, 70, 87 Vasile cel Mare
4 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA A TREIA În privinţa celor ce se căsătoresc a treia oară şi a celor ce se căsătoresc mai de multe ori, am hotărât acelaşi canon, care este corespunzător şi pentru cei ce se căsătoresc a doua oară; adică pentru cei ce se căsătoresc a doua oară, un an; alţii însă au hotărât doi ani; iar pe cei ce se căsătoresc a treia oară îi afurisesc pe trei, de multe ori şi pe patru ani. Şi pe una ca aceasta o numesc nu nuntă, ci poligamie, ba mai curând desfrânare, ce se pedepseşte; pentru aceea, şi Domnul a zis samaritencei, care schimbase cinci bărbaţi: „Pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat" (loan 4, 18). Pentru că cei ce au trecut peste limita nunţii a doua nu mai sunt vrednici să se numească cu numirea de bărbat sau de soţie. Apoi în privinţa celor ce se căsătoresc a treia oară am primit obiceiul de afurisire pe cinci ani nu din vreun canon, ci din urmarea celor primite mai înainte. Dar nu trebuie a-i opri pe ei cu totul de la Biserică, ci a-i învrednici de ascultare, doi ori trei ani, şi după aceea să li se dea voie să stea împreună, iar de la împărtăşirea Sfintei Taine celei bune să fie ţinuţi departe, şi atunci când vor arăta vreun rod de pocăinţă să se aşeze la locul împărtăşirii.
17 ap.; 8 sin. I ec; 3, 87 Trul.; 19 Anc; 3, 7 Neocez.; 1 Laod.; 12, 30, 41, 50, 53, 80, 87 Vasile cel Mare
5 Vasile cel Mare
PRIMIREA ERETICILOR. (ERETICII CARE SE POCĂIESC PE PATUL DE MOARTE)
Aceia dintre eretici care la ieşirea din viaţa se pocăiesc trebuie să se primească; să se primească, însă fireşte nu fără chibzuinţă, ci cercetându-i, dacă vor arăta adevărata pocăinţă şi vor avea fapte care mărturisesc râvna lor spre mântuire.
2, 14 sin. I ec; 7 sin. II ec; 78, 96 TruL; 12 Neocez.; 19, 47 Laod.; 45 Cartag.
6 Vasile cel Mare
CĂSĂTORII OPRITE. (CĂSĂTORIA CELOR OPRIŢI DE CANOANE ESTE DESFRÂU)
Desfrâul persoanelor canonice sa nu se socotească de nuntă şi cu tot chipul să se rupă însoţirea lor; căci aceasta este de folos şi Bisericii spre întărire, şi ereticilor nu le va da prilej împotriva noastră, precum că prin îngăduirea de a păcătui i-am atrage spre noi.
25, 26 ap.; 14, 15, 16 sin. IV ec; 4, 6, 44 TruL; 19 Anc; 3, 18, 20, 32, 44, 60, 70 Vasile cel Mare
7 Vasile cel Mare
DESFRÂUL CU BĂRBAŢII, SODOMIA. (OSÂNDA DESFRÂULUI CU BĂRBAŢII, A SODOMIEI ŞI A ALTOR PĂCATE ASEMENEA)
Stricătorii de parte bărbătească, şi stricătorii de animale, şi ucigaşii, şi fermecătorii, şi adulterii, şi idolatrii sunt vrednici de aceeaşi pedeapsă; drept aceea, aplică şi la aceştia dispoziţia ce o ai în privinţa celorlalţi. Iar în privinţa celor ce treizeci de ani s-au pocăit pentru necurăţirea pe care au făcut-o întru neştiinţă, nu se cuvine nici a ne îndoi despre primirea lor; căci atât neştiinţa îi face pe ei vrednici de iertare, cât şi mărturisirea de bunăvoie şi prelungirea pedepsei ce s-a făcut atâta timp; fiindcă aproape un veac de om întreg s-au dat Satanei, ca să li se dea corecţiune spre a nu comite imoralităţi; drept aceea, porunceşte ca acum să se primească fără prelungire de pedeapsă, mai ales dacă au şi lacrimi care înduplecă milostivirea ta şi dacă arată viaţă vrednică de îndrumare.
61, 87 Trul; 16, 17, 20, 20, 22, 24 Ane; 58, 62, 63, 65 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa
8 Vasile cel Mare
UCIDEREA DE VOIE ŞI CEA FARĂ DE VOIE
Cel ce în mânie a întrebuinţat secure asupra soţiei sale este ucigaş. Dar, bine că mi-am adus aminte, şi este vrednic de priceperea ta să-ţi vorbesc despre acestea mai pe larg; că multe sunt deosebirile între cele făptuite cu voinţa şi cele fără de voie. Că este cu totul fără de voie şi departe de voinţa făptuitorului, dacă, aruncând el cu piatră asupra unui câine, sau pom, nimereşte un om; căci impulsul i-a fost de a goni animalul, ori de a scutura fructul, dar s-a întâmplat de la sine că prin lovitură a nimerit în trecere alăturea. Deci una ca aceasta este fără de voie. Insă fără de voie este şi dacă cineva, voind a întoarce pe cineva cu biciul sau cu toiagul, nu l-ar lovi tare, dar cel lovit ar muri. Că aici se socoteşte intenţia de a voi să îndrepteze pe cel ce a greşit, iar nu de a-l omorî. Asemenea dintre faptele cele fără de voie este şi aceea când cineva în încăierare, apărându-se împotriva cuiva, cu lemn, ori cu mâna, fără cruţare, ar îndrepta lovitura spre locurile mortale ca să-i facă rău, dar nu ca să-l omoare de tot; aceasta însă se apropie deja cu cea cu voinţa; căci cel ce a întrebuinţat astfel de unealtă spre apărare, ori cel ce fără de cruţare a dat lovitura, lămurit este că, biruit fiind de patimă, nu a cruţat pe om. Asemenea şi cel ce a întrebuinţat un lemn greu, ori piatră mai mare decât puterea omenească, se numără la cei ce fără de voie au făptuit, una însă voind, şi alta făcând; deoarece din mame a dat acest fel de lovitură, încât « omorât pe cel lovit, deşi silinţa i-a fost poate să-l zdrobească, iar nu de al omorî cu totul. Însă cel ce a întrebuinţat sabie, sau orice de acest fel nu are nici o iertare, şi mai ales cel ce a aruncat cu securea; căci se vede că nu « lovit cu mâna, aşa încât măsura loviturii să fie în stăpânirea sa, ci a aruncat aşa ca şi greutatea fierului, şi cu străşnicie, şi prin avânt cât mai mare, lovitura să fie neapărat mortală. Şi iarăşi deplin voluntară şi nicidecum îndoielnică este fapta de felul celei săvârşite de tâlhar, sau de năvălirile vrăjmaşilor; căci aceştia cu adevărat pentru bani omoară, fugind de vădire; iar cei ce merg la bătălii pentru ucideri nu merg nici să ml ricoşeze, nici să înţelepţească, ci propunându-şi vederat să omoare pe cel ce li se împotrivesc; însă şi dacă cineva pentru altă pricină, din dorinţa de « şti ar pregăti doctorie, dar ar omorî, pe una ca aceasta o considerăm voluntară; în care fel fac femeile, de multe ori, cu oarecare descântece şi vrăjitorii, încercând să atragă pe unii spre dragoste şi dându-le acelora doctorii care produc întunecarea minţilor; deci unele ca acestea omorând, deşi una voind, şi altceva au făcut, totuşi pentru că s-au îndeletnicit din dorinţa de a cunoaşte şi eu ceea ce este oprit, se socotesc între cei ce ucid voluntar. Prin urmare, si cele ce dau doctorii de avort, ucigaşe sunt şi ele, şi cele ce primesc otrăvurile, care omoară fătul. In privinţa aceasta am spus atât cât trebuie.
65 ap.; 91 Trul.; 21, 22, 23 Anc.; 2, 8, 11, 43, 54, 56, 57 Vasile cel Mare¡ 5 Grig. Nyssa
9 Vasile cel Mare
DESPĂRŢIREA (DIVORŢUL)
Hotărârea Domnului este că nu-i iertat nimănui a desface căsătoria afară de motivul de adulter (Mt. 5, 32). Urmând sensul cuvintelor Domnului, se potriveşte deopotrivă atât bărbaţilor, cât şi a femeilor. Dar obiceiul nu este aşa; căci în privinţa femeilor aflăm rigurozitate multă în tratament, zicând Apostolul că cel ce se lipeşte de o desfrânată un trup este (I Cor, 6, 16), iar Ieremia că femeia de se va împreuna cu alt bărbat, să nu se mai întoarcă la soţul ei, ci spurcându-se să se spurce (Ier. 3, 1); şi iarăşi: Cel ce ţine adulteră este fără de minte şi nelegiuit (Pilde 18, 23); iar obiceiul orânduieste ca atât bărbaţii adulteri, cât si cei ce trăiesc în desfrâu să se reţină de la femei; încât ceea ce trăieşte împreuna cu un bărbat lăsat nu ştiu de poate fi numită adulteră; deoarece aici vina atinge pe ceea ce a lăsat pe bărbat, din care cauză s-a depărtat de căsătorie; căci sau bătută fiind si nesuferind bătăile, trebuia să rabde mai vârtos decât să se despartă de soţ; sau nesuferind paguba de averi, nici această pricină nu este vrednică de luat în seama; iar dacă bărbatul acela ar vieţui în des-frâu, în privinţa aceasta nu avem în obiceiul bisericesc această observaţie. Ci chiar de bărbatul necredincios nu s-a orânduit ca femeia să se despartă, ci trebuie să rabde din cauză că nu ştie care va fi sfârşitul. Căci ce ştii femeie, dar dacă-ţi vei mântui bărbatul? (I Cor. 7, 6). Drept aceea, care a lăsat pe soţul său şi s-a dus la altul este adulteră; iar cel părăsit este de iertat, si nici ceea ce vieţuieşte laolaltă cu unul ca acesta nu se osândeşte. Insă dacă bărbatul, despărţindu-se de soţie, ar merge la alta, atât ci este adulter, fiindcă o face pe dânsa să fie adulteră, cât şi ceea ce vieţuieşte împreună cu dânsul este adulteră, fiindcă a atras la ea bărbat străin.
48 ap.; 87, 93 Trul.; 20 Anc; 102 Cartag.; 18,21,35, 77 Vasile cel Mare)
10 Vasile cel Mare
JURĂMÂNTUL ŞI CĂLCAREA LUI
Cei ce jură că nu primesc hirotonia, după ce au jurat, să nu fie siliţi a-şi călca jurământul. Căci, deşi se pare cuiva că este vreun canon care iartă pe unii ca aceştia, totuşi din experienţă am cunoscut că cei ce-şi calcă jurământul nu merg pe calea cea bună. Dar trebuie a se cerceta si felul jurământului şi cuvintele şi dispoziţia cu care sau jurat, şi fineţea adausurilor din cuvintele cu care s-a depus jurământul; aşa dacă de nicăieri nu va primi nici o dezvinovăţire pentru dânşii, apoi unii ca aceştia trebuie a se abandona cu desăvârşire. Dar cazul în legătură cu Sevir, adică preshiterul cel hirotonisit de acesta, ni se pare că are oarecare dezvinovăţire de acest fel, dacă ţi se pare şi ţie; dispune ca ţinutul acela ce este supus Mistici, la care a fost rânduit acel om, să se supună Masadelor; căci astfel nici acela, nepărăsind locul destinat, nu-şi va călca jurământul, şi nici Loghin, având pe Chiriac la sine, nu va lăsa părăsită Biserica, şi nici sufletul său nu-l va osândi prin neglijenţă; iar noi ne vom arăta că nu facem ceva împotriva canoanelor, părtinind pe Chiriac, cel ce s-a jurat să rămână la Mindani, dar apoi a acceptat strămutarea; căci reîntoarcerea va fi păzirea jurământului; iar ceea ce a făcut în urma ordinului nu i se va socoti spre călcare de jurământ, din cauză că n-a ţinut seamă de jurământ, căci nici pentru timp scurt nu s-a depărtat de Mindani, ci a rămas acolo întruna. Iar pe Sevir, care se dezvinovăţeşte cu lipsa de memorie, îl vom ierta zicând că cunoscătorul celor ascunse nu va trece cu vederea ca Biserica sa să fie păgubită de unul ca acesta, care de Ia început a lucrat necanoniceşte şi a legat cu jurământ împotriva Evangheliei, şi învaţă a se călca jurământul prin aceea că s-a strămutat, iar acum minţind prin aceea că făţărăşte lipsa de memorie. Deoarece însă nu suntem judecători de inimi, ci judecăm după cele ce le auzim, să lăsam Domnului pedepsirea, iar noi îl vom primi fără deosebire, dând iertare prin uitare patimei omeneşti.
25 ap.; 95 Trul.; 17, 28, 29, 64, 81, 82 Vasile cel Mare
11 Vasile cel Mare
UCIDEREA FĂRĂ DE VOIE
Iar cel ce a comis uciderea fără de voie îndestul a împlinit osânda în cei 11 ani; căci este învederat ca în privinţa celor loviţi să observăm Legea lui Moise; şi pe cel ce a căzut de ranele ce a primit, dar iarăşi a umblat pe toiagul său nu-l vom socoti că s-a omorât; iar dacă nu s-a mai sculat după lovituri, lovitorul, cel ce l-a omorât fără voie, ucigaş este; însă după intenţie involuntar.
65 ap.; 23 Anc.; 9 sin. I-II; 2, 8,13, 54, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa
12 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA CLERICILOR. (CLERICII SE POT CĂSĂTORI O SINGURĂ DATĂ)
Canonul a oprit cu desăvârşire de la slujire pe cei ce s-au căsătorit de două ori.
17 ap.; 3 Trul; 7 Neocez.
13 Vasile cel Mare
CEI CE UCID ÎN RĂZBOI Părinţii noştri nu au socotit între ucideri uciderile din războaie; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreapta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile.
22, 23 Anc; 1 Atanasie cel Mare; 8, 43, 55 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa
14 Vasile cel Mare
OSÂNDA CAMETEI Cel ce ia camătă, de va primi să întrebuinţeze câştigul nedrept pentru săraci şi după aceea se eliberează de boala iubirii de bani, el este primit la preoţie.
44 ap.; 71 sin. I ec; 10 Trul.; 4 Laod.; 5, 16 Cartag.; 6 Grig Nyssa
15 Vasile cel Mare
TÂLCUIREA PSALMULUI 8, 8
Mă mir că tu cauţi precizie gramaticală în Sfânta Scriptură şi socoti că este forţată expresiunea tâlcuirii, care se arată pe sine lămurită, dar nu traduce deplin înţelesul din limba evreiască. Dar fiindcă se cade a nu trece fără observare întrebarea pusă de un bărbat scrutător, răspund: păsările cerului şi peştii mării, chiar la crearea lumii, au avut aceeaşi origine, căci din ape au ieşit aceste amândouă speciile; aceasta este cauza că ambele au aceeaşi însuşire, că acestea înoată în apă, iar acelea zboară în aer; şi din cauza aceasta s-au pomenit ele la un loc. Iar forma cuvântului, care în privinţa peştilor cu nepotrivire s-a dat, iar în privinţa tuturor celor ce vieţuiesc în ape, foarte potrivit; căci s-au supus omului şi păsările cerului, şi peştii mării; şi nu numai acestea, ci şi toate care străbat cărările mărilor. Că nu orice viază în apă este şi peşte, precum chiţii, balenele, şi cleanii, şi delfinii, şi focile, apoi încă şi caii şi câinii şi heresteele, şi paloşerii, şi boii de mare, iar de vrei, şi urzicile, şi peptenii, şi toate cele cu pielea ca de hârb, dintre care nici unul nu este peşte, şi toate cele ce străbat cărările mărilor, fiindcă sunt trei neamuri, păsările cerului, peştii marii, şi câte vieţuiesc în ape, care se deosebesc de peşti, dar şi acestea străbat cărările mărilor.
16 Vasile cel Mare
TÂLCUIRE LA IV Regi 5, 1
Iar Neeman n-a fost mare în faţa Domnului, ci în faţa domnului său; adică era unul dintre cei puternici de lângă împăratul sirienilor; deci cercetează cu de-amănuntul Sfânta Scriptură şi de acolo vei găsi dezlegarea întrebării.
17 Vasile cel Mare
JURĂMÂNTUL. (CAZ DE JURĂMÂNT AL UNUI CLERIC)
Ne-ai întrebat în privinţa presbiterului Vianor, de este a se primi în cler în urma jurământului său; dar este ştiut că este aşezat un decret obştesc pentru toţi clericii din Antiohia care au jurat împreună cu el: cu ei sa se depărteze de la adunările publice, iar în particular să săvârşească cele ale presbiterilor slujbe; tot aceasta i se îngăduie şi lui Vianor, în privinţa slujbei sale; căci preoţia lui nu este în Antiohia, ci în Iconia, unde, precum însuţi ai scris nouă, s-a mutat spre locuinţă de la Antiohia. Deci să se primească acel bărbat, cerându-i-se de către cucernicia ta să se căiască pentru uşurinţa jurământului, care l-a jurat în faţa unui bărbat necredincios, neputând suporta neplăcerea acelei mici primejdii.
18 Vasile cel Mare
VÂRSTA CANONICĂ PENTRU FĂGĂDUINŢE. (VOTURILE CĂLUGĂRIŢELOR ŞI FECIOARELOR)
În privinţa fecioarelor căzute, care au făgăduit Domnului viaţa cea întru sfinţenie, apoi căzând în patimile trupului şi-au călcat făgăduinţele lor, Părinţii noştri, purtându-se cu bunătate şi cu blândeţe faţă de neputinţele celor ce alunecă, au legiuit să se primească după un an, orânduind la fel ca pentru cei ce se căsătoresc a doua oară. Dar mie mi se pare că, deoarece Biserica, sporind prin harul lui Hristos, se face mai puternică şi acum se înmulţeşte tagma fecioarelor, trebuie să se ia aminte cu deadinsul la lucrul care se cunoaşte prin înţelegerea şi prin sensul Scripturii, ce se poate găsi prin interpretare; că văduvia este mai prejos decât fecioria; deci şi păcatul văduvelor este mult în urma celui al fecioarelor. Să vedem dar ce a scris Pavel lui Timotei: „Iar de văduvele cele mai tinere te fereşte; căci atunci când se înfierbântează împotriva lui Hristos, poftesc să se mărite, având osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi" (I Tim. 5, 11-12). Deci dacă văduva se supune sub păcat preagreu, ca una ce a lepădat credinţa în Hristos, ce trebuie să socotim despre fecioară, care este mireasa lui Hristos şi vas sfinţit, afierosit stăpânului? Mare păcat face şi ceea ce se dă roabă nunţilor celor ascunse, umplând de stricăciune casa, necinstind prin viaţa cea vicioasă pe cel ce o are; dar cu mult mai rea este mireasa, făcându-se adulteră şi necinstind unirea cu mirele său, dându-se pe sine voluptăţilor celor neastâmpărate. Aşadar, văduva se osândeşte ca o roabă stricată, iar fecioara se supune osândei adulterei. Deci precum numim adulter pe cel ce vieţuieşte împreună cu femeie străină, neprimindu-l mai înainte la împărtăşire până ce nu va înceta de la păcat» tot aşa vom hotărî şi în privinţa celui ce are o fecioară. Dar şi aceea trebuie să stabilim acuma că fecioară numim pe ceea ce de bunăvoie s-a adus pe sine Domnului şi a renunţat la nuntă, şi a preferat viaţa cea întru sfinţenie. Iar făgăduinţele le judecăm primite de atunci de când s-a ajuns la maturitatea judecăţii. Căci nicidecum nu se cuvine a se considera cu totul hotărâtoare vorbele copilăreşti la unele ca acestea, ci numai după ce a ajuns peste şaisprezece sau şaptesprezece ani, fiind stăpâna gândurilor sale, şi numai după ce, cercetata fiind mai mult, totuşi a rămas statornică în intenţia sa şi stăruind în rugăminţile sale de a fi primită, atunci se cuvine a se număra între fecioare, şi a confirma făgăduinţele uneia ca aceasta, si a se pedepsi riguros lepădarea ei de vot. Căci pe multe părinţii şi fraţii şl unele dintre rude le aduc mai înainte de vârstă, fără să fi fost îndemnate de impuls propriu spre nemăritare, ci asigurându-şi pentru sine ceva lumesc; pe care nu trebuie a le primi uşor până când nu vom cerceta lămurit intenţia lor proprie.
19 sin. I ec; 15,16 sin.lV ec.; 40, 44 Trul; 19 Anc.; 6, 44,126 Cartag.; 5 sin. III; 44, 60 Vasile cel Mare
19 Vasile cel Mare
FĂGĂDUINŢELE (VOTURILE) CĂLUGĂRILOR
Iar făgăduinţe ale bărbaţilor nu au cunoscut decât numai dacă oarecare s-au numărat pe sine în tagma monahilor, care se vede că în chip tacit primesc neînsurarea. Dar şi în privinţa acelora cred că se cuvine a se proceda tot în acel chip, întrebându-i şi luând de la ei făgăduinţă lămurită, pentru ca, daca s-ar întoarce la viaţa de trup iubitoare şi voluptoasă, să se supună epitimiei desfrânaţilor.
26 ap.; 7, 16 sin. IV ec; 44 Trul.; 19 Anc; 6, 18, 20, 60 Vasile cel Mare
20 Vasile cel Mare
FĂGĂDUINŢELE (VOTURILE) ERETICILOR ŞI NECREŞTINILOR NU SUNT FĂGĂDUINŢE
Acele femei care, în eres fiind, au făgăduit fecioria, apoi dimpotrivă, ar fi ales nunta, nu socotesc că acestea trebuie a se osândi; că toate câte le spune legea celor de sub lege le grăieşte (Rom. 3, 19); iar cele nesupuse încă jugului lui Hristos nici nu cunosc legile Domnului; drept aceea, sunt primite la Biserică şi iertate pentru că acestea o au din credinţa cea în Hristos. Şi îndeobşte cele ce se fac în viaţa catehumenică nu se supun la răspundere; fireşte că pe aceştia Biserica nu-i primeşte fără botez; drept aceea, la aceştia sunt foarte necesare prerogativele naşterii acesteia.
14 sin.I ec; 7 sin. II ec; 5 Neocez.; 19 Laod.; 6 Tim. Alex.; 5 Chiril Alex.
21 Vasile cel Mare
DESFRÂU (ADULTER) ŞI DESPĂRŢENIE
Dacă un bărbat vieţuind împreună cu o femeie în căsătorie, apoi nemulţumindu-se cu nunta, ar cădea în desfrâu, ţie unul ca acesta îl socotim desfrânat şi mai mult îi prelungim epitimiile. Insă nu avem canon de a-l supune vinovăţiei adulterului dacă păcatul se va comite cu cea liberă de nuntă, căci, precum se spune, adultera spurcându-se se va spurca şi nu se va întoarce la bărbatul sau (Ier. 3, 1), şi cel ce ţine adulteră este fără de minte şi nelegiuit (Pilde 18, 22); dimpotrivă, cel ce a desfrânat nu se va opri de la împreuna vieţuire eu soţia lui. Drept aceea, femeia va primi pe bărbatul său dacă el s-a întors de la desfrâu; iar bărbatul va îndepărta de la casa sa pe cea întinată; şi nu este uşor a se găsi motivul în privinţa acestora, dar obiceiul aşa s-a ţinut.
9,19, 21, 26, 34, 37, 39, 58, 59, 77, 79, 80 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa
22 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA PRIN RĂPIRE. (RĂPIRE ŞI CĂSĂTORIE) FĂRĂDELEGE
Pe cei ce au femei din răpire, daca ar fi luat ei pe cele logodite mai înainte cu alţii, nu se cade a-i primi (în comuniune) mai înainte, până a nu se lua (acelea) de la dânşii şi a se da în stăpânirea logodnicilor celor dintâi, de ar vrea (aceştia) să le ia, sau să renunţe la ele. Iar de va lua cineva pe una liberă, trebuie a i se lua şi a se da la ai săi şi a se lăsa în socotinţa rudelor, ori părinţi de vor fi, ori fraţi, sau orice fel de ocrotitori ai fetei; şi de ar voi ei a o da lui, să se statornicească căsătoria; iar (de nu vor voi, să nu se silească. Însă cel ce are femeie din necinstire, ori ascunsă, ori siluită trebuie să cunoască epitimia pentru desfrâu. Iar epitimia pentru cei ce desfrânează este hotărâtă la patru ani; şi trebuie ca în cel dintâi să se scoată de la rugăciuni şi a se tângui ei înaintea uşii bisericii; iar în al doilea, a se primi la ascultare; iar în al treilea, spre pocăinţă; iar în al patrulea să stea împreună cu poporul, fiind îndepărtaţi de la jertfa adusă; numai după aceea să li se admită împărtăşirea cu cel Bun.
67 ap.; 27 sin. IV ec; 92, 98 Trul; 11 Anc.; 25, 26, 30, 38, 40, 42, 69 Vasile cel Mare
23 Vasile cel Mare
CĂSĂTORII OPRITE Pentru cei ce s-au căsătorit eu două surori, sau cele ce s-au căsătorit cu doi fraţi, noi am emis o scrisoare, a cărei copie am trimis-o cucerniciei tale. Iar cel ce a luat pe soţia fratelui său nu se va primi înainte de a se despărţi de ea.
19 ap.; 26, 54 Trul.; 2 Neocez. 68, 76, 78, 87 Vasile cel Mare; 5Teof. Alex.; 11 Tim. Alex.
24 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA VĂDUVELOR ÎNCHINATE BISERICII
Apostolul a hotărât că dacă văduva, cea socotită în numărul văduvelor, adică cea primita în slujbă de Biserica, se căsătoreşte, să se treacă cu vederea. Iar în privinţa bărbatului văduv nu este nici o lege, ci pentru unul ca acesta este de ajuns epitimia celor care se căsătoresc de două ori. însă văduva care a ajuns şaizeci de ani, de ar voi iarăşi să vieţuiască cu bărbat, nu se va învrednici de împărtăşirea celui Bun până ce nu va înceta de patima necurăţiei. Iar dacă o vom primi pe ea înainte de şaizeci de ani, vina va fi a noastră, nu a femeii.
3 sin. IV ec; 40 Trul.; 38 Cartag.; 11 Teof. Alex.; 4, 41 Vasile cel Mare
25 Vasile cel Mare
NECINSTIRE, POCĂINŢĂ, CĂSĂTORIE.
Cel ce ţine pe o femeie necinstită de dânsul se va supune epitimiei celei (ce se dă) pentru necinstire, dar se îngăduie a avea pe (acea) femeie.
67 ap.; 22 Vasile cel Mare
26 Vasile cel Mare
DESFRÂU, POCĂINŢĂ, CĂSĂTORIE
Desfrâul nu este nuntă şi nici început de nuntă; drept aceea, de-ar fi cu putinţă să se despartă cei ce se împreună prin desfrâu, aceasta este mai bine. Iar dacă cu tot dinadinsul le va plăcea împreună vieţuirea, apoi să cunoască epitimia pentru desfrâu, dar să se permită ca să vieţuiască lao-laltă, ca să nu se întâmple ceva mai rău.
4, 27, 22, 59, 79, 80 Vasile cel Mare
27 Vasile cel Mare
PREOTUL CĂSĂTORIT NECANONIC. (OSÂNDA PREOTULUI CĂSĂTORIT NEPRAVILNIC DIN GREŞEALĂ) (NELEGIUIT)
În privinţa presbiterului care din neştiinţă a ajuns la nuntă nelegiuită, am hotărât cele ce trebuie; adică să aibă parte de împreună şedere cu presbiterii, dar de celelalte lucruri să se reţină; căci destulă este unuia cu acesta iertarea. Iar cel ce este dator a purta grijă de ranele sale e nepotrivit a binecuvânta pe altul; căci binecuvântarea este împărtăşire de sfinţenie; iar cel ce nu are aceasta, din cauza greşelii neştiinţei, cum o va da altuia? Deci nici în public, nici îndeosebi să nu binecuvântezi şi nici să nu împărtăşească altora trupul Iui Hristos, nici să nu slujească altceva, ci mulţumindu-se cu întâietatea şederii să se tânguiască către alţii şi Domnului, ca să i se ierte lui păcatul cel din neştiinţă.
19 ap.; 3, 26, 54 Trul.; 9 Neocez.
28 Vasile cel Mare
ÎNFRÂNARE NESOCOTITĂ
Mi se pare că este absurd dacă cineva depune făgăduinţa să se reţină de cărnurile de porc. Drept accea, binevoieşte a-i învăţa să se reţină de la voturile şi făgăduinţele fără de rost; înşă admite că întrebuinţarea cărnurilor de porc este indiferenta, căci nici o făptură a lui Dumnezeu nu este de lepădat dacă se ia cu mulţumire (I Tim. 4, 4), deci făgăduinţa este ridicolă, iar înfrânarea nu este necesară.
29 Vasile cel Mare
JURĂMÂNTUL NEÎNGĂDUIT
Stăpânitorilor care se jură să facă rău supuşilor li se cuvine tratament deosebit. Şi tratamentul pentru aceştia este de două feluri: unul adică îi învăţa să nu se jure lesne; iar celălalt este să nu stăruie în hotărârile cele rele. Drept aceea, fiind angajat cineva de mai înainte prin jurământ să facă rău altuia, acela să dovedească pocăinţă pentru pripirea jurământului, dar să nu susţină răutatea sa cu pretextul respectării jurământului. Căci nici Iui Irod nu i-a fost de folos că a jurat, care, ca să nu calce jurământul, s-a făcut ucigaş al Proorocului. In general, jurământul este oprit; dar cu atât mai mult se cuvine a se osândi cel ce s-a făcut pentru o răutate. Drept aceea, cel ce s-a jurat trebuie să se căiască, iar nu să se sârguiască a-şi împlini nelegiuirea. Examinează adică mai pe larg absurditatea. De s-ar jura cineva să scoată ochii fratelui, oare bine este a se înfăptui una ca aceasta? De s-ar jura cineva să ucidă? Sau, în scurt, dacă va călca cineva o poruncă în urma jurământului. Că am jurat şi am ţinut nu păcatul, ci să păzesc judecăţile dreptăţii Tale (Ps. 118, 106). Şi precum porunca se cade a întări cu judecaţi nestrămutate, aşa se cade în tot chipul a se desfiinţa şi a se stârpi păcatul.
25 ap.; 95 Trul; 10, 17, 28, 64, 81, 82 Vasile cel Mare
30 Vasile cel Mare
RĂPIREA. (OSÂNDA PENTRU RĂPIRE)
În privinţa celor ce răpesc nu avem canon vechi, ci am exprimat socotinţa noastră proprie, ca trei ani să fíe afară de rugăciune, atât dânşii, cât şi cei ce răpesc împreună cu ei. Iar pentru aceea ce nu se face cu silă nu este a se da socoteală, dacă nu se va fi întâmplat şi necinstire, şi nici n-a premers furarea lucrului; iar văduva este stăpână de sine şi stă în voia sa de a urma pe răpitor; drept aceea, noi nu avem să purtăm grijă de aparenţele exterioare.
(67 ap.; 27 sin. IV ec; 92, 98 TruL; 11 Anc; 4, 22, 25, 26, 38, 40, 41, 42, 53, 69 Vasile cel Mare
31 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA CÂND SE PIERDE (DISPARE) SOŢUL
Femeia căreia i s-a dus bărbatul şi a dispărut, dacă se însoţeşte cu altul mai înainte de a se încredinţa despre moartea aceluia, este adultera.
(93 Trul.; 36, 46 Vasile cel Mare
32 Vasile cel Mare
CERTAREA DE DOUĂ ORI. (NU SE ÎNGĂDUIE DOUĂ CERTĂRI) A NU SE CERTA DE DOUĂ ORI. OSÂNDA CLERICILOR PENTRU PĂCATE DE MOARTE.
Clericii care au păcătuit păcat de moarte se vor scoate din treapta lor, dar nu se vor opri de la comuniunea laicilor; căci nu vei pedepsi de două ori pentru acelaşi păcat.
25, 29, 30 ap.; 9 sin. I ec; 4, 21 Trul; 1, 8 Neocez.; 27 Cartag.; 3, 51, 70, 82 Vasile cel Mare
33 Vasile cel Mare
NAŞTEREA ÎN CĂLĂTORIE
Femeia care a născut în călătorie şi n-a purtat grijă de cel născut să te supună vinovăţiei ucigaşului.
52 Vasile cel Mare
34 Vasile cel Mare
POCĂINŢA ÎNAINTEA OBŞTII (PUBLICĂ) ŞI POCĂINŢA ÎN TAINĂ
Pe femeile care au comis adulter şi din evlavie au mărturisit, sau vădite fiind în oarecare chip, părinţii noştri au oprit de a le da la iveală în public, ca nu cumva vădindu-se, să le oferim cauză spre moarte; dar au poruncit ca ele să stea fără de împărtăşire până se va împlini timpul pocăinţei.
48 ap.; 87, 93, 98 Trul; 20 Ane; 102 Cartag.; 21, 31, 35, 36,46, 48, 58, 77, 80 Vasile cel Mare
35 Vasile cel Mare
PĂRĂSIREA BĂRBATULUI
Iar în privinţa bărbatului părăsit de soţie trebuie a se ţine seama de pricina părăsirii, şi de se va vădi că s-a dus fără de motiv, el adică este vrednic de iertare, iar ea de pedeapsă, şi lui i se va da iertare spre a se împărtăşi cu Biserica.
48 ap.; 87, 93, 98 Trul; 20 Ane; 102 Cartag.; 9, 21, 77 Vasile cel Mare
36 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA SOŢIILOR OSTAŞILOR
Femeile ostaşilor, care s-au măritat când lipseau bărbaţii lor, se supun aprecierii după aceeaşi consideraţie ca şi cel care în urma absenţei bărbaţilor nu au aşteptat înapoierea lor. Totuşi, în acest caz fapta are o oarecare iertare, deoarece există multă bănuială de moarte.
93 Trul.; 31, 46 Vasile cel Mare
37 Vasile cel Mare
DESFRÂNARE ŞI CĂSĂTORIE
Cel care s-a însurat după ce i s-a luat cea străina (cu care a vieţuil ilegal), în privinţa celei dintâi se va învinovăţi de adulter, iar pentru cea a doua neînvinovăţit va fi.
87 Trul.; 21, 34, 38, 48, 58, 77 Vasile cel Mare
38 Vasile cel Mare
(POCĂINŢĂ PENTRU) CĂSĂTORIE FĂRĂ ÎNGĂDUINŢA PĂRINŢILOR
Fecioarele care fără voia tatălui au urmat bărbaţilor desfrânează, dar împăcându-se cu părinţii, se pare ca fapta ia vindecare, însă nu se vor primi Ia împărtăşire îndată, ci vor face epitimie trei ani.
22, 40, 42 Vasile cel Mare
39 Vasile cel Mare
FEMEIA ADULTERĂ Ceea ce vieţuieşte împreună cu adulterul adulteră este tot timpul cât vieţuieşte cu acela.
48 ap.; 87, 93, 98 TruL; 20 Anc.; 102 Cartag.; 21, 34, 37, 58, 77 Vasile cel Mare
40 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA ROABELOR (SCLAVELOR)
Ceea ce fără învoirea stăpânului (său) s-a dat pe sine unui bărbat a desfrânat; iar ceea ce în urmă încheie căsătorie pentru care i s-a dat voie, (aceasta) s-a măritat; deci cealaltă este desfrânare, iar aceasta nunta; căci învoielile celor ce sunt sub stăpânire nu au nici o tărie.
82 ap.; 4 sin. IV ec; 85 Trul; 3 Gang.; 82 Cartag.; 22, 38, 42, 53 Vasile cel Mare
41 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA VĂDUVELOR
Ceea ce în văduvie este stăpână pe sine (se poate) căsători tară (să fie) învinovăţită, dacă nu este nimeni care să rupă căsătoria, căci Apostolul zice: „Iar de va muri bărbatul, slobodă este să se mărite cu cine voieşte, numai că întru Domnul" (I Cor. 7, 39).
17 ap.; 8 sin. I ec; 3, 87 TruL; 19 Anc; 3, 7, Neocez.; 1 Laod.; 4, 12, 22, 30, 53, 87 Vasile cel Mare
42 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA CELOR FĂRĂ DREPTURI (CARE SE AFLĂ SUB STĂPÂNIRE)
Căsătoriile cele fără de învoire a stăpânilor sunt desfrânări. Deci fiind încă în viaţă tatăl, sau stăpânul, cei ce vieţuiesc laolaltă sunt vinovaţi până când stăpânii lor nu vor aproba căsătoria, căci numai atunci primeşte întărirea cea de nuntă.
82 ap.; 4 sin. IV ec; 85 Trul; 3 Gang.; 82 Cartag.; 22, 38, 40 Vasile cel Mare
43 Vasile cel Mare
LOVIREA (LOVITURA) UCIGĂTOARE
Cel ce a dat aproapelui lovitură de moarte ucigaş este, ori de a început bătuta, ori de s-a apărat.
65 ap.; 91 TruL; 21, 22, 23 Anc; 2, 8, II, 13, 33, 52, 54, 57 Vasile cel Mare,; 5 Grig. Nysxa
44 Vasile cel Mare
OSÂNDA DIACONIŢEI PENTRU DESFRÂU
Diaconiţa care a desfrânat împreună cu păgân nu este primită în comuniune, iar la Sfânta Jertfă se va primi în al şaptelea an, fireşte, de va vieţui în curăţie. Iar păgânul, apropiindu-se iar de sacrilegiu după ce a primit credinţa, este ca unul care se întoarce la vomitătură. Aşadar, noi nu mai lăsăm ca trupul diaconesei, sfinţit fiind, să fie în întrebuinţare trupească.
25 ap.; 15 sin. IV ec; 4, 16, 21, 40 Trul.; 27 Cartag; 32, 51, 70 Vasile cel Mare)
45 Vasile cel Mare
CREŞTINI NEVREDNICI DE HRISTOS
Dacă cineva luând numele de creştin huleşte pe Hristos, nu are nici un folos din numire.
46 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA NEPRAVILNICĂ (NELEGIUITĂ) DIN GREŞEALĂ
Ceea ce s-a măritat din neştiinţă cu cel pe care l-a părăsit soţia pe un timp, apoi l-a lăsat, fiindcă s-a întors la dânsul cea de mai înainte, a desfrânat, dar din neştiinţă. Deci nu se va opri de la nuntă; însă mai bine este dacă rămâne asa.
93 Trul.; 9, 31, 36 Vasile cel Mare
47 Vasile cel Mare
BOTEZUL UNOR ERETICI Encratiţii, şi sacoforii, şi apotactiţii sunt supuşi aceleiaşi norme ca şi novaţienii; căci pentru aceştia s-a emis canon, deşi deosebit, iar în privinţa acestora nu se spune nimic. Noi însă cu un cuvânt îi rebotezăm pe aceştia; iar dacă la voi s-a oprit aceasta rebotezare, precum şi la romani, pentru oarecare pricină, totuşi norma noastră să aibă tărie, fiindcă eresul lor este odrasla a marcioniţilor, celor ce se îngreţoşează de nuntă, şi se feresc de vin, şi despre creatura lui Dumnezeu zic că este spurcată. Nu-i primim pe ei lá Biserică, de nu se vor boteza cu botezul nostru. Ca să nu zică el că „suntem botezaţi în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh", el, care socotesc pe Dumnezeu a fi făcătorul relelor, întrecându-se cu Marcion şi cu celelalte eresuri. Deci dacă se primeşte părerea aceasta, trebuie să se adune mai mulţi episcopi, şi aşa să se emită canonul, pentru ca atât cel ce procedează astfel să fie fără primejdie, cât şi cel ce răspunde să fie vrednic de crezare în răspunsul său la întrebările despre ereticii aceştia.
48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Anc: 102 Cartag.; 9, 21, 31, 35, 36, 46, 77, 80 Vasile cel Mare
48 Vasile cel Mare
SOŢIA PĂRĂSITĂ Iar cea lăsată de bărbatul său, după socotinţa mea, trebuie să rămână aşa. Căci a zis Domnul: „De va lăsa cineva pe femela sa, afară de cuvânt de desfrânare, o face să fie adulteră". Apoi, prin numirea ci de adulteră a exclus-o pe dânsa de Ia împreunarea cu altul. Căci cum poate fi bărbatul vinovat, ca pricinuitor de adulter, iar femeia, care s-a numit adulterii de Domnul, să fie nevinovată pentru împreunarea cu alt bărbat.
48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Anc, 102 Cartag.; 9, 21, 31. 35. 36, 46, 77, 80 Vasile cel Mare
49 Vasile cel Mare
SILNICIA. CEA CĂREIA I SE FACE SILĂ NU ARE VINĂ. VIOL
Stricările cele făcute prin deplină silire să fie neînvinovăţite. Deci şi sclava, de se va silui de stăpânul ei, nu se învinovăţeşte.
11 Anc; 2 Grig. Neocez.; 30 Vasile cel Mare
50 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA A TREIA Pentru a treia nuntă nu este lege; drept aceea, nunta a treia nu se aprobă de lege. Deci pe unele ca acestea le privim ca pe nişte întinăciuni ale Bisericii; dar nu le supunem osândirilor publice, ca pe unele ce sunt mai tolerabile decât desfrâul deschis.
2 Neocez.; 4, 80 Vasile cel Mare
51 Vasile cel Mare
CERTAREA DE DOUĂ ORI. A NU SE CERTA DE DOUĂ ORI. (NU SE ÎNGĂDUIE DOUĂ CERTĂRI) (CLERICII NU SE CEARTĂ CU DOUĂ OSÂNDE PENTRU ACEEAŞI GREŞEALĂ))
Canoanele s-au aşezat pentru clerici fără deosebire, poruncind să se hotărască o singură pedeapsă pentru cei căzuţi, anume căderea din slujbe, ori de s-ar întâmpla sa fie în vreo treaptă ierarhică, ori de s-ar găsi şi în vreo slujbă fără hirotonie.
25, 30 ap.; 4 Trul; 27 Cartag.; 3, 32, 44 Vasile cel Mare
52 Vasile cel Mare
NAŞTEREA ÎN CĂLĂTORIE
Ceea ce n-a purtat grijă în călătorie de fătul său şi, deşi a avut putinţa să-l salveze, a întrelăsat sa facă acest lucru, ori socotind că astfel îşi va acoperi păcatul, ori având intenţia cu totul dobitocească şi neomenească, să se judece ca pentru ucidere; iar dacă nu a putut să poarte grijă de fătul său şi din cauza pustietăţii şi a lipsei celor necesare fătul a pierit, în acest caz mama să se ierte.
33 Vasile cel Mare
53 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA PRIN RĂPIRE SE ÎNGĂDUIE ROABELOR VĂDUVE
Văduva sclavă poate nu a greşit mult alegând nunta a doua în formă de răpire; deci pentru aceasta nimic nu trebuie a se învinovăţi; căci nu se judecă formele, ci voinţa. Dar fireşte că o aşteaptă pe dânsa epitimia nunţii a doua.
82 ap.; 14 sin. IVec; 85 TruL; 3 Gang.; 82 Cartag.; 22, 38, 40, 42 Vasile cel Mare
54 Vasile cel Mare
UCIDEREA FĂRĂ DE VOIE
Despre deosebirile uciderilor fără de voie ştiu că am scris mai înainte cucerniciei tale, după cât mi-a fost cu putinţă, şi nu pot să spun nimic mai mult despre acelea. Deci rămâne la chibzuinţă ta ca, potrivit cu împrejurările, epitimiile să se lungească sau să se scurteze.
65 ap.; 91 TruL; 21, 22, 23 Anc; 2, 8, 11, 43, 56, 57 Vasile cel Mare
55 Vasile cel Mare
CLERICII SĂ NU SCOATĂ SABIA
Cel ce pleacă să lupte împotriva tâlharilor, fiind afară de biserică, se opreşte de la împărtăşania Bunului; iar fiind clerici, se caterisesc din treaptă căci, zice, „Tot cel ce scoate sabia de sabie va muri" (Mt. 26, 52).
22, 23 Anc.; I Atanasie cel Mare; 8, 13, 43 Vasile cel Mare
56 Vasile cel Mare
OSÂNDA PENTRU UCIDEREA DE VOIE
Cel ce cu voia a ucis şi după aceea s-a căit, douăzeci de ani va fi neîmpărtăşit de cele sfinte; iar cei douăzeci de ani i se vor împărţi lui astfel: patru ani trebuie să se tânguiască, stând afară de uşile casei de rugăciune şi rugându-se credincioşilor care intră să facă rugăciune pentru dânsul, mărturisindu-şi fărădelegea sa; iar după patru ani se va primi între cei ce ascultă; şi cinci ani va ieşi cu aceştia; apoi şapte ani va ieşi cu cel ce se roagă prosternându-se, patru ani va sta numai împreună cu credincioşii, dar din proaducere nu se va împărtăşi; iar împlinindu-se aceştia, se va împărtăşi de cele sfinte.
65 ap.; 91 Trul; 21, 22, 23 Anc; 2, 8, 11, 43, 54, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa
57 Vasile cel Mare
OSÂNDA PENTRU UCIDEREA FĂRĂ DE VOIE
Cel ce a ucis fără de voie 10 ani nu se va împărtăşi de cele sfinte; iar cel zece ani i se vor împărţi lui astfel: doi ani se va tângui, iar trei ani va petrece între cei ce ascultă, în patru ani se va smeri şi un an va sta numai împreună, şi după aceea se va primi la cele sfinte.
65 ap.; 91 Trul; 21, 22, 23 Anc; 2, 8, 11, 43, 54, 56 Vasile cel Mare, 5 Grig. Nyssa
58 Vasile cel Mare
OSÂNDA PENTRU ADULTER
Adulterul în cincisprezece ani nu se va împărtăşi de cele sfinte; şi cei cincisprezece ani i se vor împărţi lui astfel: în patru ani adică va fi tânguindu-se; iar în cinci ascultând; în patru, prosternându-se; în doi, împreună stând fără împărtăşire.
87 Trul; 20 Anc: 9,21, 34, 37, 39, 77 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa
59 Vasile cel Mare
OSÂNDA PENTRU DESFRÂU
Desfrânatul şapte ani nu se va împărtăşi de cele sfinte: doi tânguindu-se, şi doi ascultând, şi doi prosternându-se, şi un an va sta numai împreună; iar al optulea se va primi la împărtăşire.
4, 21, 22, 26, 79, 80 Vasile cel Mare
60 Vasile cel Mare
OSÂNDA PENTRU CĂLCAREA FĂGĂDUINŢEI FECIOAREI
Ceea ce a depus vot de feciorie şi a căzut de la făgăduinţă va împlini timpul păcatului celui pentru adulter în cursul vieţii sale. Aceeaşi epitimie se va da şi celor ce făgăduiesc viaţa monahilor şi cad.
16 sin. IV ec; 44 Trui; 19 Anc; 16 Cartag.; 6, 18, 19, 20, 44 Vasile cel Mare
61 Vasile cel Mare
FURTUL. OSÂNDA PENTRU FURT.
Cel ce a furat, dacă pocăindu-se singur se va acuza pe sine, un an se va opri numai de la impărtăsirea celor sfinte; Iar de se va vădi prin altul atunci în doi ani; şi se va împărţi lui timpul în prosternare şi în starea împreună, şi atunci se va învrednici de împărtăşire.
3,4,5 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa
62 Vasile cel Mare
OSÂNDA DESFRÂULUI CU BĂRBAŢI
Celui ce a arătat imoralitate în cele bărbăteşti i se va hotărî timpul de penitenţă ca celui ce nelegiuieşte întru adulter.
7 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa
63 Vasile cel Mare
OSÂNDA PENTRU SODOMIE
Celui ce îşi arată păgânătatea sa întru cele necuvântătoare, marturisindu-se, acelaşi timp de epitimie va observa.
16, 17 Anc; 6 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa
64 Vasile cel Mare
OSÂNDA PENTRU CĂLCAREA JURĂMÂNTULUI) (SPERJUR)
Călcătorul de jurământ în zece ani va fi neîmpărtăşit, doi ani tânguindu-se, trei ascultând, patru prosternându-se, într-un an stând numai împreuna, şi atunci se va învrednici de împărtăşire.
25 ap.; 94 Trul.; 10, 17, 29, 82 Vasile cel Mare
65 Vasile cel Mare
VRĂJITORII SE OSÂNDESC CA UCIGAŞII
Cel ce mărturiseşte că a făcut vrăjitorie sau fermecătorie i se va da timpul de penitenţă ca pentru ucigaş, împărţindu-se aşa cum s-a vădit pe sine în fieştecare păcat.
61, 65 Trul.; 36 Laod.; 72, 83 Vasile cel Mare
66 Vasile cel Mare
OSÂNDA PENTRU PRĂDAREA MORMINTELOR
Jefuitorul de morminte zece ani va fi neîmpărtăşit; doi tânguinduse, trei ascultând, patru prosternându-se, un an stând împreună şi apoi se va primi la împărtăşanie.
7 Grig. Nyssa
67 Vasile cel Mare
ÎMPREUNAREA ÎNTRE FRAŢI SE OSÂNDEŞTE CA UCIDERE
Amestecarea frăţească se va canonisi cu timpul cuvenit ucigaşului. 75 Vasile cel Mare
68 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA OPRITĂ ÎNTRE RUDE SE OSÂNDEŞTE CA ADULTERUL
Legătura de căsătorie a persoanelor din rudenia oprită, de se va dovedi, ca una ce s-a făcut întru păcatele oamenilor, va primi epitimia adulterilor.
19 ap.; 26, 54 Trul; 2 Neocez.; 23, 27, 75, 76, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 15 Teofil Alex
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
69 Vasile cel Mare
DESFRÂUL CLERICILOR. {CITEŢII ŞI IPODIACONII CARE TRĂIESC CU LOGODNICELE) (OSÂNDA ÎMPREUNĂRII CITEŢULUI ŞT IPODIACONULUl CU LOGODNICA)
Citeţul, dacă s-ar împreuna cu logodnica sa mai înainte de nuntă, un an fiind oprit, se va primi spre a citi, rămânând neînaintat; iar împreunându-se pe ascuns fără logodnă, va înceta din slujbă. Asemenea şi slujitorul bisericesc.
26 ap.; 14 sin. TV.ec.; 6, 13, 30 Trul; 16 Cartag.; 3, 6, 32, 51, 70 Vasile cel Mare
70 Vasile cel Mare
(OSÂNDA) DIACONII ŞI PRESBITERII CARE SE SPURCĂ SAU SE DESFRÂNEAZĂ
Diaconul, spurcându-se cu buzele şi mărturisindu-se că până acum nu a păcătuit, se va opri de la liturghie; dar se va învrednici a se împărtăşi cu cele sfinte între diaconi; asemenea şi presbiterul, iar de va dovedi că a păcătuit ceva mai mult decât aceasta, ori în ce fel de treaptă va fi, se va caterisi.
25 ap.; 16 sin. IV ec; 4, 40, 44 Trul; 19 Anc; 4 Neocez.; 3, 6, 32, 51, 69 Vasile cel Mare
71 Vasile cel Mare
DAREA LA IVEALA A PĂCATELOR.(ÎNDATORI REA DE A DA LA IVEALĂ PĂCATELE DE CARE SE ŞTIE)
Cel ce cunoaşte oricare dintre păcatele mai înainte şi nu Ie mărturiseşte, ci se vădeşte, acela încă va fi în epitimie atâta timp cu cât se pedepseşte cel ce a comis relele.
72 Vasile cel Mare
CEI CE ALEARGĂ LA VRĂJITORI. (CEI CE SE DAU VRĂJITORILOR SE OSÂNDESC CA UCIGAŞII)
Cel ce se dă pe sine vrăjitorilor sau unora ca aceştia acela încă se va ca-nonişi cu timpul de penitenţă al ucigaşilor.
61, 65 Trul.; 24 Anc; 36 Laod.; 7, 65, 81, 83 Vasile cel Mare; 3 Grig. Nyssa
73 Vasile cel Mare
POCĂINŢA CELOR CE SE LEAPĂDĂ DE HRISTOS
Cel ce s-a lepădat de Hristos şi a călcat taina mântuirii trebuie să se tânguiască tot timpul vieţii sale şi este dator a se mărturisi la vremea când iese din viaţă, învrednicindu-se de cele sfinte, pentru credinţa în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
(62 ap.; 10 sin. I ec 1, 2, 3, 12 Ane; 8, 10, 14 Petru Alex.
74 Vasile cel Mare
PUTEREA DUHOVNICULUI. (DUHOVNICUL POATE MICŞORA TIMPUL DE POCĂINŢĂ)
Dacă oricare dintre cei ce au fost în păcatele menţionate mai înainte se va face sârguitor, mărturisindu-se, în acest caz dacă acela căruia prin iubirea de oameni a Iui Dumnezeu i s-a încredinţat puterea de a lega şi a dezlega, văzând covârşirea mărturisirii celui ce a păcătuit, s-ar face mai blând întru a micşora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire; fiindcă examinarea Scripturilor ne face cunoscut că cei ce cu mai mare durere se mărturisesc degrabă ajung iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
12 sin. I ec; 16 sin. IV ec; 102 TruL; 5 Ane.)
75 Vasile cel Mare
(OSÂNDA INCESTULUI) ÎMPREUNAREA ÎNTRE FRAŢI
Celui ce împreună s-a spurcat cu sora sa de tată sau de mamă, să nu i se îngăduie a intra în casa de rugăciune până ce nu renunţă la fapta nelegiuită şi neiertată. Iar după ce va ajunge să perceapă înfricoşatul păcat, trei ani să se tânguiască, stând la uşa caselor de rugăciune şi rugându-se poporului care intră pentru a se ruga, ca fiecare cu milostivire să facă pentru dânsul rugăciuni îmbelşugate către Domnul; iar după aceasta, alţi trei ani să se primească numai Ia ascultare, şi ascultând Scriptura şi învăţătura, sa se demită şi să nu se învrednicească de rugăciune de iertare. Apoi, după ce cu lacrimi a cerut aceasta şi a căzut înaintea Domnului cu zdrobire de inimă şi cu umilinţă puternică, în alţi trei ani să i se admită prosternarea; şi astfel, când va arăta roduri vrednice de pocăinţă, în anul al zecelea să se primească la rugăciunea credincioşilor, dar fără proaducere; doi ani stând la rugăciune cu credincioşii, aşa de atunci să se învrednicească de împărtăşirea Bunului.
67 Vasile cel Mare, 11 Grig. Neocez
76 Vasile cel Mare
(OSÂNDA), CĂSĂTORIA ÎNTRE CUMNAŢI
Acelaşi fel de epitimie se aplică şi celor ce iau pe cumnatele lor. 19 ap.; 26, 54 Trul; 2 Neocez.; 23, 27, 67, 68, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 5 Teofil Alex
77 Vasile cel Mare
POCĂINŢA PENTRU ADULTER
Dar cel ce lasă pe femeia ceea ce s-a împreunat legiuit cu dânsul şi aduce pe alta se supune, după hotărârea Domnului, pedepsei adulterului. Şi s-a canonisit de Părinţii noştri ca unii ca aceştia un an să se tânguiască, doi să asculte, trei să se smerească, iar în al şaptelea să stea împreună cu credincioşii, şi aşa se vor învrednici de proaducere de se vor pocăi cu lacrimi.
48 ap.; 87, 93 Trul; 20 Anc.; 102 Cartag.; 9, 21, 35, 48, 58 Vasile cel Mare; 15 Tim. Alex.
78 Vasile cel Mare
OSÂNDA CELUI CĂSĂTORIT CU DOUĂ SURORI
Felul acesta de epitimie să se ţină şi pentru cei ce iau două surori în căsătorie, deşi în timpuri deosebite.
19 ap.; 26, 54 Trul; 2 Neocez.; 23, 87 Vasile cel Mare; 5 Teof. Alex.
79 Vasile cel Mare
CĂDEDEA CU MAŞTERA. (OSÂNDA CELUI CE PĂCĂTUIEŞTE CU MAŞTERA SA)
Iar cei ce turbează spre maşterile lor se supun aceluiaşi canon ca şi cei ce turbează spre surorile lor.
67, 75 Vasile cel Mare
80 Vasile cel Mare
CEI CU MULTE FEMEI. (OSÂNDA POLIGAMIEI CELOR CU MULTE FEMEI)
Părinţii au trecut sub tăcere poligamia, ca pe o faptă dobitocească şi cu totul străină de neamul omenesc. Iar nouă ni se arată că acest păcat este ceva mai mult decât desfrânarea. Drept aceea, este de cuviinţă ca unii ca aceştia să se supună canoanelor; adică un an tânguindu-se şi trei ani prosternându-se, apoi să fíe primiţi.
48 ap.; 87 Trul; 3 Neocez.; 4, 9, 50, 77 Vasile cel Mare
81 Vasile cel Mare
RÂNDUIALA PENTRU PRIMIREA CELOR CĂZUŢI. (APOSTAŢI)
Fiindcă mulţi au călcat credinţa în Dumnezeu în timpul năvălirii barbarilor, făcând jurăminte şi gustând din oarecare mâncări nepermise, aduse idolilor de înşişi vrăjitorii, aceştia să se trateze potrivit legilor şi canoanelor celor aşezate deja de Părinţi. Anume, cei ce au îndurat constrângere cumplită prin munci, şi nesuferind durerile şi fiind târâţi spre lepădare, să fie reprimiţi trei ani, şi doi să asculte, şi trei să se smerească, apoi să se reprimească la împărtăşire. Iar cei ce fără mare constrângere au vândut credinţa cea întru Dumnezeu, si s-au atins de masa demonilor, si s-au jurat cu jurăminte păgâneşti, să se scoată adică în trei ani, şi în doi să asculte, şi în prosternare să se roage trei ani, şi în alţi trei să stea împreună cu credincioşii la rugăciune, aşa să se primească la împărtăşirea celui Bun.
62 ap.; 10,11, 12 sin. 1 ec; 1-9 Anc; 73, 82 Vasile cel Mare
82 Vasile cel Mare
POCĂINŢA CELOR CE-ŞI CALCĂ JURĂMÂNTUL
Iar călcătorii de jurământ, dacă de nevoie şi prin constrângere au călcat jurămintele, se supun la epitimii mai uşoare, aşa că aceştia să se primească după şase ani. Iar cei ce fără de constrângere au vândut credinţa lor, doi ani să se tânguiască, şi doi să asculte, şi în al cincilea prosternându-se să se roage, şi alţi doi fără de proaducere primindu-se la împărtăşirea rugăciunii, aşa în sfârşit, arătând fireşte pocăinţa corespunzătoare, se vor aşeza iarăşi la împărtăşirea trupului lui Hristos.
25 ap.; 94 Trul; 10, 17, 29, 64 Vasile cel Mare
83 Vasile cel Mare
OSÂNDA CELOR CE ALEARGĂ LA VRĂJITORI
Cei cărora li se vrăjeşte ori urmează obiceiurile păgâneşti sau în casele lor bagă pe oarecare spre aflarea vrăjilor, şi spre curăţire să cadă sub canonul de şase ani: un an tânguindu-şe, un an ascultând, trei ani prosternându-se şi un an stând împreună cu credincioşii, aşa se vor primi.
61, 65 Trul.; 24 Anc; 36 Laod.; 65, 72 Vasile cel Mare
84 Vasile cel Mare
MĂIESTRIA DUHOVNICULUI
Toate acestea însă le scriem ca să se cerce rodurile pocăinţei; căci negreşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe unele ca acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei. Iar daca cu greu se vor despărţi de năravurile lor şi vor voi sa slujească mai mult plăcerilor trupului decât Domnului, şi nu vor primi viaţa cea după Evanghelie, cu aceştia nu avem nici o cauză comună. Căci noi în privinţa poporului nesupus şi împotrivă grăitor ne-am învăţat a auzi că: „Mântuind, mântuieşte-ţi sufletul" (Fac. 19,17).
12 sin. I ec; 102 Trul.; 2, 3, 74, 85 Vasile cel Mare; 4, 5 Grig. Nyssa
85 Vasile cel Mare
ÎNDRUMARE PENTRU DUHOVNIC
Deci să nu primim a pieri împreună cu unii ca aceştia, ci, temândune de osânda cea grea şi având înaintea ochilor ziua cea înfricoşată a răsplătirii Domnului, să nu voim a pieri cu păcatele străine. Că dacă nu ne-au învăţat pe noi cele înfricoşate ale Domnului şi nici bătăile atât de mari nu ne-au adus întru simţire, că pentru fărădelegea noastră ne-a părăsit Domnul si ne-a dat în mâinile barbarilor şi s-a dus robit la vrăjmaşi poporul si s-a dat risipirii, pentru că acestea le îndrăzneau cei ce purtau numele lui Hristos, deoarece nu au cunoscut, nici nu au priceput că din cauza acestora a venit peste noi urgia lui Dumnezeu -, ce cuvânt comun este deci vouă către aceştia? Ci suntem datori a fi lui mărturie si noaptea, şi ziua, în public şi îndeosebi; dar să nu primim a fi duşi împreună cu răutăţile lor, ci mai vârtos să ne rugăm ca să-i câştigăm pe ei şi să-i scoatem din cursa vicleanului; iar de nu vom putea să facem aceasta, să ne sârguim a mântui măcar sufletele noastre de veşnica osândă
12 sin. I ec; 102 Trul.; 3, 84 Vasile cel Mare
86 Vasile cel Mare
ÎNFRÂNAREA NESOCOTITĂ
Iar viclenilor encratiţi, în privinţa propunerii lor faimoase, pentru ce nu mâncăm şi noi orice, să li se spună că noi ne îngreţoşăm şi de cele de prisosinţă ale noastre. Căci după cuviinţă leguminoasele de iarbă la noi sunt ca (şi) carnea; iar potrivit deosebirii celor folositoare, ca şi în verdeţuri, pe cea vătămătoare o separăm de cea asemănătoare, aşa şi între cărnuri despărţim pe cea folositoare de cea vătămătoare. Căci verdeaţă este şi cucuta, precum carne este şi cea de vultur, dar cel ce are minte nu ar mânca nebunariţă, nici de carne de câine nu s-ar atinge de nu l-ar sili nevoie mare; aşadar, cel ce a mâncat nu a comis ilegalitate.
51, 53, ap.; 14 Anc; 2 Gang.; 1, 28, 46 Vasile cel Mare
87 Vasile cel Mare
OPRIREA CĂSĂTORIEI CU DOUĂ SURORI. AMESTECUL DE NUME
Deci mai întâi, ceea ce este toarte important în privinţa acestor fel de lucruri, avem a menţiona obiceiul cel de la noi, care are putere de lege, pentru că de la bărbaţi sfinţi s-au predanisil nouă legiuirile. Iar (obiceiul) acesta este acest fel. Dacă cineva, stăpânit fiind cândva de patima necurăţiei, ar cădea spre însoţirea nelegiuită cu două surori, nici nuntii să se socoată aceasta, şi în general nici să nu se primească ei în obştea bisericii mai înainte de a-i despărţi unul de altul, drept aceea, dacă nimic altceva nu ar fi fost de zis, obiceiul este de ajuns pentru ferirea de răul acesta. Dar fiindcă cel ce a scris epistola cu apucătură vicleană a încercat să introducă în viaţă răul acesta atât de mare, este nevoie ca nici noi să nu ne ferim de ajutorul raţiunii, cu toate că în privinţa celor deplin lămurite mai importantă este prezumţia fiecăruia decât raţionarea. S-a scris, zice, în Levitic: „Să nu iei pe femeia care este geloasă pe sora ei, ca să descoperi ruşinea ei peste dânsa, fiind ea încă în viaţă" (18, 18). Deci lămurit este din aceasta, se zice, că este îngăduit a lua pe sora ei după moartea dânsei. La aceasta dar, mai întâi zic că toate câte le spune Legea celor ce sunt în Lege le grăieşte (Rom. 3,19); fiindcă aşa ne-am supune atât tăierii împrejur, cât şi sâmbetei, şi feririi de mâncări. Fireşte că nu, căci dacă am găsi ceva să se potrivească plăcerilor noastre, ne-am supune pe noi înşine jugului robiei Legii, iar de s-ar părea ceva greu din cele ale Legii, atunci alergăm spre libertatea cea întru Hristos. Am fost întrebaţi dacă este scris a lua femeia peste sora ei. Am răspuns ceea ce socotim că este sigur şi adevărat, dar că nu este scris aceasta; iar a se conchide ceea ce s-a retăcut din adausul de mai târziu este dreptul legiuitorului, iar nu al celui ce spune ale legii; fiindcă altfel ar fi cu putinţă celui ce vrea să îndrăznească a lua pe sora ei încă şi în viaţă fiind femeia; căci sofisma aceasta se potriveşte şi la aceea. Dar este scris, zice, „Să nu iei pe ceea ce va fi geloasă", aşadar nu a oprit a lua pe ceea ce este liberă de gelozie. Insă cel ce apără patima presupune că firea surorilor este liberă de gelozie. Deci înlăturân-du-se pricina de gelozie, pentru care a oprit împreună-însoţirea amândurora, ce va fi ceea ce opreşte a lua pe surori? Dar, vom zice, acestea nu sunt scrise. Dar nici celelalte nu sau hotărât; iar sensul după deducţie dă libertate, la fel, pentru ambele înţelesuri. Dar trebuie, revenind puţin la cele în urmă legiferate, a se libera de circumstanţe. Căci se vede că legiuitorul nu îmbrăţişează tot felul de păcate, ci mai cu seamă opreşte pe cele ale egiptenilor, de unde s-a scos Israel, şi pe cele ale cananeilor, la care s-a mutat. Căci expresia este aşa: „După obiceiurile Egiptului, unde aţi locuit, să nu faceţi; şi după obiceiurile pământului Canaan, întru care vă voi duce pe voi, să nu faceţi, şi după legile lor să nu umblaţi" (Lev. 18, 3); încât poate că este cu putinţă că felul acesta al păcatului nu era încetăţenit pe atunci la acele neamuri. Din cauza aceasta legiuitorul n-a avut nevoie de păzirea de acel păcat, ci s-a reţinut de a menţiona obiceiul necunoscut, din cauza aversiunii faţă de faptele ruşinoase. Într-adevăr, legiuitorul, interzicând pe cel mai mare, cum de a retăcut pe cel mai mic? Legiuitorul a procedat astfel fiindcă i s-a părut că mulţi dintre cei iubitori de trup în privinţa vieţuirii cu surorile cele vii aduc prejudiciu pildei patriarhului. Dar noi ce
19 ap.; 26,54 Trul; 2 Neocez.; 23, 68, 76, 78 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni trebuie să facem? A spune cele scrise, ori cele refăcute a le iscodi? În acele legi nu este scris că nu se cade ca tatăl şi fiul de-odată să se folosească de aceeaşi ţiitoare; dar proorocul a socotit că acest lucru este vrednic de cea mai mare învinovăţire. Căci zice: „Fiul şi tatăl intră la aceeaşi slujnică" (Amos 2, 7). Dar câte alte feluri de necurate patimi a născocit învăţătura demonilor, pe care însă dumnezeiasca Scriptură le-a refacut, nevrând să spurce demnitatea sa cu numirile celor ruşinoase, ci pe cele necurate le-a amintit cu numiri generale, precum zice şi Apostolul Pavel: „Iar desfrânarea şi toată necurăţia nici să nu se numească între voi, precum se cuvine sfinţilor" (Ef. 5, 3), înţelegându-se sub numirea de necurăţie faptele cele de ruşine ale bărbaţilor şi femeilor; astfel că tăcerea cu nici un chip nu asigură celor dedaţi plăcerilor libertatea de înfăptuire. Iar eu zic că nici nu s-a retăcut chestiunea aceasta, ci că legiuitorul a oprit-o chiar foarte strict, căci acea expresie:,,Nu vei intra către toată rudenia trupului tău, spre a descoperi ruşinea lor" (Lev. 18,6) cuprinde şi felul acesta de rudenie. Căci ce ar fi bărbatului mai rudă decât soţia sa, mai bine zis decât trupul său? Că nu mai sunt doi, ci un trup; astfel că prin soţie, sora ei intră în rudenie cu bărbatul. Că precum pe mama soţiei sale nu o va lua, nici pe fiica soţiei, fiindcă nu poate lua nici pe pe mama sa, nici pe fiica sa, aşa nici pe sora soţiei, fiindcă nici pe sora sa nu o poate lua. Şi dimpotrivă, nici soţiei nu-i este îngăduit a trăi în căsătorie cu rudele bărbatului său; căci normele de drept sunt comune pentru amândouă felurile de rudenie. Eu deci mărturisesc fiecăruia care mă consultă asupra căsătoriei că „va trece chipul lumii acesteia, şi timpul este scurt, ca şi cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea" (I Cor. 7, 29). Iar dacă-mi va răspunde cineva aceasta: „Creşteţi şi vă înmulţiţi" (Fac. 1,18), râd că el nu face deosebire între timpurile legiferărilor. Nunta a doua este remediu împotriva desfrâului, dar nu mijloc de încurajare pentru necumpătare. „Dar dacă nu se înfrânează, căsătorească-se" (I Cor. 7,9), zice, iar nu şi căsătorindu-se, să facă fărădelege. Iar cei ce nu au în vedere nici firea, cei ce-şi orbesc sufletul cu patima necinstei, măcar să facă deosebire între felurile numirilor din vechime. Căci cu ce fel de numire de rudenie se vor numi cei născuţi dintr-o astfel de căsătorie? Se vor numi fraţi unii altora, ori nepoţi? - căci ambele se potrivesc lor din cauza amestecării. Să nu faci, o, omule, maşteră pe mătuşa pruncilor, şi nici pe ceea ce este datoare a-i ocroti în locul mamei nu o înarma cu gelozie neîmpăcată; căci numai ura maşterilor întinde vrăjmăşia şi după moarte; chiar şi duşmanii se împacă cu cel morţi, maşterile însă încep ura după moarte. Rezumatul celor zise este că, dacă cineva doreşte căsătoria potrivit legii, îi este deschisă lumea întreagă, iar dacă năzuinţa lui este pătimaşă, apoi cu atât mai vârtos să se oprească, „pentru ca să înveţe să-şi ţină vasul său în sfinţenie şi cinste, iar nu întru patima poftei" (I Tes. 4, 4). Aş dori să spun mai mult, dar mă opreşte măsura epistolei. Mă rog însă ori ca sfatul nostru să se arate mai tare decât patima, ori ca acea crimă să nu se împământenească în ţinutul nostru, ci să rămână în acele locuri unde a odrăslit.
88 Vasile cel Mare
CLERICII SĂ NU AIBĂ ŢIITOARE
Am citit scrisorile tale cu toată îndelungă-răbdarea şi m-am mirat cum, putând pe scurt şi lesne a te dezvinovăţi faţă de noi prin fapte, ai primit să rămâi în cele cu care ai fost învinovăţit, şi cu lungi cuvinte te apuci să vindeci cele de nevindecat. O, Grigore, nu suntem noi cei dintâi, nici singurii care am legiuit ca femeile să nu vieţuiască cu bărbaţii împreună; citeşte însă canonul cel aşezat de Sfinţii noştri Părinţi în sinodul Niceei, care opreşte clar a nu avea femei introduse pe furiş. Căci necăsătoria este vrednică de cinstire prin vieţuirea separată de femei; căci făgăduind cineva cu numele, dar cu fapta ar face cele ce le făptuiesc cei ce vieţuiesc cu femeile, este lămurit că vânează numai nominal cinstea fecioriei, dar nu renunţă la plăcerea necuviincioasă. Deci cu atât mai vârtos trebuia să fii gata tu a lăsa după rugămintea noastră, cu cât zici că eşti liber de orice patimă trupească. Căci nu cred nici ca acela ce a ajuns de 70 de ani să vieţuiască în patimi cu o femeie, nici nu am poruncit cele ce le-am poruncit ca şi cum s-ar fi întâmplat vreo faptă necuviincioasă. Ci fiindcă ne-am învăţat de la apostoli a nu se pune fratelui poticneală sau sminteală (Rom. 14, 13), şi ştim că ceea ce la unii este folositor pentru alţii devine prilej de păcat, din care cauză am poruncit, urmând rânduielii Sfinţilor Părinţi, să te desparţi de femeie. De ce învinovăţeşti pe horepiscopi şi pomeneşti duşmănia veche? Şi de ce ne învinovăţeşti pe noi, ca şi cum am da ascultare să încuviinţăm învinuirile, dar de ce nu te învinovăţeşti pe tine, care nu poţi renunţa la vieţuirea împreună cu acea femeie? Alung-o deci pe ea din casa ta şi aşaz-o în mănăstire. Să fie aceea cu fecioarele, iar pe tine să te servească bărbaţii, „ca să nu se hulească numele Iui Dumnezeu pentru voi" (Rom. 2, 24). Iar până când vei face aceasta, nici nu-ţi vor folosi nenumăratele lucruri ce le scrii în scrisori; ci te vei săvârşi fără de rod, răspunzând în faţa Domnului pentru lenevirea ta. Şi dacă vei îndrăzni să rămâi în preoţie, fără să te îndreptezi, vei fi anatema pentru tot poporul, şi cei ce te vor primi pe tine vor fi lepădaţi de Biserica întreagă.
3 sin. I ec; 5, 12, 13 Trul; 18 sin. VII ec; 3, 28, 70 Cartag.
89 Vasile cel Mare
ISPITIREA VREDNICIEI CELOR CE INTRĂ ÎN CLER) (SCRISOARE CĂTRE HOREPISCOPI)
Foarte mă mâhneşte că în timpul din urmă canoanele Părinţilor au fost părăsite şi s-a scos din Biserică toată stricteţea; şi mă tem că indiferenţa aceasta înaintând cu încetul pe calea sa, afacerile Bisericii să nu ajungă în deplină tulburare. Obiceiul încetăţenit în vechime în bisericile lui Dumnezeu, primea pe slujitorii Bisericii după ce îi cerceta cu toată temeinicia; şi se cerceta cu deamănuntul întregul lor mod de viaţă, de nu sunt bârfitori, de nu sunt beţivi, de nu sunt aplecaţi spre gâlcevi, de şi-au educat tinereţea lor ca să poată săvârşi cele sfinte, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. 12, 14). Şi aceasta o cercetau presbiterii şi diaconii, care vieţuiau împreună cu ei, apoi îi duceau la horepiscopi, care, primind voturile de la cei ce mărturiseau adevărat şi dând de ştire episcopului, aşa îl numărau pe slujitor în tagma celor ieraticeşti. Dar acum, înlăturându-ne întâi pe noi şi nici acceptând să-i aduceţi la noi spre hotărâre, v-aţi însuşit toată puterea. Apoi, chiar neglijând cu totul această chestiune, aţi îngăduit presbiterilor şi diaconilor să introducă în biserică pe nevrednici, pe oricare ar voi, fără a li se cerceta viaţa, cu pătimire, sau în urma înrudirii, sau în urma oricărei alte prietenii. Din cauza aceasta, într-adevăr mulţi slujitori se numără în fiecare sat; dar nici unul nu este vrednic de slujirea altarului, precum înşivă mărturisiţi, fiind lipsiţi de bărbaţi la alegeri. Deci, de vreme ce lucrul a ajuns deja să fie fără leac, iar mai ales acum cei mai mulţi, de frica înrolării la armată, se introduc pe sine în slujba bisericeasca, din necesitate am ajuns să se înnoiască canoanele Părinţilor, şi scriu vouă să-mi trimiteţi mie consemnarea slujitorilor bisericeşti din fiecare sat, şi fiecare de către cine sa introdus în slujbă, şi care este modul lui de vieţuire. Dar să aveţi şi la voi consemnarea, încât cele scrise, care se păstrează la noi, să se potrivească cu ale voastre, şi nimănui să-i fie cu putinţă a se înscrie când vrea. Aşadar, dacă oarecare s-a introdus de către presbiteri după primul indiction, se vor arunca între mireni, şi din nou să se facă de voi cercetarea în privinţa lor; şl de vor fi vrednici, să se primească prin hotărârea voastră; şi curăţiţi Biserica, izgonind pe cei nevrednici din ea. Deci şi în viitor să-i cercetaţi pe cei vrednici şi să-i primiţi; dar să nu-i număraţi în cler înainte de a-i aduce la noi - altcum să ştiţi că mirean va fi cel ce va fi primit în slujba Bisericii fără de socotinţa noastră.
8 sin. I ec; 14 sin. VII ec; 8, 14 Neocez.; 8, 10 Antioh.; 57 Laod.; 7 Teof. Alex.
90 Vasile cel Mare
FĂRĂDELEGEA SIMONIEI. SCRISOARE CĂTRE HOREPISCOPI.
Monstruozitatea lucrului despre care scriu, chiar prin ceea ce în general a trezit bănuială şi prin ceea ce s-a vorbit, a umplut de durere sufletul meu, dar mi s-a părut de necrezut. Deci cel ce se ştie vinovat să primească ca o doctorie scrisoarea ce o trimit în această privinţă; iar cel ce nu se ştie vinovat, ca nu mijloc profilactic; şi cel indiferent, de care mă rog să nu se găsească între voi, ca pe o mărturie. Dar ce este despre ceea ce vorbesc? Spun oarecare că voi luaţi bani de la cei ce se hirotonesc şi că acoperiţi aceasta sub pretextul evlaviei; şi aceasta este şi mai rău. Căci dacă cineva comite răul sub pretextul binelui, este vrednic de îndoită pedeapsă; căci prin aceasta se lucrează ceea ce nu este bun şi se foloseşte spre a săvârşi păcatul, ca şi cum ar zice cineva că ar fi ajutător binelui. De vor fi acestea aşa, în viitor să nu se mai întâmple, ci îndrepteze-se; fiindcă celui ce primeşte argintul trebuie să se zică ceea ce s-a spus de către apostoli celui ce voia să dea ca să cumpere împărtăşirea Duhului Sfânt: „Argintul tău fie împreună cu tine spre pieire" (F. Ap. 8, 20); căci mai uşor greşeşte cel ce în urma ignoranţei vrea să cumpere decât cel ce vinde darul Iui Dumnezeu: că s-a făcut vânzare, şi dacă tu vei vinde ceea ce ai primit în dar, ca un vândut lui satana, vei fi lipsit de har; căci introduci cârciumărie în cele duhovniceşti şi în Biserică, unde ni s-a încredinţat Trupul şi Sângele lui Hristos, acestea nu trebuie să se întâmple aşa; şi, iată, spun care este şiretlicul. Ei socotesc că nu păcătuiesc dacă nu iau îndată şi iau după hirotonie; dar a lua este a lua oricând. Vă îndemn deci ca acest venit sau, mai bine zis, această introducere spre gheena să o lepădaţi; şi să nu vă faceţi nevrednici de săvârşirea Sfintelor Taine, spurcându-vă mâinile cu astfel de venituri. Şi iertaţi-mă dacă la început, ca şi cum nu aş fi crezut, iar apoi ameninţ ca şi cum aş crede. Dacă cineva după această epistolă a mea va face una ca aceasta, se va îndepărta de la altarele de aici; şi va căuta unde, cumpărând darul lui Dumnezeu, va putea să-l vândă. Căci noi şi bisericile Iul Dumnezeu nu avem astfel de obicei (I Cor. 16, 16). Adăugând încă una, voi încheia. Acestea se fac din iubirea de argint; iar Iubirea de argint este nu numai rădăcina tuturor relelor (I Tim. 6, 10), ci se numeşte şi idolatrie (Colos. 3, 5). Deci nu cinstiţi mai mult pe idoli decât pe Hristos, pentru mai puţini arginţi; nici să nu urmaţi iarăşi lui Iuda, vânzând pentru profit a doua oară pe cel ce s-a răstignit odată pentru noi, fiindcă ţarinile, cât şi mâinile celor ce primesc aceste roduri, acheldama se vor numi.
29 ap.; 2 sin. IV ec; 22 Trul.; 19 sin. VII ec; Scrisoarea lui Ghenadie, Scrisoarea lui Tarasie
91 Vasile cel Mare
SFÂNTA SCRIPTURĂ. SFÂNTA PREDANIE (TRADIŢIE) ŞI OBICEIUL BISERICESC
Dintre dogmele şi propovăduirile ce se păstrează în Biserică, pe unele le avem din învăţătură scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia Apostolilor, predanisită nouă în taină; şi ambele acestea au aceeaşi tărie pentru dreapta cinstire de Dumnezeu; şi nimeni nu va zice împotriva acestora, oricât de puţin ar fi de priceput în legiuirile bisericeşti. Căci dacă ne-am apuca să abandonăm cele nescrise din obiceiuri, ca pe unele care n-ar avea mare tărie, am greşi împotriva celor de căpetenie, păgubind Evanghelia, sau, mai bine zis, am reduce propovăduirea la numirea goală. De pildă, obiceiul cel dintâi este aducerea-aminte de a ne însemna cu chipul crucii cei ce nădăjduim în numele Domnului nostru lisus Hristos. Care este acela ce ne-a învăţat în scris? Care scrisoare ne-a învăţat pe noi a ne întoarce spre răsărit în rugăciune? Cine ne-a lăsat în scris cuvintele invocării la sfinţirea Pâinii Euharistiei si a Potirului binecuvântării? Căci nu ne sunt suficiente cele menţionate de Apostol sau de Evanghelie şi rostim şi altele, primite din învăţătura nescrisă si înainte, şi în urmă, ca unele ce au mare putere în privinţa tainei. Din care scrisori binecuvântăm apa botezului şi untdelemnul hrisinei, şi chiar pe cel ce se botează ? Au nu din predanisire tacită şi tainică ? Şi apoi care cuvânt scris nea învăţat ungerea cu untdelemn ? Dar de unde a se afunda de trei ori omul la botez ? Dar din care Scriptură sunt şi cele câte sunt la botez: a se lepăda de satana şi de îngerii lui ? Au nu din această învăţătură nepublicată şi tainică, pe care Părinţii noştri au păstrato într-o tăcere ferită de indiscreţie şi ispitire, fiind ei bine învăţaţi a păstra în tăcere pe cele sfinte tainelor ? Dar cum ar fi fost de cuviinţă a publica în scrisori învăţătura acelora, când celor neiniţiaţi nici a el privi nu le este îngăduit ? … Şi după altele (cuprinse în epistola prezentă a lui Vasile cel Mare): temeiul acesta al predanisirii celor nescrise, neţinând seama de cunoaşterea dogmelor, pentru mulţi se face uşor de dispreţuit în urma obiceiului. Dar altceva este dogma şi altceva este propovăduirea. Căci dogmele se tac, iar propovăduirile se publică. Însă un fel de tăcere este şi neclaritate de care se foloseşte Scriptura, care face mintea să vadă cu greutate dogmele spre folosul celor ce le cercetează. Din cauza aceasta, toţi privim către răsărit la rugăciuni, dar puţini ştiu că prin aceasta căutăm patria noastră cea de la început, raiul, pe care Dumnezeu l-a sădit în Eden, către răsărit. Şi drepţi stând facem rugăciunile duminica, dar motivul nu-l ştim toţi, căci facem aceasta nu numai ca unii care, înviind împreună cu Hristos şi fiind datori a năzui spre cele de sus, în ziua învierii ne aducem aminte prin starea de rugăciune, prin harul cel dat nouă, ci fiindcă se vede că este imaginea veacului aşteptat. Şi pentru aceea, fiind începutul zilelor nu s-a numit de Moise întâia, ci una: "Şi s-a făcut", zice "seară, şi s-a făcut dimineaţă, zi una" (Fac. 1,5) ca una ce aceeaşi se repetă de multe ori. Deci aceeaşi este atât cea una, cât şi a opta, fiindcă acea întradevăr una şi adevărată a opta. De care pomeneşte psalmistul în oarecare suprascrieri de psalmi, prin ea însăşi arătând starea care va fi după acest veac, ziua care nu va înceta niciodată, cea neînserată, căreia alta nu-i va urma, veacul acesta nesfârşit şi
19 sin. 1 ec; 102 Trul.; 7 sin. VII ec; 87 Vasile cel Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni îmbătrânit. Deci este necesar ca rugăciunile să se plinească stând în această zi,după cum învaţă Biserica pe fiii săi, ca prin neîncetată aducere-aminte de viaţa cea fără de sfârşit, să nu ne lenevim în privinţa merindelor pentru mutarea aceea. Apoi şi Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a Învierii ce se aşteaptă în veacul viitor. Că acea una şi întâia zi, de şapte ori înşeptindu-se, constituie cele şapte săptămâni ale sfintei Cincizecimi. Că începând de la cea dintâi, sfârşeşte în aceasta, prin cele de mijloc, de Cincizeci de ori asemenea repetându-se. Pentru aceea şi reprezintă veacul prin asemănare; precum în mişcarea circulară, de la aceleaşi semne începând, prin aceleaşi se şi încheie; în care zi orânduielile Bisericii ne-au învăţat că preferăm felul de a sta drept la rugăciuni spre a ne aduce lămurit aminte, că oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare. Si prin flecare plecare de genunche şi ridicare arătăm cu fapta că prin păcat am căzui la pământ, şi că prin iubirea de oameni a celui ce ne-a zidit am fost chemaţi sus, la cer. Mi s-ar sfârşi ziua expunând tainele cele nescrise ale Bisericii. Omit pe celelalte; dar chiar mărturisirea de credinţă, a crede în Tatăl, în Fiul şi Duhul Sfânt, din care Scripturi o avem? Dacă adică din predania botezului, potrivit consecvenţei dreptei cinstiri, trebuie să şi credem, aşa cum ne botezăm, făcând mărturisire asemenea botezului, apoi potrivit aceleiaşi consecvenţe, să ne fie îngăduit să dăm credinţei asemenea slavă. Iar dacă ei se leapădă de felul doxologiei, ca de ceva nescris, apoi să ne arate noua dovezile scrise atât ale mărturisirii credinţei, cât şi ale celorlalte pe care le-am înşirat. Prin urmare, fiind atâtea nescrise şi având ele atâta tărie în taina bunei cinstiri, nu ne vom îngădui o singură expresie ajunsă la noi de la Părinţi, ce am găsit că a rămas în bisericile cele necorupte din obiceiul nemesteşugit, care nu are temei puţin şi nu aduce puţină desăvârşire la puterea tainei.
92 Vasile cel Mare
OBICEIUL ŞI PREDANIA BISERICEASCĂ
Iar în privinţa împrejurării că doxologia cea „împreună cu Duhul" nu este mărturisită, nici scrisa, zicem că nici aceasta să nu se primească, dacă nimic altceva nescris nu se primeşte; iar dacă cele mai multe din cele tainice s-au încetăţenit între noi îh chip nescris, atunci cu celelalte multe o vom primi şi pe aceasta. Dar eu socotesc că „apostolească procedură este a rămâne cu predanisirile cele nescrise." Căci vă laud pe voi, zice, „că de toate ale mele vă aduceţi aminte şi ţineţi predaniile aşa cum vi le-am predat vouă" (I Cor. 11,2); şi iarăşi: „Ţineţi predaniile pe care le-aţi primit, ori prin cuvânt, ori prin scrisoare" (II Tes. 2, 15), dintre care mai ales una este importantă, şi aceasta este cea de faţă, pe care cei de la început au rânduit-o, predanisind-o urmaşilor şi, sporind ea cu timpul pururea, prin întrebuinţare, prin obiceiul îndelungat, au înrădăcinat-o în biserici. Dar chiar dacă, precum la judecătorie, neavând dovada cea din scrisori, am produce în favorul nostru mulţime de martori, oare nu am câştiga de la voi hotărârea de absolvire? Eu cu adevărat aşa socotesc: „Că în gura a doi sau trei martori va sta tot cuvântul" (Deut. 19, 15). Iar dacă vă vom dovedi lămurit timpul îndelungat care este de partea noastră, oare nu s-ar părea vouă că spunem cele potrivite şi că nu este adusă împotriva noastră această judecată? Căci cele vechi în dogme sunt venerabile „oarecum având veneraţie" în urma vechimii de o anumită bătrâneţe adâncă.
TAINELE ERETICILOR ŞI SCHISMATICILOR. SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ
In privinţa întrebării despre catari, şi care întrebare s-a pus mai înainte si de care bine îti aduci aminte, se cuvine a urma obiceiului din fiecare loc, deoarece atunci când s-a tratat în privinţa acestora au fost diferite păreri despre botezul lor. Dar cel al pepuzienilor [montanişti] mi se pare că este fără de nici o raţiune; şi m-am mirat cum de Dionisie cel Mare canonist fiind, l-a trecut cu vederea. Căci cei vechi au hotărât să se primească acel botez, neabătându-se întru nimic de la credinţă; drept aceea, pe unele leau numit eresuri, şi pe altele schisme, iar pe altele adunări nelegiuite. Deci eresuri au numit pe cei ce cu totul s-au lepădat şi sau înstrăinat chiar de la credinţă. Iar schisme au numit pe cei ce se deosebesc în concepţii cu privire la unele chestiuni şi întrebări bisericeşti corijabile; şi adunări ilegale au numit adunările ce se fac de presbiteri sau episcopi neascultători şi de poporul neînvăţat; precum dacă cineva fiind găsit în greşeală a fost înlăturat din slujbă, şi nu s-a supus canoanelor, ci singur şi-a atribuit sieşi întâietate şi slujbă, şi împreună cu dânsul au plecat si alţii, părăsind catoliceasca (adevărata) Biserică (ortodoxă), aceasta este adunare ilegală; si schismă este când cineva în privinţa pocăinţei se deosebeşte de cei de la biserică, iar eresuri sunt precum de pildă al numiheilor, al valentinienilor şi marcioniţilor, şi al însuşi pepuzienilor acestora, că la aceştia deosebirea este chiar cu privire la însăşi credinţa în Dumnezeu. Deci cei vechi au hotărât ca cel al ereticilor (botez) desăvârşit să se anuleze. Iar al schismaticilor, ca al unora care sunt încă în Biserică, sa se primească, iar cei ce sunt în adunări ilegale, îndreptându-se prin pocăinţă cuvenită şi prin convertire, să se împreune iarăşi cu Biserica, precum adeseori şi cei ce se găsesc în vreo treaptă bisericească, mergând împreună cu cei neascultători, după ce se vor căi, să se primească în aceeaşi stare. Deci este evident că pepuzienii sunt eretici, căci au hulit asupra Duhului Sfânt, atribuind lui Montan şi Priscilei în chip nelegiuit şi neruşinat numirea de Mângâietor. Căci sunt vrednici de osândă sau ca cei ce au îndumnezeit pe oameni, sau ca unii care pe Duhul Sfânt l-au batjocorit prin asemănarea cu oamenii, şi astfel sunt vinovaţi osândei celei veşnice, pentru că hula cea împotriva Duhului Sfânt este neiertată. Deci care este motivul pentru care să se considere valid botezul acelora care botează în Tatăl şi Fiul, şi în Montan şi în Priscila? Căci nu sunt botezaţi cei ce nu s-au botezat întru cele predanisite nouă. Drept aceea, deşi lui Di-onisie cel Mare i-a scăpat aceasta din vedere, noi însă trebuie să ne ferim de a imita greşeala; căci absurditatea este vădită de la sine însăşi şi lămurită tuturor celor ce cât de puţin ştiu a judeca. Şi, ca atare, încă sunt dintre cei dezbinaţi; dar s-a părut celor din vechime, şi de cei împreună cu Ciprian şi cu Firmilian al vostru vorbesc, a-i supune pe toţi aceştia unei hotărâri, pe catari şi pe encratiţi, şi pe idroparastaţi, şi pe apotactiţi. Căci începutul dezbinării s-a făcut prin schismă; iar cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ci, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii. Căci cei dintâi care s-au depărtat aveau hirotoniile de la Părinţi, şi prin punerea mâinilor peste ei aveau harul duhovnicesc; dar cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut; pentru aceasta Părinţii au hotărât ca cei botezaţi de dânşii ca de nişte mireni, venind la biserică, să se curăţească din nou cu adevăratul botez al Bisericii. Dar, fiindcă în general unora din Asia li s-a părut ca din interesul conducerii multora să se primească botezul acestora, fie primit. Iar pe cel al encratiţilor trebuie să-l considerăm ca pe o faptă rea; deoarece spre a-i face neprimiţi Bisericii a căutat sa-i ia deja în stăpânire cu botezul lor; prin ceea ce au stricat şi obiceiul lor. Deci socotesc că noua ni se cuvine să lepădăm botezul lor, deoarece în privinţa lor nimic nu s-a hotărât lămurit; şi dacă cineva l-ar fi primit de la ci, acela, venind la Biserică, să se boteze. Dar, dacă aceasta ar fi piedicii ordinei obşteşti, să se aplice iarăşi obiceiul şi să se urmeze Părinţilor, care au orânduit cele de cuviinţă pentru noi. Căci mă tem ca nu cumva, întrunii hotărâm să zăbovească în privinţa botezului, să-i împiedicăm pe cei ce se mântuicsc prin asprimea orânduielii, iar dacă aceia păstrează botezul nostru, aceasta să nu ne înspăimânte; căci nu suntem răspunzători prin împrejurarea că le dăm lor har, ci ne supunem preciziunii canoanelor. Dar negreşit să se dispună ca cei ce vin de la botezul acelora să se ungă adică de credincioşi, şi aşa să se apropie la taine. Căci ştiu că pe fraţii Zaiu şi Satornin, fiind ei din acea rânduială, i-am primit în scaunul episcopilor; drept aceea, pe cei ce au fost împreună cu tagma acelora nu mai putem a-i despărţi de Biserică, deoarece prin primirea episcopilor am aşezat ca şi un canon cele în privinţa comuniunii cu dânşii.
2 Vasile cel Mare
(UCIDEREA MEŞTEŞUGITĂ A FĂTULUI) AVORT
Acela care omoară fătul prin meşteşugire se supune pedepsei uciderii şi la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat; căci aici se osândeşte nu numai pentru cel ce se va naşte, ci pentru că şi pe sine s-a primejduit; căci mai de multe ori mor femeile în acest fel de încercări. Dar pe lângă aceasta se mai adaugă şi omorârea fătului, altă ucidere după intenţia celor ce îndrăznesc aceasta. Dar nu trebuie să se întindă pocăinţa lor până la moarte, ci să se primească după un termen de zece ani, dar vindecarea să se hotărască nu după timp, ci după chipul pocăinţei.
65 ap.; 91 Trul; 21 Anc; 8 Grig. Nyssa;.3, 8, 33, 52, 84 Vasile Cel Mare
3 Vasile cel Mare
DESFRÂUL CLERICILOR. (OSÂNDA DIACONULUI PENTRU DESFRÂNARE)
Diaconul care a desfrânat după ce a intrat în diaconie va fi lepădat de la diaconie; dar fiind pus la locul mirenilor, nu se va opri de la împărtăşire, căci fiinţează un canon vechi, ca cei căzuţi dintr-o treaptă să se supună numai acestui fel de pedeapsă, urmând precum socotesc cei din vechime, acelei legi care zice: „Nu pedepsi de două ori aceeaşi greşeală" (Naum 1, 9). Dar şi pentru altă pricină, căci cei ce sunt în tagma mirenească, fiind scoşi din locul credincioşilor, iarăşi se primesc la locul din care au căzut; iar diaconului îi ajunge o dată osânda caterisirii; deci fiindcă nu i se mai dă Iui diaconia, în această singură osândă să consiste pedeapsa. Acestea însă sunt după cele statornicite. Iar îndeobşte, adevărata vindecare este îndepărtarea de păcat; drept aceea, cel ce pentru voluptatea trupului a lepădat harul, acela prin sfărâmarea trupului şi prin înfrânarea cu toată supunerea depărtându-se de voluptăţile cărora a fost subjugat ne va da dovada desăvârşită a vindecării lui. Deci pe amândouă trebuie să le ştim noi, atât pe cea precizată prin lege, cât şi pe cea după obicei; şi în privinţa celor ce mi primesc legea cea mai înaltă să se urmeze după chipul predanisit.
25 ap.; 4, 21, 44 Trul.; 15, 16 sin. IV ec: IV Anc; 27 Cartag.; 6. 18, 32, 44, 51, 60, 69, 70, 87 Vasile cel Mare
4 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA A TREIA În privinţa celor ce se căsătoresc a treia oară şi a celor ce se căsătoresc mai de multe ori, am hotărât acelaşi canon, care este corespunzător şi pentru cei ce se căsătoresc a doua oară; adică pentru cei ce se căsătoresc a doua oară, un an; alţii însă au hotărât doi ani; iar pe cei ce se căsătoresc a treia oară îi afurisesc pe trei, de multe ori şi pe patru ani. Şi pe una ca aceasta o numesc nu nuntă, ci poligamie, ba mai curând desfrânare, ce se pedepseşte; pentru aceea, şi Domnul a zis samaritencei, care schimbase cinci bărbaţi: „Pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat" (loan 4, 18). Pentru că cei ce au trecut peste limita nunţii a doua nu mai sunt vrednici să se numească cu numirea de bărbat sau de soţie. Apoi în privinţa celor ce se căsătoresc a treia oară am primit obiceiul de afurisire pe cinci ani nu din vreun canon, ci din urmarea celor primite mai înainte. Dar nu trebuie a-i opri pe ei cu totul de la Biserică, ci a-i învrednici de ascultare, doi ori trei ani, şi după aceea să li se dea voie să stea împreună, iar de la împărtăşirea Sfintei Taine celei bune să fie ţinuţi departe, şi atunci când vor arăta vreun rod de pocăinţă să se aşeze la locul împărtăşirii.
17 ap.; 8 sin. I ec; 3, 87 Trul.; 19 Anc; 3, 7 Neocez.; 1 Laod.; 12, 30, 41, 50, 53, 80, 87 Vasile cel Mare
5 Vasile cel Mare
PRIMIREA ERETICILOR. (ERETICII CARE SE POCĂIESC PE PATUL DE MOARTE)
Aceia dintre eretici care la ieşirea din viaţa se pocăiesc trebuie să se primească; să se primească, însă fireşte nu fără chibzuinţă, ci cercetându-i, dacă vor arăta adevărata pocăinţă şi vor avea fapte care mărturisesc râvna lor spre mântuire.
2, 14 sin. I ec; 7 sin. II ec; 78, 96 TruL; 12 Neocez.; 19, 47 Laod.; 45 Cartag.
6 Vasile cel Mare
CĂSĂTORII OPRITE. (CĂSĂTORIA CELOR OPRIŢI DE CANOANE ESTE DESFRÂU)
Desfrâul persoanelor canonice sa nu se socotească de nuntă şi cu tot chipul să se rupă însoţirea lor; căci aceasta este de folos şi Bisericii spre întărire, şi ereticilor nu le va da prilej împotriva noastră, precum că prin îngăduirea de a păcătui i-am atrage spre noi.
25, 26 ap.; 14, 15, 16 sin. IV ec; 4, 6, 44 TruL; 19 Anc; 3, 18, 20, 32, 44, 60, 70 Vasile cel Mare
7 Vasile cel Mare
DESFRÂUL CU BĂRBAŢII, SODOMIA. (OSÂNDA DESFRÂULUI CU BĂRBAŢII, A SODOMIEI ŞI A ALTOR PĂCATE ASEMENEA)
Stricătorii de parte bărbătească, şi stricătorii de animale, şi ucigaşii, şi fermecătorii, şi adulterii, şi idolatrii sunt vrednici de aceeaşi pedeapsă; drept aceea, aplică şi la aceştia dispoziţia ce o ai în privinţa celorlalţi. Iar în privinţa celor ce treizeci de ani s-au pocăit pentru necurăţirea pe care au făcut-o întru neştiinţă, nu se cuvine nici a ne îndoi despre primirea lor; căci atât neştiinţa îi face pe ei vrednici de iertare, cât şi mărturisirea de bunăvoie şi prelungirea pedepsei ce s-a făcut atâta timp; fiindcă aproape un veac de om întreg s-au dat Satanei, ca să li se dea corecţiune spre a nu comite imoralităţi; drept aceea, porunceşte ca acum să se primească fără prelungire de pedeapsă, mai ales dacă au şi lacrimi care înduplecă milostivirea ta şi dacă arată viaţă vrednică de îndrumare.
61, 87 Trul; 16, 17, 20, 20, 22, 24 Ane; 58, 62, 63, 65 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa
8 Vasile cel Mare
UCIDEREA DE VOIE ŞI CEA FARĂ DE VOIE
Cel ce în mânie a întrebuinţat secure asupra soţiei sale este ucigaş. Dar, bine că mi-am adus aminte, şi este vrednic de priceperea ta să-ţi vorbesc despre acestea mai pe larg; că multe sunt deosebirile între cele făptuite cu voinţa şi cele fără de voie. Că este cu totul fără de voie şi departe de voinţa făptuitorului, dacă, aruncând el cu piatră asupra unui câine, sau pom, nimereşte un om; căci impulsul i-a fost de a goni animalul, ori de a scutura fructul, dar s-a întâmplat de la sine că prin lovitură a nimerit în trecere alăturea. Deci una ca aceasta este fără de voie. Insă fără de voie este şi dacă cineva, voind a întoarce pe cineva cu biciul sau cu toiagul, nu l-ar lovi tare, dar cel lovit ar muri. Că aici se socoteşte intenţia de a voi să îndrepteze pe cel ce a greşit, iar nu de a-l omorî. Asemenea dintre faptele cele fără de voie este şi aceea când cineva în încăierare, apărându-se împotriva cuiva, cu lemn, ori cu mâna, fără cruţare, ar îndrepta lovitura spre locurile mortale ca să-i facă rău, dar nu ca să-l omoare de tot; aceasta însă se apropie deja cu cea cu voinţa; căci cel ce a întrebuinţat astfel de unealtă spre apărare, ori cel ce fără de cruţare a dat lovitura, lămurit este că, biruit fiind de patimă, nu a cruţat pe om. Asemenea şi cel ce a întrebuinţat un lemn greu, ori piatră mai mare decât puterea omenească, se numără la cei ce fără de voie au făptuit, una însă voind, şi alta făcând; deoarece din mame a dat acest fel de lovitură, încât « omorât pe cel lovit, deşi silinţa i-a fost poate să-l zdrobească, iar nu de al omorî cu totul. Însă cel ce a întrebuinţat sabie, sau orice de acest fel nu are nici o iertare, şi mai ales cel ce a aruncat cu securea; căci se vede că nu « lovit cu mâna, aşa încât măsura loviturii să fie în stăpânirea sa, ci a aruncat aşa ca şi greutatea fierului, şi cu străşnicie, şi prin avânt cât mai mare, lovitura să fie neapărat mortală. Şi iarăşi deplin voluntară şi nicidecum îndoielnică este fapta de felul celei săvârşite de tâlhar, sau de năvălirile vrăjmaşilor; căci aceştia cu adevărat pentru bani omoară, fugind de vădire; iar cei ce merg la bătălii pentru ucideri nu merg nici să ml ricoşeze, nici să înţelepţească, ci propunându-şi vederat să omoare pe cel ce li se împotrivesc; însă şi dacă cineva pentru altă pricină, din dorinţa de « şti ar pregăti doctorie, dar ar omorî, pe una ca aceasta o considerăm voluntară; în care fel fac femeile, de multe ori, cu oarecare descântece şi vrăjitorii, încercând să atragă pe unii spre dragoste şi dându-le acelora doctorii care produc întunecarea minţilor; deci unele ca acestea omorând, deşi una voind, şi altceva au făcut, totuşi pentru că s-au îndeletnicit din dorinţa de a cunoaşte şi eu ceea ce este oprit, se socotesc între cei ce ucid voluntar. Prin urmare, si cele ce dau doctorii de avort, ucigaşe sunt şi ele, şi cele ce primesc otrăvurile, care omoară fătul. In privinţa aceasta am spus atât cât trebuie.
65 ap.; 91 Trul.; 21, 22, 23 Anc.; 2, 8, 11, 43, 54, 56, 57 Vasile cel Mare¡ 5 Grig. Nyssa
9 Vasile cel Mare
DESPĂRŢIREA (DIVORŢUL)
Hotărârea Domnului este că nu-i iertat nimănui a desface căsătoria afară de motivul de adulter (Mt. 5, 32). Urmând sensul cuvintelor Domnului, se potriveşte deopotrivă atât bărbaţilor, cât şi a femeilor. Dar obiceiul nu este aşa; căci în privinţa femeilor aflăm rigurozitate multă în tratament, zicând Apostolul că cel ce se lipeşte de o desfrânată un trup este (I Cor, 6, 16), iar Ieremia că femeia de se va împreuna cu alt bărbat, să nu se mai întoarcă la soţul ei, ci spurcându-se să se spurce (Ier. 3, 1); şi iarăşi: Cel ce ţine adulteră este fără de minte şi nelegiuit (Pilde 18, 23); iar obiceiul orânduieste ca atât bărbaţii adulteri, cât si cei ce trăiesc în desfrâu să se reţină de la femei; încât ceea ce trăieşte împreuna cu un bărbat lăsat nu ştiu de poate fi numită adulteră; deoarece aici vina atinge pe ceea ce a lăsat pe bărbat, din care cauză s-a depărtat de căsătorie; căci sau bătută fiind si nesuferind bătăile, trebuia să rabde mai vârtos decât să se despartă de soţ; sau nesuferind paguba de averi, nici această pricină nu este vrednică de luat în seama; iar dacă bărbatul acela ar vieţui în des-frâu, în privinţa aceasta nu avem în obiceiul bisericesc această observaţie. Ci chiar de bărbatul necredincios nu s-a orânduit ca femeia să se despartă, ci trebuie să rabde din cauză că nu ştie care va fi sfârşitul. Căci ce ştii femeie, dar dacă-ţi vei mântui bărbatul? (I Cor. 7, 6). Drept aceea, care a lăsat pe soţul său şi s-a dus la altul este adulteră; iar cel părăsit este de iertat, si nici ceea ce vieţuieşte laolaltă cu unul ca acesta nu se osândeşte. Insă dacă bărbatul, despărţindu-se de soţie, ar merge la alta, atât ci este adulter, fiindcă o face pe dânsa să fie adulteră, cât şi ceea ce vieţuieşte împreună cu dânsul este adulteră, fiindcă a atras la ea bărbat străin.
48 ap.; 87, 93 Trul.; 20 Anc; 102 Cartag.; 18,21,35, 77 Vasile cel Mare)
10 Vasile cel Mare
JURĂMÂNTUL ŞI CĂLCAREA LUI
Cei ce jură că nu primesc hirotonia, după ce au jurat, să nu fie siliţi a-şi călca jurământul. Căci, deşi se pare cuiva că este vreun canon care iartă pe unii ca aceştia, totuşi din experienţă am cunoscut că cei ce-şi calcă jurământul nu merg pe calea cea bună. Dar trebuie a se cerceta si felul jurământului şi cuvintele şi dispoziţia cu care sau jurat, şi fineţea adausurilor din cuvintele cu care s-a depus jurământul; aşa dacă de nicăieri nu va primi nici o dezvinovăţire pentru dânşii, apoi unii ca aceştia trebuie a se abandona cu desăvârşire. Dar cazul în legătură cu Sevir, adică preshiterul cel hirotonisit de acesta, ni se pare că are oarecare dezvinovăţire de acest fel, dacă ţi se pare şi ţie; dispune ca ţinutul acela ce este supus Mistici, la care a fost rânduit acel om, să se supună Masadelor; căci astfel nici acela, nepărăsind locul destinat, nu-şi va călca jurământul, şi nici Loghin, având pe Chiriac la sine, nu va lăsa părăsită Biserica, şi nici sufletul său nu-l va osândi prin neglijenţă; iar noi ne vom arăta că nu facem ceva împotriva canoanelor, părtinind pe Chiriac, cel ce s-a jurat să rămână la Mindani, dar apoi a acceptat strămutarea; căci reîntoarcerea va fi păzirea jurământului; iar ceea ce a făcut în urma ordinului nu i se va socoti spre călcare de jurământ, din cauză că n-a ţinut seamă de jurământ, căci nici pentru timp scurt nu s-a depărtat de Mindani, ci a rămas acolo întruna. Iar pe Sevir, care se dezvinovăţeşte cu lipsa de memorie, îl vom ierta zicând că cunoscătorul celor ascunse nu va trece cu vederea ca Biserica sa să fie păgubită de unul ca acesta, care de Ia început a lucrat necanoniceşte şi a legat cu jurământ împotriva Evangheliei, şi învaţă a se călca jurământul prin aceea că s-a strămutat, iar acum minţind prin aceea că făţărăşte lipsa de memorie. Deoarece însă nu suntem judecători de inimi, ci judecăm după cele ce le auzim, să lăsam Domnului pedepsirea, iar noi îl vom primi fără deosebire, dând iertare prin uitare patimei omeneşti.
25 ap.; 95 Trul.; 17, 28, 29, 64, 81, 82 Vasile cel Mare
11 Vasile cel Mare
UCIDEREA FĂRĂ DE VOIE
Iar cel ce a comis uciderea fără de voie îndestul a împlinit osânda în cei 11 ani; căci este învederat ca în privinţa celor loviţi să observăm Legea lui Moise; şi pe cel ce a căzut de ranele ce a primit, dar iarăşi a umblat pe toiagul său nu-l vom socoti că s-a omorât; iar dacă nu s-a mai sculat după lovituri, lovitorul, cel ce l-a omorât fără voie, ucigaş este; însă după intenţie involuntar.
65 ap.; 23 Anc.; 9 sin. I-II; 2, 8,13, 54, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa
12 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA CLERICILOR. (CLERICII SE POT CĂSĂTORI O SINGURĂ DATĂ)
Canonul a oprit cu desăvârşire de la slujire pe cei ce s-au căsătorit de două ori.
17 ap.; 3 Trul; 7 Neocez.
13 Vasile cel Mare
CEI CE UCID ÎN RĂZBOI Părinţii noştri nu au socotit între ucideri uciderile din războaie; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreapta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile.
22, 23 Anc; 1 Atanasie cel Mare; 8, 43, 55 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa
14 Vasile cel Mare
OSÂNDA CAMETEI Cel ce ia camătă, de va primi să întrebuinţeze câştigul nedrept pentru săraci şi după aceea se eliberează de boala iubirii de bani, el este primit la preoţie.
44 ap.; 71 sin. I ec; 10 Trul.; 4 Laod.; 5, 16 Cartag.; 6 Grig Nyssa
15 Vasile cel Mare
TÂLCUIREA PSALMULUI 8, 8
Mă mir că tu cauţi precizie gramaticală în Sfânta Scriptură şi socoti că este forţată expresiunea tâlcuirii, care se arată pe sine lămurită, dar nu traduce deplin înţelesul din limba evreiască. Dar fiindcă se cade a nu trece fără observare întrebarea pusă de un bărbat scrutător, răspund: păsările cerului şi peştii mării, chiar la crearea lumii, au avut aceeaşi origine, căci din ape au ieşit aceste amândouă speciile; aceasta este cauza că ambele au aceeaşi însuşire, că acestea înoată în apă, iar acelea zboară în aer; şi din cauza aceasta s-au pomenit ele la un loc. Iar forma cuvântului, care în privinţa peştilor cu nepotrivire s-a dat, iar în privinţa tuturor celor ce vieţuiesc în ape, foarte potrivit; căci s-au supus omului şi păsările cerului, şi peştii mării; şi nu numai acestea, ci şi toate care străbat cărările mărilor. Că nu orice viază în apă este şi peşte, precum chiţii, balenele, şi cleanii, şi delfinii, şi focile, apoi încă şi caii şi câinii şi heresteele, şi paloşerii, şi boii de mare, iar de vrei, şi urzicile, şi peptenii, şi toate cele cu pielea ca de hârb, dintre care nici unul nu este peşte, şi toate cele ce străbat cărările mărilor, fiindcă sunt trei neamuri, păsările cerului, peştii marii, şi câte vieţuiesc în ape, care se deosebesc de peşti, dar şi acestea străbat cărările mărilor.
16 Vasile cel Mare
TÂLCUIRE LA IV Regi 5, 1
Iar Neeman n-a fost mare în faţa Domnului, ci în faţa domnului său; adică era unul dintre cei puternici de lângă împăratul sirienilor; deci cercetează cu de-amănuntul Sfânta Scriptură şi de acolo vei găsi dezlegarea întrebării.
17 Vasile cel Mare
JURĂMÂNTUL. (CAZ DE JURĂMÂNT AL UNUI CLERIC)
Ne-ai întrebat în privinţa presbiterului Vianor, de este a se primi în cler în urma jurământului său; dar este ştiut că este aşezat un decret obştesc pentru toţi clericii din Antiohia care au jurat împreună cu el: cu ei sa se depărteze de la adunările publice, iar în particular să săvârşească cele ale presbiterilor slujbe; tot aceasta i se îngăduie şi lui Vianor, în privinţa slujbei sale; căci preoţia lui nu este în Antiohia, ci în Iconia, unde, precum însuţi ai scris nouă, s-a mutat spre locuinţă de la Antiohia. Deci să se primească acel bărbat, cerându-i-se de către cucernicia ta să se căiască pentru uşurinţa jurământului, care l-a jurat în faţa unui bărbat necredincios, neputând suporta neplăcerea acelei mici primejdii.
18 Vasile cel Mare
VÂRSTA CANONICĂ PENTRU FĂGĂDUINŢE. (VOTURILE CĂLUGĂRIŢELOR ŞI FECIOARELOR)
În privinţa fecioarelor căzute, care au făgăduit Domnului viaţa cea întru sfinţenie, apoi căzând în patimile trupului şi-au călcat făgăduinţele lor, Părinţii noştri, purtându-se cu bunătate şi cu blândeţe faţă de neputinţele celor ce alunecă, au legiuit să se primească după un an, orânduind la fel ca pentru cei ce se căsătoresc a doua oară. Dar mie mi se pare că, deoarece Biserica, sporind prin harul lui Hristos, se face mai puternică şi acum se înmulţeşte tagma fecioarelor, trebuie să se ia aminte cu deadinsul la lucrul care se cunoaşte prin înţelegerea şi prin sensul Scripturii, ce se poate găsi prin interpretare; că văduvia este mai prejos decât fecioria; deci şi păcatul văduvelor este mult în urma celui al fecioarelor. Să vedem dar ce a scris Pavel lui Timotei: „Iar de văduvele cele mai tinere te fereşte; căci atunci când se înfierbântează împotriva lui Hristos, poftesc să se mărite, având osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi" (I Tim. 5, 11-12). Deci dacă văduva se supune sub păcat preagreu, ca una ce a lepădat credinţa în Hristos, ce trebuie să socotim despre fecioară, care este mireasa lui Hristos şi vas sfinţit, afierosit stăpânului? Mare păcat face şi ceea ce se dă roabă nunţilor celor ascunse, umplând de stricăciune casa, necinstind prin viaţa cea vicioasă pe cel ce o are; dar cu mult mai rea este mireasa, făcându-se adulteră şi necinstind unirea cu mirele său, dându-se pe sine voluptăţilor celor neastâmpărate. Aşadar, văduva se osândeşte ca o roabă stricată, iar fecioara se supune osândei adulterei. Deci precum numim adulter pe cel ce vieţuieşte împreună cu femeie străină, neprimindu-l mai înainte la împărtăşire până ce nu va înceta de la păcat» tot aşa vom hotărî şi în privinţa celui ce are o fecioară. Dar şi aceea trebuie să stabilim acuma că fecioară numim pe ceea ce de bunăvoie s-a adus pe sine Domnului şi a renunţat la nuntă, şi a preferat viaţa cea întru sfinţenie. Iar făgăduinţele le judecăm primite de atunci de când s-a ajuns la maturitatea judecăţii. Căci nicidecum nu se cuvine a se considera cu totul hotărâtoare vorbele copilăreşti la unele ca acestea, ci numai după ce a ajuns peste şaisprezece sau şaptesprezece ani, fiind stăpâna gândurilor sale, şi numai după ce, cercetata fiind mai mult, totuşi a rămas statornică în intenţia sa şi stăruind în rugăminţile sale de a fi primită, atunci se cuvine a se număra între fecioare, şi a confirma făgăduinţele uneia ca aceasta, si a se pedepsi riguros lepădarea ei de vot. Căci pe multe părinţii şi fraţii şl unele dintre rude le aduc mai înainte de vârstă, fără să fi fost îndemnate de impuls propriu spre nemăritare, ci asigurându-şi pentru sine ceva lumesc; pe care nu trebuie a le primi uşor până când nu vom cerceta lămurit intenţia lor proprie.
19 sin. I ec; 15,16 sin.lV ec.; 40, 44 Trul; 19 Anc.; 6, 44,126 Cartag.; 5 sin. III; 44, 60 Vasile cel Mare
19 Vasile cel Mare
FĂGĂDUINŢELE (VOTURILE) CĂLUGĂRILOR
Iar făgăduinţe ale bărbaţilor nu au cunoscut decât numai dacă oarecare s-au numărat pe sine în tagma monahilor, care se vede că în chip tacit primesc neînsurarea. Dar şi în privinţa acelora cred că se cuvine a se proceda tot în acel chip, întrebându-i şi luând de la ei făgăduinţă lămurită, pentru ca, daca s-ar întoarce la viaţa de trup iubitoare şi voluptoasă, să se supună epitimiei desfrânaţilor.
26 ap.; 7, 16 sin. IV ec; 44 Trul.; 19 Anc; 6, 18, 20, 60 Vasile cel Mare
20 Vasile cel Mare
FĂGĂDUINŢELE (VOTURILE) ERETICILOR ŞI NECREŞTINILOR NU SUNT FĂGĂDUINŢE
Acele femei care, în eres fiind, au făgăduit fecioria, apoi dimpotrivă, ar fi ales nunta, nu socotesc că acestea trebuie a se osândi; că toate câte le spune legea celor de sub lege le grăieşte (Rom. 3, 19); iar cele nesupuse încă jugului lui Hristos nici nu cunosc legile Domnului; drept aceea, sunt primite la Biserică şi iertate pentru că acestea o au din credinţa cea în Hristos. Şi îndeobşte cele ce se fac în viaţa catehumenică nu se supun la răspundere; fireşte că pe aceştia Biserica nu-i primeşte fără botez; drept aceea, la aceştia sunt foarte necesare prerogativele naşterii acesteia.
14 sin.I ec; 7 sin. II ec; 5 Neocez.; 19 Laod.; 6 Tim. Alex.; 5 Chiril Alex.
21 Vasile cel Mare
DESFRÂU (ADULTER) ŞI DESPĂRŢENIE
Dacă un bărbat vieţuind împreună cu o femeie în căsătorie, apoi nemulţumindu-se cu nunta, ar cădea în desfrâu, ţie unul ca acesta îl socotim desfrânat şi mai mult îi prelungim epitimiile. Insă nu avem canon de a-l supune vinovăţiei adulterului dacă păcatul se va comite cu cea liberă de nuntă, căci, precum se spune, adultera spurcându-se se va spurca şi nu se va întoarce la bărbatul sau (Ier. 3, 1), şi cel ce ţine adulteră este fără de minte şi nelegiuit (Pilde 18, 22); dimpotrivă, cel ce a desfrânat nu se va opri de la împreuna vieţuire eu soţia lui. Drept aceea, femeia va primi pe bărbatul său dacă el s-a întors de la desfrâu; iar bărbatul va îndepărta de la casa sa pe cea întinată; şi nu este uşor a se găsi motivul în privinţa acestora, dar obiceiul aşa s-a ţinut.
9,19, 21, 26, 34, 37, 39, 58, 59, 77, 79, 80 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa
22 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA PRIN RĂPIRE. (RĂPIRE ŞI CĂSĂTORIE) FĂRĂDELEGE
Pe cei ce au femei din răpire, daca ar fi luat ei pe cele logodite mai înainte cu alţii, nu se cade a-i primi (în comuniune) mai înainte, până a nu se lua (acelea) de la dânşii şi a se da în stăpânirea logodnicilor celor dintâi, de ar vrea (aceştia) să le ia, sau să renunţe la ele. Iar de va lua cineva pe una liberă, trebuie a i se lua şi a se da la ai săi şi a se lăsa în socotinţa rudelor, ori părinţi de vor fi, ori fraţi, sau orice fel de ocrotitori ai fetei; şi de ar voi ei a o da lui, să se statornicească căsătoria; iar (de nu vor voi, să nu se silească. Însă cel ce are femeie din necinstire, ori ascunsă, ori siluită trebuie să cunoască epitimia pentru desfrâu. Iar epitimia pentru cei ce desfrânează este hotărâtă la patru ani; şi trebuie ca în cel dintâi să se scoată de la rugăciuni şi a se tângui ei înaintea uşii bisericii; iar în al doilea, a se primi la ascultare; iar în al treilea, spre pocăinţă; iar în al patrulea să stea împreună cu poporul, fiind îndepărtaţi de la jertfa adusă; numai după aceea să li se admită împărtăşirea cu cel Bun.
67 ap.; 27 sin. IV ec; 92, 98 Trul; 11 Anc.; 25, 26, 30, 38, 40, 42, 69 Vasile cel Mare
23 Vasile cel Mare
CĂSĂTORII OPRITE Pentru cei ce s-au căsătorit eu două surori, sau cele ce s-au căsătorit cu doi fraţi, noi am emis o scrisoare, a cărei copie am trimis-o cucerniciei tale. Iar cel ce a luat pe soţia fratelui său nu se va primi înainte de a se despărţi de ea.
19 ap.; 26, 54 Trul.; 2 Neocez. 68, 76, 78, 87 Vasile cel Mare; 5Teof. Alex.; 11 Tim. Alex.
24 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA VĂDUVELOR ÎNCHINATE BISERICII
Apostolul a hotărât că dacă văduva, cea socotită în numărul văduvelor, adică cea primita în slujbă de Biserica, se căsătoreşte, să se treacă cu vederea. Iar în privinţa bărbatului văduv nu este nici o lege, ci pentru unul ca acesta este de ajuns epitimia celor care se căsătoresc de două ori. însă văduva care a ajuns şaizeci de ani, de ar voi iarăşi să vieţuiască cu bărbat, nu se va învrednici de împărtăşirea celui Bun până ce nu va înceta de patima necurăţiei. Iar dacă o vom primi pe ea înainte de şaizeci de ani, vina va fi a noastră, nu a femeii.
3 sin. IV ec; 40 Trul.; 38 Cartag.; 11 Teof. Alex.; 4, 41 Vasile cel Mare
25 Vasile cel Mare
NECINSTIRE, POCĂINŢĂ, CĂSĂTORIE.
Cel ce ţine pe o femeie necinstită de dânsul se va supune epitimiei celei (ce se dă) pentru necinstire, dar se îngăduie a avea pe (acea) femeie.
67 ap.; 22 Vasile cel Mare
26 Vasile cel Mare
DESFRÂU, POCĂINŢĂ, CĂSĂTORIE
Desfrâul nu este nuntă şi nici început de nuntă; drept aceea, de-ar fi cu putinţă să se despartă cei ce se împreună prin desfrâu, aceasta este mai bine. Iar dacă cu tot dinadinsul le va plăcea împreună vieţuirea, apoi să cunoască epitimia pentru desfrâu, dar să se permită ca să vieţuiască lao-laltă, ca să nu se întâmple ceva mai rău.
4, 27, 22, 59, 79, 80 Vasile cel Mare
27 Vasile cel Mare
PREOTUL CĂSĂTORIT NECANONIC. (OSÂNDA PREOTULUI CĂSĂTORIT NEPRAVILNIC DIN GREŞEALĂ) (NELEGIUIT)
În privinţa presbiterului care din neştiinţă a ajuns la nuntă nelegiuită, am hotărât cele ce trebuie; adică să aibă parte de împreună şedere cu presbiterii, dar de celelalte lucruri să se reţină; căci destulă este unuia cu acesta iertarea. Iar cel ce este dator a purta grijă de ranele sale e nepotrivit a binecuvânta pe altul; căci binecuvântarea este împărtăşire de sfinţenie; iar cel ce nu are aceasta, din cauza greşelii neştiinţei, cum o va da altuia? Deci nici în public, nici îndeosebi să nu binecuvântezi şi nici să nu împărtăşească altora trupul Iui Hristos, nici să nu slujească altceva, ci mulţumindu-se cu întâietatea şederii să se tânguiască către alţii şi Domnului, ca să i se ierte lui păcatul cel din neştiinţă.
19 ap.; 3, 26, 54 Trul.; 9 Neocez.
28 Vasile cel Mare
ÎNFRÂNARE NESOCOTITĂ
Mi se pare că este absurd dacă cineva depune făgăduinţa să se reţină de cărnurile de porc. Drept accea, binevoieşte a-i învăţa să se reţină de la voturile şi făgăduinţele fără de rost; înşă admite că întrebuinţarea cărnurilor de porc este indiferenta, căci nici o făptură a lui Dumnezeu nu este de lepădat dacă se ia cu mulţumire (I Tim. 4, 4), deci făgăduinţa este ridicolă, iar înfrânarea nu este necesară.
29 Vasile cel Mare
JURĂMÂNTUL NEÎNGĂDUIT
Stăpânitorilor care se jură să facă rău supuşilor li se cuvine tratament deosebit. Şi tratamentul pentru aceştia este de două feluri: unul adică îi învăţa să nu se jure lesne; iar celălalt este să nu stăruie în hotărârile cele rele. Drept aceea, fiind angajat cineva de mai înainte prin jurământ să facă rău altuia, acela să dovedească pocăinţă pentru pripirea jurământului, dar să nu susţină răutatea sa cu pretextul respectării jurământului. Căci nici Iui Irod nu i-a fost de folos că a jurat, care, ca să nu calce jurământul, s-a făcut ucigaş al Proorocului. In general, jurământul este oprit; dar cu atât mai mult se cuvine a se osândi cel ce s-a făcut pentru o răutate. Drept aceea, cel ce s-a jurat trebuie să se căiască, iar nu să se sârguiască a-şi împlini nelegiuirea. Examinează adică mai pe larg absurditatea. De s-ar jura cineva să scoată ochii fratelui, oare bine este a se înfăptui una ca aceasta? De s-ar jura cineva să ucidă? Sau, în scurt, dacă va călca cineva o poruncă în urma jurământului. Că am jurat şi am ţinut nu păcatul, ci să păzesc judecăţile dreptăţii Tale (Ps. 118, 106). Şi precum porunca se cade a întări cu judecaţi nestrămutate, aşa se cade în tot chipul a se desfiinţa şi a se stârpi păcatul.
25 ap.; 95 Trul; 10, 17, 28, 64, 81, 82 Vasile cel Mare
30 Vasile cel Mare
RĂPIREA. (OSÂNDA PENTRU RĂPIRE)
În privinţa celor ce răpesc nu avem canon vechi, ci am exprimat socotinţa noastră proprie, ca trei ani să fíe afară de rugăciune, atât dânşii, cât şi cei ce răpesc împreună cu ei. Iar pentru aceea ce nu se face cu silă nu este a se da socoteală, dacă nu se va fi întâmplat şi necinstire, şi nici n-a premers furarea lucrului; iar văduva este stăpână de sine şi stă în voia sa de a urma pe răpitor; drept aceea, noi nu avem să purtăm grijă de aparenţele exterioare.
(67 ap.; 27 sin. IV ec; 92, 98 TruL; 11 Anc; 4, 22, 25, 26, 38, 40, 41, 42, 53, 69 Vasile cel Mare
31 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA CÂND SE PIERDE (DISPARE) SOŢUL
Femeia căreia i s-a dus bărbatul şi a dispărut, dacă se însoţeşte cu altul mai înainte de a se încredinţa despre moartea aceluia, este adultera.
(93 Trul.; 36, 46 Vasile cel Mare
32 Vasile cel Mare
CERTAREA DE DOUĂ ORI. (NU SE ÎNGĂDUIE DOUĂ CERTĂRI) A NU SE CERTA DE DOUĂ ORI. OSÂNDA CLERICILOR PENTRU PĂCATE DE MOARTE.
Clericii care au păcătuit păcat de moarte se vor scoate din treapta lor, dar nu se vor opri de la comuniunea laicilor; căci nu vei pedepsi de două ori pentru acelaşi păcat.
25, 29, 30 ap.; 9 sin. I ec; 4, 21 Trul; 1, 8 Neocez.; 27 Cartag.; 3, 51, 70, 82 Vasile cel Mare
33 Vasile cel Mare
NAŞTEREA ÎN CĂLĂTORIE
Femeia care a născut în călătorie şi n-a purtat grijă de cel născut să te supună vinovăţiei ucigaşului.
52 Vasile cel Mare
34 Vasile cel Mare
POCĂINŢA ÎNAINTEA OBŞTII (PUBLICĂ) ŞI POCĂINŢA ÎN TAINĂ
Pe femeile care au comis adulter şi din evlavie au mărturisit, sau vădite fiind în oarecare chip, părinţii noştri au oprit de a le da la iveală în public, ca nu cumva vădindu-se, să le oferim cauză spre moarte; dar au poruncit ca ele să stea fără de împărtăşire până se va împlini timpul pocăinţei.
48 ap.; 87, 93, 98 Trul; 20 Ane; 102 Cartag.; 21, 31, 35, 36,46, 48, 58, 77, 80 Vasile cel Mare
35 Vasile cel Mare
PĂRĂSIREA BĂRBATULUI
Iar în privinţa bărbatului părăsit de soţie trebuie a se ţine seama de pricina părăsirii, şi de se va vădi că s-a dus fără de motiv, el adică este vrednic de iertare, iar ea de pedeapsă, şi lui i se va da iertare spre a se împărtăşi cu Biserica.
48 ap.; 87, 93, 98 Trul; 20 Ane; 102 Cartag.; 9, 21, 77 Vasile cel Mare
36 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA SOŢIILOR OSTAŞILOR
Femeile ostaşilor, care s-au măritat când lipseau bărbaţii lor, se supun aprecierii după aceeaşi consideraţie ca şi cel care în urma absenţei bărbaţilor nu au aşteptat înapoierea lor. Totuşi, în acest caz fapta are o oarecare iertare, deoarece există multă bănuială de moarte.
93 Trul.; 31, 46 Vasile cel Mare
37 Vasile cel Mare
DESFRÂNARE ŞI CĂSĂTORIE
Cel care s-a însurat după ce i s-a luat cea străina (cu care a vieţuil ilegal), în privinţa celei dintâi se va învinovăţi de adulter, iar pentru cea a doua neînvinovăţit va fi.
87 Trul.; 21, 34, 38, 48, 58, 77 Vasile cel Mare
38 Vasile cel Mare
(POCĂINŢĂ PENTRU) CĂSĂTORIE FĂRĂ ÎNGĂDUINŢA PĂRINŢILOR
Fecioarele care fără voia tatălui au urmat bărbaţilor desfrânează, dar împăcându-se cu părinţii, se pare ca fapta ia vindecare, însă nu se vor primi Ia împărtăşire îndată, ci vor face epitimie trei ani.
22, 40, 42 Vasile cel Mare
39 Vasile cel Mare
FEMEIA ADULTERĂ Ceea ce vieţuieşte împreună cu adulterul adulteră este tot timpul cât vieţuieşte cu acela.
48 ap.; 87, 93, 98 TruL; 20 Anc.; 102 Cartag.; 21, 34, 37, 58, 77 Vasile cel Mare
40 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA ROABELOR (SCLAVELOR)
Ceea ce fără învoirea stăpânului (său) s-a dat pe sine unui bărbat a desfrânat; iar ceea ce în urmă încheie căsătorie pentru care i s-a dat voie, (aceasta) s-a măritat; deci cealaltă este desfrânare, iar aceasta nunta; căci învoielile celor ce sunt sub stăpânire nu au nici o tărie.
82 ap.; 4 sin. IV ec; 85 Trul; 3 Gang.; 82 Cartag.; 22, 38, 42, 53 Vasile cel Mare
41 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA VĂDUVELOR
Ceea ce în văduvie este stăpână pe sine (se poate) căsători tară (să fie) învinovăţită, dacă nu este nimeni care să rupă căsătoria, căci Apostolul zice: „Iar de va muri bărbatul, slobodă este să se mărite cu cine voieşte, numai că întru Domnul" (I Cor. 7, 39).
17 ap.; 8 sin. I ec; 3, 87 TruL; 19 Anc; 3, 7, Neocez.; 1 Laod.; 4, 12, 22, 30, 53, 87 Vasile cel Mare
42 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA CELOR FĂRĂ DREPTURI (CARE SE AFLĂ SUB STĂPÂNIRE)
Căsătoriile cele fără de învoire a stăpânilor sunt desfrânări. Deci fiind încă în viaţă tatăl, sau stăpânul, cei ce vieţuiesc laolaltă sunt vinovaţi până când stăpânii lor nu vor aproba căsătoria, căci numai atunci primeşte întărirea cea de nuntă.
82 ap.; 4 sin. IV ec; 85 Trul; 3 Gang.; 82 Cartag.; 22, 38, 40 Vasile cel Mare
43 Vasile cel Mare
LOVIREA (LOVITURA) UCIGĂTOARE
Cel ce a dat aproapelui lovitură de moarte ucigaş este, ori de a început bătuta, ori de s-a apărat.
65 ap.; 91 TruL; 21, 22, 23 Anc; 2, 8, II, 13, 33, 52, 54, 57 Vasile cel Mare,; 5 Grig. Nysxa
44 Vasile cel Mare
OSÂNDA DIACONIŢEI PENTRU DESFRÂU
Diaconiţa care a desfrânat împreună cu păgân nu este primită în comuniune, iar la Sfânta Jertfă se va primi în al şaptelea an, fireşte, de va vieţui în curăţie. Iar păgânul, apropiindu-se iar de sacrilegiu după ce a primit credinţa, este ca unul care se întoarce la vomitătură. Aşadar, noi nu mai lăsăm ca trupul diaconesei, sfinţit fiind, să fie în întrebuinţare trupească.
25 ap.; 15 sin. IV ec; 4, 16, 21, 40 Trul.; 27 Cartag; 32, 51, 70 Vasile cel Mare)
45 Vasile cel Mare
CREŞTINI NEVREDNICI DE HRISTOS
Dacă cineva luând numele de creştin huleşte pe Hristos, nu are nici un folos din numire.
46 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA NEPRAVILNICĂ (NELEGIUITĂ) DIN GREŞEALĂ
Ceea ce s-a măritat din neştiinţă cu cel pe care l-a părăsit soţia pe un timp, apoi l-a lăsat, fiindcă s-a întors la dânsul cea de mai înainte, a desfrânat, dar din neştiinţă. Deci nu se va opri de la nuntă; însă mai bine este dacă rămâne asa.
93 Trul.; 9, 31, 36 Vasile cel Mare
47 Vasile cel Mare
BOTEZUL UNOR ERETICI Encratiţii, şi sacoforii, şi apotactiţii sunt supuşi aceleiaşi norme ca şi novaţienii; căci pentru aceştia s-a emis canon, deşi deosebit, iar în privinţa acestora nu se spune nimic. Noi însă cu un cuvânt îi rebotezăm pe aceştia; iar dacă la voi s-a oprit aceasta rebotezare, precum şi la romani, pentru oarecare pricină, totuşi norma noastră să aibă tărie, fiindcă eresul lor este odrasla a marcioniţilor, celor ce se îngreţoşează de nuntă, şi se feresc de vin, şi despre creatura lui Dumnezeu zic că este spurcată. Nu-i primim pe ei lá Biserică, de nu se vor boteza cu botezul nostru. Ca să nu zică el că „suntem botezaţi în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh", el, care socotesc pe Dumnezeu a fi făcătorul relelor, întrecându-se cu Marcion şi cu celelalte eresuri. Deci dacă se primeşte părerea aceasta, trebuie să se adune mai mulţi episcopi, şi aşa să se emită canonul, pentru ca atât cel ce procedează astfel să fie fără primejdie, cât şi cel ce răspunde să fie vrednic de crezare în răspunsul său la întrebările despre ereticii aceştia.
48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Anc: 102 Cartag.; 9, 21, 31, 35, 36, 46, 77, 80 Vasile cel Mare
48 Vasile cel Mare
SOŢIA PĂRĂSITĂ Iar cea lăsată de bărbatul său, după socotinţa mea, trebuie să rămână aşa. Căci a zis Domnul: „De va lăsa cineva pe femela sa, afară de cuvânt de desfrânare, o face să fie adulteră". Apoi, prin numirea ci de adulteră a exclus-o pe dânsa de Ia împreunarea cu altul. Căci cum poate fi bărbatul vinovat, ca pricinuitor de adulter, iar femeia, care s-a numit adulterii de Domnul, să fie nevinovată pentru împreunarea cu alt bărbat.
48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Anc, 102 Cartag.; 9, 21, 31. 35. 36, 46, 77, 80 Vasile cel Mare
49 Vasile cel Mare
SILNICIA. CEA CĂREIA I SE FACE SILĂ NU ARE VINĂ. VIOL
Stricările cele făcute prin deplină silire să fie neînvinovăţite. Deci şi sclava, de se va silui de stăpânul ei, nu se învinovăţeşte.
11 Anc; 2 Grig. Neocez.; 30 Vasile cel Mare
50 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA A TREIA Pentru a treia nuntă nu este lege; drept aceea, nunta a treia nu se aprobă de lege. Deci pe unele ca acestea le privim ca pe nişte întinăciuni ale Bisericii; dar nu le supunem osândirilor publice, ca pe unele ce sunt mai tolerabile decât desfrâul deschis.
2 Neocez.; 4, 80 Vasile cel Mare
51 Vasile cel Mare
CERTAREA DE DOUĂ ORI. A NU SE CERTA DE DOUĂ ORI. (NU SE ÎNGĂDUIE DOUĂ CERTĂRI) (CLERICII NU SE CEARTĂ CU DOUĂ OSÂNDE PENTRU ACEEAŞI GREŞEALĂ))
Canoanele s-au aşezat pentru clerici fără deosebire, poruncind să se hotărască o singură pedeapsă pentru cei căzuţi, anume căderea din slujbe, ori de s-ar întâmpla sa fie în vreo treaptă ierarhică, ori de s-ar găsi şi în vreo slujbă fără hirotonie.
25, 30 ap.; 4 Trul; 27 Cartag.; 3, 32, 44 Vasile cel Mare
52 Vasile cel Mare
NAŞTEREA ÎN CĂLĂTORIE
Ceea ce n-a purtat grijă în călătorie de fătul său şi, deşi a avut putinţa să-l salveze, a întrelăsat sa facă acest lucru, ori socotind că astfel îşi va acoperi păcatul, ori având intenţia cu totul dobitocească şi neomenească, să se judece ca pentru ucidere; iar dacă nu a putut să poarte grijă de fătul său şi din cauza pustietăţii şi a lipsei celor necesare fătul a pierit, în acest caz mama să se ierte.
33 Vasile cel Mare
53 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA PRIN RĂPIRE SE ÎNGĂDUIE ROABELOR VĂDUVE
Văduva sclavă poate nu a greşit mult alegând nunta a doua în formă de răpire; deci pentru aceasta nimic nu trebuie a se învinovăţi; căci nu se judecă formele, ci voinţa. Dar fireşte că o aşteaptă pe dânsa epitimia nunţii a doua.
82 ap.; 14 sin. IVec; 85 TruL; 3 Gang.; 82 Cartag.; 22, 38, 40, 42 Vasile cel Mare
54 Vasile cel Mare
UCIDEREA FĂRĂ DE VOIE
Despre deosebirile uciderilor fără de voie ştiu că am scris mai înainte cucerniciei tale, după cât mi-a fost cu putinţă, şi nu pot să spun nimic mai mult despre acelea. Deci rămâne la chibzuinţă ta ca, potrivit cu împrejurările, epitimiile să se lungească sau să se scurteze.
65 ap.; 91 TruL; 21, 22, 23 Anc; 2, 8, 11, 43, 56, 57 Vasile cel Mare
55 Vasile cel Mare
CLERICII SĂ NU SCOATĂ SABIA
Cel ce pleacă să lupte împotriva tâlharilor, fiind afară de biserică, se opreşte de la împărtăşania Bunului; iar fiind clerici, se caterisesc din treaptă căci, zice, „Tot cel ce scoate sabia de sabie va muri" (Mt. 26, 52).
22, 23 Anc.; I Atanasie cel Mare; 8, 13, 43 Vasile cel Mare
56 Vasile cel Mare
OSÂNDA PENTRU UCIDEREA DE VOIE
Cel ce cu voia a ucis şi după aceea s-a căit, douăzeci de ani va fi neîmpărtăşit de cele sfinte; iar cei douăzeci de ani i se vor împărţi lui astfel: patru ani trebuie să se tânguiască, stând afară de uşile casei de rugăciune şi rugându-se credincioşilor care intră să facă rugăciune pentru dânsul, mărturisindu-şi fărădelegea sa; iar după patru ani se va primi între cei ce ascultă; şi cinci ani va ieşi cu aceştia; apoi şapte ani va ieşi cu cel ce se roagă prosternându-se, patru ani va sta numai împreună cu credincioşii, dar din proaducere nu se va împărtăşi; iar împlinindu-se aceştia, se va împărtăşi de cele sfinte.
65 ap.; 91 Trul; 21, 22, 23 Anc; 2, 8, 11, 43, 54, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa
57 Vasile cel Mare
OSÂNDA PENTRU UCIDEREA FĂRĂ DE VOIE
Cel ce a ucis fără de voie 10 ani nu se va împărtăşi de cele sfinte; iar cel zece ani i se vor împărţi lui astfel: doi ani se va tângui, iar trei ani va petrece între cei ce ascultă, în patru ani se va smeri şi un an va sta numai împreună, şi după aceea se va primi la cele sfinte.
65 ap.; 91 Trul; 21, 22, 23 Anc; 2, 8, 11, 43, 54, 56 Vasile cel Mare, 5 Grig. Nyssa
58 Vasile cel Mare
OSÂNDA PENTRU ADULTER
Adulterul în cincisprezece ani nu se va împărtăşi de cele sfinte; şi cei cincisprezece ani i se vor împărţi lui astfel: în patru ani adică va fi tânguindu-se; iar în cinci ascultând; în patru, prosternându-se; în doi, împreună stând fără împărtăşire.
87 Trul; 20 Anc: 9,21, 34, 37, 39, 77 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa
59 Vasile cel Mare
OSÂNDA PENTRU DESFRÂU
Desfrânatul şapte ani nu se va împărtăşi de cele sfinte: doi tânguindu-se, şi doi ascultând, şi doi prosternându-se, şi un an va sta numai împreună; iar al optulea se va primi la împărtăşire.
4, 21, 22, 26, 79, 80 Vasile cel Mare
60 Vasile cel Mare
OSÂNDA PENTRU CĂLCAREA FĂGĂDUINŢEI FECIOAREI
Ceea ce a depus vot de feciorie şi a căzut de la făgăduinţă va împlini timpul păcatului celui pentru adulter în cursul vieţii sale. Aceeaşi epitimie se va da şi celor ce făgăduiesc viaţa monahilor şi cad.
16 sin. IV ec; 44 Trui; 19 Anc; 16 Cartag.; 6, 18, 19, 20, 44 Vasile cel Mare
61 Vasile cel Mare
FURTUL. OSÂNDA PENTRU FURT.
Cel ce a furat, dacă pocăindu-se singur se va acuza pe sine, un an se va opri numai de la impărtăsirea celor sfinte; Iar de se va vădi prin altul atunci în doi ani; şi se va împărţi lui timpul în prosternare şi în starea împreună, şi atunci se va învrednici de împărtăşire.
3,4,5 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa
62 Vasile cel Mare
OSÂNDA DESFRÂULUI CU BĂRBAŢI
Celui ce a arătat imoralitate în cele bărbăteşti i se va hotărî timpul de penitenţă ca celui ce nelegiuieşte întru adulter.
7 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa
63 Vasile cel Mare
OSÂNDA PENTRU SODOMIE
Celui ce îşi arată păgânătatea sa întru cele necuvântătoare, marturisindu-se, acelaşi timp de epitimie va observa.
16, 17 Anc; 6 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa
64 Vasile cel Mare
OSÂNDA PENTRU CĂLCAREA JURĂMÂNTULUI) (SPERJUR)
Călcătorul de jurământ în zece ani va fi neîmpărtăşit, doi ani tânguindu-se, trei ascultând, patru prosternându-se, într-un an stând numai împreuna, şi atunci se va învrednici de împărtăşire.
25 ap.; 94 Trul.; 10, 17, 29, 82 Vasile cel Mare
65 Vasile cel Mare
VRĂJITORII SE OSÂNDESC CA UCIGAŞII
Cel ce mărturiseşte că a făcut vrăjitorie sau fermecătorie i se va da timpul de penitenţă ca pentru ucigaş, împărţindu-se aşa cum s-a vădit pe sine în fieştecare păcat.
61, 65 Trul.; 36 Laod.; 72, 83 Vasile cel Mare
66 Vasile cel Mare
OSÂNDA PENTRU PRĂDAREA MORMINTELOR
Jefuitorul de morminte zece ani va fi neîmpărtăşit; doi tânguinduse, trei ascultând, patru prosternându-se, un an stând împreună şi apoi se va primi la împărtăşanie.
7 Grig. Nyssa
67 Vasile cel Mare
ÎMPREUNAREA ÎNTRE FRAŢI SE OSÂNDEŞTE CA UCIDERE
Amestecarea frăţească se va canonisi cu timpul cuvenit ucigaşului. 75 Vasile cel Mare
68 Vasile cel Mare
CĂSĂTORIA OPRITĂ ÎNTRE RUDE SE OSÂNDEŞTE CA ADULTERUL
Legătura de căsătorie a persoanelor din rudenia oprită, de se va dovedi, ca una ce s-a făcut întru păcatele oamenilor, va primi epitimia adulterilor.
19 ap.; 26, 54 Trul; 2 Neocez.; 23, 27, 75, 76, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 15 Teofil Alex
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
69 Vasile cel Mare
DESFRÂUL CLERICILOR. {CITEŢII ŞI IPODIACONII CARE TRĂIESC CU LOGODNICELE) (OSÂNDA ÎMPREUNĂRII CITEŢULUI ŞT IPODIACONULUl CU LOGODNICA)
Citeţul, dacă s-ar împreuna cu logodnica sa mai înainte de nuntă, un an fiind oprit, se va primi spre a citi, rămânând neînaintat; iar împreunându-se pe ascuns fără logodnă, va înceta din slujbă. Asemenea şi slujitorul bisericesc.
26 ap.; 14 sin. TV.ec.; 6, 13, 30 Trul; 16 Cartag.; 3, 6, 32, 51, 70 Vasile cel Mare
70 Vasile cel Mare
(OSÂNDA) DIACONII ŞI PRESBITERII CARE SE SPURCĂ SAU SE DESFRÂNEAZĂ
Diaconul, spurcându-se cu buzele şi mărturisindu-se că până acum nu a păcătuit, se va opri de la liturghie; dar se va învrednici a se împărtăşi cu cele sfinte între diaconi; asemenea şi presbiterul, iar de va dovedi că a păcătuit ceva mai mult decât aceasta, ori în ce fel de treaptă va fi, se va caterisi.
25 ap.; 16 sin. IV ec; 4, 40, 44 Trul; 19 Anc; 4 Neocez.; 3, 6, 32, 51, 69 Vasile cel Mare
71 Vasile cel Mare
DAREA LA IVEALA A PĂCATELOR.(ÎNDATORI REA DE A DA LA IVEALĂ PĂCATELE DE CARE SE ŞTIE)
Cel ce cunoaşte oricare dintre păcatele mai înainte şi nu Ie mărturiseşte, ci se vădeşte, acela încă va fi în epitimie atâta timp cu cât se pedepseşte cel ce a comis relele.
72 Vasile cel Mare
CEI CE ALEARGĂ LA VRĂJITORI. (CEI CE SE DAU VRĂJITORILOR SE OSÂNDESC CA UCIGAŞII)
Cel ce se dă pe sine vrăjitorilor sau unora ca aceştia acela încă se va ca-nonişi cu timpul de penitenţă al ucigaşilor.
61, 65 Trul.; 24 Anc; 36 Laod.; 7, 65, 81, 83 Vasile cel Mare; 3 Grig. Nyssa
73 Vasile cel Mare
POCĂINŢA CELOR CE SE LEAPĂDĂ DE HRISTOS
Cel ce s-a lepădat de Hristos şi a călcat taina mântuirii trebuie să se tânguiască tot timpul vieţii sale şi este dator a se mărturisi la vremea când iese din viaţă, învrednicindu-se de cele sfinte, pentru credinţa în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
(62 ap.; 10 sin. I ec 1, 2, 3, 12 Ane; 8, 10, 14 Petru Alex.
74 Vasile cel Mare
PUTEREA DUHOVNICULUI. (DUHOVNICUL POATE MICŞORA TIMPUL DE POCĂINŢĂ)
Dacă oricare dintre cei ce au fost în păcatele menţionate mai înainte se va face sârguitor, mărturisindu-se, în acest caz dacă acela căruia prin iubirea de oameni a Iui Dumnezeu i s-a încredinţat puterea de a lega şi a dezlega, văzând covârşirea mărturisirii celui ce a păcătuit, s-ar face mai blând întru a micşora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire; fiindcă examinarea Scripturilor ne face cunoscut că cei ce cu mai mare durere se mărturisesc degrabă ajung iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
12 sin. I ec; 16 sin. IV ec; 102 TruL; 5 Ane.)
75 Vasile cel Mare
(OSÂNDA INCESTULUI) ÎMPREUNAREA ÎNTRE FRAŢI
Celui ce împreună s-a spurcat cu sora sa de tată sau de mamă, să nu i se îngăduie a intra în casa de rugăciune până ce nu renunţă la fapta nelegiuită şi neiertată. Iar după ce va ajunge să perceapă înfricoşatul păcat, trei ani să se tânguiască, stând la uşa caselor de rugăciune şi rugându-se poporului care intră pentru a se ruga, ca fiecare cu milostivire să facă pentru dânsul rugăciuni îmbelşugate către Domnul; iar după aceasta, alţi trei ani să se primească numai Ia ascultare, şi ascultând Scriptura şi învăţătura, sa se demită şi să nu se învrednicească de rugăciune de iertare. Apoi, după ce cu lacrimi a cerut aceasta şi a căzut înaintea Domnului cu zdrobire de inimă şi cu umilinţă puternică, în alţi trei ani să i se admită prosternarea; şi astfel, când va arăta roduri vrednice de pocăinţă, în anul al zecelea să se primească la rugăciunea credincioşilor, dar fără proaducere; doi ani stând la rugăciune cu credincioşii, aşa de atunci să se învrednicească de împărtăşirea Bunului.
67 Vasile cel Mare, 11 Grig. Neocez
76 Vasile cel Mare
(OSÂNDA), CĂSĂTORIA ÎNTRE CUMNAŢI
Acelaşi fel de epitimie se aplică şi celor ce iau pe cumnatele lor. 19 ap.; 26, 54 Trul; 2 Neocez.; 23, 27, 67, 68, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 5 Teofil Alex
77 Vasile cel Mare
POCĂINŢA PENTRU ADULTER
Dar cel ce lasă pe femeia ceea ce s-a împreunat legiuit cu dânsul şi aduce pe alta se supune, după hotărârea Domnului, pedepsei adulterului. Şi s-a canonisit de Părinţii noştri ca unii ca aceştia un an să se tânguiască, doi să asculte, trei să se smerească, iar în al şaptelea să stea împreună cu credincioşii, şi aşa se vor învrednici de proaducere de se vor pocăi cu lacrimi.
48 ap.; 87, 93 Trul; 20 Anc.; 102 Cartag.; 9, 21, 35, 48, 58 Vasile cel Mare; 15 Tim. Alex.
78 Vasile cel Mare
OSÂNDA CELUI CĂSĂTORIT CU DOUĂ SURORI
Felul acesta de epitimie să se ţină şi pentru cei ce iau două surori în căsătorie, deşi în timpuri deosebite.
19 ap.; 26, 54 Trul; 2 Neocez.; 23, 87 Vasile cel Mare; 5 Teof. Alex.
79 Vasile cel Mare
CĂDEDEA CU MAŞTERA. (OSÂNDA CELUI CE PĂCĂTUIEŞTE CU MAŞTERA SA)
Iar cei ce turbează spre maşterile lor se supun aceluiaşi canon ca şi cei ce turbează spre surorile lor.
67, 75 Vasile cel Mare
80 Vasile cel Mare
CEI CU MULTE FEMEI. (OSÂNDA POLIGAMIEI CELOR CU MULTE FEMEI)
Părinţii au trecut sub tăcere poligamia, ca pe o faptă dobitocească şi cu totul străină de neamul omenesc. Iar nouă ni se arată că acest păcat este ceva mai mult decât desfrânarea. Drept aceea, este de cuviinţă ca unii ca aceştia să se supună canoanelor; adică un an tânguindu-se şi trei ani prosternându-se, apoi să fíe primiţi.
48 ap.; 87 Trul; 3 Neocez.; 4, 9, 50, 77 Vasile cel Mare
81 Vasile cel Mare
RÂNDUIALA PENTRU PRIMIREA CELOR CĂZUŢI. (APOSTAŢI)
Fiindcă mulţi au călcat credinţa în Dumnezeu în timpul năvălirii barbarilor, făcând jurăminte şi gustând din oarecare mâncări nepermise, aduse idolilor de înşişi vrăjitorii, aceştia să se trateze potrivit legilor şi canoanelor celor aşezate deja de Părinţi. Anume, cei ce au îndurat constrângere cumplită prin munci, şi nesuferind durerile şi fiind târâţi spre lepădare, să fie reprimiţi trei ani, şi doi să asculte, şi trei să se smerească, apoi să se reprimească la împărtăşire. Iar cei ce fără mare constrângere au vândut credinţa cea întru Dumnezeu, si s-au atins de masa demonilor, si s-au jurat cu jurăminte păgâneşti, să se scoată adică în trei ani, şi în doi să asculte, şi în prosternare să se roage trei ani, şi în alţi trei să stea împreună cu credincioşii la rugăciune, aşa să se primească la împărtăşirea celui Bun.
62 ap.; 10,11, 12 sin. 1 ec; 1-9 Anc; 73, 82 Vasile cel Mare
82 Vasile cel Mare
POCĂINŢA CELOR CE-ŞI CALCĂ JURĂMÂNTUL
Iar călcătorii de jurământ, dacă de nevoie şi prin constrângere au călcat jurămintele, se supun la epitimii mai uşoare, aşa că aceştia să se primească după şase ani. Iar cei ce fără de constrângere au vândut credinţa lor, doi ani să se tânguiască, şi doi să asculte, şi în al cincilea prosternându-se să se roage, şi alţi doi fără de proaducere primindu-se la împărtăşirea rugăciunii, aşa în sfârşit, arătând fireşte pocăinţa corespunzătoare, se vor aşeza iarăşi la împărtăşirea trupului lui Hristos.
25 ap.; 94 Trul; 10, 17, 29, 64 Vasile cel Mare
83 Vasile cel Mare
OSÂNDA CELOR CE ALEARGĂ LA VRĂJITORI
Cei cărora li se vrăjeşte ori urmează obiceiurile păgâneşti sau în casele lor bagă pe oarecare spre aflarea vrăjilor, şi spre curăţire să cadă sub canonul de şase ani: un an tânguindu-şe, un an ascultând, trei ani prosternându-se şi un an stând împreună cu credincioşii, aşa se vor primi.
61, 65 Trul.; 24 Anc; 36 Laod.; 65, 72 Vasile cel Mare
84 Vasile cel Mare
MĂIESTRIA DUHOVNICULUI
Toate acestea însă le scriem ca să se cerce rodurile pocăinţei; căci negreşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe unele ca acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei. Iar daca cu greu se vor despărţi de năravurile lor şi vor voi sa slujească mai mult plăcerilor trupului decât Domnului, şi nu vor primi viaţa cea după Evanghelie, cu aceştia nu avem nici o cauză comună. Căci noi în privinţa poporului nesupus şi împotrivă grăitor ne-am învăţat a auzi că: „Mântuind, mântuieşte-ţi sufletul" (Fac. 19,17).
12 sin. I ec; 102 Trul.; 2, 3, 74, 85 Vasile cel Mare; 4, 5 Grig. Nyssa
85 Vasile cel Mare
ÎNDRUMARE PENTRU DUHOVNIC
Deci să nu primim a pieri împreună cu unii ca aceştia, ci, temândune de osânda cea grea şi având înaintea ochilor ziua cea înfricoşată a răsplătirii Domnului, să nu voim a pieri cu păcatele străine. Că dacă nu ne-au învăţat pe noi cele înfricoşate ale Domnului şi nici bătăile atât de mari nu ne-au adus întru simţire, că pentru fărădelegea noastră ne-a părăsit Domnul si ne-a dat în mâinile barbarilor şi s-a dus robit la vrăjmaşi poporul si s-a dat risipirii, pentru că acestea le îndrăzneau cei ce purtau numele lui Hristos, deoarece nu au cunoscut, nici nu au priceput că din cauza acestora a venit peste noi urgia lui Dumnezeu -, ce cuvânt comun este deci vouă către aceştia? Ci suntem datori a fi lui mărturie si noaptea, şi ziua, în public şi îndeosebi; dar să nu primim a fi duşi împreună cu răutăţile lor, ci mai vârtos să ne rugăm ca să-i câştigăm pe ei şi să-i scoatem din cursa vicleanului; iar de nu vom putea să facem aceasta, să ne sârguim a mântui măcar sufletele noastre de veşnica osândă
12 sin. I ec; 102 Trul.; 3, 84 Vasile cel Mare
86 Vasile cel Mare
ÎNFRÂNAREA NESOCOTITĂ
Iar viclenilor encratiţi, în privinţa propunerii lor faimoase, pentru ce nu mâncăm şi noi orice, să li se spună că noi ne îngreţoşăm şi de cele de prisosinţă ale noastre. Căci după cuviinţă leguminoasele de iarbă la noi sunt ca (şi) carnea; iar potrivit deosebirii celor folositoare, ca şi în verdeţuri, pe cea vătămătoare o separăm de cea asemănătoare, aşa şi între cărnuri despărţim pe cea folositoare de cea vătămătoare. Căci verdeaţă este şi cucuta, precum carne este şi cea de vultur, dar cel ce are minte nu ar mânca nebunariţă, nici de carne de câine nu s-ar atinge de nu l-ar sili nevoie mare; aşadar, cel ce a mâncat nu a comis ilegalitate.
51, 53, ap.; 14 Anc; 2 Gang.; 1, 28, 46 Vasile cel Mare
87 Vasile cel Mare
OPRIREA CĂSĂTORIEI CU DOUĂ SURORI. AMESTECUL DE NUME
Deci mai întâi, ceea ce este toarte important în privinţa acestor fel de lucruri, avem a menţiona obiceiul cel de la noi, care are putere de lege, pentru că de la bărbaţi sfinţi s-au predanisil nouă legiuirile. Iar (obiceiul) acesta este acest fel. Dacă cineva, stăpânit fiind cândva de patima necurăţiei, ar cădea spre însoţirea nelegiuită cu două surori, nici nuntii să se socoată aceasta, şi în general nici să nu se primească ei în obştea bisericii mai înainte de a-i despărţi unul de altul, drept aceea, dacă nimic altceva nu ar fi fost de zis, obiceiul este de ajuns pentru ferirea de răul acesta. Dar fiindcă cel ce a scris epistola cu apucătură vicleană a încercat să introducă în viaţă răul acesta atât de mare, este nevoie ca nici noi să nu ne ferim de ajutorul raţiunii, cu toate că în privinţa celor deplin lămurite mai importantă este prezumţia fiecăruia decât raţionarea. S-a scris, zice, în Levitic: „Să nu iei pe femeia care este geloasă pe sora ei, ca să descoperi ruşinea ei peste dânsa, fiind ea încă în viaţă" (18, 18). Deci lămurit este din aceasta, se zice, că este îngăduit a lua pe sora ei după moartea dânsei. La aceasta dar, mai întâi zic că toate câte le spune Legea celor ce sunt în Lege le grăieşte (Rom. 3,19); fiindcă aşa ne-am supune atât tăierii împrejur, cât şi sâmbetei, şi feririi de mâncări. Fireşte că nu, căci dacă am găsi ceva să se potrivească plăcerilor noastre, ne-am supune pe noi înşine jugului robiei Legii, iar de s-ar părea ceva greu din cele ale Legii, atunci alergăm spre libertatea cea întru Hristos. Am fost întrebaţi dacă este scris a lua femeia peste sora ei. Am răspuns ceea ce socotim că este sigur şi adevărat, dar că nu este scris aceasta; iar a se conchide ceea ce s-a retăcut din adausul de mai târziu este dreptul legiuitorului, iar nu al celui ce spune ale legii; fiindcă altfel ar fi cu putinţă celui ce vrea să îndrăznească a lua pe sora ei încă şi în viaţă fiind femeia; căci sofisma aceasta se potriveşte şi la aceea. Dar este scris, zice, „Să nu iei pe ceea ce va fi geloasă", aşadar nu a oprit a lua pe ceea ce este liberă de gelozie. Insă cel ce apără patima presupune că firea surorilor este liberă de gelozie. Deci înlăturân-du-se pricina de gelozie, pentru care a oprit împreună-însoţirea amândurora, ce va fi ceea ce opreşte a lua pe surori? Dar, vom zice, acestea nu sunt scrise. Dar nici celelalte nu sau hotărât; iar sensul după deducţie dă libertate, la fel, pentru ambele înţelesuri. Dar trebuie, revenind puţin la cele în urmă legiferate, a se libera de circumstanţe. Căci se vede că legiuitorul nu îmbrăţişează tot felul de păcate, ci mai cu seamă opreşte pe cele ale egiptenilor, de unde s-a scos Israel, şi pe cele ale cananeilor, la care s-a mutat. Căci expresia este aşa: „După obiceiurile Egiptului, unde aţi locuit, să nu faceţi; şi după obiceiurile pământului Canaan, întru care vă voi duce pe voi, să nu faceţi, şi după legile lor să nu umblaţi" (Lev. 18, 3); încât poate că este cu putinţă că felul acesta al păcatului nu era încetăţenit pe atunci la acele neamuri. Din cauza aceasta legiuitorul n-a avut nevoie de păzirea de acel păcat, ci s-a reţinut de a menţiona obiceiul necunoscut, din cauza aversiunii faţă de faptele ruşinoase. Într-adevăr, legiuitorul, interzicând pe cel mai mare, cum de a retăcut pe cel mai mic? Legiuitorul a procedat astfel fiindcă i s-a părut că mulţi dintre cei iubitori de trup în privinţa vieţuirii cu surorile cele vii aduc prejudiciu pildei patriarhului. Dar noi ce
19 ap.; 26,54 Trul; 2 Neocez.; 23, 68, 76, 78 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni trebuie să facem? A spune cele scrise, ori cele refăcute a le iscodi? În acele legi nu este scris că nu se cade ca tatăl şi fiul de-odată să se folosească de aceeaşi ţiitoare; dar proorocul a socotit că acest lucru este vrednic de cea mai mare învinovăţire. Căci zice: „Fiul şi tatăl intră la aceeaşi slujnică" (Amos 2, 7). Dar câte alte feluri de necurate patimi a născocit învăţătura demonilor, pe care însă dumnezeiasca Scriptură le-a refacut, nevrând să spurce demnitatea sa cu numirile celor ruşinoase, ci pe cele necurate le-a amintit cu numiri generale, precum zice şi Apostolul Pavel: „Iar desfrânarea şi toată necurăţia nici să nu se numească între voi, precum se cuvine sfinţilor" (Ef. 5, 3), înţelegându-se sub numirea de necurăţie faptele cele de ruşine ale bărbaţilor şi femeilor; astfel că tăcerea cu nici un chip nu asigură celor dedaţi plăcerilor libertatea de înfăptuire. Iar eu zic că nici nu s-a retăcut chestiunea aceasta, ci că legiuitorul a oprit-o chiar foarte strict, căci acea expresie:,,Nu vei intra către toată rudenia trupului tău, spre a descoperi ruşinea lor" (Lev. 18,6) cuprinde şi felul acesta de rudenie. Căci ce ar fi bărbatului mai rudă decât soţia sa, mai bine zis decât trupul său? Că nu mai sunt doi, ci un trup; astfel că prin soţie, sora ei intră în rudenie cu bărbatul. Că precum pe mama soţiei sale nu o va lua, nici pe fiica soţiei, fiindcă nu poate lua nici pe pe mama sa, nici pe fiica sa, aşa nici pe sora soţiei, fiindcă nici pe sora sa nu o poate lua. Şi dimpotrivă, nici soţiei nu-i este îngăduit a trăi în căsătorie cu rudele bărbatului său; căci normele de drept sunt comune pentru amândouă felurile de rudenie. Eu deci mărturisesc fiecăruia care mă consultă asupra căsătoriei că „va trece chipul lumii acesteia, şi timpul este scurt, ca şi cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea" (I Cor. 7, 29). Iar dacă-mi va răspunde cineva aceasta: „Creşteţi şi vă înmulţiţi" (Fac. 1,18), râd că el nu face deosebire între timpurile legiferărilor. Nunta a doua este remediu împotriva desfrâului, dar nu mijloc de încurajare pentru necumpătare. „Dar dacă nu se înfrânează, căsătorească-se" (I Cor. 7,9), zice, iar nu şi căsătorindu-se, să facă fărădelege. Iar cei ce nu au în vedere nici firea, cei ce-şi orbesc sufletul cu patima necinstei, măcar să facă deosebire între felurile numirilor din vechime. Căci cu ce fel de numire de rudenie se vor numi cei născuţi dintr-o astfel de căsătorie? Se vor numi fraţi unii altora, ori nepoţi? - căci ambele se potrivesc lor din cauza amestecării. Să nu faci, o, omule, maşteră pe mătuşa pruncilor, şi nici pe ceea ce este datoare a-i ocroti în locul mamei nu o înarma cu gelozie neîmpăcată; căci numai ura maşterilor întinde vrăjmăşia şi după moarte; chiar şi duşmanii se împacă cu cel morţi, maşterile însă încep ura după moarte. Rezumatul celor zise este că, dacă cineva doreşte căsătoria potrivit legii, îi este deschisă lumea întreagă, iar dacă năzuinţa lui este pătimaşă, apoi cu atât mai vârtos să se oprească, „pentru ca să înveţe să-şi ţină vasul său în sfinţenie şi cinste, iar nu întru patima poftei" (I Tes. 4, 4). Aş dori să spun mai mult, dar mă opreşte măsura epistolei. Mă rog însă ori ca sfatul nostru să se arate mai tare decât patima, ori ca acea crimă să nu se împământenească în ţinutul nostru, ci să rămână în acele locuri unde a odrăslit.
88 Vasile cel Mare
CLERICII SĂ NU AIBĂ ŢIITOARE
Am citit scrisorile tale cu toată îndelungă-răbdarea şi m-am mirat cum, putând pe scurt şi lesne a te dezvinovăţi faţă de noi prin fapte, ai primit să rămâi în cele cu care ai fost învinovăţit, şi cu lungi cuvinte te apuci să vindeci cele de nevindecat. O, Grigore, nu suntem noi cei dintâi, nici singurii care am legiuit ca femeile să nu vieţuiască cu bărbaţii împreună; citeşte însă canonul cel aşezat de Sfinţii noştri Părinţi în sinodul Niceei, care opreşte clar a nu avea femei introduse pe furiş. Căci necăsătoria este vrednică de cinstire prin vieţuirea separată de femei; căci făgăduind cineva cu numele, dar cu fapta ar face cele ce le făptuiesc cei ce vieţuiesc cu femeile, este lămurit că vânează numai nominal cinstea fecioriei, dar nu renunţă la plăcerea necuviincioasă. Deci cu atât mai vârtos trebuia să fii gata tu a lăsa după rugămintea noastră, cu cât zici că eşti liber de orice patimă trupească. Căci nu cred nici ca acela ce a ajuns de 70 de ani să vieţuiască în patimi cu o femeie, nici nu am poruncit cele ce le-am poruncit ca şi cum s-ar fi întâmplat vreo faptă necuviincioasă. Ci fiindcă ne-am învăţat de la apostoli a nu se pune fratelui poticneală sau sminteală (Rom. 14, 13), şi ştim că ceea ce la unii este folositor pentru alţii devine prilej de păcat, din care cauză am poruncit, urmând rânduielii Sfinţilor Părinţi, să te desparţi de femeie. De ce învinovăţeşti pe horepiscopi şi pomeneşti duşmănia veche? Şi de ce ne învinovăţeşti pe noi, ca şi cum am da ascultare să încuviinţăm învinuirile, dar de ce nu te învinovăţeşti pe tine, care nu poţi renunţa la vieţuirea împreună cu acea femeie? Alung-o deci pe ea din casa ta şi aşaz-o în mănăstire. Să fie aceea cu fecioarele, iar pe tine să te servească bărbaţii, „ca să nu se hulească numele Iui Dumnezeu pentru voi" (Rom. 2, 24). Iar până când vei face aceasta, nici nu-ţi vor folosi nenumăratele lucruri ce le scrii în scrisori; ci te vei săvârşi fără de rod, răspunzând în faţa Domnului pentru lenevirea ta. Şi dacă vei îndrăzni să rămâi în preoţie, fără să te îndreptezi, vei fi anatema pentru tot poporul, şi cei ce te vor primi pe tine vor fi lepădaţi de Biserica întreagă.
3 sin. I ec; 5, 12, 13 Trul; 18 sin. VII ec; 3, 28, 70 Cartag.
89 Vasile cel Mare
ISPITIREA VREDNICIEI CELOR CE INTRĂ ÎN CLER) (SCRISOARE CĂTRE HOREPISCOPI)
Foarte mă mâhneşte că în timpul din urmă canoanele Părinţilor au fost părăsite şi s-a scos din Biserică toată stricteţea; şi mă tem că indiferenţa aceasta înaintând cu încetul pe calea sa, afacerile Bisericii să nu ajungă în deplină tulburare. Obiceiul încetăţenit în vechime în bisericile lui Dumnezeu, primea pe slujitorii Bisericii după ce îi cerceta cu toată temeinicia; şi se cerceta cu deamănuntul întregul lor mod de viaţă, de nu sunt bârfitori, de nu sunt beţivi, de nu sunt aplecaţi spre gâlcevi, de şi-au educat tinereţea lor ca să poată săvârşi cele sfinte, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. 12, 14). Şi aceasta o cercetau presbiterii şi diaconii, care vieţuiau împreună cu ei, apoi îi duceau la horepiscopi, care, primind voturile de la cei ce mărturiseau adevărat şi dând de ştire episcopului, aşa îl numărau pe slujitor în tagma celor ieraticeşti. Dar acum, înlăturându-ne întâi pe noi şi nici acceptând să-i aduceţi la noi spre hotărâre, v-aţi însuşit toată puterea. Apoi, chiar neglijând cu totul această chestiune, aţi îngăduit presbiterilor şi diaconilor să introducă în biserică pe nevrednici, pe oricare ar voi, fără a li se cerceta viaţa, cu pătimire, sau în urma înrudirii, sau în urma oricărei alte prietenii. Din cauza aceasta, într-adevăr mulţi slujitori se numără în fiecare sat; dar nici unul nu este vrednic de slujirea altarului, precum înşivă mărturisiţi, fiind lipsiţi de bărbaţi la alegeri. Deci, de vreme ce lucrul a ajuns deja să fie fără leac, iar mai ales acum cei mai mulţi, de frica înrolării la armată, se introduc pe sine în slujba bisericeasca, din necesitate am ajuns să se înnoiască canoanele Părinţilor, şi scriu vouă să-mi trimiteţi mie consemnarea slujitorilor bisericeşti din fiecare sat, şi fiecare de către cine sa introdus în slujbă, şi care este modul lui de vieţuire. Dar să aveţi şi la voi consemnarea, încât cele scrise, care se păstrează la noi, să se potrivească cu ale voastre, şi nimănui să-i fie cu putinţă a se înscrie când vrea. Aşadar, dacă oarecare s-a introdus de către presbiteri după primul indiction, se vor arunca între mireni, şi din nou să se facă de voi cercetarea în privinţa lor; şl de vor fi vrednici, să se primească prin hotărârea voastră; şi curăţiţi Biserica, izgonind pe cei nevrednici din ea. Deci şi în viitor să-i cercetaţi pe cei vrednici şi să-i primiţi; dar să nu-i număraţi în cler înainte de a-i aduce la noi - altcum să ştiţi că mirean va fi cel ce va fi primit în slujba Bisericii fără de socotinţa noastră.
8 sin. I ec; 14 sin. VII ec; 8, 14 Neocez.; 8, 10 Antioh.; 57 Laod.; 7 Teof. Alex.
90 Vasile cel Mare
FĂRĂDELEGEA SIMONIEI. SCRISOARE CĂTRE HOREPISCOPI.
Monstruozitatea lucrului despre care scriu, chiar prin ceea ce în general a trezit bănuială şi prin ceea ce s-a vorbit, a umplut de durere sufletul meu, dar mi s-a părut de necrezut. Deci cel ce se ştie vinovat să primească ca o doctorie scrisoarea ce o trimit în această privinţă; iar cel ce nu se ştie vinovat, ca nu mijloc profilactic; şi cel indiferent, de care mă rog să nu se găsească între voi, ca pe o mărturie. Dar ce este despre ceea ce vorbesc? Spun oarecare că voi luaţi bani de la cei ce se hirotonesc şi că acoperiţi aceasta sub pretextul evlaviei; şi aceasta este şi mai rău. Căci dacă cineva comite răul sub pretextul binelui, este vrednic de îndoită pedeapsă; căci prin aceasta se lucrează ceea ce nu este bun şi se foloseşte spre a săvârşi păcatul, ca şi cum ar zice cineva că ar fi ajutător binelui. De vor fi acestea aşa, în viitor să nu se mai întâmple, ci îndrepteze-se; fiindcă celui ce primeşte argintul trebuie să se zică ceea ce s-a spus de către apostoli celui ce voia să dea ca să cumpere împărtăşirea Duhului Sfânt: „Argintul tău fie împreună cu tine spre pieire" (F. Ap. 8, 20); căci mai uşor greşeşte cel ce în urma ignoranţei vrea să cumpere decât cel ce vinde darul Iui Dumnezeu: că s-a făcut vânzare, şi dacă tu vei vinde ceea ce ai primit în dar, ca un vândut lui satana, vei fi lipsit de har; căci introduci cârciumărie în cele duhovniceşti şi în Biserică, unde ni s-a încredinţat Trupul şi Sângele lui Hristos, acestea nu trebuie să se întâmple aşa; şi, iată, spun care este şiretlicul. Ei socotesc că nu păcătuiesc dacă nu iau îndată şi iau după hirotonie; dar a lua este a lua oricând. Vă îndemn deci ca acest venit sau, mai bine zis, această introducere spre gheena să o lepădaţi; şi să nu vă faceţi nevrednici de săvârşirea Sfintelor Taine, spurcându-vă mâinile cu astfel de venituri. Şi iertaţi-mă dacă la început, ca şi cum nu aş fi crezut, iar apoi ameninţ ca şi cum aş crede. Dacă cineva după această epistolă a mea va face una ca aceasta, se va îndepărta de la altarele de aici; şi va căuta unde, cumpărând darul lui Dumnezeu, va putea să-l vândă. Căci noi şi bisericile Iul Dumnezeu nu avem astfel de obicei (I Cor. 16, 16). Adăugând încă una, voi încheia. Acestea se fac din iubirea de argint; iar Iubirea de argint este nu numai rădăcina tuturor relelor (I Tim. 6, 10), ci se numeşte şi idolatrie (Colos. 3, 5). Deci nu cinstiţi mai mult pe idoli decât pe Hristos, pentru mai puţini arginţi; nici să nu urmaţi iarăşi lui Iuda, vânzând pentru profit a doua oară pe cel ce s-a răstignit odată pentru noi, fiindcă ţarinile, cât şi mâinile celor ce primesc aceste roduri, acheldama se vor numi.
29 ap.; 2 sin. IV ec; 22 Trul.; 19 sin. VII ec; Scrisoarea lui Ghenadie, Scrisoarea lui Tarasie
91 Vasile cel Mare
SFÂNTA SCRIPTURĂ. SFÂNTA PREDANIE (TRADIŢIE) ŞI OBICEIUL BISERICESC
Dintre dogmele şi propovăduirile ce se păstrează în Biserică, pe unele le avem din învăţătură scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia Apostolilor, predanisită nouă în taină; şi ambele acestea au aceeaşi tărie pentru dreapta cinstire de Dumnezeu; şi nimeni nu va zice împotriva acestora, oricât de puţin ar fi de priceput în legiuirile bisericeşti. Căci dacă ne-am apuca să abandonăm cele nescrise din obiceiuri, ca pe unele care n-ar avea mare tărie, am greşi împotriva celor de căpetenie, păgubind Evanghelia, sau, mai bine zis, am reduce propovăduirea la numirea goală. De pildă, obiceiul cel dintâi este aducerea-aminte de a ne însemna cu chipul crucii cei ce nădăjduim în numele Domnului nostru lisus Hristos. Care este acela ce ne-a învăţat în scris? Care scrisoare ne-a învăţat pe noi a ne întoarce spre răsărit în rugăciune? Cine ne-a lăsat în scris cuvintele invocării la sfinţirea Pâinii Euharistiei si a Potirului binecuvântării? Căci nu ne sunt suficiente cele menţionate de Apostol sau de Evanghelie şi rostim şi altele, primite din învăţătura nescrisă si înainte, şi în urmă, ca unele ce au mare putere în privinţa tainei. Din care scrisori binecuvântăm apa botezului şi untdelemnul hrisinei, şi chiar pe cel ce se botează ? Au nu din predanisire tacită şi tainică ? Şi apoi care cuvânt scris nea învăţat ungerea cu untdelemn ? Dar de unde a se afunda de trei ori omul la botez ? Dar din care Scriptură sunt şi cele câte sunt la botez: a se lepăda de satana şi de îngerii lui ? Au nu din această învăţătură nepublicată şi tainică, pe care Părinţii noştri au păstrato într-o tăcere ferită de indiscreţie şi ispitire, fiind ei bine învăţaţi a păstra în tăcere pe cele sfinte tainelor ? Dar cum ar fi fost de cuviinţă a publica în scrisori învăţătura acelora, când celor neiniţiaţi nici a el privi nu le este îngăduit ? … Şi după altele (cuprinse în epistola prezentă a lui Vasile cel Mare): temeiul acesta al predanisirii celor nescrise, neţinând seama de cunoaşterea dogmelor, pentru mulţi se face uşor de dispreţuit în urma obiceiului. Dar altceva este dogma şi altceva este propovăduirea. Căci dogmele se tac, iar propovăduirile se publică. Însă un fel de tăcere este şi neclaritate de care se foloseşte Scriptura, care face mintea să vadă cu greutate dogmele spre folosul celor ce le cercetează. Din cauza aceasta, toţi privim către răsărit la rugăciuni, dar puţini ştiu că prin aceasta căutăm patria noastră cea de la început, raiul, pe care Dumnezeu l-a sădit în Eden, către răsărit. Şi drepţi stând facem rugăciunile duminica, dar motivul nu-l ştim toţi, căci facem aceasta nu numai ca unii care, înviind împreună cu Hristos şi fiind datori a năzui spre cele de sus, în ziua învierii ne aducem aminte prin starea de rugăciune, prin harul cel dat nouă, ci fiindcă se vede că este imaginea veacului aşteptat. Şi pentru aceea, fiind începutul zilelor nu s-a numit de Moise întâia, ci una: "Şi s-a făcut", zice "seară, şi s-a făcut dimineaţă, zi una" (Fac. 1,5) ca una ce aceeaşi se repetă de multe ori. Deci aceeaşi este atât cea una, cât şi a opta, fiindcă acea întradevăr una şi adevărată a opta. De care pomeneşte psalmistul în oarecare suprascrieri de psalmi, prin ea însăşi arătând starea care va fi după acest veac, ziua care nu va înceta niciodată, cea neînserată, căreia alta nu-i va urma, veacul acesta nesfârşit şi
19 sin. 1 ec; 102 Trul.; 7 sin. VII ec; 87 Vasile cel Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni îmbătrânit. Deci este necesar ca rugăciunile să se plinească stând în această zi,după cum învaţă Biserica pe fiii săi, ca prin neîncetată aducere-aminte de viaţa cea fără de sfârşit, să nu ne lenevim în privinţa merindelor pentru mutarea aceea. Apoi şi Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a Învierii ce se aşteaptă în veacul viitor. Că acea una şi întâia zi, de şapte ori înşeptindu-se, constituie cele şapte săptămâni ale sfintei Cincizecimi. Că începând de la cea dintâi, sfârşeşte în aceasta, prin cele de mijloc, de Cincizeci de ori asemenea repetându-se. Pentru aceea şi reprezintă veacul prin asemănare; precum în mişcarea circulară, de la aceleaşi semne începând, prin aceleaşi se şi încheie; în care zi orânduielile Bisericii ne-au învăţat că preferăm felul de a sta drept la rugăciuni spre a ne aduce lămurit aminte, că oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare. Si prin flecare plecare de genunche şi ridicare arătăm cu fapta că prin păcat am căzui la pământ, şi că prin iubirea de oameni a celui ce ne-a zidit am fost chemaţi sus, la cer. Mi s-ar sfârşi ziua expunând tainele cele nescrise ale Bisericii. Omit pe celelalte; dar chiar mărturisirea de credinţă, a crede în Tatăl, în Fiul şi Duhul Sfânt, din care Scripturi o avem? Dacă adică din predania botezului, potrivit consecvenţei dreptei cinstiri, trebuie să şi credem, aşa cum ne botezăm, făcând mărturisire asemenea botezului, apoi potrivit aceleiaşi consecvenţe, să ne fie îngăduit să dăm credinţei asemenea slavă. Iar dacă ei se leapădă de felul doxologiei, ca de ceva nescris, apoi să ne arate noua dovezile scrise atât ale mărturisirii credinţei, cât şi ale celorlalte pe care le-am înşirat. Prin urmare, fiind atâtea nescrise şi având ele atâta tărie în taina bunei cinstiri, nu ne vom îngădui o singură expresie ajunsă la noi de la Părinţi, ce am găsit că a rămas în bisericile cele necorupte din obiceiul nemesteşugit, care nu are temei puţin şi nu aduce puţină desăvârşire la puterea tainei.
92 Vasile cel Mare
OBICEIUL ŞI PREDANIA BISERICEASCĂ
Iar în privinţa împrejurării că doxologia cea „împreună cu Duhul" nu este mărturisită, nici scrisa, zicem că nici aceasta să nu se primească, dacă nimic altceva nescris nu se primeşte; iar dacă cele mai multe din cele tainice s-au încetăţenit între noi îh chip nescris, atunci cu celelalte multe o vom primi şi pe aceasta. Dar eu socotesc că „apostolească procedură este a rămâne cu predanisirile cele nescrise." Căci vă laud pe voi, zice, „că de toate ale mele vă aduceţi aminte şi ţineţi predaniile aşa cum vi le-am predat vouă" (I Cor. 11,2); şi iarăşi: „Ţineţi predaniile pe care le-aţi primit, ori prin cuvânt, ori prin scrisoare" (II Tes. 2, 15), dintre care mai ales una este importantă, şi aceasta este cea de faţă, pe care cei de la început au rânduit-o, predanisind-o urmaşilor şi, sporind ea cu timpul pururea, prin întrebuinţare, prin obiceiul îndelungat, au înrădăcinat-o în biserici. Dar chiar dacă, precum la judecătorie, neavând dovada cea din scrisori, am produce în favorul nostru mulţime de martori, oare nu am câştiga de la voi hotărârea de absolvire? Eu cu adevărat aşa socotesc: „Că în gura a doi sau trei martori va sta tot cuvântul" (Deut. 19, 15). Iar dacă vă vom dovedi lămurit timpul îndelungat care este de partea noastră, oare nu s-ar părea vouă că spunem cele potrivite şi că nu este adusă împotriva noastră această judecată? Căci cele vechi în dogme sunt venerabile „oarecum având veneraţie" în urma vechimii de o anumită bătrâneţe adâncă.
Nessun commento:
Posta un commento