De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale ? un raspuns ortodox

cartiduhovnicesti.blogspot.com

Ieromonah Adrian Fageteanu Ieromonah Mihail Stanciu 

 De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale ? 
un raspuns ortodox 

Editura Sophia, 2004 


 Partea I : Forme eronate de evlavie 

1 Credinţă şi credulitate „Credinţa este o putere de legătură care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut”3. Ea presupune deci deschiderea omului, prin puterea harului dumnezeiesc, către dialogul iubitor cu Dumnezeu. Iar actul de credinţă angajează omul întreg, cu tot sufletul şi cu tot trupul. Credinţa nu e doar o adeziune intelectuală la învăţătura creştină despre Dumnezeu, ci este un mod de viaţă sustinut de harul divin. De fapt este răspunsul mulţumitor al omului la chemarea iubitoare a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a iubit mai întâi şi S-a descoperit nouă. Credinţa se bazează, aşadar, pe acceptarea făgăduinţelor lui Dumnezeu Care ni Se descoperă prin Iisus Hristos şi pe împlinirea poruncilor Lui în viată. Credinţa foloseşte puterile raţiunii, dar descoperă omului taine, realităti duhovniceşti şi dumnezeieşti superioare raţiunii şi, prin aceasta, dă omului un nou orizont în cunoasterea lui Dumnezeu şi a lumii zidite de El. Prin „Credinţa lucrătoare prin iubire" (Galateni 5.6), omul Îl întâlneşte pe Dumnezeu, Cel ce este mai presus de toate, se uneşte iubitor şi înţelegător cu El, se face el însuşi templu sfinţit al lui Dumnezeu şi centru de iradiere a iubirii Lui între semeni. Credulitatea însă, ca stare de acceptare simplă, fără discernământ şi fără rezerve a unor învăţături, este o atitudine nefirească şi păguboasă a omului leneş faţă de cele ale vietii spirituale. Acesta caută şi aşteaptă mereu solutii ieftine, fără nevoinţe, fără Cruce adică, nu-şi foloseşte trezvia şi raţiunea în posibilitătile lor fireşti, ci şi le adoarme printr-o nepunere a lor în lucrare, devenind astfel o tintă foarte uşor de atins de către cei care nu doresc mântuirea oamenilor. Astfel, speculând neştiinţa şi naivitatea multora în materie de viaţă religioasă, numeroşi prooroci, mediumi şi vindecători, apăruţi mai ales în ultimii paisprezece ani, unii mai exotici, alţii mai traditionalişti, le exploatează credulitatea, într-un mod plin de viclenie. Iar oamenii slabi şi neştiutori, care cad în plasa înşelării aruncată de aceşti impostori, pe lângă paguba materială suferită - nu mică -, deseori îşi pierd şi sănătatea fizică şi spirituală. Si încă nu sunt puţine cazurile de deznădejde, de lepădare de Ortodoxie4 şi, deci, de mântuire, prin care diavolul şi ucenicii lui îşi măresc palmaresul criminal. 2 Falsul misticism „Este semnul ruşinos al unei stări religioase înapoiate sub raport intelectual şi moral, mai bine zis tristul certificat al decăderii de la însăşi starea de religiozitate la aceea de magie, caracteristică popoarelor primitive stăpânite de pâcla groasă a ignorantei, de marasm moral. De aceea, în primul rând, este nevoie ca aceste suflete să fie ridicate la adevărata credinţă, la spiritualitatea autentică, la o viaţă morală superioară şi ca Biserica să urmărească permanent, cu străşnicie, purificarea de 

3 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsu133 către Talasie, în Filocalia, vol. 3, Bucureşti, 1993, p. 131. 4 Sunt oameni (tineri mai ales) care, după ce trec prin fel de fel de ,experiente spirituale", ajung la o stare critică de disperare şi de neîncredere în ceilalri, stare ce le produce o izolare de semeni şi un dezechilibru psihic adesea ireversibil. Sunt tineri care, din neştiintă, din exaltare sau din mândrie, îşi ruinează viaţa, epuizându-şi energiile sufleteşti şi trupeşti prin yoga şi prin alte practici oculte, ajungând fie în robia patimilor şi a ereziilor, fie la boli psihice, fie chiar la suicid. Însă şi pentru ei oricând este timp de pocăinţă, de înviere din păcat, prin Hristos şi în Biserică. 


3 
                                                          
falsul misticism a vietii religioase a credincioşilor din sânul ei. Ca să dăm o definiţie aproximativă a falsului misticism, am putea spune că el „este o dispoziţie a sufletului, care aşteaptă sau vede la tot pasul un miracol, caută sau vede necontenit vedenii şi îmbracă pe fiecare persoană mai deosebită în aureolă supranaturala”.5 Departe de aparentele atractive şi performanţele metafizice senzaţionale oferite de falsul misticism, viaţa spirituală în Ortodoxie presupune o creştere morală a omului credincios, creştere fără de care orice experienţă religioasă îşi pierde legitimitatea. Sfinţii Părinţi au formulat cel mai limpede învăţătura despre treptele desăvârşirii creştine sau ale urcuşului duhovnicesc6. Cea dintâi treaptă, întotdeauna ocolită sau doar simulată de falşii mistici, este curătirea sufletească şi trupească de patimi (treapta nevoinţelor ascetice), fără de care nimeni nu poate spori şi nici nu-L poate vedea (cunoaşte, înţelege) pe Dumnezeu. Urmează treapta contemplării duhovniceşti a raţiunilor divine din natură şi din Scriptură. Elanul minţii în cunoaşterea iubitoare a lui Dumnezeu, după ce au fost depăşite toate piedicile păcatului, se intensifică progresiv, pe măsura unirii cu Mântuitorul Hristos prin rugăciune neîncetată. Astfel, intrând în odihna iubirii dumnezeieşti, omul păşeşte pe treapta a treia, a îndumnezeirii prin har, a părtăşiei tot mai depline la viaţa şi fericirea dumnezeiască. Pe de altă parte, „credinciosul angajat de dezechilibrul său într-o experienţă falsă stabileşte relatii arbitrare între cauze şi efecte, face abstracţie de corelatia obiectivă şi raţională dintre fenomene şi se antrenează în excese şi generalizări unilaterale. Mizează şi pe false intuiţii şi principializează sentimente nebuloase, accentuând până la exclusivitate pe afectivitate, în dauna vietii rationale, a simtirii raţionale de care vorbesc Părintii. Ortodoxia a pus un accent deosebit pe paza mintii şi a inimii, pe introducerea mintii în inimă, care are şi acest sens de colaborare a intelectului cu simtirea.”7 Plecând de la acest dezechilibru duhovnicesc între ratiune şi simţire, între cunoaşterea (şi împroprierea trăirii) Tradiţiei Bisericii şi simularea ei fragmentară la exterior, „credinciosul" angajat în false experienţe mistice se îndepărtează de reperele unei vieţi religioase sănătoase, luându-şi libertatea nu numai de a crea alte repere (cele proprii îi devin singurele normative), ci şi de a le propaga între apropiatii lui. Aşadar, cunoasterea şi asimilarea Tradiţiei ortodoxe autentice fereşte orice credincios ortodox de excese, de exagerări şi de erori dogmatice şi mistice, uneori chiar fatale mântuirii personale şi comunitare prin Biserică. 
2.1 Cauzele falsului misticism Cauzele falsului misticism sunt multiple. De cele mai multe ori ele se conjugă în proportii diferite de la caz la caz, nuanţând într-un fel specific fiecare deviere mistică. Le putem totuşi prezenta în felul următor: a) Unele sunt cauze ivite dintr-o viaţă spirituală degenerată în superstiţii şi practici oculte. „Mulţi dintre cei care practică formele magiei şi ale superstiţiei socotesc că nu păcătuiesc faţă de Dumnezeu, ci chiar Îl servesc. Ceea ce dă practicilor magice un caracter de fals misticism este convingerea celor ce recurg la ele că intră oarecum în contact cu lumea de dincolo, supranaturală.”8 Tocmai această ofertă a contactului şi a ajutorului imediat ce vine din lumea nevăzută atrage mulţi oameni spre respectivul domeniu. Superstiţia împreună cu erezia şi ateismul formează triada infernală cu care diavolul ameţeşte minţile oamenilor, deviindu-i de la dreapta credinţă în Dumnezeu spre căile pierzării veşnice. 

5 Preot Prof. Dumitru Stăniloae, Formele şi cauzele falsului misticism, în revista „Studii Teologice", nr. 5-6 din 1952, p. 251. Am preluat expresia fals misticism, deoarece serveşte mai bine expunerii noastre, în sensul în care 1-au folosit atît Părintele Stăniloae, cît şi Î.P.S. Antonie Plămădeală. Termenul misticism s-a acreditat în afara Bisericii, însemnând o experienţă spirituală de obicei contrafăcută, iralională, dezechilibrată. In teologie, se foloseşte specificarea de fals misticism pentru a se ocoli confuzia cu viaţa mistică autentică trăită prin Sfintele Taine şi prin celelalte rânduieli ale Bisericii. 6 În Ortodoxie, creşterea spirituală a omului spre măsura bărbatului desăvârşit - Iisus Hristos - nu se săvârşeşte doar prin puterile omeneşti limitate, ci printr-o neîncetată sinergie (conlucrare) între nevoinla omului şi harul dumnezeiesc. 7 Î.P.S. Antonie Plămădeală, Falsul misticism. Încercare de tipologie, în volumul Tradilie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Colectia Axios, Editura Pronostic, Bucureşti,1995. p. 326. 8 Preot prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 252. 


4 
                                                          
b) Alte cauze sunt cele patologice, bolile şi deranjamentele psihice, care produc şi alimentează deseori falsul misticism. Unele tulburări şi stări de boală se datorează multora dintre aşanumitele viziuni şi comunicări cu fiinţe din alte lumi. „Ele sunt susţinute însăşi de o frământare religioasă în cei ce le produc, ca şi în cei care le acceptă, spre deosebire de manifestările ocultismului, care sunt lipsite de o frământare religioasă, deşi sunt însoţite şi ele de un fior al întâlnirii cu nevăzutul. Dar, dacă privim atent, observăm că şi frământarea religioasă la subiectele producătoare de false viziuni este bolnăvicioasă."9 c) Între cauzele morale ale evlaviei false amintim ignoranţa, lăcomia şi prezumţia (închipuirea de sine). Deseori azi, mentalitatea magică, lăcomia şi prezumţia se întâlnesc în unul şi acelaşi impostor, care, exploatând ignoranţa creştinilor, devine promotorul pe scară largă al unor experienţe şi fenomene paranormale10. Însă „formele epidemice ale falsului misticism sunt un semn trist de înapoiere religioasă generală şi un certificat ruşinos pentru păstorii sufleteşti ai unui popor. (...) Neştiinţa este, aşa cum spunea Sfântul Marcu Ascetul, maica tuturor relelor. Ea este unul dintre cei trei uriaşi puternici ai diavolului (alături de uitare şi nepăsare), sub ocrotirea cărora se furişează toate patimile în suflet. De aceea, omul are datoria să lupte necontenit pentru alungarea din sine a neştiinţei. (...) La adăpostul ignoranţei se instalează în suflet şi falsul misticism.”11 Din ignoranţă şi neştiinţa crasă a naturii şi legilor ei apare o gravă confuzie între lumea naturală şi cea supranaturală, depreciindu-le pe amândouă şi neapreciind niciodată raportul just dintre ele. Or, a pune intervenţiile supranaturale şi personale ale lui Dumnezeu în rând cu manifestările unei naturi impersonale înseamnă a uita că trebuie să trecem prin graniţa învierii cu Mântuitorul Hristos pentru a ne întâlni cu lumea supranaturală. Iar cine consideră obiecte şi lucrări ale naturii drept acţiuni ,divine" supranaturale, făcând o totală abstractie de relaţia sa şi a lumii cu Hristos, acela nu se ridică la Dumnezeu adevărat, Cel mai presus de natură, ci se închină la idoli şi, prin ei, la demoni. ,,Dar falsul misticism e alimentat nu numai de o ignoranţă de ordin intelectual, ci şi de o ignoranţă de ordin moral. Datorită acestei ignoranţe, credinciosul aşteaptă scăparea de anumite greutăti nu de la o îndreptare a vietii sale, ci de la miracole care îl dispensează de eforturi morale în vederea îndreptării vieţii sale. Asemenea miracole i se promit nu numai de vrăjitori, ci, din păcate, şi de unii păstori sufleteşti, care prezintă rugăciunea lor ca deplin eficace prin ea însăşi, fără să fie însoţită şi de rugăciunea şi îndreptarea morală a credincioşilor. (...) Rugăciunea îşi are totuşi rolul principal tocmai în faptul că se face piatră de hotar pentru o viaţă îndreptată sau susţine o astfel de viaţă. De aceea, e necesară şi rugăciunea credinciosului, nu numai a preotului, pentru scăparea de necazuri. Orice preot ar trebui, prin urmare, să facă ceea ce fac cei mai multi: să folosească prilejurile când credincioşii vin să-i ceară ajutorul pentru a scăpa de necazuri pentru a le da o învăţătură despre viaţa pe care trebuie să o ducă. Sfintii Părinti arată necontenit cum întreaga fericire şi mântuire a oamenilor depinde de virtutile lor. (...) Trebuie să judecăm lucrurile cu sinceritate şi să răspundem cinstit la întrebarea: în ce proporţie se află în credincioşii noştri preocuparea pentru Jertfa şi Învierea lui Hristos, pentru mântuirea prin împreuna-răstignire cu El faţă de patimi, faţă de omul păcatului şi al egoismului, cu preocuparea pentru scăparea din diferitele necazuri ale vietii prin tot felul de practici care nu au nici o legătură cu opera de răscumpărare a Domnului şi cu angajamentele morale care decurg din ea? Să recunoaştem că toţi avem o parte de vină pentru această situatie, dacă nu pentru promovarea pozitivă a acestor practici şi preocupări, semne ale necunoasterii înaltei esenţe a creştinismului, cel putin pentru putina noastră râvnă în opera de luminare a credincioşilor ! O a doua cauză morală, care creează fenomene de fals misticism, este lăcomia. Lăcomia sustine practicile vrăjitorilor12, dar o întâlnim, din păcate, şi la unii slujitori ai altarelor, care tolerează ignoranţa religioasă a credincioşilor, dându-se drept făcători de adevărate miracole. 

9 Ibidem, p. 257. 10 Vezi şi Partea a doua a lucrării de faţă. 11 Preot Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 263. 12 Şi ale altor ,prooroci" care se declară făcători de minuni (n.n.). 


5 
                                                          
Învăţarea credincioşilor că scăparea de necazuri depinde, în primul rând, de o viaţă de muncă şi seriozitate morală, nu convine nici acestor falşi păstori, (pentru că pierd rolul de fac-totum bine remunerat), nici credincioşilor (căci le pune povara unor îndatoriri de viaţă şi a unor responsabilităti al căror gust nu se capătă decât cu vremea, după o anumită creştere moralspirituală a omului). Predica stăruitoare, învăţarea, sfătuirea credincioşilor nu sunt însoţite sau urmate numaidecât de o monedă, ca hârtiuţa de la acatist. Şi se preferă moneda credinciosului în locul mântuirii lui. Astfel, credinciosul e lăsat în întuneric, în loc să fie luminat necontenit asupra însuşirilor lui Dumnezeu, asupra jertfei lui Hristos, asupra condiţiilor morale cu ajutorul cărora omul poate creşte în unirea cu Hristos şi se poate mântui. Fără multă greutate, creându-şi o faimă din interesele materiale, aceşti falşi păstori încep să creadă ei înşişi că au puteri miraculoase. Şi iată cum o a treia cauză morală care susţine falsul misticism este prezumţia ! Prezumţia este specifică oricărei mentalităţi magice. Căci, în vreme ce mentalitatea religioasă cere smerit ajutorul lui Dumnezeu, mentalitatea magică, necunoscând pe Dumnezeu ca Persoană liberă, ci crezând doar în forţe impersonale, deci lipsite de libertate, socoteşte că poate dispune de ele, deci îl face pe credincios să se creadă superior lor. Dar, în păcatul acesta cad uşor şi unii monahi. (...) Puterea lui Dumnezeu e cerută cu smerenie, rămânând ca Dumnezeu să o dea sau nu, după bunăvoinţa Lui. Cine se bizuie pe puterile supranaturale ca pe nişte puteri ce stau la dispoziţia lui se arată ca fiind stăpânit de o mentalitate vrăjitorească. Când vreun preot sau călugăr cere unei mame să-i adu că fotografia fiului dispărut şi când, după ce i se aduce şi priveşte la fotografie, declară pe un ton sigur «Ţi-l aduc !» se comportă nu ca un reprezentant al religiei, ci al magiei, adică se socoteşte nu slujitorul smerit al lui Dumnezeu, ci dispunătorul anumitor puteri obscure.”13 O dată cu invazia sectelor neoprotestante s-a extins şi la noi în ţară mentalitatea pasivismului moral ce-şi trage seva din teoria răscumpărării din protestantism: Mântuitorul Hristos a săvârşit totul pentru om, acesta neavând altceva de făcut decât să-L accepte formal ca Domn, fără nici o străduinţă c ătre sfinţenie. Dar în Ortodoxie Părintii insistă pe virtutea trezviei, care fereşte sufletul de încolăcirile duhului viclean şi-l ţine pe om cu mintea la Dumnezeu şi cu picioarele pe pământ. Toată viaţa morală a acestor „creştini14 este dominată, dacă nu şi de patimi grosolane, cel puţin de mândrie şi închipuire de sine. Sunt îmbătati de lăudăroşenie. Tocmai de aceea îi dispreţuiesc pe ceilalti care nu sunt ca ei şi în rugăciunea lor colcăie duhul necurat. Nelucrânduşi credinţa prin fapte bune faţă de semeni (deoarece le consideră inutile mântuirii), ei se refugiază într-o lume imaginară, considerându-se ,aleşi" şi mereu demni de mesaje şi intervenţii speciale ale lui Dumnezeu. Din cele prezentate până aici se poate observa clar „o oboseală, o lipsă de curaj în faţa vieţii, o teamă de viaţă, un refugiu în falsa mângâiere că Dumnezeu sau cine ştie ce forţă supranaturală face totul în locul omului. E a patra cauză a falsului misticism. E un alt aspect al stării nesănătoase pe care o sustine. (... ) Omul trebuie să îmbrăţişeze realitatea şi în ea să lucreze. E greşit să o lase pe aceasta în seama lui Dumnezeu, iar el să se refugieze fricos în lumea ireală a visurilor. Falsul misticism este în definitiv fuga de realitatea creată de Dumnezeu într-una visată de om, o fugă de realitatea prin care se ajunge la Dumnezeu în una care nu are nici o ieşire, nici un drum spre Dumnezeu.”15
2.2 Formele falsului misticism Formele falsului misticism sunt şi ele multe. Trăgându-şi puterea din izvoarele prezentate până acum, falsul misticism se ramifică totuşi în trei directii principale de manifestare. Le vom expune în continuare pe scurt, insistând asupra detaliilor doar acolo unde este nevoie. a) Domeniul ocultismului, al magiei şi al superstiţiei16, cu următoarele forme: practicile vrăjitoreşti, descântecele, ghicirile şi prezicerile (prin cuvânt, fie în stare de transă, fie pe baza interpretării unor semne şi a visurilor), considerarea unor zile, numere sau evenimente ca 

13 Preot prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 267-269. 14 Nu numai a sectanţilor, ci chiar şi a unora dintre cei care se declară “ortodocşi". 15 Preot prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 271-272. 16 Se prezintă ca o cale comodă, pentru că nu cere nici un efort moral, dar tocmai de aceea este o pantă pe care omul decade de la demnitatea de fiinţă liberă şi spirituală. 


6 
                                                          
norocoase, purtarea de talismane, astrologia, horoscopul, spiritismul, teozofia, bioenergia, radiestezia, parapsihologia. Dumnezeu a interzis sub grele ameninţări, aceste practici încă din Vechiul Testament17: ,,Să nu alergaţi la cei ce cheamă morţii, pe la vrăjitori să nu umblaţi şi să nu vă întinaţi cu ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru." (Levitic 19,31) ,,De se va ridica în mijlocul vostru un prooroc sau văzător de vise şi va face înaintea ta semn şi minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ti va zice atunci: să mergem după alţi dumnezei, pe care tu nu-i ştii şi să le slujim acelora, să nu asculţi cuvintele proorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise, că prin aceasta vă ispiteşte Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle de iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru. Domnului Dumnezeului vostru să-I urmati şi de El să vă temeti; să păziti poruncile lui şi glasul lui să-L ascultati; Lui să-I slujiţi şi de El să vă lipiţi. Iar pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l daţi morţii, pentru că v-a sfătuit să vă abateţi de la Domnul Dumnezeul vostru, Cel ce v-a scos din pământul Egiptului şi v-a izbăvit din calea robiei, dorind să te abată de la calea pe care ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să mergi; pierde dar răul din mijlocul tău." (Deuteronom 13,1-5) Întâlnim şi astăzi aceste practici demonice (poate chiar mai rafinate ca prezentare) amestecate deseori cu unele practici necanonice18, pe care toti impostorii şi proorocii diavolului le fac publice prin mijloace de comunicare în masă. Sesizăm astfel o ofensivă susţinută a demonismului şi a păgânismului care asaltează azi, mai mult ca oricând, spiritualitatea creştină (în general) şi cea românească (în special). Fel de fel de vrăjitori, de ghicitori şi de prezicători sau de posedati ai unor „puteri paranormale" îşi oferă serviciile pentru a dezlega farmece19, blesteme20, drumuri21 şi cununii22, pentru a descoperi autorii unor furturi, pentru a prezice viitorul23, pentru a-i ajuta pe oameni să iasă rapid din încurcături financiare sau de sănătate şi pentru multe alte ,rezolvări" ale problemelor familiale şi sociale. 

17 Vezi şi 2 Paralipomena 33, 1-6, unde sunt arătate păcatele apostaziei lui Manase: idolatrie, magie, fermecătorie, vrăjitorie, chemarea duhurilor morrilor. 18 Vezi şi Capitolul 5 al prezentei lucrări. 19 După ce le spun oamenilor că au asemenea ,făcături " necurate, şarlatanii se şi oferă să-i ajute să iasă din starea disperată pe care le-au inoculat-o prin sugestie. Deseori, sugestia vrăjitorului rămâne fixată în mintea omului vreme îndelungată, întreţinându-i acestuia o stare de frică aproape paralizantă, o dependentă aproape psihotică de vrăjitor. Apare şi aici interventia nevăzută a duhurilor rele, care-i domină atât pe vrăjitor, cât şi pe clienţii lui. 20 Orice om care săvârşeşte păcatul cade sub blestemul lui Dumnezeu (ca şi Adam) şi sub farmecele diavolului. De aceea este nevoie de o purificare morală, de un efort fizic şi spiritual pentru ca omul să iasă de sub dominaţia păcatului. Vrăjitorii vorbesc oamenilor de nişte blesteme omeneşti care îi apasă, dar nu le spun nimic de blestemul păcatelor proprii. Astfel, ei deturnează atentia omului de la relatia lui cu Dumnezeu la orizontala lumii acesteia. Or, pentru a ieşi de sub blestemul păcatelor este nevoie de Spovedanie la preot, de rugăciune şi de împlinirea canonului cuvenit pentru îndreptare. 21 După spusele acestor speculanti, dacă cineva ,are drumurile legate" în viaţă înseamnă că „nimic nu i se leagă", deoarece altii i-au făcut vrăji, iar el trebuie să scape de ele tot printr-un apel la vrăjitorie. Se vede şi aici tendinta de evitare a îndreptării morale a vieţii. Or, pentru păcatele noastre ne îngăduie Dumnezeu tot felul de încercări şi obstacole în viată, ca prin ele să ne oprească de pe calea pierzării şi să ne aducă pe calea mântuirii. 22 „A dezlega cununiile" cuiva înseamnă, în întelesul total deformat al vrăjitoriei, a ajuta pe cineva să iasă de sub „legătura" unor farmece sau vrăji făcute de altii şi să se (re)căsătorească mai repede. Unii tineri, după ce divortează (neştiind că divorţul nu e o soluţie, ci un eşec), caută să fie dezlegată legătura Cununiei lor de la Biserică prin vrăjitorie (numai ideea este în sine o gravă abatere, darămite practica !). Fetele sunt cel mai adesea victimele acestor impostori, ele alunecând rapid într-o stare de frică şi deznădejde, motiv pentru care umblă disperate din vrăjitoare în vrăjitoare. Or, înţelesul creştin real al dezlegării cununiilor este slujba de binecuvântare a tinerilor căsătoripi, care se săvârşeşte în a opta zi de la Cununia lor. În unele părti ale ţării, la nuntă, mirii îşi pun pe cap cununii (coroniţe) din flori, flori ce simbolizează fecioria lor şi prospetimea noi familii. Aceste cununii sunt purtate de tineri până în a opta zi de la nunta lor, când merg la biserică şi preotul li le desface de pe cap, citindu-le rugăciunile de binecuvântare. Observăm cum diavolul a reuşit să devieze în mintea omului de azi sensul creştin adevărat al „dezlegării cununiilor" spre un înteles total pervertit şi opus. 23 Unii prezicători folosesc metode „consacrate" de ghicit ("în cărţi, în bobi, în palmă, în cafea, în vise etc.), alţii le deschid cartea (vezi capitolul cu practici necanonice), alţii intră într-o transă din care „le spun totul". Oricum, sunt şi acestea o sugestionare a “clientului" şi o înşelare a lui. 


7 
                                                          
Circulă şi azi printre credincioşi încă multe superstitii şi idei fixe, care duc oamenii la mari confuzii şi buimăceli în credinţă. Exemplificăm câteva dintre ele: 1) legate de existenţa predestinatiei (soarta), a horoscopului sau zodiacului, care ar dicta implacabil viitorul şi viaţa omului24; 2) legate de unele zile25 (că marti sunt trei ceasuri rele), numere26 (că 13 aduce ghinion) sau evenimente (că dacă te întorci din drum sau vezi un preot27 sau îti taie o pisică neagră calea îti va merge rău, că dacă auzi o cucuvea cântând va muri cineva, că dacă treci pragul casei cu piciorul stâng sau dacă ,te mănâncă nasul" nu vei reuşi în ce vei face etc.), considerate aducătoare de pagubă28; 3) legate de unele obiecte care, atunci când sunt păstrate, ,poartă noroc"29. Explicitarea bolilor trupului pe baza filosofiilor orientale, ca fiind cauzate de „dezechilibre şi gâtuiri ale circulatiei energiilor yin şi yang" sau pe baza speculaţiilor radiesteziste ca fiind produsul influenţei unor „interferenţe malefice ale energiilor cosmice şi telurice" nu are nimic comun cu Adevărul, deoarece omul nu este la discreţia energiilor cosmice impersonale care-i strivesc existenţa şi libertatea, ci este persoană infinit superioară lumii neraţionale. Iar a susţine predestinaţia cosmică dictată de stele (cum susţine astrologia, cu variaţiunile ei pe aceeaşi temă - zodiacul şi horoscopul) este o gravă erezie întrucât: a) îl face pe om inferior lumii neraţionale, care-i anihilează orice tendinţă de libertate, şi b) omul nu ar mai avea răspunderea păcatului, deoarece stelele i-au impus cu necesitate să facă totul30. Este departe de cei care practică şi promovează formele de spiritism şi parapsihologie intenţia de a-L chema pe Dumnezeu cel Adevărat în ajutor. Dată fiind prezenţa în doctrina acestora a multor erezii (contrare învăţăturii lui Iisus Hristos şi a Bisericii Ortodoxe) şi superstiţii, este limpede că ei nu lucrează cu Dumnezeu cel viu, ci cu un ,dumnezeu" care i-a şi inspirat în învăţătura lor pierzătoare de suflet şi îi şi ajută în „lucrătura" lor. De aceea, pentru a fi credibili în faţa oamenilor care mai ştiu ceva despre Dumnezeu, aceşti prooroci ai satanei se îmbracă în „haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori" (Matei 7.5), afişându-şi ,,credinţa" prin icoane pe pereţi, prin diverse rugăciuni spuse la începutul şedinţei şi chiar prin sfătuirea clienţilor de a merge mai întâi la Biserică, pentru ca „tratamentul" să aibă efect deplin31. Diavolul, invocat prin diverse practici şi mantre32 rostite de ei într-o atmosferă hipnotică, nu întârzie nici el să-şi facă simţită prezenţa şi acţiunea. Deseori, însuşi „proorocul" intră în extaz sau în33 transă, inducându-le prin sugestie aceeaşi iluzie şi stare psihică şi celor care-i suportă „tratamentul spiritist". Cu toate că unii dintre cei care-l consultă simt o aparenţă de bine şi chiar îi mulţumesc 

24 De aceea multi consultă horoscopul zilei sau prezicătorul, pentru a şti de ce să se ferească sau ce să facă. Este şi aici o formă de manipulare psihică a maselor prin sugestie şi autosugestie. 25 Toate zilele sunt create de Dumnezeu şi sunt sub pronia Lui. Este o gravă eroare considerarea că ziua de marti e ,,mai putin bună" decât celelalte. Iar diavolul şi propria lor ignorantă îi pot tine pe oameni chiar toată viata într-o asemenea stare de rătăcire şi frică. O altă greşeală este aceea că pe acatistele date vineri şi duminică la biserică oamenii se roagă ca unei persoane „la sfânta zi de azi", în loc să se adreseze lui Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul timpului. 26 Dintr-un asemenea fixism s-a născut ideea că unele numere sunt mai ,norocoase" decât altele. Găsim şi în unele ,,retete duhovniceşti" asemenea cifre magice ataşate lumânărilor, picăturilor de ulei sfinţit şi bucăţelelor de anafură, cifre care neapărat trebuie să fie respectate, fiind mai importante decât însuşi actul de cult, care trebuie săvârşit cu sfială, cu credinţă şi cu dragoste. 27 Vedeţi ce pervertire a întâlnirii cu preotul ? Or, preotul, care e trimisul lui Dumnezeu, aduce prin prezenţa şi binecuvântarea lui prezenţa şi binecuvântarea lui Dumnezeu. 28 Tocmai pentru a preveni o eventuală întâmplare rea unii “bat în lemn" (altă superstiţie destul de răspândită). 29 În vechime, aceste obiecte erau idolii, amuletele, fetişii, medalioanele unor zei etc. Azi, ceea ce e foarte grav, unii cred că şi iconiţele şi cărticelele religioase de buzunar au aceeaşi folosinţă. Nu mai văd în ele sensul de a-i ajuta spre o relaţie personală de rugăciune şi iubire către Dumnezeu, ci socotesc că simpla lor prezenţă în buzunar îi scuteşte de orice demers moral şi duhovnicesc. 30 În acest caz, vina păcatului este aruncată chiar asupra lui Dumnezeu, Cel ce a creat stelele şi mişcarea lor. Aici se vede inspiraţia şi intenţia diavolului care-L urăşte pe Dumnezeu şi vrea ca şi oamenii să-1 urmeze. 31 Mulţi bioenergeticieni şi radiestezişti fac aşa. 32 Cuvinte a căror repetare se consideră că provoacă imediat un efect sigur. 33 La multi se poate distinge clar fenomenul posesiei demonice datorită unor mişcări rapide şi unor cuvinte necontrolate. Asemenea transă o trăiesc şi sectanrii penticostali când „vorbesc în limbi" inexistente şi fără nici un folos. 


8 
                                                          
„proorocului" pentru aceasta, totuşi succesul aparţine diavolului care urmăreşte pierderea sufletelor prin erezii şi prin patimi, chiar în ciuda unui folos trupesc al omului consultat. Iată ce zice Însuşi Mântuitorul Hristos referitor la asemenea prooroci: ,,Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni si nu în numele Tău minuni multe am făcut ? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea." (Matei 7.22-23) Profeţiile, semnele şi minunile ,paranormale" săvârşite de aceşti înşelători se pot explica prin aceea că ei folosesc conjugat mai multe metode: frauda (trucajul, scamatoria), sugestia şi iluzia colectivă şi chiar conlucrarea directă cu diavolul34. „Este un păcat grav pentru un creştin, fiu al Bisericii şi al lui Hristos, să creadă că Dumnezeu are nevoie, pentru a Se descoperi oamenilor, de mesageri care ciocănesc în pereţi şi în mobile, fac să danseze mesele şi să alerge paharele sau se pretează la cele mai ridicole şi uneori, dezgustătoare exhibiţii. Nu numai doctrina revelată, dar şi cel mai elementar bun-simţ respinge astfel de lucruri.”35 b) Domeniul patologicului, cu forme mai uşoare sau mai puţin grave de manifestare, cu tendinte de extindere mai mult sau mai puţin accentuate. Boala psihică, fie moştenită genetic, fie instalată prin educaţie (teroare în familie ori răsfăţ), fie dezlăntuită în urma unor şocuri emoţionale (bucurii euforice, crize sentimentale, rateuri în viaţă), generează în imaginatia omului unele idei fixe, obsesii, halucinatii şi viziuni mai mult sau mai puţin religioase. Caracteristică psihopatologiei este prezenţa halucinaţiilor, a vedeniilor cu conţinut fantastic. „Dar, falsul misticism se întreţine nu numai prin halucinatii, ci şi prin iluzii. La halucinatie este mai întâi ideea, reprezentarea mintală, apoi senzatia, sau imaginea cu apărenţă de realitate. La iluzie este întâi o senzaţie reală şi apoi o idee, o reprezentare falsă despre ea, o interpretare greşită a ei. Dacă halucinaţia este mai ales, apanajul celor bolnavi, iluzia nu presupune numaidecât o boaIă."36 Ea apare în general acolo unde este o percepţie superficială a realitătii şi a vieţii religioase, o confuzie şi o ignoranţă propice răspândirii falsului misticism. Totuşi, în unele forme patologice de fals misticism un rol important în întreţinerea acestei atitudini îl deţine folosirea substanţelor halucinogene (băuturi, droguri) şi a muzicii (psihedelice), prin care „misticii" îşi provoacă rapid şi-şi întreţin vedeniile şi extazurile. Cu toate că unii mistici psihopati îşi cunosc şi recunosc starea de boală37, sunt printre ei şi unii care devin de bunăvoie înşelători ai bunei credinţe a oamenilor, promovându-şi în public, cu mare avânt, „profeţiile apocaliptice”38. c) Domeniul ignoranţei şi al relei credinţe, cu nenumăratele lui expresii, atât la nivel individual, cât şi social. Ca o consecinţă firească a secularizării globale, tot mai mulţi oameni se complac într-o 

34 Unii vrăjitori sunt efectiv vânduţi diavolului, care îi ajută din plin la realizarea scopurilor propuse în şedinţa de vrăjitorie. 35 Diac. prof. Emilian Vasilescu, Spiritismul. O primejdie religioasă, morală şi socială, în revista ,Studii Teologice", nr. 7-9,1953, p. 467. 36 Preot prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 262. 37 Deseori, boala psihică se instalează într-un om împătimit, ca urmare a păcatelor personale sau ale părinţilor, păcate repetate până la stadiul de „a doua natură". Degenerarea psihică şi fizică ce o produc patimile, cumulată cu şocurile emoţionale, poate fi cauza multor devieri mistice de natură patologică. Unii dintre aceşti oameni bolnavi sunt conştienţi de păcatele lor şi luptă cu ele, încercând să riposteze la obsesiile ce le revin din subconştient şi la sugestiile înfricoşătoare ale diavolului, căruia nu-i convine să piardă pe cineva de client. Aici se poate vedea răutatea şi viclenia duhurilor rele care “vatămă şi schimbă mintea omenească" (Molitva a patra a Sfântului loan Gură de Aur, vezi în Aghiazmatar). 38 Ca în cazul „profeţilor" Hâncu şi Istrate, cei care au creat o mare panică între oameni tot proorocind cutremure din 2000 încoace. Sectantii sunt dominari şi ei de aceeaşi teroare a sfârşitului cu care îi molipsesc şi pe prozelilii lor. Ei sunt mai degrabă făcători de tulburare decât făcători de pace. lar cei ce fac yoga spun că prin anii 2100 un asteroid uriaş va lovi Pământul şi va provoca un adevărat dezastru cosmic, motiv pentru care ei se mobilizează într-o acriune colectivă de respingere a asteroidului, aşezându-se toţi la fiecare 3 ore cu fala şi cu palma dreaptă întinsă spre nord. E într-adevăr ridicol. De ce nu se roagă la Dumnezeu, Cel ce are toată puterea în cer şi pe pământ, şi se amăgesc cu ideea că ar putea rezolva ei singuri problema (care, real, nici nu există) ? Din mândrie, bineînţeles. Însă tema cataclismelor apocaliptice este reluată obsesiv şi în filmele americane, unde sfârşitul iminent al omenirii este evitat prin intervenţia ,,minunată" a unor supereroi, salvatori ai Pământului. 


9 
                                                          
stare „căldicică", fără nici o angajare susţinută în viaţa morală şi raţională. E mult mai comod să împlineşti formal şi exterior nişte rituri de cult decât să te străduieşti să întelegi şi să trăieşti curat credinţa ortodoxă. De aceea, foarte multi impostori, mânati de rea-credinţă, propun azi o serie de „,reţete sigure", care în mod automat îl pun pe omul credul într-o bună relaţie cu Dumnezeu sau îi rezolvă imediat toate problemele39 Deseori azi, aceste tendinţe de fals misticism sunt atât de amestecate, încât este foarte greu să le distingi originile şi scopurile după care se desfăşoară în societate, mai ales când în spatele multor mişcări de degenerare religioasă40 sunt şi cercuri politice internaţionale anticreştine41 Pe baza premiselor expuse mai înainte, se profilează pe plan mondial o altă formă a falsului misticism, o formă cosmopolitistă, o revigorare şi o integrare globalizantă a tuturor „spiritualitătilor" păgâne (traditionale, orientale şi occidentale) în felurite sincretisme filosoficoreligioase, care exaltă mândria antropocentrică şi spectacolul. Într-adevăr, este o mare performanţă s ă aduni în aceeaşi „nouă spiritualitate” rationalismul sufocant şi sentimentalismul nebulos, activismul social şi imoralitatea, umanismul ateu şi panteismul dezumanizant, reunind teorii doctrinare contradictorii într-o sinteză care se propune treptat lumii ca „religia viitorului", ca „religia" cea fără Dumnezeu a unei noi ere mondiale. Aceasta este, de fapt, perspectiva tristă a unei lumi tot mai secularizate, tot mai descreştinate: instalarea urâciunii pustiirii în locul cel sfânt. Or, Ortodoxia are de spus un cuvânt greu la această grea cumpănă a istoriei, ea fiind singura cale de mântuire şi de unire a oamenilor cu Dumnezeu prin Mântuitorul Iisus Hrisfos, Capul şi Mirele Bisericii. 

3 Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti42 Promotorii unor învăţături şi practici noi, exponenti ai falsului misticism, străini de Tradiţia şi de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt adesea oameni nelămuriti în probleme de morală, de credinţă şi de viaţă bisericească. Alteori însă ei sunt de-a dreptul impostori, care folosesc minciuna ca metodă de îmbogăţire materială şi de alterare a bunei credinţe a oamenilor cu care vin în legătură43
3.1 Tipul patologic Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu" şi „vedenii de sus", prin care îşi alimentează mândria cu învestirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagă. Între aceşti autointitulaţi „prooroci", unii sunt psihopaţi confirmaţi de ştiinţa medicală, iar tratarea lor necesită şi o intervenţie clinică (tratament, internare în spital). Alţii însă, a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice, cucerindu-şi adepţii prin convingerea puternică în ceea ce spun, convingere susţinută şi prin manifestări exterioare agresive, uneori chiar ridicole şi prin „retete" proprii de spiritualitate. 

39 Conştient sau nu, şi sectanrii neoprotestanli se numără printre aceştia. 40 Ca, de exemplu, mişcarea sincretistă New Age, care amestecă rătăcirile păgâne cu învăţăturile creştine, diluând şi relativizând Adevărul Revelaţiei dumnezeieşti. 41 Nu este nevoie să mai spunem că Masoneria are obiective clar anticreştine, sprijinind şcoli şi iniţiind adevărate curente de manipulare psihică prin hipnoză şi sugestie în masă. Scopul acestora este scopul diavolului: abaterea de la calea mântuirii prin Iisus Hristos şi pierzania oamenilor. 42 Clasificarea prezentată mai jos este rezumată din lucrarea Î.P.S. Antonie Plămădeală, op. cit., sq. pp. 345-355. Noi ne vom ocupa în continuare numai de devierile mistice şi practice prezente în “evlavia” pe care unii şi-o declară drept ortodoxă, deşi ele sunt valabile şi pentru alrii. 43 În general, proorocii mincinoşi aduc cu ei o serie de erezii doctrinare şi de practici cu care se manifestă în public. De exemplu, cei cu iz oriental aduc cu ei teoriile eretice ale predestinariei şi reîncarnării, teorii nelipsite din suportul doctrinar al celor care se ocupă cu yoga, astrologia, bioenergia, radiestezia, parapsihologia etc.; pentru toţi aceşti oameni rătăciţi există încă şansa şi calea revenirii în sânul Bisericii: lepădarea definitivă de diavol (şi de toate lucrurile lui) şi unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi virtutile creştin. 


10 
                                                          
Totdeauna se dau pe sine drept mari personalităţi44 şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de grandoare). Au adesea „vedenii în duh" sau „convorbiri cu îngeri", despre a căror importanţă nu se consultă niciodată cu Biserica şi pe care niciodată nu le raportează la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care comunică le dau un fel de autonomie în cele spirituale, întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi astfel încât ajung să se propovăduiască pe ei înşişi şi nu pe Dumnezeu45. Unii ca acestia nu cunosc nimic despre smerenia adevărată, despre dreapta socotinţă, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin dreptmăritor. Toţi aceşti „prooroci", având „comunicări directe cu Dumnezeu", se cred mai presus chiar şi de Sfânta Scriptură, pe care o folosesc ca să-şi argumenteze „misiunea", făcând de obicei, propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simţ şi omenia, provocând mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi şi aproape terorizându-i cu propriile lor obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l trăieşti la întâlnirea cu un om îmbunătătit, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevrati clar din umbră de duhurile viclene, care-i aruncă în excese şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii. 
3.2 Tipul primitiv, credulul Tipul primitiv, credulul, este omul sănătos la minte şi la trup, dar care din motive de neputinţă intelectuală este aproape totdeauna ignorant; deseori se mulţumeşte cu „lămuriri" strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui „prooroc" de tipul întâi. Totuşi se poate îndrepta mai uşor, se poate educa prin cateheză. În predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore, ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectare ad litteram a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărti şi cărticele apocrife (gen Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului, îndoielnica scriere Evanghelia după Toma etc.). De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure", care circulă între cei de o stare cu el. Credinciosul „primitiv" este robul formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară, riguroasă şi fără cârtire a acestor reţete devine atunci un act de magie. În fond, atentia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici, care prin ele însele pot oferi senzasia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Astfel, omul se poate desfigura treptat, reducându-şi demersul duhovnicesc doar la repetarea exteriorformală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti), fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăti morale, apărat de faptul că această împăcare e astfel sigură şi uşoară. Tipul primitiv, frecvent printre habotnici şi neinstruiti, printre sectanţii extremişti şi adepţii vechiului calendar la noi, nu-i poate afecta totuşi pe oamenii care au o cultură şi pregătire religioasă cât de mică şi obişnuitul bun-simţ românesc. El poate antrena însă multimi rămase încă la o mentalitate înapoiată şi poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece deturnează cu totul spiritul larg, înţelegător şi iubitor al Ortodoxiei. ,,Dacă tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemână."46 Deseori credincioşii cu cunoştinţe religioase reduse, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de sfinţi la tot pasul, incapabili să discearnă duhurile, îl ajută pe un astfel de ,propovăduitor" să ajungă „vedetă duhovnicească", mai ales dacă cel urcat în „top" e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de măsură a evlaviei. 

44 Mesageri, trimişi speciali, mediumi etc. 45 “Profeteasa" Vassula este un exemplu grăitor. Toate cărlile ei sunt pline de manifestările unui duh care are nevoie să se prezinte de fiecare dată şi care o încurajează, stimulându-i mândria. Toţi aceşti ”aleşi" ignoră voit sau nu mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: “Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos !" (2 Cor. 4,5). 46 Ibidem, p. 346. 


11 
                                                          
3.3 Impostorul Impostorul sau „misticul" mascat vine cu gândul precis de a induce în eroare asupra persoanei şi valorii sale, simulând sfinţenia pe care, de fapt, n-o poate realiza şi prin aceasta asemănânduse cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat. Impostorul şi făţarnicul, „lupi îmbrăcati în haine de oi" (Matei 7, 15), simulează şi, totodată, deformează (discreditează) conţinutul doctrinar al Ortodoxiei, urmărind intenţionat înşelarea bunei-credinte a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează în avânt şi în perseverenţă, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate, pe lângă interese materiale, ce nu sunt deloc de neglijat. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de a simula minuni, de a profeţi, impostorul face ,scamatorie" spirituală, dezbinând credinta şi derutând pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii şi al credincioşilor, ci doar pentru folosul propriu.47 Toate persoanele pseudoduhovniceşti care apar peste noapte, provocând şi promovând curente (mişcări) de evlavie falsă, se „recrutează", în general, prin imitaţie; cei care cad victime învăţăturilor şi practicilor unor asemenea prooroci mincinoşi fac dovada credulitătii şi a comodităţii (leneviei) lor duhovniceşti, a necunoaşterii elementare a dreptei credinţe, a Tradiţiei ortodoxe autentice şi a netrăirii ei. 4 Demascarea şi combaterea „falşilor mistici" Omul cu adevărat duhovnicesc nu-şi face şi nici nu încurajează la alţii reclama propriilor virtuti; ,,poziţia sigură în spiritualitatea ortodoxă este cea din smerenie; aceasta este, de fapt, criteriul ei absolut. Cei care au fost şi au rămas în smerenie au putut să se bucure de daruri duhovniceşti reale, au putut să le păstreze şi au putut folosi şi pe altii cu ele. Pe aceştia îi impune Însuşi Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi Care lucrează printr-înşii, Duh care respiră nevăzut şi discret prin toată lucrarea lor, iar sentimentele pe care le angajează în credincioşi nu cad sub cenzura îndoielii. Dacă un asemenea om are şi o vocaţie misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfăşurând-o progresiv, în timp, fără publicitate, fără ,,eu" la orice pas şi fără adunare de „partizani"48. De aceea, din momentul apariţiei unui nou ,,prooroc", se cuvine ca Biserica, prin preoţii şi învăţătorii ei, să-l cerceteze şi să-l caracterizeze în public imediat, după criteriile următoare: 1) în legătură cu persoana lui: dacă este sau nu sănătos la minte, smerit, evlavios, bun cunoscător al Ortodoxiei, lipsit de patimi; 2) în legătură cu mesajul lui: dacă nu e în contradicţie cu datele Revelatiei dumnezeieşti, dacă nu are contradicţii interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios şi limpede; 3) în legătură cu urmările prezente sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea şi propovăduirea lui. Biserica nu trebuie să tolereze sau să a ştepte maturizarea cazurilor de fals misticism; extinderea unor asemenea cazuri poate genera secte şi chiar erezii. Nu trebuie îngăduit (atenţie !) ca turma lui Hristos să fie dezbinată ! Primul lucru care trebuie făcut după identificarea falsului este contracararea lui cu toate mijloacele misionare pe care rânduiala bisericească le prescrie. Tratativele politicoase şi aşteptarea ca aceşti „prooroci" să dea singuri faliment nu sunt indicate, întrucât le prelungesc autorizaţia de a înşela. Dialogul şi cateheza cu cei căzuti în rătăcire sunt metodele principale pentru aducerea lor în perimetrul Ortodoxiei, metode trăite şi explicitate de Sfinţi. În general, întro formă de fals misticism, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se oferă noutatea, senzaţionalul, mirajul unor experienţe deosebite, accesul la unele „taine" descoperite doar câtorva „aleşi", aflarea unor profeţii si chiar exersarea unor „semne şi minuni paranormale". Aceste experienţe, precum vedem, nu intră în viaţa normală a unui bun creştin ortodox, luminat, care-şi păzeşte sufletul pe drumul lin şi drept al sfinţeniei. Ele, de fapt, nu sunt cuprinse în cele nouă 

47 Ibidem, sq. pp. 347-354. 48 Ibidem, p. 356. 


12 
                                                          
Fericiri ale Mântuitorului. 5 Unele practici necanonice Dacă în evlavia sănătoasă atenţia omului este centrată pe relaţia lui de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, pe preţuirea celuilalt prin smerirea de sine, în falsul misticism în centru nu mai e loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni, deoarece totul este ocupat de propria persoană închisă în sine49, suficientă sieşi, separată de semeni prin mândrie. Iubirea conştientă a lui Dumnezeu şi a semenilor e înlocuită, în consecinţă, şi în planul trăirii liturgice cu anumite practici şi „ritualuri de cult" noi şi nerecunoscute de întreaga Biserică. În Ortodoxie, toate rânduielile liturgice, fiind actualizări ale momentelor principale din istoria mântuirii noastre, sunt creatoare de smerenie şi de comuniune între oameni căci aduc credincioşilor conştienti harul Duhului Sfânt, harul Duhului Iubirii dumnezeieşti. În toate rânduielile de cult lucrează Însuşi Mântuitorul Hristos - izvorul harului - printr-un dialog iubitor şi raţional cu noi, şi ne angajează şi pe noi la iubire unii pentru alţii. De aceea, să fim clar înţeleşi că nu aprinsul mecanic a 9 lumânări sau acatistele date la 7 biserici simultan sau împlinirea strictă a pravilei de post şi rugăciune cu gura sau intrarea în vreo grupare de „elită duhovnicească" ne ajută automat la mântuire, ci păzirea poruncilor lui Hristos în Duhul întregii Biserici. Multi evită pe cât pot Taina Spovedaniei, canonul de pocăintă şi virtutile creştineşti absolut necesare mântuirii şi se îndreaptă şpre ,retete sigure" de genul „9 Masluri"50, „rugăciuni de 9 zile consecutive", descântece şi tratamente pe la tot felul de tigănci, prooroci, paranormali etc. Cu durere, sesizăm astăzi în Biserică o adevărată invazie a păgânismului prin mentalitatea magică, prezentă la tot mai mulţi credincioşi. Evitând intenţionat (din motive pur pământeşti) sau nu catehizarea credincioşilor în direcţia creşterii lor morale şi duhovniceşti, unii păstori sufleteşti acreditează şi întreţin o serie de practici necanonice, practici care, pe de o parte, le duc faima de mari „făcători de minuni", iar pe de altă parte ţin oamenii într-o stare de confuzie spirituală, ce degenerează treptat într-o mentalitate magic-fetişistă. „Prin practici de felul acesta nu se mai serveşte opera de educare şi spiritualizare a sufletelor prin religie, ci sub forme creştine se serveşte opera de scufundare a lor în imoralitate şi în întunericul si robia unor puteri obscure, care se dezlăniuie prin practici de sugestie şi de magie.”51

5.1 Exemple Poate unora dintre practicile enunţate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment (e mai mult o autosugestie), totuşi ele nu pot fi acceptate ca autentic bune, întrucât sunt fie riscante, fie deviante de la sensul lor real, fie chiar profanatoare ale Traditiei autentice. Unele dintre aceste practici sunt întretinute de către unii preoţi sau călugări, altele de creştini mireni, bineînţeles promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte. Unele sunt inovatii şi improvizatii liturgice52, sau deformări voite53 ale rânduielilor liturgice consacrate în Tradiţia Bisericii Ortodoxe, altele sunt de-a dreptul „reţete băbeşti", cu origini în vrăjitoria populară. 

Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi: - deschiderea cărtii (sau a Pravilei sau a Psaltirii sau a Sfintei Evanghelii, uneori la sfârşitul 

49 Şi în propriile interese pământeşti. 50 Mulţi cred că numărul 9 este mai important decât atentia lor la slujbă şi decât urcuşul lor moral absolut necesar. 51 Preot prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 267. 52 Vezi şi articolul Pr. prof. dr. Nicolae Necula, De ce este necesară şi obligatorie uniformizarea liturgică în Biserica Ortodoxă Română, în ,Vestitorul Ortodoxiei", nr. 225, 15 iunie 1999. 53 Toate putând fi denumite generic ,născociri popeşti", nu toate având însă aceeaşi gravitate. 


13 
                                                          
Sfântului Maslu) pentru a iscodi viitorul54, urmată de tâlcuirea fragmentului de text ce cade mai întâi sub ochii ,,credinciosului"55, care eventual a tinut trei zile de post negru56; - împărţirea de părticele (miride) luate de pe Sfântul Disc şi date ,credinciosului" cu mentiunea că „ele sunt mai mari în sfinţenie decât aghiazma şi anafura şi se iau după o zi de post total”57 (de unde inventia asta ?); - oficierea unor ,rugăciuni şi slujbe speciale" pentru cei care s-au sinucis58, pentru cei morţi în erezie, pentru pruncii avortati59, lucru neadmis de Biserică; - omiterea exorcismelor de la Botez; - săvârşirea, din comoditate, a Tainei Botezului numai prin stropire sau turnare60; - rebotezarea celor bolnavi de epilepsie sau a copiilor „pentru a se alunga răul din om şi casă" sau scoaterea copilului din casă printr-un geam spart, dându-i un alt nume61; - „botezul" mortilor62 sau al unor păpuşi sau cârpe pe 7 ianuarie în locul copiilor avortati careşi „primesc" un nume fictiv de Ion-Ioana (această invenţie este opera „babelor" care descântă şi ghicesc pe la ţară, invenţie preluată şi de unii „popi mincinoşi" care câştigă bine de pe urma ei); cei ce fac un lucru ca acesta sunt aspru mustraţi de către Biserică, prin Canonul 47 al Sfinţilor Apostoli, „ca unii ce-şi bat joc de crucea şi moartea Domnului"63 (practica aceasta este un adevărat sacrilegiu adus Tainei Botezului); - săvârşirea Spovedaniei în grup la adulti, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare, urmată chiar de Sfânta Împărtăşanie, fără nici un canon dat cuiva, deşi unii dintre ei nu s-au spovedit niciodată în viaţă64; - săvârşirea mărturisirii păcatelor în fata icoanei Mântuitorului, fără preot, acesta citind doar dezlegarea finală; - folosirea doar a epitrahilului la Proscomidie, la Botez sau la Spovedanie de către preotul duhovnic65 (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede ca fiind obligatorie 

54 Practică destul de răspândită şi încurajată chiar prin unele mănăstiri. Vezi un răspuns detaliat la Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înlelesul tuturor, Editura Europartner, 1996, Bucureşti, p. 175. 55 Sensul corect este “credulului“. 56 Vezi şi la Părintele Ilarion Argatu, Sfaturi duhovniceşti, p. 12 (material bătut la maşină, circulă printre credincioşi; acest material se găseşte publicat selectiv şi în “Porunca iubirii", revistă de spiritualitate creştin-ortodoxă, nr. 5, 6/1999 şi 1/2000, editată la Sibiu de Asociajia pentru isihasm). Practici eronate de felul acesta sunt promovate şi de Preot Alexandru Argatu, în Viata Arhimandritului Ilarion Argatu, Editura Plumb, Bacău, 2000. Sfaturile date în paginile 92-95 şi 120-125 întreţin în gândirea oamenilor ideea unei salvări automate, magice, doar prin respectarea cu stricteţe a regulilor exterioare ale unui canon. 57 Ibidem, p. 1. 58 Pentru alte detalii puteli consulta Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 269. 59 Părintele Ilarion Argatu, op. cit., pp. 9-11. Mai circulă pintre creştini un “Acatist de pocăintă" pentru femeile care au făcut avort. Şi prin această producţie specializată pe un singur păcat se poate ajunge la o repetirie mecanică, exterioară, care creează ideea că prin ea se pot ocoli căinţa inimii, înnoirea vietii în Hristos şi canoanele Bisericii. 60 Practica, din nefericire, este foarte răspândită în Ardeal. „Biserica Ortodoxă nu admite botezul prin turnare sau stropire practicat în bisericile catolice, în cele protestante sau la unele culte neoprotestante" (Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, p. 133). 61 Această batjocorire a Botezului înseamnă nu numai apostazia celor ce săvârşesc fapta respectivă, ci şi consacrarea acelei persoane bolnave diavolului odată cu renuntarea la acoperământul dumnezeiesc. Vezi şi la Preot Alexandru Argatu, Viaţa Arhimandritului Ilarion Argatu, p. 13. 62 „Nu se botează şi nici nu se săvârşeşte slujba de înmormântare pruncilor născuţi morţi sau care mor nebotezaţi." (Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, p. 126). 63 Canonu1 47 Apostolic, vezi în Aghiazmatar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,1998, p. 14. 64 Vezi la Preot Simeon Adrian, în Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Editura Pelerinul, Iaşi, 1998, p. 94. 65 Aceste greşeli şi abateri de la Tradilie arată ca sunt şi păstori sufleteşti care fac lucrul Domnului cu „nebăgare de seamă" (Ieremia 48, 10), atitudine care le demască un anume dispret faţă de orânduiala tipiconală stabilită de Sfinţii Părinti, dispreţ care se transmite prin imitaţie şi celor păstoriţi de ei. 


14 
                                                          
îmbrăcarea felonului, ca la orice Sfântă Taină)66; - împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă sau în agonie sau tocmai au murit (un adevărat sacrilegiu împotriva Sfântului Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos)67; - atingerea şi păstrarea (40 de zile) pe sub Sfânta Masă a unor fotografii, acte, haine şi obiecte ca „să se sfinţească”68; - păşirea cu Cinstitele Daruri peste oameni şi haine (lucru riscant pentru slujitor şi generator de dezordine între credincioşi)69; - atingerea capetelor credincioşilor cu Sfântul Potir de către preotul slujitor (din nou riscul e foarte mare) pentru „a li se ierta păcatelei70; - abuzul de pomeniri la Vohodul mare; - călcarea oamenilor cu picioarele pentru „a scoate diavolii din ei"; - citirea mai deasă (chiar de câteva ori pe zi) a Molitvelor Sfântului Vasile cel Mare şi a unor exorcisme apocrife (suspect este că în acestea se pomeneşte mai des numele vrăjmaşului decât al Mântuitorului, iar unii credincioşi evită Taina Spovedaniei)71; - miruirea fotografiilor72 pentru „a le merge bine" celor din fotografii; - împărtirea de tămâie sau cenuşă din cădelniţă pentru a fi consumate de credincioşi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident); - oficierea unor „slujbe speciale" de „dezlegat (şi spălat) cununiile şi vrăjile”73; - înmormântarea seacă (fără mort); - condensarea pentru aceeaşi persoană a 2 sau 3 slujbe de pomenire a mortilor într-un singur parastas; - deschiderea bisericii dimineaţa de către unii tineri şi tinere pentru grăbirea căsătoriei; - punerea busuiocului sub pernă fetei, ca să i se descopere ursitul în vis; - încurajarea unor forme de evlavie catolică: invocarea lui Anton de Padova, postul în ziua de marţi74 (chiar de 9 ori consecutiv) mai ales pentru măritişul fetelor, folosirea de statui şi tablouri religioase necanonice75; - acceptarea şi încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii şi vise profetice76 şi chiar 

66 Pr. prof. Liviu Streza, Păstrarea unităţii în săvârşirea cultului divin şi importanţa ei pentru unitatea Bisericii Ortodoxe Ro mâne. Combaterea inovaţiilor şi practicilor liturgice necanonice, în revista Mitropolia Ardealului, nr. 2, martie-aprilie 1989, p. 34. 67 Pr. Prof. Liviu Streza, op. cit., p. 35 68 „Păstrarea lucrurilor care nu au nici o legătură cu lucrarea sfântă care se săvârşeşte în altar este o impietate, un abuz şi o inovaţie liturgică. Altarul, fiind loc de sfinienie şi destinat pentru un anumit scop, nu poate fi depozit de obiecte personale ale credincioşilor." Binecuvântarea obiectelor se face prin slujbe specifice (ierurgii), şi nicidecum prin simpla lor păstrare în altar. Aceste exagerări şi abateri de la practica liturgică stabilită de Biserică “degenerează în practici care ne duc cu gândul mai mult la superstitie şi magie, de care răuvoitorii ne-au acuzat întotdeauna" (Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Traditie şi înnoire în slujba liturgică, pp. 58-59). 69 În unele biserici, unde se încurajează această practică, la Vohodul mare, în loc de a se păstra liniştea, atunci începe o forfotă necuviincioasă şi tulburătoare. 70 Nu se cuvine a întreţine o asemenea atitudine magică ce ocoleşte Spovedania şi exersarea în virtuţile creştine. 71 „Să nu uităm un lucru ! Pentru înlăturarea răului din existenta fiecăruia dintre noi nu este suficientă simpla citire a Molitvelor, ca o citire magică, ci şi dorinta noastră de a ne elibera de păcat, sub orice formă" (Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, p. 193). 72 Practică magică scornită de unele „babe", dar încurajată şi de câţiva clerici. 73 Aceste practici ca: trecerea rochiei de mireasă prin cununii sau punerea ambelor cununii pe cap însotite de o formulă improvizată de dezlegare universală sunt tot născociri ale unor preoţi (interesaţi nu de mântuirea credincioşilor şi de luminarea lor), născociri ce tin de magie şi de vrăjitorie populară, după o ,,semnificatie" numai de ei ştiută. 74 Un răspuns clar împotriva acestor practici dă Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Traditie şi înnoire în slujba liturgică, p. 109. 75 Pe lângă multe icoane şi tablouri necanonice, mai circulă printre creştini ,adevăratul chip al lui Iisus", un tablou (modificat pe calculator după fotografia de pe ,giulgiul' din Torino) care propuse implicit lumii de azi tocmai înlăturarea icoanelor. În plus, acest tablou este folosit chiar şi de „yoghinii creştini" în „meditaţiile" lor. 76 Ca în cazurile Maglavit, Noul Ierusalim-Pucioasa, Vladimireşti, Cocoş, Ioneşti, Parepa, Videle, Letca Nouă, Arad, Medjugorje, 


15 
                                                                                                                                                                                                                   
recomandarea pelerinajelor în locuri „speciale"; - acreditarea în biserică a grupărilor de elită religioasă77; - acceptarea şi încurajarea doctrinelor sincretisme şi practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, parapsihologie, masonerie, astrologie, zodiace, ghicit; - promovarea unor învăţături şi practici noi legate de isihasm străine de tradiţia filocalică şi chiar profanatoare a ei; aceste noi ,proceduri" de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale78; Aşa cum precizam, alteori practicile necanonice reproduc reţete de-a dreptul băbeşti: - folosirea şi purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii Domnului, Epistolia şi Talismanul Domnului, Evanghelia după Toma ş.a.; - punerea de bani în cristelniţă (chipurile ca să aibă noul-născut spor la bani); - tinerea în mână a mai multor lumânări la Sfânta Împărtăşanie (chipurile pentru cei morţi neîmpărtăşiti); - dăruirea unui cocoş preotului slujitor în noaptea de Înviere (chipurile pentru cei morti „nespovediţi, neîmpărtăşiţi, fără lumânare"); - aprinderea a 7, 9, 12, 33 de lumânări în formă de cruce şi lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert de lumânare de fiecare dată), separate prin câte 10 mătănii, ultima repriză, obligatorie, fiind la ora 12 noaptea79, chipurile pentru îndeplinirea dorinţelor (de parcă Dumnezeu ar fi obligat să-ţi îndeplinească dorinţa în urma acestui ritual fixist); - săvârşirea unor „rugăciuni de blestem" (nu de îmblânzire) a duşmanilor, uneori tinând o lumânare cu flacăra în jos; - darea în aceeaşi dimineaţă, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii80; - folosirea unor obiecte bisericesti sau a unor părti din ele în practicile vrăjitoreşti ş.a. 

5.2 Observatii Asupra acestor practici necanonice (ca şi a altora de acelaşi gen) merită să facem câteva observaţii: 1) Toate aceste practici sunt aşa-zise „traditii” locale, variind mult de la un mediu (citadin sau sătesc, intelectual ori ignorant) la altul, unele sunt foarte noi, neacceptate, ba chiar condamnate de Sfântul Sinod81 (încă din 1952) şi chiar de toti creştinii cu discernământ. 2) În general, ele au răspândire între oamenii creduli, neinstruiţi, grupati de obicei în jurul unui om - initiatorul „tradiţiei" - care este ajutat de un „colegiu" (aceştia îi asigură „capului" publicitatea şi promovarea învăţăturilor şi practicilor inventate-de el). 3) De obicei iniţiatorii sunt bărbaţi care-şi iau „libertătile" şi prestanţa de a inova mai uşor (cad mai uşor pradă duhului rău care le oferă calitatea de „întelepti", „mentori", „prooroci"). 4) Femeile sunt preponderent atrase de asemenea „tradiţii" noi pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu traditia autentică a Bisericii Ortodoxe; ele aparţin tipului ignorantilor şi primitivilor în credinţă. 5) În cazul în care initiatorul e preot hirotonit sau mai ales călugăr (şi eventual într-o 

Lourdes; vezi detalii la Preot Simeon Adrian, op. cit., p. 123. 77 Ca în cazurile „lucrării" lui Taica Părintele Visarion Iugulescu sau a turmei Sfântului Ilie, unde toţi membrii se cred mai buni ca ceilalli creştini; vezi la Preot Simeon Adrian, op. cit., pp. 60- 73. 78 Ca cele propuse de Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Vasile Andru – “oratio mentis"; vezi şi la Preot Simeon Adrian, op. cit., p. 56. 79 Vezi şi la Părintele Ilarion Argatu, op. cit., p. 1. 80 În loc de a sta atent în biserică şi la slujbă, omul se risipeşte cu mintea pe stradă, epuizându-se fizic şi practic nefolosindu-se de nici o atmosferă de rugăciune de la bisericile pe la care trece. 81 Vezi şi în revista „ B.O.R"., nr. 6-8, din 1952, p. 432. 


16 
                                                          
mănăstire faimoasă), credibilitatea ,proorociilor" şi a practicilor scornite de el creşte între aderenţi, între viitoarele victime. 6) Totdeauna sunt forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât unul creştin, care reduc actul credinţei la forma exterioară şi la simplul ritual mecanic, magic. Cei care le practică alunecă în mândria că nu sunt ca ceilalti creştini, considerându-se mai „initiati" în credinţă. 7) Folosindu-se de unele tradiţii bisericeşti adevărate, „tradiţiile" necanonice le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de sminteală pentru intelectuali şi de înjosire a Ortodoxiei de către sectanţi. 8) Ele subminează unitatea liturgică şi de credinţă a întregii Biserici Ortodoxe Române, strecurând uneori învăţături eretice şi creând motive de dispută şi chiar de dezbinare atât între clerici, cât şi între credincioşi. 9) Cei care săvârşesc „exerciţiile" duhovniceşti expuse au impresia că, în mod automat, în viitor „le va merge sigur bine", creându-şi iluzii şi sperante desarte. 10) Cei care apelează la ele desconsideră Sfintele Taine, ierurgiile bisericeşti şi virtuţile creştine, dând întâietate practicilor acestora oculte, exagerând accesoriile şi pierzând din vedere esenţialul însuşi. 11) Principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că, din pricina păcatelor, Dumnezeu îngăduie încercările şi necazurile. De aceea şi diavolii îi poartă, pentru mândria lor, pe alte drumuri, numai pe drumul pocăintei nu. 12) Unii îşi reduc întreaga viaţă religioasă la un lanţ de asemenea practici necanonice, lanţ pe care-l străbat inconştient (cu discernământul adormit); au impresia că sunt pe calea mântuirii doar făcând aceste „exerciţii", permiţându-şi chiar fapte imorale uneori pentru îndeplinirea lor (de exemplu: multe femei se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap). 13) Cei ce devin dependenţi de aceste tehnici ajung obsedati de scrupulozitatea lor, pierzânduşi libertatea de fii prin har ai lui Dumnezeu. Treptat, încrâncenarea şi îngustimea gândirii lor pot avea urmări psiho-patologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic. 14) În continutul lor nu respiră duhul smereniei şx al iubirii de oameni; nici o tehnică în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire. Sunt „exercitii" individualiste şi reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării şi a individualismului credinţei. Această consecinţă este cea mai gravă, căci „din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci" (Matei 24.12) şi multi se vor abate de la adevărata credintă la forme de fals misticism, erezie, idolatrie păgână şi vrăjitorie. 15) Încurajarea mai mult sau mai putin tacită de către unii preoţi a unor asemenea forme de fals risticism şi practici necanonice este o dovadă de decădere moral-religioasă, pe care înşişi credincioşii n-o pot tolera multă vreme, iar descoperirea neadevărului din ele va însemna atunci şi o gravă deteriorare a încrederii lor în autoritatea preotului82 şi a religiei. Creştinismul, ca religie a Adevărului, nu are nevoie, ba e profund periculos, să fie sprijinit pe minciuni care se dezvăluie rând pe rând ca atare. 16) Toate aceste forme eronate de evlavie trebuie demascate, eliminate şi prevenite prin catehizarea credincioşilor în dreapta şi adevărata credinţă creştină, prin educarea unui discernământ minimal, care să le permită oamenilor observarea şi evitarea abuzurilor şi a exagerărilor „evlavioase". 6 Câteva sfaturi duhovniceşti Deşi pentru fiecare om în parte Dumnezeu are un plan distinct, o chemare şi o lucrare diferită, 

82 Un serios motiv de sminteală pentru credincioşi este comoditatea păstorului care nu-şi pune sufletul pentru oile săIe. De aici urmează şi alte două consecinţe grave pentru viala parohiei şi a Bisericii întregi: 1) înstrăinarea oamenilor smintiţi de comunitatea credincioşilor şi 2) scăderea unităţii de credinţă şi iubire între parohieni şi preot. De multe ori în mintea multora sminteala se poate generaliza asupra tuturor preoţilor, cum e cazul intelectualilor atei şi al celor deviaţi la secte. Or, preotul trebuie să fie un exemplu de viaţă sfântă şi de întelepciune, atât pentru credincioşi, cât şi pentru cei ce rătăcesc în afara Bisericii. 


17 
preotul, dorit de Dumnezeu mai înainte de a face lumea, nu trebuie să se mândrească de acest mare har (de mijlocitor pentru oameni), ci să se ostenească pentru a-l face bogat lucrător, înmulţind talanţii ce i s-au dăruit prin curăţirea de patimi şi de neştiinţă, prin jertfire de sine, prin catehizarea şi buna îndrumare a credincioşilor la o viaţă morală superioară - adevăratul izvor al fericirii şi vieţii veşnice. Exemplul personal al preotului stimulează şi pe credincioşi la o sporire în credinţă, în înţelegere şi în bunătate. Preotul, în calitate de apostol (trimis) al lui Dumnezeu, are obligatia de a fi exemplu de credinţă şi trăire creştină. El trebuie să lupte din răsputeri pentru sfinţirea propriei persoane şi să-şi pună viaţa pentru credincioşii încredinţaţi lui de Dumnezeu spre păstorire, spre călăuzire pe calea mântuirii. Altfel, de ce a ales această cale ? La hirotonia sa, în clipa punerii mâinilor episcopului pe capul său şi la pogorârea Duhului Sfânt asupra lui, tânărul aspirant la demnitatea preoţească trebuie să conştientizeze marea răspundere pe care şi-o asumă şi să ceară, ca de altfel la fiecare Epicleză ulterioară, înţelepciune, dragoste şi smerenie, daruri şi virtuţi dumnezeieşti, absolut necesare pastoraţiei autentice. În orice timp şi loc, preotul are datoria să-i înveţe pe credincioşi că fără împlinirea poruncilor dumnezeieşti viaţa lor religioasă nu este decât o amăgire. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, împlinirea poruncilor dumnezeieşti fiind izvorul tuturor bunătătilor. Credinciosul trebuie să înţeleagă rolul sacramental (sfinţitor) al virtuţilor şi valoarea ascetică a Sfintelor Taine, faptele bune pregătindu-l pe om şi actualizând energiile dumnezeieşti primite prin Sfintele Taine. Omul nu trebuie să stea nesimţitor, crezând că numai Dumnezeu „e obligat” să lucreze. Fără să facă bine altora omul nu se poate purifica de răutăţi, nu-şi poate depăşi egoismul şi micimea sufletească. Acest lucru îşi are începutul bun la Spovedanie, mărturisirea păcatelor reprezentând startul corect în urcuşul duhovnicesc. Fără aceasta omul rătăceşte încă în inchipuire de sine, în diverse forme ale inşelării vrăjmaşului. Unii merg la preot ca la un oracol, aşteptând ca preotul sau Dumnezeu să le rezolve instantaneu problemele. Dar şi mai grav este că unii preoţi chiar se cred învestiţi de sus cu darul clarviziunii, impresionându-i pe cei care vin la dânşii cu diagnostice scurte de genul: „Cutare ţi-a făcut farmece” sau „Aici e un blestem de până la al nouălea neam” sau „Sunt lucruri necurate la mijloc”, Urmate imediat de soluţia „Vii la 12 masluri consecutive, dai 7 acatiste la 7 mănăstiri, cumpără de la pangar 40 de lumânări pentru 40 de zile, mir, tămâie etc.” În aceste situaţii, „popa” nu se comportă ca un slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, ci ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, care caută să-şi mărească faima şi venitul prin astfel de intimidări. În loc să cerceteze viaţa trecută a oamenilor, explicându-le că necazurile şi încercările prin care trec n-au numai cauze exterioare şi inmuindu-le inima ca să se smerească şi să iubească pe Hristos şi pe semenii lor iertând tuturor şi nemaipăcătuind, un asemenea „popă” se foloseşte de autoritatea veşmântului preoţesc în interes personal. La Taina Spovedaniei, preotul are misiunea de a-l ajuta pe credincios să scoată la iveală nu numai păcatele, mizeriile şi răutăţile făcute ( să le vădească paguba vremelnică şi veşnică pe care o aduc omului ), ci mai ales frumuseţile interioare latente din fiecare om. De aceea, orice om trebuie primit cu delicateţe şi inţelegere, cu durere şi cu dragoste, ajutându-l să iasă din deznădejdea şi din scârba păcatului la lumina întâlnirii cu Dumnezeu cel Bun şi iubitor de oameni. Fiecare credincios trebuie treziţ la inţelegerea că Hristos S-a răstignit şi pentru el, că trebuie să ne răstignim şi noi faţă de păcat, pentru a învia şi a via impreună cu Hristos. Astfel, fiecare Spovedanie ar trebui să-l facă pe credincios conştient şi de bunătăţile lui interioare, care, cu cât sunt oferite mai mult şi mai dezinteresat altora, cu atât devin mai strălucitoare, deşi nu trebuie să se mândrească cineva pentru asta. De asemenea, preotul trebuie să ţină seama, pentru fiecare caz în parte, de împietrirea sau sfâşierea inimii penitentului, de consecinţele (exemplul rău, complicitatea altora) şi de gravitatea păcatului, şi să aplice epitimia cea mai potrivită. Canonul de rugăciune, post şi milostenie dat credinciosului penitent trebuie să-l ajute pe acesta să iasă din robia păcatelor, să urască păcatul cu toată grozăvia lui şi să-i stimuleze dorul după cele sfinte şi veşnice. Criteriul absolut pentru apropierea credinciosului de Sfânta Împărtăşanie nu trebuie să fie durata canonului (7 ani, un an, o lună) de oprire de la Sfintele Taine, ci intensitatea pocăinţei, a îndreptării, depăşirea egoismului propriu, invierea din propriul mormânt al patimilor, lucru dovedit şi printr-o lucrare 


18 
corespunzătoare de misiune creştină intre semeni. Un credincios care vine la Spovedanie, după ani buni de rătăcire morală, va intâmpina unele greutăţi în inţelegerea şi asumarea propriei condiţii de om păcătos şi bolnav, care are nevoie de vindecare. Canonul primit reprezintă tocmai acest tratament, de durată mai mare sau mai mică, tratament absolut necesar curăţirii de urâţeniile păcatelor. Canonul deci nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care şi penitentul trebuie să şi-l asume dacă vrea să se vindece si să se mântuiască. Cineva care a rătăcit ani de zile în păcate grele şi are pretenţii să se împărtăşească imediat, considerându-se vrednic de aceasta, va suferi şi mai mult după, dacă preotul duhovnic nu-i va cerne gândurile şi nu-i va elimina, in timp, mândria şi îndrăzneala (atât de păguboase pentru suflet) prin rânduirea unui canon adecvat, prin sfaturi, mustrări şi încurajări. Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase prin lacrimi şi nevoinţe, printr-un efort susţinut, conştient şi serios, altfel vindecarea omului şi viaţa lui religioasă nu sunt decât nişte iluzii, iar suferinţa (boala, neliniştea) omului va rămâne pe mai departe netratată. Iată ce cuvânt frumos de invăţătură scrie in Aghiazmatar, la sfârşitul rânduielii Slujbei Mărturisirii: „Pune, dar, de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să-ţi ajute; şi mai vârtos te păzeşte, ca să nu te intorci la greşelile ce le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele nici un folos nu aduc creştinilor, ci neputintă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osânda veşnică şi chinul iadului. Drept aceea, datori suntem toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să vieţuim, ca pururea să fim întăriţi cu harul lui Dumnezeu.” Viaţa religioasă a creştinului ortodox, preot (slujitor) sau credincios, trebuie să fie centrată pe Sfânta Liturghie şi nu pe alte pelerinaje, dezlegări sau rânduieli mai mult sau mai puţin improvizate. Rugăciunea comunitară a Sfintei Liturghii are rolul de a întări unirea cu Dumnezeu şi cu semenii. Cei care declară „eu cred in Dumnezeu, dar nu merg la biserică, nu merg la slujbă, nu cred în popi” sunt departe de credinţă, de Dumnezeu, de semeni. Această situare a lor in afara Bisericii şi a Liturghiei le demască mândria şi egoismul personal, răzvrătirea şi comoditatea care le împietresc sufletul. De asemenea, creştinul participant la slujbele bisericii nu trebuie să fie creştin doar duminica, doar când e în biserică (deşi nici aici nu-şi leapădă relele năravuri, ca de exemplu judecata şi bârfirea altora), ci toată viaţa. Eliminarea păcatelor din comportamentul cotidian trebuie considerată un proces permanent, o luptă continuă cu omul cel vechi (al păcatului) şi o afirmare a vieţii şi luminii lui Hristos. De exemplu, patima clevetirii trece neobservată, deşi ea este pricina multor necazuri, nelinişti şi supărări. Aproape toţi oamenii se consideră îndreptăţiţi să-i judece pe alţii, să-i vorbească de rău, să-i calomnieze cu îndârjire chiar, semănând şi cultivând otrava urii atât în sine, cât şi în ceilalti, răspândind astfel răutatea şi mizeria, în loc să biruiască răul cu binele. Dar, dacă cineva va încerca să postească de bârfă o săptămână (să nu mai vorbească pe nimeni de rău deloc), va putea înţelege cât de spurcată este această patimă şi câtă pace şi bucurie în suflet aduc tăcerea şi rugăciunea pentru alţii. Apoi mărind perioada nelucrării patimii, aceasta se dezrădăcinează, se usucă, nemaifiind alimentată, iar rugăciunea devine mai curată şi mai spornică. Şi aşa se pot elimina toate patimile, aşa mintea devine mai limpede, mai transparentă voii şi gândirii (înţelegerii) dumnezeieşti. Multă atenţie trebuie avută în cazul păcatelor legate de patima desfrânării, păcate atât de urâte şi de grave înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oameni habar nu au că fanteziile erotice promovate astăzi „fără prejudecăţi” de mass-media sunt păcate împotriva firii, iar canoanele Sfinţilor Părinţi referitoare la ele sunt foarte aspre. Omul trebuie conştientizat şi ajutat să iasă din răutatea şi degradareaîn care a căzut, înainte de a ajunge la alte răutăţi şi rnai mari (perversiuni, adultere, avorturi, boli grave şi incurabile, unele chiar molipsitoare). Din cauza acestor grave păcate viaţa omului este chinuită şi de multe alte ispite. Trebuie întărită, de asemenea, educaţia creştină din familie şi legătura duhovnicească a năşiei, naşii având răspunderea orientării şi formării creştine a finilor. Azi, foarte rar mai găseşti naşi şi fini care să se întâlnească şi în afară de Paşti şi de Crăciun, în afara obligatiei de a aduce ploconul de Sărbători. Preotul şi credinciosul angajaţi într-o relaţie de ucenicie duhovnicească nu trebuie să uite niciodată scopul vietii creştine: dobândirea Duhului Sfânt, agonisirea iubirii de Dumnezeu şi de 


19 
semeni într-un grad mereu mai înalt. Şi preotul şi credinciosul au datoria de a nu-l sminti pe celălalt, de a nu-l scârbi ori a-l împuţina prin despotism ori neascultare. Şi credinciosul trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru duhovnicul său, pentru preoţii şi episcopii Bisericii. 7 Concluzii Tradiţia autentică de spiritualitate românească s-a păstrat în cuminţenie, în omenie, în lumină şi în simplitate, pe când falsele „tradiţii” (amestecate cu practici păgâne, cu superstiţii, cu magie populară) imprimă omului o agitaţie, o atmosferă ocultă, întortocheată, o imagine răsturnată despre om—comunitate—lume—Dumnezeu, făcând posibilă justificarea unor exhibiţii şi bizarerii străine Ortodoxiei. Ortodoxia pune totdeauna în lumină Adevărul ca Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos şi iubirea Lui de oameni prezentă între credincioşi, în Biserică, în rânduielile ei sfinţitoare şi mântuitoare. Orice inovaţie, orice abatere de la Sfânta Scriptură şi de la Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, orice „tradiţie” mistică sau practică ce iese din cuminţenia Ortodoxiei este limpede străină de Duhul Adevărului şi deci nu duce la Adevăr, nu duce la mântuire. De aceea, mai mici sau mai mari, autohtone sau exotice, mai restrânse sau mai răspândite, formele eronate de evlavie (ca mărturii ale existenţei falsului misticism), înainte de a se încetăţeni ca „tradiţii”, trebuie să fie combătute şi eliminate fără rezerve din viaţa duhovnicească a credincioşilor creştini ortodocşi. Ieromonah Adrian Făgeţeanu 




20 
 Partea a doua : Vindecări şi vindecători sau cum deosebim sfinţenia de şarlatanie 
În confuzia generală a lumii de azi, când valorile sunt răsturnate sau se pierd în fel şi fel de sincretisme filosofic-spiritiste, unele aparitii editoriale pot trece aproape neobservate de lumea oficială a culturii şi spiritualităţii româneşti Fără să aibă binecuvântarea Bisericii „Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (1 Timotei 3.15) şi deci acreditarea cea mai autorizată în faţa publicului cititor, cartea Icoane făcătoare de minuni şi vindecători din România, apărută la Total Press în 1997 este o veritabilă capcană pentru creştinul ortodox care mai caută uneori „semne şi minuni” pentru întărirea sa în credinţă. Iniţial, la vederea copertei, am crezut că respectiva carte este o colecţie nevinovată de mărturii referitoare la intervenţiile minunate ale lui Dumnezeu. Însă, deschizând-o, am avut o mare surpriză; nu era nici pe departe ceea ce părea la prima vedere. 1 Exemplificare Precum ştim, diavolul, în setea lui neostoită de a amăgi toţi oamenii, îşi întinde mereu răutăţile sub masca binelui, încercând prin această stratagemă să-i abată de la calea Adevărului şi a Vietii pe căile multe ale minciunii şi ale pierzării. Exact aşa se petrec lucrurile şi cu lucrarea amintită. Cu o copertă atrăgătoare, în care 16 frumoase iconiţe ortodoxe fură (precum Evei în rai) ochiul omului neatent la ceea ce e dincolo de aparenţe, cartea pare unicul ghid (de până atunci) al bisericilor şi mănăstirilor „mai făcătoare de minuni” din ţară. În realitate însă, ea cuprinde „Ghidul moaştelor, icoanelor, vindecătorilor şi ocultiştilor din România” (vezi p. 1). Ne-am întrebat, fireşte, ca orice creştin ortodox: „ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul ? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios ? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli ?” (2 Corinteni 6, 1416). Deşi nu este prima publicaţie în care diavolul încearcă r ăstălmăcirea unor învăţături şi practicidumnezeieşti din Biserică, ne miră totuşi insolenţa cu care autorii (care în prefaţă vorbesc la plural, iar în final, semnează sub un singur nume – lucru prin care îşi arată iresponsabilitatea autorială) se erijează în autorităţi spirituale care validează şi promovează minuni şi „făcători de minuni”, autorităţi considerate de ei mai presus de Biserica însăşi. Întrucât sunt incluşi printre „vindecători”, alături de alţi „paranormali” (insuflaţi nu de Duhul lui Dumnezeu) şi câţiva Părinţi duhovniceşti ai Ortodoxiei româneşti contemporane, ne simţim obligaţi să combatem aceste grave ofense aduse Bisericii şi credinţei noastre ortodoxe. Pornind de la câteva exemple flagrante de viclenie folosită de autori în carte, vom aborda mai pe larg tema vindecărilor şi vindecătorilor zilelor noastre, potrivit învătăturii ortodoxe. 1. De la bun început semnalăm prezenţa unei intenţii necurate încă din titlul lucrării (Icoane făcătoare de minuni şi vindecători din România): punerea laolaltă a minunilor săvârşite în Biserică şi a celor săvârşite în afara Bisericii. Adică, se sugerează ideea că minunile ar avea aceeaşi provenienţă: „Miracolele le face Cerul” (vezi la p. 6), certificând valabilitatea minunilor mincinoase prin amestecarea lor cu cele dumnezeieşti. Bineînţeles, nu toate minunile petrecute în Biserică şi date ca exemplu de autori în carte sunt propriu-zis minuni. Unele sunt fenomene fireşti petrecute cu oameni care au avut impresia unei intervenţii supranaturale speciale în viaţa lor. Altele sunt de-a dreptul intervenţii diavoleşti (când cei care le săvârşesc sau le primesc folosesc nişte practici neortodoxe). În concluzie, miracolele nu le face acelaşi autor, nu sunt manifestări ale aceluiaşi duh. Lucrul este limpede sesizabil, căci minunile pe care le face Duhul Sfânt în Biserică nu sunt produsul automat al vreunei vrednicii şi metode omeneşti, ci sunt intervenţii în dar ale lui Dumnezeu; ele solicită din partea omului (şi îl conduc pe acesta la) dreaptă credinţă, smerenie şi iubire creştină. Pe când falsele minuni sunt expresii ale ereziei, mândriei şi egoismului pe care le şi întreţin. Intenţia necurată a autorilor pune în comun sfintele moaşte, icoanele şi rânduielile bisericeşti, pe de o parte, şi vindecătorii, ocultiştii şi metodele lor spiritiste, pe de altă parte, efectuarea de minuni sensibile la nivel fizic, ca şi cum s-ar zice că minunile vin de la acelaşi 


21 
Dumnezeu. 2. Apoi, în prefaţa Oamenii şi energiile subtile, „redacţia”, sub aceeaşi inspiraţie ocultă, elogiază apariţia şi la noi în ţară a „terapiilor complementare”, apariţie care reprezintă „o probă că omenirea a intrat într-o nouă eră” (New Age, nu ?) (p. 5). Bolile pe care le au oamenii în acest timp modern nu ar mai fi cauzate de păcatele lor şi ale înaintaşilor (cum învaţă Biserica), şi vedem cu ochiul liber că păcatul s-a înmulţit peste măsură, ci ar fi doar nişte dezechilibre ale „energiilor care ne alcătuiesc, [iar] reechilibrarea energiilor o pot face cei înzestraţi cu har vindecător”. „Miracolele le face Cerul.” (p. 6). Sfintele moaşte, icoanele şi vindecătorii paranormali n-ar mai fi atunci decât „canale prin care comunicăm cu Cerul, canale prin care ne adaptăm legilor Universului.” (p. 6) Valoarea infinită şi libertatea persoanei umane sunt strivite aşadar (în concepţia confuz-panteistă a autorilor cărţii) de legile şi energiile impersonale ale universului idolatrizat. 3. Autorii recunosc că, deşi unii paranormali afirmă că „nu-şi transformă în afacere harul dăruit de Divinitate” (p. 114) tratând gratis pacienţii, alţii tratând „indiferent de plată” (p. 144), iar alţii afirmând că „pentru şomeri, handicapaţi, pensionari, studenţi şi elevi practică o reducere de 20% din costul tratamentelor” (p. 142), există totuşi şi vindecători „neaveniţi şi impostori”, „avizi de bani (şi) avizi să-i stăpânească pe alţii”, cărora însă „Cerul le ia până la urmă harul.” (p. 5) Din cauză că aceştia nu pot fi reperaţi uşor (de ei), autorii avertizează cititorii că „nu ne asumăm răspunderea în ceea ce priveşte reuşita tratamentului (şi) ne declinăm orice responsabilitate faţă de preţurile practicate” (p. 6) de cei popularizaţi în carte. Cu alte cuvinte, autorii îi popularizează pe aceşti vindecători (făcându-i credibili în faţa lumii), dar se disculpă din start de o eventuală acuză că ar fi în complicitate cu ei şi că ar induce lumea în eroare prin propaganda lor. Totuşi sunt mii de oameni care mărturisesc faptul că unii dintre aceşti vindecători i-au înşelat, şi nu doar în privinţa încrederii, ci chiar şi pretinzându-le o mulţime de bani. Falşii vindecători spun că tratamentul lor nu poate avea efect decât după cel puţin 10 şedinţe efectuate la ei. Vă daţi seama ce înseamnă, de exemplu, 10x200.000 de lei (minimum) ! Şi asta de la un singur client... Sunt enumerate câteva din cele mai cunoscute biserici şi mănăstiri ortodoxe, în care s-ar face minuni mai multe decât în celelalte, într-un mod care nu face deloc cinste Bisericii înseşi. Perspectiva din care sunt privite Sfintele moaşte, icoanele şi rânduielile Bisericii este una strict antropocentrică şi juridică, ca şi cum Dumnezeu nu ar mai avea loc în ele, ca şi cum Dumnezeu nu ar lucra totdeauna şi pretutindeni cu aceeaşi putere, în deplină libertate, ci ar fi constrâns să răspundă automat cu minuni când omul respectă un anumit ritual ocult şi fixist (neortodox, prin definiţie). Astfel, în prezentarea unor biserici sunt afirmate unele inovaţii liturgice (străine de Ortodoxie şi care îşi au mai degrabă originea în magie şi vrăjitorie) precum: „slujbe de dezlegare a cununiilor, exorcizări speciale, ritualuri pentru întoarcerea lucrurilor furate, deschiderea Sfintei Evanghelii, folosirea de talismane de binefacere” ş.a. Unora dintre preoţii Bisericii, prin linguşire, li se acordă faima de „om cu mare har, sfătuitor excepţional, specialist în demonologie, duhovnic vestit, cu darul clarviziunii ... ". Aşadar, este pus în centru nu Dumnezeu Care lucrează prin slujitorii Săi, ci omul. Nici un slujitor al lui Dumnezeu nu se bucură când i se face reclamă mincinoasă, şi încă de oameni îndoielnici şi rău-credincioşi. Cum au îndrăznit să-i bage pe Părinţii Bisericii „în aceeaşi oală” cu proorocii lui Antihrist ? Pe cine au întrebat înainte de a-i trece într-o listă cu toţi înselaţii veacului pe Părintele Teofil, Sofian, Arsenie şi Cleopa ? Doar este binecunoscută poziţia lor fermă pe temelia şi în hotarele Ortodoxiei, fără nici o toleranţă în materie de dogmă şi de practică religioasă. La unison, Părinţii Bisericii au respins orice analogie, orice amestec şi orice adăugare de păgânism (magie populară, vrăjitorie, parapsihologie, bioenergie) la învăţătura şi cultul Ortodoxiei. Este totuşi regretabil faptul că unii preoţi, din neatenţie sau din ignoranţă, mai amestecă Evanghelia cu ocultismul, tolerând în biserică pe unii care fac radiestezie, yoga şi alte practici demonice sau participând la acţiuni „de binefacere” alături de ei, fără a-i convinge să se lepede de rătăcirile lor. La capitolul Societăţi, fundaţii şi organizaţii care au ca obiect de studiu şi ca activitate parapsihologia, autorii aduc o altă ofensă Bisericii. Pe lângă grupuri bine definite pe linia ocultismului şi a filosofiilor sincretiste, este prezentată, fără a avea nici o legătură cu parapsihologia, cu sugestia, cu tehnica radiantă, cu bioenergia şi cu psihotronica (ce denumiri pompoase !), „Asociaţia medicilor şi farmaciştilor creştini ortodocşi Sfântul Pantelimon”, asociaţie 


22 
                                                          
care funcţionează pe lângă Mitropolia Iaşi. Apoi, în legătură cu Fundaţia „Casa Speranţei”, care se ocupă de recuperarea copiilor cu handicap neuropsihomotor, stă scris că „la realizarea acestor tratamente participă voluntar medici, bioenergoterapeuţi, preoţi” (p. 170). Iată o altă dovadă de viclenie drăcească ce atacă cinstea şi sfinţenia Ortodoxiei. Este ca şi cum ai zice că ceea ce nu poate face Biserica şi medicina face parapsihologia. Ba, sunt promovate printre metodele de medicină complementară şi „urinoterapia, cristaloterapia” (p. 168), lucruri clar degradante şi de neacceptat pentru orice om raţional. 7. În capitolele Vindecători şi Ocultişti sunt efectiv ridicaţi în slăvi impostorii şi practicile lor spiritiste. Astfel, enumerăm şi noi câteva din denumirile metodelor oculte folosite de aceştia, în speranţa că cine le va reţine (cât de cât) va şti în viitor să se ferească şi să-i ferească şi pe alţii de asemenea forme moderne de înşelare satanică: divinaţia, meditaţia creştină multi- şi extradimensională, teozofia83, antropozofia, magia (albă sau neagră), vrăjitoria, bioenergia, radiestezia, parapsihologia, astrologia (horoscopul), yoga, ocultismul, spiritismul, ghicitul (în: palmă, cafea, bobi, cărţi, rhune, stele, în orice !), geomanţia, necromanţia, hipnoza, autoscopia, visele şi vedeniile în transă, clarviziunea, vederea viitorului (în sănătate, în familie, în afaceri chiar), telepatia, telechinezia, dezlegarea de cvanto-programe (deochi, vrăji, blesteme etc.), comunicarea codificată cu „fiinţe de aer” (sau cu fiinţe din Shambala sau din alte lumi „astrale"), dialogul cu OZN-uri, tratamentul de la distanţă (pe baza fotografiei, a vreunui obiect sau a glasului prin telefon) şi altele (din nefericire încă multe). 8. În capitolul Cum puteţi recunoaşte răul şi cum puteţi lupta împotriva lui, din nou autorii fac elogiul demonismului. Astfel, răul din viaţa unui om este pus aproape total pe seama farmecelor şi nu a păcatelor proprii pentru care Dumnezeu îl mustră ca să revină prin pocăinţă pe calea dreptăţii. De aceea, soluţia propusă este „stabilirea diagnosticului şi acest lucru îl poate face cel mai bine un ocultist. O dată ce v-aţi lămurit care este natura răului care vă atacă, nu mai aveţi de făcut decât să mergeţi la tămăduitorul cel mai potrivit” (p. 175). Adică Biserica nu ar avea nici un rol în eliberarea omului din robia răutăţii ! Vina şi responsabilitatea răului n-o mai are omul, care prin păcate s-a despărţit de Dumnezeu, de a Sa voie şi sfinţire, ci altceva din afara lui, „atacul psihic, acţiunea spiritelor malefice, legile karmice, [ba chiar] tranzitele planetelor” (p. 177). Soluţia aceasta se vede limpede că nu este deloc creştină, întrucât nu face apel la învăţătura şi practica Bisericii – Trupul lui Hristos. Sunt promovate reîncarnarea şi fatalismul predestinaţionist al astrologiei, concepţii clar anticreştine. Oricum, în final, autorii recunosc că pentru unele probleme mai grele (exorcisme, blesteme de neam şi false legături de rudenie – acestea ce-or mai fi ?) „cele mei eficiente metode sunt slujbele la biserică, dezlegările etc.” (p. 186)84 9. Mulţi ocultişti îşi oferă serviciile zilnic, însă printre ei mai este câte unul „foarte credincios, [care] nu ghiceşte niciodată în zilele de post şi de sărbători religioase” (p. 149). Se vede clar deci cu ce viclenie îşi afişează „credinţa”, ca să-i păcălească pe cei neinstruiţi, inoculându-le diabolica idee că ghicitul ar fi de la Durnnezeu. Gama de servicii oferite de aceşti „salvatori” este foarte extinsă: de la izgonirea durerilor şi a bolilor până la prezicerea viitorului, de la găsitul obiectelor furate sau pierdute până la ascensiune profesională şi prosperitate financiară. Cu asemenea oferte de succes diavolul încearcă să-i atragă pe oameni în apostazie, în neascultare faţă de Durnnezeu Cel Viu şi de Biserica Lui Dreptmăritoare. Noi însă să nu uităm că diavolul l-a ispitit pe Însuşi Mântuitorul Hristos, zicându-i „acestea toate (împărătiile lumii şi slava lor) Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti»”. (Matei 4, 9-10) „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?” (Matei 16, 26). Cu aceleaşi ispite, aşadar, diavolul vrea să fure ochii şi minţile oamenilor azi, prin tot felul de vicleşuguri satanice, deviindule atenţia de la comoara infinită a sufletului nemuritor (mântuirea veşnică în împărătia lui Dumnezeu) spre trup şi spre lumea trecătoare, pământească. 


83 Iată cum este luat numele lui Dumnezeu în deşert. 84 Atenţie ! Mulţi dintre pretinşii vindecători îşi trimit clienţii la preot pentru Spovedanie, afirmând că „tratamentul” lor este mai eficient apoi. De fapt, este un act viclean, prin care vor să pară în conlucrare cu Biserica, încercând să-şi legitimeze astfel activitatea. 


23 
                                                          
Notă: La Editura Episcopiei Romanului, în 1999, Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan a publicat două c ărţi, pe care le recomandăm cu căldură: Sfintele moaşte în România şi Sfintele icoane făcătoare de minuni din România, cărţi bine realizate şi de mare folos tuturor creştinilor care vor să-L cunoască pe Dumnezeu şi să primească harul Lui mântuitor, tămăduitor şi sfinţitor în Biserica Sa Dreptmăritoare. 2 Învătătura ortodoxă despre sănătate şi boală Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet şi nici doar juxtapunerea lor, ci este o fiinţă unitară psihosomatică, o fiinţă personală, frumoasă, zidită de Dumnezeu „după chipul Său” (Facere 1, 27) cel veşnic viu, personal şi iubitor. „Sufletul nu este nici o clipă fără trup şi nici trupul fără suflet. Ele nu sunt contrare prin fiinţă, ci întregitoare, deşi îşi pot deveni şi contrare. În suflet sunt puterile formatoare ale trupului din materie şi lucrătoare prin el. Sufletul nu începe să existe decât împreună cu trupul. Prin puterile acestea, sufletul înalţă materia, o ridică la treapta de mijloc al vieţii spirituale. Sufletul începe să prefacă materia în trup chiar de la conceperea omului."85 Din acest moment, omul primeşte de la Dumnezeu pecetea unei valori eterne, unice; fiecare persoană, fiind deschisă comuniunii eterne cu Dumnezeu şi cu celelalte persoane, manifestă într-un fel propriu bogăţia spirituală, infinită a lui Dumnezeu. Dar, nu numai sufletul e unic personalizat, ci şi trupul, pe care sufletul îl organizează şi-l conduce de la început. Datorită acestei „negrăite legături dintre suflet şi trup”, stările sufleteşti se manifestă în trup şi invers. Dumnezeu doreşte cu mare dor ca omul să fie şi „după asemănarea Sa” (Facere 1, 26), adică să trăiască viaţa lui Dumnezeu, viaţa veşnică şi fericită a comuniunii dumnezeieşti. Iar această desăvârşire omul n-o poate trăi departe de Dumnezeu, în afara Dumnezeului Celui Viu şi iubitor de oameni. Omul nu-şi este sieşi izvor al vieţii, ci a primit viaţa ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu şi de viaţă dătător, de aceea starea vieţii lui (de plinătate sau de împuţinare) este dată de relatia cu Dumnezeu. Cu cât omul se uneşte mai mult prin iubire (ca sinteză a tuturor virtuţilor) cu Ziditorul Său, cu atât unitatea fiinţei sale se întăreşte prin prezenţa harului divin, cu atât trăieşte mai intens viaţa dumnezeiască, cu atât devine mai mult „părtaş dumnezeieştii firi” (2 Petru 1, 4). Aşadar, şi trupul, devenind „templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6,19), se înduhovniceşte, se umple de har, ridicându-se peste limitările firii create. Sănătatea reprezintă astfel, starea naturală de viaţă spirituală şi organică, în care toate puterile sufleteşti şi trupeşti ale omului lucrează potrivit poruncii şi scopului dat de Dumnezeu în firea lui, când l-a creat. Sănătatea integrală reprezintă creşterea continuă a vieţii omeneşti în harul dumnezeiesc, în viaţa veşnică. Dacă omul respectă legea lui Dumnezeu atât în plan spiritual, cât şi în plan organic, viaţa lui rămâne unitară şi în armonie interioară. Atunci sufletul şi trupul sunt în starea firească de sănătate, de armonie cu Dumnezeu şi cu lumea exterioară. Cu toate acestea, starea umană de sănătate paradisiacă s-a alterat prin păcatul strămoşesc şi prin toate păcatele înaintaşilor şi chiar ale noastre, ale fiecăruia în parte. Armonia spirituală şi organică a omului s-a stricat. Nu există nici un organism perfect sănătos, suferinţa, boala şi moartea făcând parte integrantă din fragila noastră condiţie umană. Păcatul, ca răzvrătire voită faţă de Dumnezeu, înseamnă îndepărtarea de la Izvorul vieţii şi deci o împuţinare a vieţii, o moarte (întâi spirituală şi morală, apoi chiar fizică). Stricarea relaţiei cu Dumnezeu prin păcate dereglează întreaga fiinţă umană: voinţa slăbeşte, raţiunea se întunecă, afectivitatea se întinează cu senzaţiile plăcerilor păcătoase, instinctele naturale se pervertesc, simţurile îşi pierd claritatea, iar trupul îşi modifică metabolismul natural. Urmările păcatelor, dereglările sufleteşti şi fizice, se derulează apoi într-un timp uneori mai scurt, alteori mai lung. Aşa se instalează în fiinţa umană boala şi moartea, ca urmare a păcatului. E un fenomen de slăbire a funcţiilor vitale şi senzoriale ale sufletului care s-a îndepărtat de Dumnezeu – Izvorul spiritual al vieţii –, fenomen care e şi cauza dereglărilor din trup, a bolilor şi chiar a îmbătrânirii şi a stricăciunii trupului, a morţii fizice. Această slăbănogire a spiritului face ca şi materia trupului să capete o rigiditate pronunţată, nemaiputând fi aşa uşor stăpânită de către spirit. Iar, dacă voinţa nu poate fi din nou îndreptată şi întărită în virtute (contrar păcatelor), sufletul îşi poate 

85 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol.1, Editura Cristal, Bucureşti, 1995, p. 83. 


24 
                                                          
prelungi starea aceasta de slăbire, de mortificare treptată, şi poate fi uşor luat în stăpânirea demonilor, care îi vor „alimenta” şi mai mult dependenţa de ei. În acest context, boala trupească reprezintă oglinda în plan fizic a ceea ce se întâmplă în plan spiritual. Deci boala nu e doar a trupului. Sunt şi boli sufleteşti, patimile, a căror tămăduire e mult mai grea decât a bolilor trupeşti. Boala şi suferinţa umană nu trebuie înlăturate cu orice preţ doar din planul existenţei biologice, ci ele trebuie asumate spiritual într-un demers purificator şi transfigurator al întregii noastre vieţi. „Departe de a fi un eveniment care n-ar privi decât trupul nostru, şi numai pentru o vreme, boala constituie în multe cazuri o încercare spirituală care angajează întreaga noastră fiinţă şi întregul nostru destin.86 Aşadar, patimile sufletului şi bolile trupului ca tulburări ale stării fireşti de sănătate nu pot fi tratate separat şi unilateral, prin metode mecaniciste, aşa cum ai repara un ceas umblând la rotiţa care nu mai merge bine, ci omul trebuie să participe conştient la vindecarea întregii lui fiinţe, să conlucreze cu harul divin dacă vrea să se vindece deplin, şi nu doar pentru viaţa aceasta pământească. 3 Vindecarea ca act divino-uman Restaurarea firii umane a fost săvârşită, în mod obiectiv, de către Mântuitorul Iisus Hristos, iar în mod subiectiv, ea poate fi apropriată de către orice credincios prin credinţa întru El, prin unirea tainică cu harul Lui, Care ne-a spus: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). După căderea în păcat a protopărinţilor, întreg neamul omenesc suferă consecinţele îndepărtării de Dumnezeu: boala şi moartea. De aceea, bolile (sufleteşti şi trupeşti) au între cauzele şi condiţiile lor provocante şi favorizante o importantă componentă dată de păcate. Lumea întreagă şi noi toţi suferim (astăzi mai mult ca oricând în istorie) de pe urma păcatelor noastre şi ale înaintaşilor, dar, aproape întotdeauna, nu vrem să recunoaştem că „noi primim cele cuvenite după faptele noastre” (Luca 23, 41). Ca şi atunci, la început, în rai, omul contemporan, în mândria sa, nu-şi recunoaşte păcatul şi încearcă să dea vina pe cauze exterioare (Adam a dat vina pe Eva, Eva pe diavol, iar azi omul zice că se simte rău din cauză că alţii i-au făcut farmece etc.), nevrând să-şi asume responsabilitatea şi urmările propriilor fapte păcătoase. Dumnezeu însă, infinit iubitor de oameni, Cel care nu vrea „moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11), îl caută pe omul căzut în păcat (,,Adame, unde eşti ?" – Facere 3, 9) şi-l cheamă la pocăinţă, la îndreptare, la învierea din moartea păcatului. De aceea, Dumnezeu şi prin sfaturi şi prin mustrări, prin felurite încercări, caută să-i readucă pe oameni la calea mântuirii. Recunoaşterea păcatelor şi asumarea luptei (cu păcatul, cu urmările lui, cu diavolul cel ucigaş de oameni) pentru mântuire prin răbdarea încercărilor şi prin rugăciunea către Dumnezeu reprezintă din partea omului primul pas spre vindecare. Căci suferinţa trupului o lasă Dumnezeu oamenilor (cu îngăduinţă, nu cu răzbunare) tocmai ca un prilej de pocăinţă, ca măcar cercetându-se pe sine şi răbdând-o cu „duh umilit” (Psalmul 50,18) să primească harul mântuirii şi cununa biruinţei. Şi, dacă păcatul este o pornire iraţională spre plăcere (omul caută plăcerea de dragul ei), revenirea din păcat se face prin asumarea durerii, prin cruce, prin lupta cu ispita hipnotică a plăcerii, printr-o asceză sufletească şi trupească. Prezentăm în continuare câteva pasaje biblice în care este arătată relaţia între păcate (ca legătură ruptă între oameni şi Dumnezeu) şi boală ca mijloc de pedagogie divină, în scopul îndreptării şi mântuirii oamenilor. „De nu te vei sili să plineşti toate cuvintele legii acesteia, care sunt scrise în cartea aceasta şi nu te vei teme de acest nume slăvit şi înfricoşător al Domnului Dumnezeului tău, atunci Domnul te va bate pe tine şi pe urmaşii tăi cu plăgi nemaiauzite, cu plăgi mari şi nesfârşite ş cu boli rele şi necurmate; va aduce asupra ta toate plăgile Egiptului, de care te-ai temut şi se vor lipi acelea de tine. Toată boala, toată plaga scrisă ş toată cea nescrisă în cartea legii acesteia, o va aduce Domnul asupra ta, până vei fi stârpit” (Deuteronom 28, 58-61). Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia aminte. Şi anume, El 

86 Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, traducere din limba franceză de Pr. prof. Vasile Mihoc, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997. 


25 
                                                          
vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se Iasă peste oameni şi când ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor şi-i cutremură cu arătările Sale ca să întoarcă pe om de la cele rele şi să-1 ferească de mândrie, ca să-i ferească sufletul de prăpastie şi viaţa lui de calea mormântului; de aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui şi oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt. Pofta lui este dezgustată de mâncare şi inima lui nu mai pofteşte nici cele mai bune bucate. Carnea de pe el se prăpădeşte şi piere şi oasele lui, până acum nevăzute, îi ies prin piele. Sufletul lui vine încet, încet spre prăpastie şi viaţa lui spre împărăţia morţilor. Dacă atunci se află un înger lângă el, un mijlocitor între vii, care să-i arate omului calea datoriei, Dumnezeu Se milostiveşte de el şi zice îngerului: «Izbăveşte-l ca să nu cadă în prăpastie, am găsit pentru sufletul lui preţul de răscumpărare !». Atunci trupul lui înfloreşte ca în tinereţe şi el vine înapoi la zilele de la începutul vieţi sale. El se roagă lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi arată bunătatea Sa îngăduie să vadă faţa Sa cu mare bucurie şi astfel îi dă omului iertarea Sa. Atunci omul priveşte peste semenii săi şi zice: «Păcătuisem şi călcasem dreptatea, dar n-am fost pedepsit după faptele mele. Căci El a izbăvit sufletul meu ca să nu treacă prin strâmtorile morţii şi ochii mei văd încă lumina». Iată toate acestea le face Dumnezeu de două ori, de trei ori cu omul, ca să-i scoată sufletul din pieire şi ca să-l lumineze cu lumina celor vii." (Iov 33, 14-30) „Dar tu ierţi tuturor, că toate ale tale sunt, Stăpâne, iubitorule de suflete. Duhul tău fără stricăciune este întru toate. Pentru aceea pedepseşti cu măsură pe cei care cad şi, când păcătuiesc, le deschizi ochii şi-i dojeneşti, ca să se lase de răutatea lor şi să creadă întru Tine, Doamne.” (Sirah 11, 26-12) Vindecarea autentică, sufletească şi trupească deopotrivă, aşadar, o dă numai Dumnezeu când voieşte El, „Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări” (Psalmul 102, 3-4). Restabilirea sănătăţii, dincolo de suprafaţa ei trupească, înseamnă deci restabilirea legăturii iubitoare cu Dumnezeu – „Doctorul şi tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor noastre” –, înseamnă restaurarea prin har a firii umane căzute în robia păcatului şi a morţii. Nu putem obţine vindecarea fără Dumnezeu Care ştie toate şi Care cârmuieşte toate cum este mai bine spre desăvârşirea lor. Orice încercare de vindecare deplină fără harul lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni este un eşec din start, o iluzie deşartă. Dumnezeu, când vindecă un om, îi cere conlucrarea iubitoare prin pocăinţă şi nevoinţă (asceză). ,,Numai acesta vrea cu tot dinadinsul să se mântuiască, care nu se împotriveşte leacurilor doftoriceşti. Iar acestea sunt durerile şi întristările aduse de diferitele lovituri"87. Întâi Dumnezeu îi curăţă omului păcatele (cauzele bolii), apoi îi tămăduieşte rănile (efectele ei), înlăturând şi consecinţele lor (vezi Ps. 102, mai sus), prin dăruirea harului Său. Exemplificăm acest lucru prin alte câteva fragmente din Sfânta Scriptură. „Doamne, prin îndurarea ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am şi eu suflare; Tu mă tămăduieşti şi-mi dai iarăşi viată ! Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor ! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele !” (Rugăciunea regelui Iezechia – Isaia 38, 16-17) „Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.” (Isaia 53, 5) „Veniţi să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre.” (Osea 6, 1) „Nu fl înţelept în ochii tăi; teme-te de Dumnezeu şi fugi de rău; aceasta va fi sănătate pentru trupul tău şi o înviorare pentru oasele tale.” (Pilde 3.7-8) „Cununa înţelepciunii este temerea de Domnul, care odrăsleşte pace şi sănătate nevătămată; dar şi una si alta sunt daruri de la Dumnezeu, care revarsă cinste peste cei care Îl iubesc pe Dânsul.” (Sirah 1.17) „Fiule ! În boala ta nu fii nebăgător de seamă; ci te roagă Domnului şi El te va tămădui. Depărtează păcatul şi întinde mâinile spre fapte drepte şi de tot păcatul curăţeşte inima ta.” (Sirah 38.9-10) „Şi Iisus străbătea cetătile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia 

87 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capul 82 din A treia sută a capetelor despre dragoste, în Filocalia, vol. 2, ediţia 1993, p. 120. 


26 
împărătiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.” (Matei 9.35) Mântuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat, ne-a adus împăcarea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, vindecarea deplină. Ne-a adus înfierea divină prin har şi învierea din moartea păcatelor. „Dumnezeu s-a făcut om, ca omul să se îndumnezeiască prin har” (Sfântul Atanasie cel Mare). Biserica este tocmai Trupul Său mistic, divino-uman, comunitatea tuturor celor care-l iubesc pe El, în care El Însuşi continuă să lucreze la mântuirea, vindecarea şi sfinţirea oamenilor. El e prezent în Biserică „în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). „Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă.” (Matei 10.1) Toată puterea Lui de vindecare (şi sufletească, şi trupească) asupra oamenilor Mântuitorul Hristos a lăsat-o Apostolilor Săi, trimiţându-le Duhul Sfânt şi, prin aceasta, învestindu-i cu misiunea de a propovădui Evanghelia şi Calea mântuirii: pocăinţa şi credinţa „cea lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6) în Iisus Hristos. Aşadar, vestirea Evangheliei şi vindecarea sufletească şi trupească sunt nedespărţite în Ortodoxie, aceasta fiind misiunea trimişilor lui Dumnezeu în lume, a Preoţiei sacramentale a Bisericii. Vestitorii Evangheliei, clericii, ca primitori ai Duhului Sfânt prin Taina Hirotoniei şi ca păstrători ai Lui prin viaţă curată sunt (şi trebuie să fie) oameni vindecaţi; sunt oameni sfinţiţi prin prezenţa harului divin în ei, care iradiază şi celorlalţi – prin prezenţa, viaţa, cuvintele şi faptele lor – harul, vindecarea şi mântuirea aduse de Mântuitorul Hristos. Dumnezeu lucrează şi acum cu putere în Biserica Lui sfântă, sobornicească şi apostolică. Sfinţii Părinţi asemuiesc Biserica Dreptmăritoare a lui Hristos cu scăldătoarea Vitezda, în care nu doar primii, ci toţi cei ce intră în ea prin Botez (conştientizând unirea lor cu Mântuitorul Hristos) primesc vindecarea deplină prin curăţirea de patimi. Dumnezeu ne dă nouă, oamenilor, harul Său vindecător nu pe baza unui contract juridic, ci ni-1 dă pe măsura intensificării unirii noastre iubitoare cu Mântuitorul Hristos – Dătătorul harului –, căci „din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har” (Ioan 1.16). Harul divin nu poate fi despărtit de Persoana iubitoare a lui Iisus Hristos – Logosul divin (Creatorul şi Mântuitorul lumii), prin care toate s-au făcut – şi deci nu poate fi (atenţie !) obiect impersonal de speculă, cum pretind vracii de astăzi. Harul divin nu se obţine în mod magic sau mecanic de aiurea (prin vreo reţetă „spirituală”, metodă sau tehnică automată, aşa cum propun aproape toţi impostorii), ci de la Mântuitorul Hristos în mod iubitor-sacramental, precum Însuşi Mântuitorul Hristos a lăsat această rânduială Bisericii. Vindecarea omului prin purificare (înlăturarea a ceea ce e rău) şi spiritualizare (dezvoltarea a ceea ce e bun) vine, aşadar, ca un dar de la Dumnezeu Cel personal şi iubitor, ca rod al iubirii şi ca stimulent al ei. Demersul vindecării în Ortodoxie necesită însă un progres moral din partea omului, o conştientizare a prezenţei şi a lucrării lui Hristos în noi şi între noi. Întrucât actul întâlnirii şi al unirii omului cu Hristos prin har este un act de sfinţire a vieţii umane, preotul, cel care înlesneşte şi cheamă oamenii la această unire cu Hristos în Biserică, trebuie să fie un trimis al lui Hristos şi al Bisericii, un om sfinţit de Dumnezeu şi consfinţit public de Biserică. Biserica este Trupul mistic al lui Hristos şi mădularele ei conducătoare (ierarhia sacramentală) mişcă întreg trupul în ascultare de Mântuitorul Hristos – Capul Bisericii. De obicei, dacă un om al Bisericii primeşte un dar, o harismă de la Dumnezeu – totdeauna pentru folosul întregii Biserici –, atunci Biserica, prin Ierarhia ei, confirmă şi afirmă public aceasta, printr-o binecuvântare şi printr-o recunoaştere oficială. Ştim că „pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (1 Corinteni 12, 28). Aceste harisme le-a dat Dumnezeu anumitor oameni din Biserică nu la întâmplare şi în neorânduială, aşa încât ei ar putea face orice de capul lor, ci într-o bună rânduială şi ascultare ierarhică, „pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (1 Corinteni 14, 33). În Biserică, întotdeauna şi „fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare” (Evrei 7, 7), deci cei cu harismele minunilor şi vindecărilor sunt datori să asculte şi să fie sub binecuvântarea celor cu misiunea şi cu harisma învăţăturii credinţei, adică a Episcopilor. Or, Sfinţii Părinţi, Învăţătorii Bisericii, au lămurit definitiv credinţa ortodoxă, separând grâul dreptei credinţe de toate neghinele ereziei, care sunt reactivate şi recapitulate în doctrinele falşilor vindecători de astăzi. Harul lui Dumnezeu, cel tămăduitor şi sfinţitor, nu vine – şi nici nu poate veni 


27 
                                                          
– prin oameni care au regretabile rătăciri dogmatice şi morale (chiar dacă ei se pretind ortodocşi, chiar dacă au Biblia şi Crucea pe masă şi icoane pe pereţi, chiar dacă spun „Tatăl nostru” şi alte rugăciune la începutul şedinţei terapeutice), ci prin oameni sfinţiţi de Dumnezeu şi consfinţiţi de Biserică. De aceea, orice terapie sufletească şi trupească care se pretinde a fi de la Dumnezeu, dar care iese din rânduielile Bisericii, din afara atmosferei iubitor-sacramentale a ei, este străină de Dumnezeu, Cel ce locuieşte şi lucrează deplin în comuniunea Bisericii. Harismele şi darurile duhovniceşti, ca lucrări minunate ale Duhului Sfânt în Biserică, prelungesc viaţa şi iubirea dumnezeiască între oamenii uniţi în aceeaşi dreaptă şi apostolică credinţă. Dar şi oamenii aleşi, sfinţii, care s-au învrednicit de darurile dumnezeieşti, nu le opresc doar pentru ei, ci le revarsă şi semenilor, ajutându-i şi întărindu-i şi pe ei în urcuşul duhovnicesc şi în creşterea lor spirituală. Fiecare dar şi fiecare harismă se dă celor vrednici (sfinţilor) spre folosul şi zidirea întregii Biserici, spre sporirea iubirii între credincioşi în acelaşi Duh Sfânt şi Iubitor. Dar sfinţii, fiind cei care trăiesc în gradul cel mai înalt viaţa lui Hristos, umpluţi fiind de Duhul Sfânt, au primit darurile dumnezeieşti la capătul şi în cursul unui drum continuu şi statornic de îmbogăţire în virtute, de înduhovnicire a vieţii lor, de depăşire a tuturor patimilor egoiste. Astfel, „cel care a ajuns la iubirea naturală de oameni, după înlăturarea totală a iubirii păcătoase de sine, primeşte darul vindecărilor"88. Aşadar, adevăraţii terapeuţi ai sufletelor şi ai trupurilor sunt Sfinţii, singurii în care negreşit lucrează Duhul Sfânt şi Iubitor de oameni. Aceştia aduc reală tămăduire oamenilor atunci când şi cei bolnavi conlucrează cu ei în Duhul Sfânt. Dar dacă vreun bolnav nu se vindecă trupeşte, chiar dacă urmează integral sfaturile primite, aceasta nu înseamnă c ă harul dumnezeiesc este neputincios, ci că t ămăduirea trupească nu-i e de folos, pedagogia divină urmărind ca prin pătimirea celui mai puţin nobil (trupul) să se tămăduiască şi să se transfigureze ceea ce e mai nobil în om (sufletul). 4 Biserica şi medicina crestină Acceptând limitările unui limbaj scolastic, putem spune că în Biserică Mântuitorul Hristos tămăduieşte bolile sufleteşti şi trupeşti ale oamenilor printr-o împreună-lucrare cu ei, prin remedii naturale şi supranaturale. În remediile naturale, Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul nostru, intervine pe măsură ce omul îşi rânduieşte modul de viaţă potrivit cu natura lui psihosomatică, adică eliminând condiţiile nenaturale ce-i dereglează ritmul normal de viaţă şi îi pot favoriza bolile. De exemplu, înfrânarea de la mâncare este potrivită cu firea omului, pe când lăcomia (desfrânarea) este nenaturală. Remediile naturale urmăresc restabilirea conditiilor naturale de viaţă organică şi psihică şi sunt deci legate de firea omului, între ele putând fi incluse postul, regimul alimentar (bogat în crudităţi vegetale, ceaiuri, evitarea cărnii, a prăjelilor, a semipreparatelor ce conţin E-uri şi hormoni) şi medicamentos, igiena trupului (mişcare, băi, masaje), cumpătarea (blândeţea) sufletului, munca echilibrată, odihna regulată, relaţiile destinse şi constante cu semenii. Ele sunt folosite şi în medicina clasică89 Abaterile de la viaţa naturală (potrivită firii umane) sunt şi ele păcate, căci sunt răzvrătiri faţă de legea divină naturală şi deci trebuie tratate ca atare. Dumnezeu lucrează la însănătoşirea oamenilor nu numai prin harismaticii Bisericii (cei dăruiţi de Dumnezeu cu darul vindecărilor), ci şi prin medici. Căci spune înţeleptul: „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul” (Isus Sirah 38.1)90. Totuşi multe boli trupeşti recidivează după un tratament pur medical-biologic, întrucât cauzele bolii (care nu e doar trupească, ci şi sufletească) n-au fost înlăturate în mod real. De aceea, restaurarea firii bolnave nu o poate face omul singur (atenţie !) apelând la medic şi la remediile 

88 Sfântul Maxim Mărţurisitorul, Scolia 3 la Răspunsul 59 către Talasie, în Filocalia, vol. 3, ediţia 1994, p. 329. 89 Nu ne-am propus să dezvoltăm detaliile legate de medicină, ci ne rezumăm la a expune principiile însănătoşirii sufleteşti şi trupeşti aplicate în Biserica Ortodoxă. 90 Mai toţi „vindecătorii paranormali” se revoltă împotriva medicinii clasice, propunând mereu altceva, o altă viziune (iluzorie, de fapt) despre viaţă şi suferinţă. Până la urmă Îl neglijează de tot pe Dumnezeu, considerându-se ei înşişi adevăraţii vindecători. Ba unii ajung până acolo că îi sugestionează pe pacienri că se vor vindeca singuri. E un antropocentrism apoteotic. 


28 
                                                          
naturale ca la un procedeu magic automat, fără să ceară mila şi ajutorul lui Dumnezeu, ci mai întâi, omul trebuie să conştientizeze pe de o parte relaţia sa iubitoare cu Dumnezeu, ca dintre o creatură şi Creatorul ei, iar pe de altă parte ca dintre două persoane care se iubesc, cu adâncimi infinite91. Or, pe parcursul îmbogăţirii relaţiei cu Dumnezeu, omul poate conlucra cu El prin har la vindecarea (restaurarea) întregii sale firi bolnave şi, mai apoi, la sfinţirea sa. Căci vindecarea sufletului nu se poate face doar prin remedii naturale şi biologice, doar apelând la harul divin prezent în creaţie, ci prin harul divin mântuitor şi sfinţitor adus oamenilor de Mântuitorul Hristos şi deplin prezent în Biserică. Sfintele Taine sunt cele mai importante remedii supranaturale de vindecare lăsate Bisericii de Însuşi Dumnezeu, Mântuitorul nostru, pentru mântuirea şi sfinţirea credincioşilor. Prin ele, harul dumnezeiesc ni se oferă de către Mântuitorul Hristos în chip supranatural şi în măsura în care ne este de folos spre mântuire. Harul divin nu poate fi obţinut prin metode străine de rânduielile Bisericii, străine de învătătura şi sfinţenia Bisericii, căci Dumnezeu este trăit şi cunoscut deplin în comuniunea Bisericii, şi nu în afara ei. Vindecarea deplină a omului presupune, deci, participarea lui prin Sfintele Taine la viata lui Hristos, la viata Bisericii, la cunoaşterea şi trăirea (conştientă şi raţională, nu superstiţioasă) a credinţei ortodoxe. Îndeosebi Taina Spovedaniei, a Sfintei Împărtăşanii şi Taina Sfântului Maslu împărtăşesc credincioşilor harul iertării păcatelor şi al tămăduirii sufleteşti şi trupeşti. „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu undelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să v ă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.” (Iacov 5, 14-16) Dacă omul nu se vindecă totdeauna trupeşte, aceasta se datorează fie nevredniciei (necredinţei) lui, fie pentru motivul că Dumnezeu are un plan tainic cu el (şi aici se vede iconomia lui Dumnezeu care face din suferinţele omului un prilej de păstrare a lui în smerenie), amânândui vindecarea. Oricum, Dumnezeu nu poate fi forţat de creaturile Lui să le dea harul Său când vor ele, ci Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4), în iubirea Sa de oameni, ştie şi hotărăşte când şi cum să intervină cu harul Său în viaţa omului. Dar, pentru ca şi Dumnezeu să intervină în viaţa lui, omul trebuie să-L întâmpine pe Dumnezeu printr-o anumită pregătire: 1. Pocăinţa, ca stare de străpungere a inimii pentru păcatele făcute, este prima condiţie esenţială pentru mântuire şi pentru vindecare. Ea purifică de păcatele trecute, dar şi întăreşte pe om în lupta cu ele şi cu urmările lor. Pocăinţa, pentru om, atât ca Sfântă Taină, cât şi ca stare lăuntrică (,,fericita întristare") este o conlucrare cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu; ea nu se poate atinge doar printr-un efort uman şi, de aceea, nu poate fi trăită în afara credinţei şi a Bisericii Ortodoxe. Cea dintâi treaptă a vieţii creştine este cu adevărat recunoaşterea păcatelor şi a micimii proprii în faţa sfinţeniei şi a iubirii nemărginite a lui Dumnezeu. Pocăinţa aduce sufletul la smerenie, iar aceasta sparge împietrirea inimii omului făcând-o receptivă harului dumnezeiesc. Căci „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6). Pocăinţa (smerenia) este indispensabilă vindecării depline şi nu poate fi atinsă în afara Bisericii. Nu poate fi de la Dumnezeu o vindecare de patimi care nu vine din şi nu duce la smerenie, care nu vine prin Ierarhia sacramentală a Bisericii şi care nu duce la întărirea Bisericii, care-l ţine pe om tot în afara Bisericii. Numai prin Ierarhia Bisericii întemeiată de El, Mântuitorul Iisus Hristos dă iertarea şi tămăduirea de păcate. Există însă şi o falsă smerenie, o formă fină de înşelare satanică, care este prezentă la toţi impostorii. Aceştia spun că au primit de la Dumnezeu darul vindecării, trimiţându-şi clienţii (atenţie !) chiar şi la Biserică, „la Spovedanie şi la Împărtăşanie”, păcălindu-i în acest fel pe oameni că şi ei ar fi de-ai Bisericii, dar nu-şi cer deloc acreditarea Bisericii (pentru că nici n-o pot primi câtă vreme susţin ideologii contrare ortodoxiei, ca şi în cazul radiesteziei, de exemplu), ci îşi fac singuri reclamă prin tot felul de ziare, reviste (precum: Paranormal, Formula As, Magazin, Dracula etc.), cărţi, afişe şi chiar prin televiziune. 

91 În acest sens, ne bucură mărturisirea acelor medici creştini care smeriţi, recunosc că „medicul tratează, dar Dumnezeu vindecă !”. 


29 
                                                          
2. Răbdarea necazurilor şi rugăciunea sunt alte condiţii necesare mântuirii şi vindecării depline. Scopul credinţei creştine şi al Bisericii nu sunt vindecarea de boala trupului şi evitarea suferinţei cu orice preţ, ci unirea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, dobândirea vieţii veşnice. Curăţirea de bolile trupului vine când voieşte Dumnezeu, în urma realizării unirii prin har cu El, ca un dar de la EI. Dumnezeu hotărăşte dacă ne e de folos, când şi cum să ne vindece de suferinţele trupului, însă El cere de la noi dorinţa de a fi cu El, iubirea noastră pentru El. Deseori, prin încercările suferinţei Dumnezeu ne mustră pentru păcatele trecute, dar ne şi încearcă dorul nostru după El. Boala trupului, în terapeutica creştină, poate sluji decisiv în iconomia mântuirii noastre. Sfinţii Părinţi afirmă că boala manifestă pedagogia dumnezeiască, ea fiind şi o corecţie pe care Dumnezeu i-o aplică omului din pricina păcatelor sale, spre îndreptarea vieţii lui şi chiar a celor din jur. ,,În această perspectivă, boala apare ca voită sau cel puţin îngăduită şi, în orice caz, folosită de Dumnezeu pentru binele omului, spre a redresa în el ceea ce păcatul a făcut chinuitor, a pervertit şi să-l vindece de bolile sale spirituale. [...] Dacă El foloseşte adesea pentru această lucrare boala, face aceasta deoarece ea este prin natura ei un mijloc deosebit de puternic de a-l trezi pe omul al cărui duh este adormit de păcat, făcându-l să simtă, prin boala din trupul său, pe aceea mai puţin evidentă care-i afectează sufletul şi faţă de care, fără această boală, el ar fi rămas indiferent sau cel puţin s-ar fi arătat mai puţin sensibil.92" Bolile pot fi, pe de o parte, frâna care-l păzeşte pe om de a mai păcătui în continuare. Pe de altă parte, bolile şi suferinţele ce le însoţesc constituie în parte crucea mântuirii noastre, trepte ale Golgotei noastre personale, ale nevoinţei prin care trebuie să trecem pentru a putea intra în împărăţia lui Dumnezeu (conform Fapte 14, 22). Răbdarea necazurilor devine astfel o scară către cer, o expresie a nevoinţei noastre ascetice; iar călăuza permanentă a vieţii creştine (ascetice şi mistice) este rugăciunea. Prin rugăciune omul se uneşte tainic (iubitor şi înţelegător) cu Dumnezeu, se descoperă pe sine smerit, având nădejdea doar în Dumnezeu (şi nu în puterile lumeşti limitate). Prin rugăciune omul se pregăteşte pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine, şi tot prin rugăciune o şi întreţine. Rugăciunea şi răbdarea necazurilor sunt cea mai la îndemână cale de apropiere de Dumnezeu. Însă rugăciunea în comun a dreptmăritorilor creştini este mai bineplăcută Domnului, căci ea este sămânţa şi rodul iubirii dintre oameni. Rugăciunea comunitară este condusă de un trimis al lui Dumnezeu, de un om sfinţit de El, ca să stimuleze iubirea între oameni şi cea dintre oameni şi Dumnezeu. Preotul are şi această harismă şi misiune în Biserică. De aceea, prin prezenţa şi prin lucrarea sa, preotul este un organ al harului divin. „Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului. Iată, noi fericim pe cei care au rabdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult milostiv este Domnul şi îndurător. Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată. Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credintei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui.” (Iacov 5,10-15)93 Înainte de toate, trebuie spus că nu preotul vindecă, nici rugăciunea lui nu are efect asupra bolnavului „ex opere operato” (automat, magic, ca şi cum cuvintele rugăciunii rostite de preot ar declanşa un efect sigur), ci Dumnezeu este Cel care vindecă; Dumnezeu ascultă rugăciunea preotului şi alege pe cine să-l vindece, când şi cum. De aceea, este necesară o colaborare iubitoare între preot şi credincios, precum şi între ei şi Dumnezeu prin virtute. Când această unire iubitoare în Hristos există şi vindecarea bolii este spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor, abia atunci Dumnezeu răspunde la rugăciunea lor comună revărsând mila Sa. Abia atunci se împlineşte cuvântul Mântuitorului: „dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui 

92 Jean-Claude Larchet, Op. cit, pp. 61-63. 93 Acest fragment biblic face parte din rânduiala Tainei Sfântului Maslu şi ne îndeamnă la răbdare şi la rugăciune comunitară. Aceasta reprezintă o mărturie a integrării celui bolnav în comuniunea lărgită a credincioşilor şi a preoţilor, a Bisericii în totalitatea ei. Grija şi dragostea celorlalţi pentru semenul bolnav reprezintă un sprijin decisiv în procesul tămăduirii lui sufleteşţi şi trupeşti, o întărire a puterilor spirituale şi fizice, prin simpatia şi comuniunea lor. 


30 
lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 19-20) Unde nu există iubire în Hristos între oameni, ci interese meschine (din partea „vindecătorului”) şi disperarea necredinţei (din partea bolnavului), este limpede că Hristos nu este de faţă, este limpede că acea terapie nu este de la Dumnezeu. 3. Privegherea (trezvia, atenţia) şi faptele bune sunt alte două condiţii ale vindecării depline în Biserică. Războiul nevăzut pe care îl duce vrăjmaşul diavol împotriva tuturor oamenilor nu este aşa de uşor pe cât ar crede majoritatea; de aceea, Mântuitorul ne îndeamnă: „Privegheati şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei 26, 41), iar Sfântul Apostol Petru ne spune: treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită" (1 Petru 5, 8). Este un război continuu; este o luptă neîncetată la nivelul gândurilor şi senzaţiilor. Diavolul este expert şi îmbătrânit în viclenie şi nu se dă bătut după ce este respins; ba încă îşi pregăteşte alte şi alte metode (semne mari şi chiar minuni, uneori), „ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Paza minţii şi a sufletului n-o putem însă dobândi niciodată singuri. Ea vine prin harul lui Dumnezeu şi cere din partea noastră smerenie, asceză, despătimire, rugăciune neîntreruptă, unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi celelalte rânduieli ale Bisericii. Priveghind cu mintea, omul poate discerne atacul viclean al diavolului – încă de când i se strecoară precum un şarpe printre propriile gânduri – şi poate să îl respingă repede. Priveghind cu mintea, omul poate sesiza imediat în „doctrina terapeutică” o minciună flagrantă, o răstălmăcire a Adevărului creştin sau o mascată abatere eretică plină de otravă pentru suflet. Toţi trebuie să priveghem rugându-ne; toţi trebuie să fim atenţi la vicleşugurile vrăjmaşului ucigaş de oameni, căci pierzându-ne o clipă atenţia ne putem pierde chiar mântuirea. „Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii” (2 Corinteni 11, 14). Privegherea şi faptele bune ne dau o experienţă prin care putem cerne (în sita dreptei credinţe) şi discerne faptele şi intenţiile altora. Pentru că mulţi, deşi fac fapte aparent bune, chiar minuni, sunt străini de Duhul bunătăţii, smereniei şi iubirii dumnezeieşti. Însuşi Domnul Hristos ne-a atenţionat: „după roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu oricine Îmi zice: «Doamne, Doamne», va intra în împărătia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziva aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: «Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea»” (Matei 7, 20-23). Să luăm aminte ! De cele mai multe ori, terapia este un proces îndelungat. Boala unui om poate fi şi o ocazie pentru cei din jur de a se mobiliza pentru a-l ajuta, pentru a-l îngriji pe cel bolnav, o ocazie rânduită de Dumnezeu în preştiinţa Sa atotcuprinzătoare pentru a întări solidaritatea şi comuniunea între oameni. Rude certate între ele şi înstrăinate multă vreme, prieteni care n-au mai comunicat între ei, deodată sunt chemaţi de Dumnezeu prin această ocazie la împăcare, la apropiere, la depăşirea patimilor, a intereselor şi a dezbinărilor care le-au întunecat viata si relaţia lor cu ceilalţi. Enumerăm, pe scurt, câteva căi duhovniceşti de vindecare şi a bolilor trupului: rugăciunea personală, rugăciunea celorlalţi, ajutorul şi rugăciunea sfinţilor, semnul Sfintei Cruci, folosirea apei sfinţite, exorcismul şi Sfintele Taine (Botezul, Mărturisirea, Sfânta Euharistie şi Maslul). Pentru că în legătură cu acestea din urmă există multe înţelegeri greşite şi practici necanonice, ar trebui să facem câteva precizări pentru lămurirea lor (vezi paragraful 5 din prima parte a lucrării). 5 Inşelăciunea demonică Ca o cauză şi ca o consecinţă clară a decăderii morale şi spirituale a „omului modern”, închis în propria suficienţă, care nu mai lasă loc lui Dumnezeu, boala aproape molipsitoare a societăţii secularizate de astăzi este, precum bine se vede, individualismul (egoismul, iubirea de sine). Omul individualist poate ajunge treptat să fie posedat de duhul diavolului şi, uneori, chiar fără să-şi dea seama. Ucenicii (şi proorocii) diavolului sunt deci, oamenii care-1 urmează pe diavol în viaţa lor, copiind de la începătorul răutăţii şi al hulei, mândria şi închipuirea de sine, îmbolnăvindu-se sufleteşte tot mai mult şi îmbolnăvindu-i şi pe alţii. Or, neopăgânismul şi egolatria omului contemporan sunt plăgi nevindecabile fără smerenia creştină şi fără harul lui Dumnezeu. Iată 


31 
                                                          
cum descrie Sfântul Apostol Pavel starea de boală duhovnicească a vremurilor noastre: „În zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginti, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinti, nemultumitori, fără cucernicie, lipsiti de dragoste, neînduplecati, clevetitori, neînfrânati, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfati, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinte, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia !” (2 Timotei 3, 1-5). Supus la un flux divers de informaţii, omul contemporan nu mai ştie să discearnă binele de rău, adevărul de minciună, esenţialul de neesenţial, deseori realitătile şi valorile fiindu-i prezentate în mod amestecat şi chiar răsturnat. Astfel, în această confuzie informaţională, discernământul i se alienează tot mai mult, imprimând omului în suflet o pecete pătimaşă care îi afectează serios viaţa întreagă. Aşa că omul contemporan uită de Dumnezeu Cel Viu şi-şi face dumnezei după chipul lui. Azi, religia şi morala creştin sunt tot mai mult exilate într-o periferie a existentei şi sunt chiar înlocuite cu noi „căi spirituale”, de tip demonic. Asta este, de fapt, strategia diavolului: să strice şi să răstoarne ierarhia valorilor în mintea omului, aşa încât omul să se rătăcească complet în confuzia stârnită de diavol, să nu mai poată distinge spiritualitatea autentică (Calea – Hristos) în labirintul de „spiritisme” ieftine. De aceea, ne trebuie o temeinică pregătire ascetică, dogmatică şi mistică, pe linia Sfinţilor Părinţi, pentru a scăpa din plasa „religiei viitorului”94. „Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credintă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin fătărnicia unor mincinoşi, care sunt înfierati în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu multumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei care au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu multumire; căci se sfinteşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.” (1 Timotei 4, 1-5) Toate formele de „medicină complementară” aduc în doctrina lor erezii contrare Adevărului creştin trăit şi mărturisit de Biserică, precum: antropocentrismul, preexistenţa sufletului, reîncarnarea şi predestinaţia lui astrală, energetismul reducţionist dualist (yin–yang) necunoscut şi nerecunoscut de nici un Sfânt Părinte al Bisericii, nici de vreun onest om de ştiinţă, alienarea conştiinţei morale a omului, relativizarea valorilor infinite ale omului şi a libertăţii lui, impersonalizarea harului divin şi chiar a lui Dumnezeu sau personificarea şi însufleţirea materiei, promovarea „iluminaţilor” păgâni ş.a. Sunt unii „terapeuţi” care apelează şi la remedii naturale (acceptate de Biserică) şi la întortocheate explicaţii ştiinţifice; dar, ceea ce este foarte grav, introduc şi răstălmăciri ale remediilor supranaturale (Sfintele Taine) din Biserică. Prezentarea acestora ca simple metode mecanice şi magice de vindecare duce mai întâi la pierderea sensului autentic al trăirii comuniunii creştine, apoi la diluarea valorilor Ortodoxiei în masa relativistă a unor practici eterodoxe. Promotorii unor asemenea „sacroterapii” sunt certaţi cu învăţătura şi legea bisericească, nefiind sub ascultarea nici unui episcop al Bisericii şi prezentând, în multe puncte esenţiale ale doctrinei, grave confuzii şi erezii dogmatice, iar în viaţa lor duhovnicească având serioase rătăciri morale şi mistice (unele determinate chiar problemele lor psihopatologice). În general, aceşti impostori95 se declară profund religioşi, întrucât merg pe la mănăstiri, pe la duhovnici renumiţi, de la care fură câte o binecuvântare „ca să poată face oamenilor cât mai mult bine” (zic ei), dar nu le spun (duhovnicilor) prin ce metode. Unii pozează în mari creştini, tipărind cărţi ortodoxe (cu note şi interpretări personale clar eterodoxe) şi instalându-se în biserici pe lângă sfintele moaşte, arătând celorlalţi că sunt preocupaţi de rugăciunea inimii. Mândria iradiază din ei ca dintr-un cuptor ... Foarte mulţi vindecători au primit învestirea cu aceste puteri de vindecare (atenţie !) în vis sau în transă, prin glasuri sau prin arătări de „îngeri”, de păsări, de lumini colorate sau de flăcări etc. Acestia ascultă numai de ce le zice „duhul” prin vedenie, manifestând neascultare şi ostilitate (chiar declarată) faţă de Ierarhia sacramentală a Bisericii. Chiar şi unii monahi şi clerici pot cădea în această înşelare demonică, inventând teorii şi practici noi, neortodoxe, promovându-le printre 

94 “Spiritualitatea” New Age, cu totul opusă faţă de cea ortodoxă. 95 Faptul că ei se declară ucenici ai unor mari duhovnici nu le dă şi dreptul să pretindă clienţilor lor să-i urmeze fără nici o cercetare prealabilă, deşi asta vor să insinueze. 


32 
                                                          
adepţi şi creând dezbinare între creştini96. Faptul că ies din Tradiţia şi cuminţenia Ortodoxiei, din buna rânduială şi ascultare ierahică întemeiată de Mântuitorul Hristos în Biserică, îi demască decisiv ca falşi prooroci. De unde se vede că nu Duhul dragostei, al unităţii şi al păcii din Biserica lui Hristos îi ajută pe ei, ci tocmai duhurile întunericului, care nu suportă pocăinţa (smerenia) şi ascultarea în Hristos. ,,Dracii slavei deşarte sunt în visuri prooroci. Ei închipuiesc ca nişte vicleni cele viitoare şi ni le vestesc mai dinainte. Împlinindu-se vedeniile ne minunăm şi ne înălţăm cu gândul ca şi cum am avea darul preştiinţei. În cei ce ascultă de dracul acesta, el s-a făcut adeseori prooroc. Iar faţă de cei ce-l dispreţuiesc, el pururea minte. Căci fiind duh, el vede cele din lăuntrul aerului acesta şi cunoscând pe cineva că moare, prooroceşte prin visuri celor mai uşurei la minte. Dracii nu ştiu nimic din cele viitoare, dintr-o cunoştinţă de mai înainte. Ei se prefac adeseori în îngeri de lumină şi în chipuri de mucenici şi ne arată pe aceia venind la noi, în visuri. Iar când ne deşteptăm, ne scufundă în mândrie şi în bucurie. Dar acesta să-ţi fie semnul înşelăciunii, căci îngerii ne arată osânde, judecăţi şi despărţiri. Iar o dată treziţi ne fac să tremurăm şi să ne întristăm. Când începem să credem în vis dracilor, ei îşi bat joc de noi şi când suntem treji. Cel ce crede visurilor e cu totul necercat. Iar cel ce nu crede nici unora e înţelept.97 În rai, vrăjmaşul diavol întâi a ameţit-o pe Eva, apoi a sugestionat-o (negându-i cuvântul lui Dumnezeu), stimulându-i imaginaţia (că va fi ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu Cel Viu). Cu aceste mijloace, diavolul a făcut şi face victime printre oameni mereu. Şi toţi proorocii diavolului, adică oamenii care-i slujesc lui cu acelaşi scop ca şi el (înşelarea şi pierzarea oamenilor), folosesc aceleaşi metode. Hipnotizarea clientului rezidă într-un „joc de scenă” şi are ca scop adormirea (sau ameţirea) minţii, folosind anumite mişcări, gesturi, cuvinte impresionante98 (unele sunt invocări satanice clare) şi muzică, îndreptând atenţia omului dinspre realitate către o lume virtuală, falsă şi inducându-i o stare de somn al raţiunii, stare receptivă influenţelor demonice (de exemplu: unele vrăjitoare, îmbrăcate intr-un anumit fel, folosesc cărţi de joc ca să atragă omul cu mintea într-un univers ireal de gânduri; ocultiştii cu iz asiatic ameţesc omul cu termeni în sanscrită ca să-i devieze atenţia şi să-i inoculeze ideea că ei sunt „superiorii” de care trebuie să asculţi). Cu alte cuvinte, hipnoza este una din metodele de „spălare şi întunecare a minţii” şi de pregătire a ei pentru implantul sugestiilor şi duhurilor demonice. „Toţi dracii se luptă s ă întunece mintea noastră, apoi îi insuflă cele plăcute lor. Căci dacă mintea nu va fi adormită, comoara nu se va jefui."99 Nedespărţită de hipnoză este sugestionarea victimei, care înseamnă inducerea de idei prin cuvinte şi gesturi „atrăgătoare”, idei care se înfig în mintea omului, unde pot rămâne foarte mult timp. Omul slăbit cu gândul (hipnotizat, cu conştiinţa adormită, dar cu mintea aflată într-o stare de mare receptivitate la nivelul subconştientului) preia uşor aceste sugestii din afară şi le păstrează în sine alimentându-le. Ele devin autosugestii, ajung obsesii, generându-i angoase, chiar psihoze. Diavolul îşi dă tot concursul ca omul să-şi amintească ce i-a zis „proorocul mincinos”, aducându-i mereu în gând sugestiile necurate pe care i le-a săgetat. Din această pricină, „de ce ţi-e frică nu scapi”. Astfel, în imaginaţia (pe care Sfinţii Părinţi au numit-o puntea dracilor) mult decăzută sub povara patimilor şi a educaţiei imorale a omului de astăzi, sub ameţeala hipnozei şi a sugestiei repetate, diavolul prin „vindecător” inoculează apoi iluzia (nălucirea) unei alte realităţi şi-l ispiteşte pe om să o accepte ca adevărată100. Imaginaţia pervertită prin păcate păstrează, apoi amplifică 

96 Vezi cazurile Vladimireşti, Noul Ierusalim—Pucioasa, Visarioniştii. 97 Sfântul Ioan Scărarul, Capetele 39-44 din Cuvântul 171, Despre fnstrăinare, din Scara, traducere, introducere şi note, de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 76. 98 Chiar şi droguri, uneori. 99 Sfântul Ioan Scărarul, Capul 77 din Cuvântul XV - Despre curdţia şi neprihănirea nestricăcioasă, agonisită de cei stricăcioşi prin osteneli şi dureri, în op. cit., p. 246. 100 Vezi şi paragraful 2.2. din prima parte a lucrării (textul despre spiritism). 


33 
                                                          
sugestiile şi inducţiile de tip demonic, relativizând obiectivitatea absolută a adevărului creştin, amestecând valorile autentice ale dreptei credinţe creştine cu alte „valori” anticreştine. În gândirea omului pătimaş apare ideea că „toate sunt relative şi subiective”, deci n-ar mai fi nimic absolut şi obiectiv; astfel, percepţia Adevărului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, este amestecată printre nălucirile minciunilor (sugestiilor) demonice, iar bine şi răul îşi pierd consistenţa absolută şi ontologic-personală, sunt răsturnate şi amestecate între ele. Cea mai mare viclenie a diavolului este să-i facă pe oameni să nu se angajeze în lupta contra lui şi să creadă că „cel rău” este ceva impersonal, chiar ceva necesar. Mulţi oameni, chiar printre creştinii ortodocşi, au această idee şi, datorită acestei viclenii demonice strecurate în concepţia lor, cad foarte uşor în mrejele satanei. Performanţele impostorilor stau deci nu atât în măiestria lor, cât în ignoranţa şi în credulitatea victimelor. După „reuşita” unei şedinţe de terapie (de fapt, de orice „consiliere”) ocultistă, diavolul are o triplă victorie: pe de o parte impostorul rămâne în înşelarea sa (diavolul confirmându-i metoda încă o dată), pe de altă parte victima cade şi ea în înşelare, iar în al treilea rând, mulţi alţii, văzând „reuşita”, sunt atraşi să încerce şi ei metoda ocultistă. Aceasta este şi voia diavolului, ca să fie înşelaţi cât mai mulţi oameni. „Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre rău tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi.” (2 Timotei 3, 3) De aceea, pe aceşti prooroci mincinoşi diavolul îi ajută din plin, mimând deseori vindecări şi intervenind chiar la nivel fizic cu „semne şi minuni”, cu senzaţii şi năluciri, forţând libertatea omului pentru a-i accepta şi a-i recunoaşte că ar fi de la Dumnezeu. În „terapiile complementare”, unii pot proba o reală îmbunătăţire a stării lor de boală datorită remediilor naturale amestecate printre practicile oculte (şi nicidecum paselor demono-energetice), deşi diavolul, care le-a inspirat, intervine nevăzut şi el cu mult aplomb, nu vindecând boala, ci camuflând senzaţiile de durere, mărind presiunea sugestiei (că gata, s-a vindecat boala). Diavolul ştie să nălucească arătări şi senzaţii, dar nu poate restaura firea bolnavă a omului păcătos. Căci cum l-ar vindeca el pe om, pe care-l urăşte de moarte? Dacă diavolul l-a scos pe om din Rai dorindu-i moartea, oare poate să îl ajute cu ceva? Sau doar mimează binele, ca să îl înşele încă o dată? Ba încă, foarte des, demonii intervin chiar şi fizic în trupul omului, pe fondul totalei posedări demonice a sufletului lui bolnav, hipnotizat şi sugestionat continuu. Astfel, omul cade în închipuire şi în mândrie (tot mai mare), neglijându-şi pe mai departe datoriile de creştin, iar diavolul îl duce pe toate „căile”, numai pe calea pocăinţei nu. După o vreme, când harul lui Dumnezeu îl cercetează pe om, diavolul se retrage din imaginaţia omului, boala şi durerea revenind în toată amploarea. Abia ajunşi aici unii se dezmeticesc din rătăcirea lor (Dumnezeu chemându-i prin această suferinţă spre pocăinţă şi spre Biserică); însă, alţii cad în necredinţă şi deznădejde (spre bucuria diavolului), refuzând pe mai departe ajutorul Mântuitorului Hristos prin Biserică, îndrăcindu-se treptat (atenţie !) şi rămânând chiar cu sechele psihopatologice, uneori pentru toată viaţa. Alteori, când boala este cauzată de prezenţa unui duh necurat, în timpul şedinţei paramedicale, cu viclenia sa caracteristică, duhul rău se dă un timp la o parte, înşelând iarăşi atât pe vindecător, cât şi pe pacient. Căci „dracii se depărtează şi ne părăsesc pe noi de bunăvoie, făcând să se umple locul golit de toate celelalte, de închipuirea de sine a noastră101 Aşadar, în locul unor patimi minore, diavolii fac să se instaleze o patimă dominantă mult mai păguboasă, mândria şi închipuirea de sine. Totuşi Dumnezeu îngăduie omului aceste ispitiri, întrucât îi protejează libertatea şi îi respectă voia. „Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte v-am pus eu astăzi înainte, binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi.” (Deuteronom 30, 19) Omul este zidit de Dumnezeul Cel personal şi iubitor de oameni. Bolile ne vin cu voia si cu stirea lui Dumnezeu, Care ni le îngăduie spre mântuirea noastră, şi deci vindecarea noastră se face tot cu voia şi cu ştirea Lui. Orice tentativă de vindecare fără dialog cu Dumnezeu este o iluzie, o minciună, o falsă vindecare. De aceea, trebuie conştientizată în primul rând, relaţia de iubire cu Mântuitorul Hristos, Adevăratul şi Unicul Doctor şi Tămăduitor, şi de unire cu Biserica Lui Dreptmăritoare. Este clar că hipnoza de acest fel este un procedeu ocult, satanic, neacceptat de Biserica Ortodoxă. Să explicăm un caz: un om neinstruit A, asupra căruia s-a efectuat o şedinţă de 

101 Sfântul Ioan Scărarul, Capu162 din op. cit., p. 238. 


34 
                                                          
hipnoză, a intrat în transă şi a început să vorbească în engleză (deşi el nu o cunoştea), zicând că: ,,într-o viaţă anterioară am trăit în Anglia, în satul X; mă numeam Y, părinţii mei erau Z, fraţii mei erau T, locuiam într-o casă lângă râul U, la poartă aveam un copac mare..." şi alte detalii de viaţă adevărate pentru Y, detalii ce pot fi probate chiar istoric. Întrucât Ortodoxia mărturiseste că reîncarnarea este o erezie neacceptabilă, reiese de aici că duhurile care intervin în experienţele de hipnoză nu sunt de partea Mântuitorului Hristos. Înseamnă deci că diavolul (sau mai mulţi diavoli), care l-a(u) ispitit pe Y în viaţa lui, în şedinţa de hipnoză l-a(u) luat în posesie pe A şi a(u) grăit prin el unele lucruri adevărate despre Y, ca să înşele pe oameni, „mărturisind” despre reîncarnare. O femeie vrăjitoare a fost arestată de poliţie pe motivul înşelăciunii (cazul a fost dat şi la TVR 1). Întrebată cum a reuşit să păcălească atâţia oameni cu sume mari de bani, ea a recunoscut: „Păi dacă e proşti şi crede ce le zic !” Fără alte comentarii. Aceşti escroci la drumul mare, departe de a fi îngăduiţi în viaţa comunităţii, trebuie demascaţi înainte de a-şi face faimă şi bani pe seama înşelării credulilor. Ei trebuie sancţionaţi nu numai prin mustrarea Bisericii, ci şi prin mijloacele de care statul dispune. Iată ce prescrie Articolul 215 din Codul Penal al României: „Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea unei fapte mincinoase ca adevărată sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.” Totuşi noi ne punem întrebarea: de ce oamenii sunt atât de uşor de păcălit? Şi ne răspundem singuri: pentru că mulţi nu-L mai caută pe Dumnezeu – Dătătorul Înţelepciunii, şi se complac în superficialitatea păcatelor. Au pierdut trezvia întelepcitinii, simţul şi educaţia comuniunii creştine şi nu mai trăiesc deplin Adevărul şi Viaţa Bisericii, nu mai percep corect înţelesurile dreptei credinţe şi îi tăgăduiesc puterea. Mulţi creştin ortodocşi nu mai trăiesc creştineşte, nu mai cunosc adevărurile dogmatice şi rânduielile practice ale credinţei sănătoase. Ce să mai zicem de eretici sau păgânii închinători la idoli ? Pe bună dreptate, ne întrebăm şi noi: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ ?” (Luca 18, 8). 6 Sfinţenie sau şarlatanie? Între sfintenia adevărată sau căutarea sinceră a sfinţeniei şi falsa sfinţenie, simulată de toţi impostorii, există trei deosebiri radicale102: a) Sfinţenia încoronează strădaniile îndelungate şi statornice ale unei vieţi întregi, pe când faima falsei sfinţenii şi-o câştigă cineva după un timp scurt de exhibiţii bine puse în scenă. Sfinţenia adevărată înseamnă o stare de curăţie de toate patimile sufleteşti şi trupeşti, mai ales de mândrie şi slavă deşartă. Falsa sfinţenie, însă caută cu tot dinadinsul celebritatea, simulând smerenia şi iubirea pentru a-şi atrage admiraţia. Sfântul adevărat are putere să suporte chiar nepopularitatea, pentru că are alte bucurii şi nu are nevoie de hrana laudelor omeneşti. Peste tot el caută să treacă drept un om neînsemnat. Pe sfinţii adevăraţi îi descoperă Dumnezeu fără voia lor, şi, de cele mai multe ori, numai după moartea lor. Sfinţenia adevărată este semnul prezenţei şi lucrării mântuitoare a Domnului Iisus Hristos în om şi prin om, de aceea întreaga viaţâ şi gândire a unui sfânt este o iradiere senină a Evangheliei şi a Învierii lui Hristos. În schimb, şarlatanii sunt plini de pete întunecoase, de tot felul de obscurităţi atât în învăţătura, cât şi în viaţa lor morală. 7 Concluzie În Occident, procesul galopant de dizolvare a valorilor crestinismului în sincretismul masonic „New Age” este pornit de peste 40 de ani, iar la noi în ţară de aproape 14 ani. Dacă vom merge în ritmul acesta, viitorul neamului românesc nu ni se arată deloc mai bun sau mai luminos, întrucât va fi iminent pericolul degradării şi al dezbinării noastre religioase şi morale. Căci prin „religia viitorului”, prin practicile orientale şi prin „terapiile complementare” ancorate bine în ideologia New Age, diavolul încearcă să fure Adevărul creştin din minţile oamenilor şi să facă accesibile omului 

102 Vezi şi la Preot prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 269. 


35 
modern iniţieri satanice chiar fără ca el să vrea sau să ştie (manipularea se face insistent prin mass-media) şi, prin ele, să-i impună un mod de viaţă antihristic. Trăim vremuri foarte tulburi astăzi, căci diavolul ştie că mai are puţină vreme şi caută să înşele cât mai mulţi oameni prin vicleşuguri tot mai subtile. Însă noi, creştinii ortodocşi, care am primit harul dumnezeiesc şi-l primim neîncetat în Biserica Dreptmăritoare a lui Hristos prin Sfintele Taine, aşa cum l-au primit toţi Sfinţii, nu trebuie să căutăm „semne şi minuni” exterioare, care pot fi uşor simulate de duhurile rele, „ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efeseni 4, 15). Să nu ieşim din hotarele Părinţilor noştri, din cuminţenia Ortodoxiei, în care milioane de Sfinţi au primit făgăduinţele mântuirii lui Dumnezeu, ci având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curătim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu (2 Corinteni 7, 1). 

Ieromonah Mihail Stanciu 


36 
Pentru o mai bună documentare şi lămurire puteţi citi: 1. Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre vrăjitorie, Editura Sophia, Bucureşti, 2003. 2. Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 1999. 3. Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Editura Cartea Moldovei, Chişinău, 1995. 4. Mitropolitul Hristodulos Paraskevaidis, Războiul contra satanei, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998. 5. Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, Editura Învierea, Timişoara, 1999. 6. Diacon Petre I. David, Invazia sectelor, Editura Crist, Bucureşti, 1997. 7. Mihai Urzică, Minuni şi false minuni, Editura Anastasia, Bucureşti,1993. 8. Mihai Urzică, Biserica şi viermii cei neadormiţi, Editura Anastasia, Bucureşti,1998. 9. Părintele Rodion, Oameni si demoni, Editura Schimbarea la Faţă, 1999. 10. Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1997. 11. Iuliana Băncescu, Misiunea preotului faţă de magia contemporană, Editura Semne, Bucureşti, 2003. 12. Rugăciuni pentru bolnavi şi învăţături de credinţă ortodoxă despre boală, Editura Christiana şi Sfânta Mănăstire Nera, Bucureşti, 2001. 



37 
                                                          
Aşadar, de ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale?  R ăspunsul final: 
Pentru că, antrenat într-o mentalitate desacralizată, omul s-a înstrăinat de Dumnezeu, nu mai păzeşte poruncile Lui şi nu mai percepe corect înţelesurile vieţii şi dreptei credinţe în Hristos. A pierdut simţul, valoarea şi educaţia iubirii de Dumnezeu şi semeni, desconsiderându-le în detrimentul acceptării unor experienţe noi, senzaţionale, care îi exaltă mândria şi idolatria. Iar, când nu mai are frică de Dumnezeu, când nu mai vrea să se smerească r ăbdător sub mâna binecuvântării Lui, când nu mai vrea să iubească sincer pe alţii dăruindu-se, atunci omul caută alte căi de „spiritualitate”, de fapt alte căi de fugă de la fa ţa lui Dumnezeu, încercând să-şi satisfacă aspiraţia naturală după Dumnezeu, după iubire şi după o fericire eternă prin metode mecanice sau magice ori prin alte minuni şi puteri paranormale, pe care diavolul103 i le oferă cu mână largă. Invazia de prooroci, de mediumi, de vindecători şi de vrăjitori a luat proporţii îngrijorătoare, în ceea ce priveşte însuşi viitorul spiritual al omenirii. Calea sfântă a smereniei şi a iubirii evanghelice este aproape total acoperită de „minunile” şi experienţele paranormale, intens mediatizate, ale tuturor acestor impostori manipulaţi din întuneric de duhurile răutăţii. Pentru că nu minunile sunt dovada că cel care le săvârşeşte e de la Dumnezeu, ci sfinţenia vieţii şi a gândirii lui. Acesta şi este semnul adevăratului om duhovnicesc: învierea cu Mântuitorul Hristos din păcat şi din neadevăr. Să nu ne lăsăm înşelati ! „Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui lona proorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi” (Matei 12, 39-40). Omul întunecat de păcate şi de necredinţă uită că cele mai mari valori umane sunt persoana şi iubirea, întrucât omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui; le dispreţuieşte şi le înlocuieşte în gândirea sa cu alte lucruri sau „performanţe” individualiste. Sfinţenia iubirii dintre persoane, normalitatea ei, jertfa de sine pentru mântuirea altora, toate valorile creştine sunt năruite aproape în conştiinţa omului contemporan sub tăvălugul agresiv al minunilor paranormale pe care le propagă, spre slava lor deşartă şi spre pierzarea celor ce-i urmează, „iluminaţii” care nu-L au pe Iisus Hristos ca lumină a vieţii lor. Însă, numai iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor îi pot da omului starea de pace, de fericire interioară şi de sănătate trupească şi sufletească. Numai o viaţă creştină, o viaţă în sfinţenie, numai trăirea reală a învierii din păcat şi a unirii cu Iisus Hristos – Dumnezeu, în Biserica Lui Dreptmăritoare, îi poate descoperi omului contemporan bogăţia infinită a vieţii veşnice, a experienţei fericirii dumnezeieşti, în normalitatea ei plină de lumină şi de har. 

103 Prin slujitorii lui. 


38 
 In loc de epilog 
„Mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul. Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat, ci să primiţi plată deplină. Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit ! Căci cel ce-i zice: Bun venit ! se face părtaş la faptele lui cele rele.” (1 Ioan 1, 7-11) „Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care vam vestit-o – să fie anatema ! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit — să fie anatema ! Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu ? Sau caut să plac oamenilor ? Dacă aş plăcea încă oamenilor, n-as fi rob al lui Hristos." (Galateni 1, 6-10)  Rugăciune pentru părintele duhovnic 
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Care pe desfrânata şi pe tâlharul i-ai primit, primeşte şi rugăciunea mea pentru robul tău, duhovnicul meu [N], ales de Tine să poarte povara păcatelor mele în faţa Ta, aşa cum Tu porţi povara lumii întregi în faţa Tatălui ceresc. Iartă-i toate greşelile lui pentru dragostea şi jertfa stăruitoare ca să pun început bun de pocăinţâ, eu, oaia rătăcită. Cercetează-1 degrabă şi vezi nevoile lui. Vindecă-l de toată boala şi întinăciunea trupească şi sufletească şi de slăbiciunea firii căzute. Izbăveşte-l de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, de tot răul şi ispitele ce i-au venit pentru păcatele mele. Sporeşte-i înţelepciunea, îndelunga răbdare, liniştea, pacea şi mulţumirea sufletească. Înmulţeşte-i puterea, sporeşte-i blândeţea şi purtarea de grijă şi împlineşte toate cele de folos lui. Dă-i minte luminată şi pricepere sfântă care se pogoară de la Tine, Împăratul Luminii. Bine-sporeşte în el, Doamne, şi dăruieşte-l sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău. Amin. (Mătanie). Împărate ceresc, Mângâietorule, deschide slava cerului şi plouă peste duhovnicul meu [N] belşug de har şi bogată milă. Pogoară-Te asupra lui, odihneşte în el pururea şi revarsă peste el mulţimea îndurărilor Tale. Amin. (Mătanie). Maica Domnului, acoperă cu atotputernicul Tău acoperământ pe robul tău, duhovnicul meu [N], şi roagă-te Bunului Dumnezeu să-l miluiască pentru rugăciunile tale. Izbăveşte-l de toată ispita trupească şi sufletească; curăţă-l, tămăduieşte-l, întăreşte-l şi sănătate deplină dăruieşte-i. Amin. (Mătanie). Cuvioase Părinte Siluane, roagă-te Domnului să miluiască şi să mântuiască pe duhovnicul meu [N] pentru rugăciunile tale. Cuvioase Arsenie cel Mare, roagă-te Domnului să miluiască şi să mântuiască pe duhovnicul meu [N] pentru rugăciunile tale. Cele nouă puteri cereşti, sfinţilor români, mucenici şi muceniţe, cuvioşi şi cuvioase, preacuvioşi părinţi ai noştri şi sfinţi a căror pomenire se face astăzi, împreună cu toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu să miluiască şi să mântuiască pe duhovnicul meu [N] pentru rugăciunile voastre. Amin. Amin. Amin. (Mătanie.) 


39 
 Rugăciune pentru lume 
Împărate Sfinte, mult milostive şi iubitorule de oameni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, caută spre noi păcătoşii şi ascultă umilele noastre rugăciuni, Tu, Cel ce eşti bun şi binecuvântat în veci. Dezleagă, Doamne, lasă, iartă-ne nouă toate greşelile cu care ne-am spurcat, cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul, cu voie şi fără de voie; străluceste întru noi harul Tău cel de viaţă dătător ca să nu pierim lepădaţi de la faţa Ta; luminează, întăreşte şi sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre, ca să înţelegem şi să facem voia Ta. Umple inimile noastre cu Duhul Tău Sfânt şi sporeşte întru noi iubirea Ta, ca uniţi fiind cu Tine să lucrăm la mântuirea noastră si a semenilor. Întăreşte şi înmulţeşte, Doamne, Sfînta Ta Biserică, luminându-i pe toţi oamenii ca să Te cunoască pe Tine şi pe Tatăl Tău şi pe Duhul Sfânt, singurul Dumnezeu adevărat. Surpă grabnic, Doamne al puterilor, uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi care ne împresoară, şi cu roua iubirii Tale stinge toate îndemnurile spre dezbinare. Aşa, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, odihneşte întru noi şi ne mântuieşte împreună cu cei din gândurile şi din inimile noastre, dreptmăritori creştini, care se roagă Ţie sau şi prin noi cer mila Ta cea bogată: • ierarhi şi clerici ortodocşi, monahi şi monahii care se roagă pentru lumea întreagă; • părinţi şi fraţi ai noştri duhovniceşti, păstori şi învăţători ai Bisericii Tale; • rudenii după trup, cunoscuţi şi binefăcători ai noştri de pretutindeni; • conducători ai ţării noastre România; • oameni pe care ne-ai dat a-i întâlni, care ne urăsc sau ne iubesc pe noi, sau pe care noi cu nesocotinţă i-am smintit, sau i-am scârbit, sau i-am necinstit în vreun fel, cu voie sau fără de voie; • prunci, copii, tineri în floarea vârstei şi bătrâni; • văduve, orfani, oameni ce sunt în încercări de întristare, de sărăcie, de supărare, de boală, de singurătate, de prigoană şi de temniţă; • oameni ce rătăcesc în întunericul păcatelor, al urii, al deznădejdii şi al necredinţei în Tine. Luminează-i, Doamne, şi pe eretici şi pe păgâni cu harul Tău şi-i uneşte cu Sfânta Ta Biserică. Dăruieşte-ne tuturor, Doamne, credinţă dreaptă, nădejde tare şi dragoste curată; tinde mâna Ta cea nevăzută din sfânt lăcaşul Tău şi ne binecuvântează pe toţi. Adu-Ţi aminte, Doamne, Dumnezeul nostru, în mulţimea îndurărilor Tale, de tot poporul Tău şi peste toţi oamenii varsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cele către mântuire. Pe cei ce rătăcesc în necredinţă, adu-i la Tine, Dumnezeule al milei, iar pe credincioşi îi întăreşte în iubirea de frati, milostive, Doamne. Însuţi tuturor toate le fii, Cel ce ştii pe fiecare dintru început şi voieşti ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină. Pe noi pe toţi ne primeşte, Doamne, în împărăţia Ta, fii ai luminii şi ai zilei neînserate arătându-ne; pacea Ta şi dragostea Ta dăruieşte-ni-le nouă, Doamne, Dumnezeul nostru, că Tu toate ni le-ai dat nouă. Ca şi noi, împreună cu toţi Sfinţii care din veac au bineplăcut Ţie, să ne facem părtaşi veşnicelor Tale bunătăţi, pe care le-ai gătit celor ce Te iubesc pe Tine. Odihneşte, Doamne, în împărăţia Ta, şi pe cei ce au adormit în dreapta credinţă, rudenii, cunoscuţi şi binefăcători ai noştri după duh şi după trup, şi pe toţi oamenii care s-au săvârşit cu nădejdea învierii şi a vieţii veşnice care este la Tine. Auzi-ne pe noi, Dumnezeule Preabun, şi ne miluieşte pe toţi. Că singur Tu eşti Domnul şi Dumnezeul nostru Care ne miluieşti şi ne mântuieşti, şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

 

cartiduhovnicesti.blogspot.com