Sfânta Nina s-a născut la sfârșitul secolului al III-lea în Capadocia, unde locuiau mulți georgieni. Era rudă apropiată a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, potrivit unui vechi manuscris fiind chiar verișoara acestuia. De aceea, evlavia ei pentru sfântul era mare.
Tatăl ei – Zavulon, ostaș vestit și plin de cucernicie, plecase din ținutul Capadociei pentru a-și oferi serviciile împăratului Maximian. Mama ei – Suzana, născută și ea în Capadocia – era sora episcopului Ierusalimului, pe care unii îl identifică cu Iuvenalie.
Părinții Suzanei și ai lui Iuvenalie au murit de tineri. Astfel, cei doi copii au rămas orfani și fără sprijin. S-au gândit atunci să meargă la Ierusalim.
Au pornit cu credință în Dumnezeu, nepăsându-le de lunga călătorie ce le stătea înainte. Ajungând în Orașul Sfânt, au găsit refugiu în Biserica Învierii. În scurtă vreme, Iuvenalie a fost rânduit iconom al Sfântului Mormânt, în timp ce Suzana a intrat în slujba evlavioasei Sara-Niofora din Betleem, care era diaconiță acolo.
Între timp, Zavulon – cel despre care am vorbit mai înainte – a ajuns la Roma. În scurtă vreme, a câștigat bunăvoința împăratului, care l-a numit comandantul armatei.
În vremea aceea, francii s-au răsculat împotriva romanilor. Au trecut Alpii, au înaintat de-a lungul râului Po și acolo și-au așezat tabăra. Zavulon, la porunca împăratului, a pornit împotriva lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i-a biruit și a luat mulți prizonieri. Între prizonieri era și căpetenia celor răsculați.
Maximian și-a răsplătit armata, în timp ce pe răzvrătiți i-a condamnat la moarte. Prizonierii i-au cerut lui Zavulon înainte de a-i omorî, să îi boteze în numele Dumnezeului său, Care îi dăduse atât de multă putere. Iar acesta nu numai că i-a botezat, dar l-a și convins pe împărat să îi elibereze. Cei botezați de curând l-au luat împreună cu el și pe Zavulon pentru a predica creștinismul în patria lor. Timp de zece zile, preoții au botezat poporul, pe malurile râului Gadamar.
Zavulon a lăsat preoții să-și termine lucrarea și a plecat să se închine la Sfintele Locuri. Acolo a făcut cunoștință cu episcopul Iuvenalie, fostul iconom al Sfântului Mormânt. Atunci, diaconița Sara-Niofora l-a sfătuit pe episcop:
– Dă-o pe Suzana, sora ta, de soție lui Zavulon, acestui slăvit conducător de oști și temător de Dumnezeu, care i-a ajutat pe franci să îl cunoască pe Hristos!
Sfatul diaconiței i s-a părut bun episcopului. Astfel, în scurtă vreme, a avut loc cununia lui Zavulon cu Suzana, aceștia plecând mai apoi în ținutul părintesc, în Capadocia.
Din acea binecuvântată pereche s-a născut fericita Nina, luminătoarea Georgiei. Când a împlinit doisprezece ani, a mers cu părinții ei la Ierusalim. Tatăl ei, arzând de dragostea pentru Dumnezeu, a dorit să se afierosească Acestuia și să devină pustnic.
După ce a primit consimțământul soției lui și binecuvântarea episcopului, și-a luat rămas bun cu lacrimi de la fiica lui, Nina, încredințând-o Domnului, Părintele celor orfani și Ocrotitorul văduvelor.
– Nu te teme deloc, copilul meu, i-a spus. Urmează cu râvnă pildei Mariei Magdalena și a celeilalte Maria, sora lui Lazăr. Dacă Îl iubești pe Hristos precum acelea, atunci harul Lui nu te va părăsi.
Apoi a plecat și s-a făcut nevăzut în pustia Iordanului. Locul nevoințelor și al morții sale a rămas necunoscut.
Mama Sfintei Nina, Suzana, a fost rânduită de către fratele ei episcop diaconiță în Sfânta Biserică a Învierii pentru a avea grijă de femeile sărmane și bolnave. În cele din urmă, au dat-o pe Nina bătrânei Niofora, cea plină de cucernicie, pentru a o crește.
Apostolatul
Niofora cunoștea bine adevărurile credinței creștine și îi vorbea neîncetat micuței Nina despre acestea. Iar aceasta, fiind din fire ascultătoare, arăta o mare râvnă și ascultare. Când citea în fiecare zi din Sfânta Scriptură, inima ei tresărea de iubire și recunoștință față de Hristos, care a pătimit atât de multe pentru mântuirea oamenilor.
Când citea în Evanghelie despre răstignirea Domnului, gândul ei se oprea asupra cămășii Lui.
– Oare unde se află cămașa Fiului lui Dumnezeu? a întrebat odată Niofora.
– Știm din tradiție, a răspuns aceea, că se găsește în orașul Mțheta din Iviria, la nord-est de Ierusalim. Cămașa a fost adusă acolo de rabinul acestui oraș, Elioz, după ce a luat-o de la soldatul care o câștigase la sorți lângă cruce. Locuitorii țării acesteia se numesc kartveli, se învecinează cu armenii și au rămas până azi în întunericul idolatriei.
Cuvintele Nioforei au rămas adânc întipărite în inima sfintei. Zi și noapte se ruga fierbinte către Născătoarea de Dumnezeu:
– Învrednicește-mă, Stăpână, să merg în țara iviriților, pentru a mă închina la cămașa Fiului Tău!
Preasfânta a ascultat rugăciunea ei, i s-a arătat în somn și i-a spus:
– Mergi în Iviria, așa cum îți dorești! Însă acolo vei și predica Evanghelia lui Hristos, care îți va dărui din plin harul Său. Și te voi ajuta și eu.
– Dar eu sunt o femeie neputincioasă. Voi putea oare eu să duc la bun sfârșit o asemenea lucrare? – a întrebat smerită fecioara.
Atunci Născătoarea de Dumnezeu i-a pus în mână o cruce făcută din tulpini de viță și a spus:
– Ia această cruce. Îți va fi scut și pază împotriva tuturor vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Cu puterea ei vei aduce țara iviriților la credința iubitului meu Fiu, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Timotei 2, 4).
Când s-a trezit sfânta, a văzut în mâinile ei acea cruce minunată și a sărutat-o cu lacrimi de bucurie. Apoi și-a tăiat o șuviță din păr, a împletit-o pe cruce și a mers să îl întâlnească pe unchiul ei, Iuvenalie. Acela, auzind de arătarea Născătoarei de Dumnezeu sfintei și porunca ei de a predica Evanghelia în Iviria, a cunoscut limpede în aceasta voia lui Dumnezeu. De aceea, fără nici cea mai mică șovăială, i-a dat sfintei binecuvântarea lui.
Când s-a făcut ceasul plecării, episcopul și-a dus nepoata în Biserica Învierii și a pus mâna pe capul ei și s-a rugat:
– Doamne, Dumnezeule și Mântuitorul nostru! Încredințez în mâinile Tale această fecioară, care cu multă râvnă a hotărât să se afierosească lucrării de binevestire a Evangheliei Tale oamenilor. Binecuvânteaz-o și fă-Te însoțitor și dascăl al ei, oriunde Te va binevesti ea. Dăruiește cuvântului ei atâta putere și înțelepciune, încât nimeni să nu poată a-i sta împotrivă și a o face să tacă. Iar tu, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea creștinilor, care ai ales-o a predica popoarelor necredincioase Evanghelia Fiului tău, dăruiește-i putere împotriva vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Fă-te veșnicul ei acoperământ și apărătoare. Și nu o lipsi de ajutorul tău până când va împlini sfânta ta voie.
Plecarea
În acea perioadă, au plecat din Orașul Sfânt către Armenia treizeci și cinci de fecioare împreună cu Sfânta Ripsimia și cu maica lor duhovnicească – Gaiani. Veniseră din Roma pentru a se izbăvi de prigoana lui Dioclețian. Împăratul cel necinstitor o voia pe Ripsimia ca nevastă, însă aceea dorea să rămână curată și să devină mireasă a lui Hristos.
Sfânta Nina a pornit la drum împreună cu ele și le-a urmat până în capitala Armeniei – Vagarsapat.
Însă Dioclețian nu a întârziat să le dea de urmă. A dat de știre regelui Armeniei, Tiridati, iar acela, după ce le-a prins, a poruncit să fie chinuite fără milă și în cele din urmă omorâte (pomenirea lor se prăznuiește la 30 septembrie).
Sfânta Nina a scăpat de mucenicie printr-o minune. Condusă de o mână nevăzută, s-a ascuns după rămurelele unui trandafir sălbatic. De acolo, urmărea mucenicia celorlalte femei și, cu ochii ridicați la cer, se ruga pentru ele fierbinte. A văzut în acel moment deasupra atletelor lui Hristos un înger purtând un orar strălucitor. Cobora din înaltul cerului ținând în mână o cădelniță. Îl însoțeau locuitori cerești fără număr. În același timp, se înălțau de la pământ sufletele sfintelor femei, alăturându-se locuitorilor cerești și înălțându-se la cer.
– Sfinte îngere, a strigat Nina, de ce mă lași singură în mijlocul acestor șerpi?
– Nu te întrista, a răspuns îngerul. Fă puțină răbdare și vei fi condusă și tu în Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta se va întâmpla atunci când din trandafirul sălbatic ce te acoperă vor ieși flori de trandafir de grădină și bine-mirositoare. Ridică-te acum și mergi la nord, acolo unde este mult seceriș.
Sfânta a pornit singură în lunga sa călătorie. În anul 315, după multe peripeții, a ajuns la malurile râului Mtkvari, aproape de ținutul Hertvisi. Acolo a dat peste niște păstori și le-a cerut de mâncare, fiindcă era necăjită și sleită de puteri. Păstorii vorbeau limba armeană, pe care Nina o înțelegea bine, fiindcă o învățase de la doica ei – Niofora.
– Unde se găsește orașul Mțheta? l-a întrebat pe un păstor. Este departe de aici?
– Vezi râul acesta? a zis păstorul. Mțheta se găsește mai jos, pe malurile râului, departe.
Visul cel dumnezeiesc
Sfânta și-a continuat călătoria. La un moment dat, s-a oprit. Fiind singură și foarte slăbită, într-o țară străină, a început să-i fie teamă.
S-a așezat pe o piatră și cugeta: „Unde mă duce Dumnezeu? Vor aduce roadă ostenelile mele sau poate în zadar m-am înhămat la o sarcină atât de grea?”. Având aceste gânduri, a luat-o somnul și apoi a avut un vis: i s-a înfățișat un bărbat plin de mare cuviință. Părul îi cădea pe umeri, iar în mâini ținea un sul scris în limba elină.
L-a desfășurat, i l-a dat și i-a spus:
– Citește-l cu atenție!
De îndată s-a făcut nevăzut, iar sfânta s-a trezit și a văzut în mâinile ei, plină de uimire, acel sul. Pe el erau scrise următoarele cuvinte din Evanghelie:
Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce-a făcut ea, spre pomenirea ei (Matei 26, 13).
Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus (Galateni 3, 28).
Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeți. Duceți-vă și vestiți fraților Mei, ca să meargă în Galileea, și acolo Mă vor vedea. (Matei 28, 10).
Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește, și cine Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40).
Căci Eu vă voi da gură și înțelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toți potrivnicii voștri (Luca 21, 15).
Iar când vă vor duce în sinagogi și la dregători și la stăpâniri nu vă îngrijiți cum sau ce veți răspunde, sau ce veți zice, că Duhul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneți (Luca 12, 11–12).
Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena (Matei 10, 28).
Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin (Matei 28, 19–20).
Visul cel dumnezeiesc a liniștit-o pe sfânta, care cu râvnă înnoită și-a continuat ostenitoarea ei călătorie. A suferit mult din pricina foamei și a setei, s-a primejduit din pricina animalelor sălbatice, dar în cele din urmă a ajuns în vechiul oraș al Iviriei – Urbnisi. Acolo a fost găzduită în case evreiești și a început să învețe obiceiurile și limba acestui popor.
Dărâmarea idolilor
A trecut o lună. Într-o zi, sfânta a auzit că toți locuitorii orașului Urbnisi și ai împrejurimilor acestui oraș se pregăteau să meargă în capitala Mțheta, pentru a se închina dumnezeilor mincinoși în care credeau.
A mers împreună cu ei și sfânta.
Apropiindu-se de oraș, a dat peste alaiul regelui Mirian și al reginei Nana. Mirian (265–342) era fiul regelui perșilor Chosroes și conducător în Iviria a dinastiei hosroizilor. Poporul, urmând cuplul regal, se îndrepta către vârful unui munte, pentru a se închina idolului neînsuflețit Armazi.
Purtată de mulțime, Sfânta Nina a ajuns pe munte, unde se găsea templul păgânesc. S-a oprit într-un loc potrivit și de-acolo privea cu atenție idolul. Semăna cu un om mare peste măsură. Era făurit din bronz poleit cu aur și îmbrăcat în armură de aur, având un coif de asemenea din aur.
Regele și întreaga mulțime stăteau cu evlavie și teamă înaintea lui. Tremurau de frică, ca nu cumva Armazi să-i lovească cu sabia, supărat pe greșelile lor.
Între timp, preoții pregăteau jertfele. Când a ars tămâia și a curs sângele jertfelor, au început să sune trâmbițele și să bată tobele. De îndată, regele și poporul au căzut cu fețele la pământ.
Inima sfintei s-a aprins de râvna proorocului Ilie. A suspinat adânc și a început să se roage fierbinte:
– Dumnezeule atotputernic! Împrăștie acești idoli, precum împrăștie vântul praful și cenușa. Tu, Doamne și Stăpâne, într-atât ai iubit zidirea Ta, încât L-ai trimis pe Singurul Tău Fiu, pentru mântuirea noastră a tuturor. Slobozește deci aceste suflete din robia stăpânitorului întunericului, care a orbit ochii lor cei înțelegători pentru a nu desluși calea mântuirii.
Nu terminase sfânta rugăciunea și pe neașteptate au apărut nori dinspre apus. Regele și poporul și-au dat seama de primejdie și au fugit, în timp ce Nina s-a ascuns în crăpătura unei stânci. Norii s-au apropiat de templul idolesc.
A izbucnit atunci o furtună puternică cu tunete și fulgere. Idolii cei trufași s-au făcut bucăți și pereții templului au căzut.
A doua zi, poporul împreună cu regele își căutau zadarnic dumnezeii prin noroi și dărâmături.
– Mare este dumnezeul Armazi, spuneau înspăimântați. Poate este alt dumnezeu mai mare și de aceea l-a biruit pe al nostru. Oare acesta este Dumnezeul creștinilor, cel care i-a smerit pe vechii dumnezei ai armenilor?…
Predica
Deja trecuse destulă vreme de la dărâmarea idolilor. Acum sfânta cutreiera prin Mțheta.
Într-o zi, trecea pe lângă grădina regală. Soția grădinarului, Anastasia, așteptând-o pe sfânta, a alergat în întâmpinarea ei. A condus-o în casă, unde era și bărbatul ei. Au rugat-o amândoi să rămână lângă ei ca o soră a lor. Sfânta a acceptat, iar grădinarul i-a construit într-un colț al grădinii regale o chiliuță.
Sfânta a așezat în noua ei locuință crucea pe care i-o dăduse Născătoarea de Dumnezeu și își petrecea zilele și nopțile cu rugăciuni și lupte duhovnicești.
Primii georgieni care au crezut în Hristos au fost aceștia doi, preacucernicul cuplu care a găzduit-o pe sfânta. Și nu numai primii care au crezut, ci și primii ce au tras folos din rugăciunile ei făcătoare de minuni: Anastasia, deși era stearpă, a devenit mamă cu copii mulți și buni.
De atunci, cu harul lui Dumnezeu, sfânta a început să săvârșească multe minuni.
Odată, o femeie mergea pe drumurile orașului, cu strigăte și bocete. Ținea în mâini pruncul ei care era pe moarte și cerea disperată ajutor. Sfânta Nina a luat copilul, l-a pus pe patul ei ce era făcut din frunze, și s-a rugat.
Apoi a închinat pruncul cu crucea ce i-o dăruise Născătoarea de Dumnezeu și l-a încredințat maicii lui tămăduit.
După această minune, sfânta a început să predice Evanghelia și să-i cheme pe georgieni, idolatri și iudei, la pocăință și la credința în Hristos. Cucernicia, dreptatea și virtutea vieții ei s-a făcut tuturor cunoscută. Mulți oameni, și în mod deosebit femeile evreilor, mergeau la ea, ascultau noua învățătură din buzele ei dulci precum mierea, cele despre Împărăția lui Dumnezeu și începeau să primească în ascuns credința creștină.
Printre ele era și fiica mai-marelui sinagogii evreilor din Kartli – Aviatar, de asemenea și alte șase evreice. În scurtă vreme a crezut și Aviatar, atunci când a auzit cum tălmăcea sfânta vechile proorocii despre Mesia și cum se împlineau acestea în persoana lui Hristos.
Cămașa lui Hristos
Odată, discutând Aviatar cu sfânta, i-a povestit despre cămașa Domnului în felul acesta:
– Precum am auzit de la părinții mei și aceia de la strămoșii lor, atunci când în Iudeea domnea Irod, iudeii din Mțheta și din toată regiunea Kartli au aflat că în Ierusalim au sosit boieri din Persia. Boierii aceștia căutau un prunc nou-născut din neamul lui David, ce s-a născut „din mumă fără tată” și pe care l-au numit împăratul Iudeilor. L-au descoperit în orașul lui David – Bethleem într-o peșteră smerită, și i-au oferit daruri împărătești: aur, tămâie bine-mirositoare și smirnă. După ce i s-au închinat, s-au înapoiat în patria lor.
Au trecut vreo treizeci de ani de la acea întâmplare. Atunci, străbunicul meu Elioz a primit de la arhiereul Ierusalimului, Anna, următoarea scrisoare: „Acela la care au venit boierii perși să i se închine a crescut acum și propovăduiește că este Hristos, Mesia și Fiul lui Dumnezeu. Însă după legea lui Moise, trebuie să moară. Veniți cât mai grabnic la Ierusalim”.
Atunci când Elioz s-a pregătit împreună cu alții pentru călătorie, mama lui, o bătrână cucernică din neamul arhiereului Ilie, i-a spus:
– Mergi, copilul meu, dacă te-au chemat. Însă te rog să nu urmezi necinstitorilor care au hotărât să Îl omoare. Despre Dânsul au spus proorocii că va fi o taină pentru înțelepți, taină ascunsă, lumină neamurilor și viața veșnică.
Elioz a mers într-adevăr la Ierusalim și a fost de față la răstignirea Domnului. Mama lui rămăsese în Mțheta.
Deodată, în ajunul Paștilor, a simțit în inima ei lovituri puternice, ca ale unui ciocan ce bate niște piroane, și a strigat:
– În această clipă împărăția lui Israel s-a dărâmat, fiindcă L-a răstignit pe Mântuitorul și Izbăvitorul Său. De acum, poporul nostru va fi vinovat de moartea lui Hristos. Vai mie, că nu am murit mai devreme, pentru a nu auzi aceste lovituri înfricoșătoare! Nu voi mai vedea slava lui Israel pe pământ!
Spunând acestea, și-a dat duhul.
După răstignire, Elioz a cerut cămașa Domnului de la ostașul care o câștigase la sorți și a adus-o la Mțheta.
Elioz, după ce a adeverit cuvântul mamei sale despre răstignirea Domnului, i-a arătat surorii lui, Sidonia, cămașa. Aceea a luat-o și cu lacrimi a început să o sărute. Apoi, după ce a strâns-o la piept, a căzut moartă.
Nimeni nu a putut să smulgă sfântul veșmânt din mâinile ei. A încercat să o ia și regele Anterkie, care a venit cu curtenii lui îndată ce a fost înștiințat de moartea ei neașteptată, însă a rămas neputincios.
A trecut ceva vreme. Între timp, Elioz a îngropat-o pe sora lui împreună cu cămașa. A tăinuit așa de bine mormântul, încât nimeni până astăzi nu știe unde este acesta. Câțiva oameni spun că se găsește în mijlocul grădinii regale, în locul unde se înalță astăzi un cedru cu umbră deasă. Acest cedru ce a încolțit singur după moartea Sidoniei adună în jurul lui mulți oameni. Aceștia cred că are în el o mare putere.
Auzind sfânta această istorisire, a început să meargă noaptea și să se roage lângă cedru. Oricum, se îndoia că într-adevăr ar fi ascunsă la rădăcinile lui cămașa Domnului. Însă o vedenie pe care a avut-o i-a arătat că locul acela era sfânt și în viitor va fi slăvit.
Așadar, într-o noapte, în timp ce se ruga, a văzut stoluri de păsări negre care au venit în grabă din toate țările vecine în grădina regală. De acolo s-au îndreptat către râul Aragvi, și după ce s-au scăldat în apa acestuia, s-au înălțat. Apoi, mai albe decât zăpada fiind, s-au așezat pe ramurile cedrului, și au umplut grădina de cântări ale raiului. Vedenia însemna că popoarele dimprejur aveau să se lumineze cu apa sfântului botez, iar în locul cedrului aveau să ridice o biserică creștină pentru slăvirea marelui Dumnezeu.
Sfânta Nina a mai văzut că munții Armazi și Zadeni s-au cutremurat și au căzut.
Cu o altă ocazie, a auzit chiote de război și strigăte sălbatice ale dracilor care intrau în capitală având chip de războinici perși.
Însă această înfricoșătoare vedenie a dispărut îndată ce sfânta a înălțat crucea, a făcut cu ea semnul crucii în aer și a spus:
– Opriți-vă, dracilor! A sosit sfârșitul stăpânirii voastre! Iată-L pe Biruitorul!
Convertirea regelui și a reginei
Desigur, datorită acestor semne ce arătau că se apropia mântuirea poporului ivirit, sfânta predica neîncetat cuvântul lui Dumnezeu.
Împreună cu ea se osteneau în lupta propovăduirii și primii credincioși, în mod deosebit mai-marele sinagogii și fiica lui.
Însuși regele Mirian a început să se gândească la credința creștină. Deja știa că, în imperiul roman, împăratul Constantin, după ce își biruise toți vrăjmașii cu puterea crucii și a numelui lui Hristos, devenise apărător al creștinilor.
În acea epocă, Iviria se afla sub influența romanilor, care îl luaseră ostatic la Roma pe fiul lui Mirian, Bacar. De aceea, Mirian nu o împiedica pe Sfânta Nina să-L propovăduiască pe Hristos în țara lui. Regina Nana era și ea legată de idolatrie foarte puternic. Dar harul lui Dumnezeu a cercetat-o în scurtă vreme.
Regina s-a îmbolnăvit grav. Doctorii nu puteau să-i facă nimic. Atunci, câteva femei de la curte au rugat-o să o cheme pe străina Nina, care numai cu o rugăciune către Dumnezeul ei tămăduia orice boală.
Nana a dat poruncă să o aducă la ea.
Însă sfânta, vrând să încerce credința și smerenia ei, le-a spus celor trimiși:
– Dacă regina vrea să se facă bine, să vină aici, la chilia mea, și cred că se va vindeca cu puterea lui Hristos.
Nana a ascultat porunca sfintei și a cerut să fie dusă cu o targă la căsuța ei. Sfânta a așezat-o pe bolnavă pe patul ei. A îngenuncheat lângă ea și s-a rugat fierbinte Doctorului sufletelor și trupurilor. Apoi a luat crucea și a atins-o de capul, de umerii și de picioarele bolnavei, făcând în felul acesta semnul crucii.
Regina s-a ridicat de îndată sănătoasă, a mulțumit binefăcătoarei sale și, întorcându-se la palat, a mărturisit înaintea regelui Mirian că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Pe Nina a făcut-o prietena ei de suflet. Mai târziu s-a botezat și a devenit o creștină râvnitoare. După moartea ei, poporul a cinstit-o ca sfântă. Pomenirea ei se prăznuiește la 1 octombrie.
Regele Mirian, din contră, a refuzat cu încăpățânare să devină creștin. În timp ce la început a manifestat toleranță, mai târziu a pus la cale să îi stârpească pe creștini și să o chinuie cumplit pe Sfânta Nina. Iată cum s-au întâmplat acestea.
Odată l-a vizitat o rudă a regelui perșilor, om cultivat și adept fanatic al învățăturii lui Zoroastru. În câteva zile însă, s-a îmbolnăvit grav și s-a îndrăcit.
Mirian s-a temut mult de mânia regelui persan.
A fost silit așadar să o cheme pe Sfânta Nina pentru a-l tămădui. Aceea a cerut ca îndrăcitul să fie adus la cedru, în mijlocul grădinii regale. Când acesta a venit, l-a pus să se întoarcă spre răsărit, să-și ridice mâinile și să repete de trei ori:
– Mă lepăd de satana și mă predau lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu!
Îndată ce a rostit această mărturisire, duhul cel viclean l-a zguduit și l-a aruncat jos ca pe un mort. Însă, neputând rezista rugăciunii sfintei, a fost silit să plece din cel bolnav, care a crezut în Hristos și s-a întors în patria lui creștin.
Mirian ar fi preferat să-l vadă mort decât creștin, fiindcă se temea de regele persan, care era închinător la foc. Deci a încercat să amenințe că o va omorî pe Nina și va stârpi pe toți creștinii din țară.
Supărat cum era, s-a gândit să se destindă plecând la vânat. A vânat împreună cu alaiul său în pădurile de lângă orașul Muhrani. Fiind o zi însorită, dintr-o dată s-a făcut întuneric adânc și a izbucnit o furtună. Fulgerele l-au orbit pe rege, în timp ce tunetele i-au risipit pe însoțitorii lui. Disperat de orbirea lui neașteptată, a început să invoce zeii lui, dar în zadar… Atunci s-a gândit că a căzut asupra lui pedeapsa Adevăratului Dumnezeu, și a strigat:
– Dumnezeule al Ninei! Îndepărtează întunericul de pe ochii mei, și Te voi mărturisi și voi slăvi numele Tău!
De îndată toate în jurul lui s-au luminat, iar vijelia s-a potolit. Minunându-se de puterea lui Hristos, și-a ridicat mâinile și a spus cu lacrimi:
– Dumnezeule al Ninei! Tu ești singurul Dumnezeu adevărat. Acum văd marea milă a Ta ce mă înconjoară. Simt apropierea Ta. Inima mea se umple de bucurie și mângâiere. În acest loc voi ridica o cruce, pentru ca veșnic să se pomenească dumnezeiasca Ta arătare către mine.
Întorcându-se în oraș, striga cu putere pe drumuri:
– Slăviți-L toți pe Dumnezeul Ninei, pe Hristos!
Regina ieșise în întâmpinarea lui. S-a adunat în jurul lor mulțime de popor. Toți, împreună, s-au îndreptat către chiliuța Ninei. Îndată ce a văzut-o, Mirian, a căzut la picioarele ei și a spus:
– O, maica mea! Povățuiește-mă și fă-mă vrednic să chem numele marelui tău Dumnezeu, al Izbăvitorului meu!
Din ochii sfintei curgeau lacrimi de bucurie. Văzând lacrimile ei, cuplul regal și împreună cu ei tot poporul au început și ei să plângă.
Convertirea regelui la Hristos a fost hotărâtoare. Mirian avea să devină pentru Georgia ceea ce Marele Constantin era pentru Imperiul roman. Domnul îl alesese să conducă toate neamurile Iviriei la credința cea adevărată. Fără întârziere a trimis delegați la împăratul Constantin, cu rugămintea să le trimită episcop și preoți și pentru a-l învăța despre credința creștină.
Prima biserică
Între timp, Sfânta Nina predica neîncetat sfânta Evanghelie și le spunea georgienilor să se roage, pregătindu-i în acest fel pentru sfântul botez.
Până să vină preoții, regele s-a gândit să ridice o biserică creștină în locul unde se înălța cunoscutul cedru.
Cedrul a fost tăiat. Cele șase ramuri ale lui au fost făcute stâlpi, fiind așezați cu ușurință în anumite puncte ale construcției. Însă atunci când constructorii au vrut să ridice cel de-al șaselea stâlp, ce era făcut din trunchiul cedrului, pentru a-l așeza la temelia bisericii, nu puteau să îl miște din loc.
Seara, regele a plecat întristat. S-a împrăștiat și mulțimea. Numai Sfânta Nina a rămas toată noaptea la locul construcției împreună cu ucenițele ei. Se ruga Domnului și uda cu lacrimile ei stâlpul cel nemișcat.
Spre zori, sfintei i s-a înfățișat un tânăr minunat, încins cu un brâu de foc. S-a apropiat de ea și i-a șoptit trei cuvinte tainice. Îndată ce ea le-a auzit, a căzut la pământ și i s-a închinat. Tânărul s-a apropiat de stâlp, l-a luat în brațe și l-a ridicat. Stâlpul strălucea precum fulgerul, luminând tot orașul.
Regele și poporul, văzând acest semn, au alergat la locul construcției. Și ce să vadă! Stâlpul acela nemișcat, fără a fi susținut de cineva, se înălța de la pământ douăzeci de coți, apoi cobora și stătea pe locul unde se găsea înainte cedrul.
În cele din urmă, a rămas nemișcat pe locul său. Atunci, de la rădăcina lui a început să curgă mir bine-mirositor și tămăduitor. Acest mir îi tămăduia de boli pe toți ce mergeau acolo și se ungeau cu credință.
În scurtă vreme, a luat sfârșit ridicarea bisericii, a primei biserici de lemn din Iviria, care a fost închinată celor 12 Sfinți Apostoli, punându-i-se numele de Svetițhoveli (Stâlpul de viață făcător). Astăzi această biserică este din piatră.
Botezul
Între timp, trimișii lui Mirian au fost primiți de Sfântul împărat Constantin cu multă cinste. Întorcându-se, l-au adus în Iviria pe arhiepiscopul Antiohiei, Eustatie [n.red. – este vorba de Sfântul Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei, care a adormit în anul 337. Pomenirea lui se prăznuiește la 21 februarie], împreună cu doi preoți.
Arhiepiscopul a botezat mai întâi familia regală, după care i-a botezat pe ostașii și demnitarii regelui.
Poporul s-a apropiat cu multă bucurie de taina botezului, îndemnat de cuvintele Sfintei Nina, care le spunea că cel care se va naște din apă și din Duh (Ioan 3, 5) va vedea lumina cea adevărată și va moșteni viața veșnică.
Apoi, preoții au colindat prin orașe și sate, botezând poporul. Astfel, foarte repede și într-un mod pașnic, s-a botezat toată țara Kartliei, în afară de muntenii din Caucaz, care mulți ani aveau să rămână idolatri.
Dintre evreii din Mțheta s-au botezat Aviatar, cu toți ai casei lui și încă 50 de familii evreiești, care erau, după cum ne spune tradiția, urmași ai tâlharului Baraba.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, arhiepiscopul Eustatie și Sfânta Nina au luminat în câțiva ani o mare parte din țara Iviriei. Arhiepiscopul a hotărât folosirea limbii elinești în slujbele Bisericii, și a târnosit în Mțheta prima biserică a Sfinților Apostoli, care a fost ridicată după modelul bisericii cu același nume din Constantinopol. De asemenea, l-a hirotonit episcop pe părintele Ioan, care avea să țină de tronul Antiohiei. În cele din urmă, după ce a dat prin binecuvântarea lui nou-întemeiatei Biserici pacea lui Hristos, s-a întors în Antiohia.
După ani de zile, cucernicul Mirian a trimis la Constantinopol o altă solie. A cerut de la împărat mai mulți preoți, fiindcă își dorea ca toți supușii lui să asculte bunăvestirea mântuirii.
Marele Constantin a împlinit rugămintea lui Mirian cu multă osârdie. A dăruit prin cei trimiși cruci, icoane, sfinte moaște și, ce este mai important, o bucată din Cinstita Cruce și unul din cuiele ce au străpuns preacuratele mâini și picioare ale Domnului. De asemenea, l-a trimis împreună cu ei și pe moștenitorul tronului Iviriei Bacar, pe care îl ținuse prizonier, cu daruri bogate și cu următoarea epistolă către tatăl său, Mirian:
„Eu, împăratul Constantin, care m-am făcut slujitor al Împăratului cel ceresc atunci când acesta m-a slobozit din legăturile diavolului, îți scriu rege Mirian, care de curând, ca și mine, ai fost condus la credință. Să fie cu tine bucuria și pacea acelora care L-au cunoscut pe Dumnezeul cel nemărginit. Nu trebuie să îl mai țin prizonier pe unul dintre ai tăi. Îmi ajunge să avem același stăpân, pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu. Așadar îți dau înapoi copilul. Bucură-te de el. Să fie cu tine îngerul păcii lui Dumnezeu. Dumnezeu Făcătorul să-l alunge pentru totdeauna pe satan cel viclean din țara ta”.
Întorcându-se trimișii lui Mirian în Iviria, i-au adus regelui mulți preoți și meșteri de biserici. Astfel, s-a ridicat prima biserică în ținutul Erusetia, la hotarele Kartliei.
A doua biserică a fost ridicată în satul Manglisi, la patruzeci de kilometri de Tbilisi. În Mțheta s-a clădit o biserică din piatră, închinată Schimbării la Față a Mântuitorului, în grădina regală, aproape de chilia Sfintei Nina.
Noi lupte
Sfânta nu a mai ajuns să vadă terminată biserica cea plină de mare cuviință. Ocolind slava și cinstirile regelui și ale poporului, s-a refugiat în muntele Kazbeghi, lângă izvoarele râului Aragvi. Acolo, cu rugăciuni și posturi, se pregătea pentru noi lupte apostolești.
În timp ce pribegea prin munți, a descoperit o mică peșteră. S-a stabilit acolo, și prin rugăciunea ei cu lacrimi a făcut să izvorască apă din stâncile ei. Astfel, s-a format un izvor ce se cheamă „cea care lăcrimează“, fiindcă până astăzi acolo cad picături de apă asemenea lacrimilor. Se mai numește și „izvorâtoare de lapte”, pentru că dăruiește lapte mamelor care alăptează prunci și nu au lapte.
În acea perioadă, locuitorii Mțhetei au văzut ceva minunat timp de câteva nopți: o cruce luminoasă, încununată cu stele, strălucea deasupra bisericii ce tocmai se ridica, și o împodobea în acest fel. În zorii zilei se îndepărtau de cruce patru stele, cele mai luminoase. Dintre ele, una se îndrepta spre răsărit, alta mergea către apus, a treia lumina biserica, episcopia și tot orașul, iar cea din urmă, după ce lumina adăpostul sfintei, se înălța până la vârful unei stânci abrupte, unde se afla un copac impunător.
Nici episcopul Ioan, nici regele nu puteau pricepe ce înseamnă această vedenie. Însă sfânta a dat poruncă să se taie copacul acela și să se facă patru cruci. Apoi a spus să se pună prima cruce pe stânca abruptă, iar a doua la vest de Mțheta, pe muntele Thoti, unde regele și-a pierdut vederea, apoi și-a recăpătat-o și a crezut în Hristos. Sfânta a poruncit ca a treia cruce să fie dată reginei Salomeea, soția lui Revi, fiul lui Mirian, pentru a o înălța în orașul Udjarma. A patra a hotărât să fie dusă în satul Bodbe din Kaheti. În acest oraș avea să meargă în scurtă vreme și ea, pentru a predica acolo.
Și într-adevăr, după ce a luat împreună cu ea pe un oarecare presviter Iacob și un diacon, a urcat în regiunile de munte, la nord de Mțheta, pentru a predica Evanghelia locuitorilor munteni ai Caucazului. Cu harul lui Dumnezeu, dar și cu minunile și rugăciunile sfintei, sălbaticii din Țaleti, Erțo, Tianeti, precum și din regiunile dimprejur, au crezut în Hristos, au distrus idolii și s-au botezat.
Sfânta Nina a mers apoi în Kakabeti, unde i-a condus pe toți locuitorii acestuia la credința creștină. Apoi s-a îndreptat în sudul Kahetiei, în satul Bodbe, unde s-a și stabilit. Locul acesta a fost cea de pe urmă oprire din viața ei de pe pământ și în ostenelile ei apostolești. Pe panta muntelui și-a făcut o colibă și își petrecea zilele și nopțile cu rugăciuni înaintea Cinstitei Cruci.
Foarte repede a stârnit interesul și atenția locuitorilor. Mergeau deseori la ea și ascultau învățătura ei despre credința în Hristos și calea către veșnicie. În scurt timp, mulți oameni au fost botezați de către părintele Iacob.
Sfârșitul
Predica din Kaheti a fost ultima lucrare misionară a sfintei pe pământul Iviriei. Dumnezeu i-a descoperit că i se apropiase sfârșitul. Atunci sfânta i-a scris lui Mirian următoarea scrisoare: „Să aibă regatul tău veșnica binecuvântare a lui Dumnezeu, ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și acoperământul Cinstitei Cruci. Eu, ca străină și călătoare pe pământ, plec din această lume. Voi urma calea părinților mei. Trimite-mi-l, te rog, pe episcopul Ioan. Trebuie să mă pregătească pentru călătoria cea veșnică, fiindcă ziua morții mele este aproape”.
Îndată ce a citit scrisoarea, regele a pornit grabnic însoțit de curtenii lui și de tot clerul spre Kaheti. A găsit-o pe sfântă încă în viață. Mulțimea înconjurase patul muribundei și îl udau cu lacrimi. Mulți bolnavi care îl atingeau se tămăduiau.
Ucenițele sfintei plângeau lângă ea și o rugau cu stăruință să le povestească despre nașterea și viața ei. Salomeea, regina Udjarmei, a așternut în scris cuvintele ei. Aceste însemnări au constituit izvorul de căpătâi pentru biografia sfintei.
– Să scrie, spunea fericita Nina, viața mea dusă în lenevie și de nimic, pentru a fi cunoscută și de către copiii voștri. Să scrie, pentru a afla urmașii voștri despre credința și dragostea cu care m-ați înconjurat, precum și despre semnele pe care le-ați văzut cu ochii voștri.
Apoi a vorbit despre viața veșnică și s-a împărtășit din mâna episcopului. La urmă, a cerut să fie înmormântată în coliba săracă unde se găsea atunci, pentru ca nou-întemeiata Biserică a Kahetiei să nu rămână orfană. Astfel, după mulți ani de rodnică misiune, și-a dat duhul în pace în mâinile lui Hristos la 14 ianuarie, cel mai probabil în anul 338.
Regele, episcopul și tot poporul, plângând moartea marii luptătoare a credinței, au dorit să mute moaștele ei în catedrala din Mțheta și să le îngroape alături de stâlpul făcător de minuni. Însă în pofida tuturor încercărilor lor, nu au putut să miște sicriul sfintei din locul pe care ea l-a ales. Astfel, au îngropat-o acolo, în coliba ei smerită, în satul Bodbe.
În anul 342, regele Mirian a pus temelia unei biserici deasupra mormântului ei, afierosită rudei sfintei, Marele Mucenic Gheorghe, pe care a terminat-o și târnosit-o fiul său, Bacar (342–364). Această biserică dăinuiește până astăzi. În același loc, s-a înființat mai târziu o mănăstire de femei.
Preabunul Dumnezeu a proslăvit-o pe sfânta, păstrând trupul ei neputrezit. De asemenea, l-a ținut ascuns „sub obroc”, așa cum ceruse sfânta. Oricum, la mormântul ei aveau loc multe minuni, dar mai mult viața ei îngerească și ostenelile ei misionare au condus nou-întemeiata Biserică a Iviriei la hotărârea de a o proslăvi – cu binecuvântarea Bisericii Antiohiene – întocmai cu apostolii și luminătoare a Iviriei. Astfel, fericita Nina a fost numărată în ceata sfinților și s-a hotărât să fie cinstită în fiecare an la 14 ianuarie, ziua adormirii ei.
Proslăvirea ei ca sfântă se pare că s-a făcut la puțină vreme după moartea ei, fiindcă de asemenea în scurt timp oamenii au început să ridice biserici în cinstea ei. Lângă orașul Mțheta, pe muntele unde sfânta a dărâmat idolul Armazi prin rugăciunile ei, se păstrează până astăzi o mică biserică de piatră închinată ei, ridicată de regele Vahtang Gorgasali (446–499).
Sfânta Nina se cinstește ca fiind „întocmai cu apostolii”. Fiindcă dacă cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui (Iacob 5, 20) și cel ce osebește pe cel cinstit de cel necinstit (Ieremia 15, 19) este – am putea spune – gura lui Dumnezeu, cu atât mai mult a fost gura lui Dumnezeu Sfânta Nina, care a condus mii de suflete de la idolatrie la Hristos. Acum se veselește cu ceata sfinților în Împărăția Cerurilor și mijlocește neîncetat la Domnul pentru cei care cinstesc slăvită pomenirea ei și cer sfintele ei rugăciuni.
Doamne ajută!
RispondiElimina