Fiu al unor negustori cucernici din orașul Kursk, el a crescut în smerenie și dragoste față de Biserică și a avut parte la vîrsta copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos.
La 17 ani părăsi lumea, cu binecuvîntarea mamei sale, și intră în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare și virtuți monahale. Îndeplinea cu bucurie și zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fraților, postea pentru a înfrînge pornirile trupului și își păstra, ziua și noaptea, mintea ațintită la Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.
După cîtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav și, în ciuda durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerînd numai acel unic leac, care este potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfînta Împărtășanie. Cînd, crezîndu-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfîntă pentru calea din urmă, Preasfînta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoțită de Sfinții Apostoli Petru și Ioan Teologul. Arătîndu-i-l pe tînărul novice, ea le spuse: "Acesta este din neamul nostru!". Puțin după aceasta, se însănătoși cu totul și construi o bolniță pe locul acelei apariții minunate.
La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele Serafim ("înfocat", "arzător"), nume care îi spori și mai mult zelul în a urma pe acești slujitori ai Domnului, netrupești și arzînd de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune, înainte de a săvîrși dumnezeiasca Liturghie; și sporind fără încetare în sfintele nevoințe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz și mîngîieri duhovnicești. Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintați în vîrstă și înțelepciune, el nu a căzut în păcatul slavei deșarte de care este pîndit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă ele l-au făcut să se smerească și mai mult, învinovățindu-se pe sine în tot timpul și căutînd și mai mult singurătatea.
La puțină vreme după hirotonirea sa și după moartea duhovnicului său, el a primit încuviințarea de a se retrage în singurătate, în adîncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el își făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o "Sfîntul Munte", gîndindu-se la Athos. El petrecea acolo toată săptămîna, întorcîndu-se la mînăstire numai duminicile și în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi și chinuindu-și trupul pentru a plăcea Domnului.
Orice ar fi făcut, își păstra mintea înălțată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pîngărire, nu se îngrijea deloc de trup și suporta cu răbdare asprimea iernii și năvălirile insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaș la suferințele Domnului, dorind să-și curățească sufletul. Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o "povara lui Hristos", și se ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise, după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viața și Patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
Meditația continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia numai cunoașterea adevărului, dar și curățenia sufletului și străpungerea inimii, în așa fel încît în afara slujbelor dumnezeiești făcute la ore fixe și în afară de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără încetare, avînd mintea unită cu inima.
La început se hrănea cu pîinea primită de la mînăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărți animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs uriaș, dar ascultător ca o pisică.
Văzînd viața sa atît de plăcută lui Dumnezeu și atît de apropiată de cea a netrupeștilor puteri, dușmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obișnuitele lui atacuri: gînduri de slavă deșartă, zgomote infernale, apariții înspăimîntătoare ș.a.; dar viteazul ostaș alunga toate acestea prin rugăciune și semnul Crucii. Cum războiul gîndurilor se întețea tot mai mult, sfîntul hotărî să lupte ca stîlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile și o mie de nopți pe o stîncă în picioare, sau îngenuncheat, repetînd fără încetare rugăciunea vameșului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gîndurilor.
Dar diavolul nu s-a dat bătut și a trimis trei tîlhari, care, furioși că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomegele și cu dosul unui topor, lăsîndu-l pe jumătate mort, cu totul însîngerat și cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituție robustă, blîndul Serafim nu a încercat nici o clipă să se apere și s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gîndul că astfel se făcea părtaș suferințelor Domnului. În starea de plîns în care se afla, a reușit totuși să se tîrască pînă la mînăstire, unde, după cinci luni de suferință, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariție a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mînăstire. A rămas totuși gîrbov pînă la sfîrșitul zilelor sale și nu se putea mișca decît cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.
Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieții lui îndreptate spre cer și să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii, în deplină singurătate. Odată însănătoșit, se reîntoarse în "pustia" sa și, nemaiputînd veni la mînăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată cînd întîlnea pe cineva în pădure, i se închina pînă la pămînt, fără a scoate un cuvînt, rămînînd așa pînă cînd omul se îndepărta. El a reușit astfel să-și păstreze mintea înălțată la Dumnezeu fără întrerupere și fără abatere.
Între timp, egumenul mînăstirii muri și unii călugări au început să se arate dușmănoși față de sfîntul pustnic, acuzîndu-l că s-a despărțit de comuniunea cu Biserica. Pînă la urmă i-au poruncit chiar să se întoarcă în mînăstire. Sfîntul s-a supus fără nici o împotrivire și s-a stabilit într-o chilie strîmtă, unde a început o nouă etapă a vieții sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie).
În antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decît un sac cu pietre drept așternut, un trunchi de copac drept scaun și o icoană închipuind-o pe "Fecioara mîngîietoare", numită de el "Bucuria bucuriilor", în fața căreia ardea în permanență o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind și interpretînd în fiecare săptămînă întreg Noul Testament, rugîndu-se fără încetare, cu inima priveghind și avînd drept martori ai deselor extaze și răpiri în Duh ale minții sale numai pe îngeri și sfinții din cer.
La sfîrșitul a cinci ani de retragere totală, deschise ușa chiliei, lăsînd să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuși legămîntul tăcerii, chiar cînd era vorba de vizitatori importanți. Apoi, în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească tăcerea și el începu să le împărtășească semenilor din roadele experienței sale ascetice: mai întîi călugărilor, pe care-i îndemna la stricta respectare a regulilor monahale și la zel desăvîrșit în lucrarea lor pentru mîntuire; apoi sosiră și mirenii în număr din ce în ce mai mare.
După ce s-a făcut părtaș de bunăvoie Patimilor mîntuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecînd pe rînd prin starea de viețuitor în obște, sihastru, stîlpnic și zăvorît, acest bătrîn mic de statură, înveșmîntat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a întors între semenii săi, plin de har și lumina Sfîntului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a stăreției spirituale, și a devenit pentru tot poporul rus un adevărat "apostol", martor și propovăduitor al Învierii.
Ușa chiliei sale era deschisă oricui pînă tîrziu în noapte. Își saluta vizitatorii cu veselie, zicîndu-le: "Bucuria mea, Hristos a înviat!"; dovedea o bucurie cu totul specială față de păcătoșii care veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11). Blîndețea sa neobișnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilința sa îi smerea pe cei mîndri, făcîndu-i să verse lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca și pentru oamenii din popor, chilia "sărmanului Serafim" era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvîntare deveneau adevărate întîlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieții lor.
Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoșilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide și știa să dea fiecăruia sfatul, mîngîierea, încurajarea și mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvînt pe care i-l descoperea Dumnezeu, și acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorîtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor. A vindecat în chip minunat pe mulți, ungîndu-i cu uleiul din cadela sa sau dîndu-le să bea din izvorul numit mai apoi "puțul lui Serafim", aflat în apropierea mînăstirii, în "pustia cea apropiată", unde îi plăcea să-și petreacă după-amiezele. I se aduceau atîtea cereri de rugăciune, pentru morți și vii, încît îi era cu neputință să-i pomenească pe toți; de aceea aprindea pentru fiecare o lumînare, chilia sa fiind mereu încălzită și luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele credincioșilor.
Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeției și el a prezis cele viitoare, atît pentru anumiți oameni, cît și pentru țara sa, ca războiul Crimeii, foametea și groaznica încercare care a răvășit Biserica și poporul rus un secol mai tîrziu; dar el își ascundea, din smerenie, profețiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încît ele nu erau înțelese decît după împlinirea evenimentelor.
Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat de omul lui Dumnezeu și care devenise cel mai rîvnitor ucenic al său, îl întrebă într-o zi: "Care este scopul viețuirii creștine?". Părintele Serafim îi răspunse: "Dobîndirea Sfîntului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfințenie cerute de Biserică și mai ales prin rugăciune".
Și fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis ce este harul Duhului Sfînt, starețul îl strînse brusc în brațele sale, îl privi drept în ochi, fața lui devenind dintr-o dată mai strălucitoare decît soarele la amiază, și îi zise cu putere: "Privește-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ți fie teamă! I-am cerut Domnului, din adîncul ini-mii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupești pogorîrea Sfîntului Duh; și iată ai devenit, ca și mine, cu totul luminos. Și te-ai umplut și tu de harul Sfîntului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simți?" Motovilov a răspuns: "Liniște, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă". "Și ce încă?" "O căldură și o mireasmă, pe care nu le-am mai simțit vreodată". "Această mireasmă este buna mirosire a Sfîntului Duh, răspunse sfîntul, și această căldură nu este din afară, căci sîntem în plină iarnă și pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvîntul Domnului: Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21).
Această minunată întrevedere dură mai mult timp și, la sfîrșitul ei, sfîntul îi ceru ucenicului său să o pună în scris și s-o transmită lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decît mult mai tîrziu, în 1903, în preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o răspîndire impresionantă. Este un ultim cuvînt, un testament plin de lumină și nădejde, pe care profetul de la Sarov l-a lăsat Rusiei și întregii Biserici, cunoscînd încercările ce vor fi în timpurile din urmă.
În învățăturile sale, sfătuia adesea: "Bucuria mea, cîștigă duhul păcii și atunci mii de inimi se vor mîntui în preajma ta". Această pace interioară pe care el o dobîndise cu prețul atîtor trude, se răspîndea în preajma lui ca bucurie și lumină; iată că Sfîntul Serafim nu a lăsat urmașilor o învățătură ci, mai curînd, un model de viețuire.
Pe cînd era numai diacon, fondatoarea mînăstirii din Diveievo, situată la cîțiva km de Sarov, i-a încredințat părintelui Serafim conducerea duhovnicească a obștii sale abia înființate. De-a lungul întregii sale vieți el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovnicești. Cu toate dificultățile economice, obștea a sporit repede. Sfîntul Serafim a organizat-o după regulile stricte ale vieții de obște, dîndu-le drept îndrumar cuvintele: "În tot timpul să aveți mîinile ocupate cu lucrul și buzele cu rugăciunea".
La porunca Maicii Domnului, el a mai înființat o a doua mînăstire, zisă a "Morii", în care viețuiau fiicele sale duhovnicești cele mai sporite, cărora le-a dat o regulă de viețuire avînd în centru "rugăciunea lui Iisus". Din nefericire, după moartea starețului, diavolul ațîță un călugăr pizmaș și intrigant, care se strădui din toate puterile să ruineze renumele și lucrarea Sfîntului Serafim; el închise "Moara", călugărițele fiind supuse multor strîmtorări și necazuri.
Odată, cu puțin timp înainte de săvîrșirea călătoriei pămîntești, Serafim ceru să vină o călugăriță de la Diveievo și acoperînd-o cu rasa sa, îi spune: "Maica Domnului va veni acum la noi". Curînd se auzi un sunet asemănător unui vînt violent în pădure, apoi cîntări bisericești; ușa se deschise singură și chilia fu brusc inundată de lumină și de o mireasmă delicată. Sfîntul căzu în genunchi și Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoțită de Sfîntul Ioan Teologul și de douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugărița a căzut la pămînt, înspăimîntată de moarte, dar Sfîntul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa cerurilor, ca și cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă mereu în grija sa pe surorile de la Diveievo și, dispărînd, Preasfînta Fecioară îi zise: "Iubite Serafime, în curînd vei fi cu noi". Rămași singuri, starețul îi mărturisi călugăriței că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut parte.
Ajuns la vîrsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfîntul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie și cu fața strălu-cind de lumină. La întîi ianuarie 1833, după ce s-a împărtășit, el s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzînd în fața fiecăreia o lumînare și i-a binecuvîntat pe toți frații, zicîndu-le: "Lucrați pentru mîntuirea voastră; vegheați! Cununile vă sînt pregătite". Apoi, după ce merse să-și vadă mormîntul dinainte pregătit, se închise în chilie și, îngenunchind și cîntînd imnele Învierii, își dădu duhul în mîinile lui Dumnezeu chiar în aceeași noapte.
Tot poporul din împrejurimi se strînse la înmormîntarea sa. Și chiar și după moarte omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze și să-și îmbărbăteze fiii duhovnicești prin numeroase apariții și vindecări minunate, astfel că evlavia poporului dreptcredincios nu a încetat să sporească, cu toate împotrivirile vrăjmașilor.
Lupta sa a fost încununată prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, în prezența familiei imperiale, a numeroșilor ierarhi și a unei mulțimi de sute de mii de persoane, venite din toate părțile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unității de suflet a poporului rus, înainte de marea încercare ce avea să fie. Moaștele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolșevicii le-au confiscat, vrînd să le expună într-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc și se presupune că ar fi păstrate de un credincios pios, în așteptarea unor zile mai bune.
Nessun commento:
Posta un commento