Se afișează postările sortate după relevanță pentru interogarea "26 octombrie". Sortați după dată Afișați toate postările
Se afișează postările sortate după relevanță pentru interogarea "26 octombrie". Sortați după dată Afișați toate postările
28 august 2015
28 septembrie 2014
28 august 2015
26 octombrie 2025
26 octombrie
Acatistul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir
Canon de rugăciune către Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir (Pomenirea cutremurului)
Canon de rugăciune către Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir (1)
Canon de rugăciune către Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir (2)
Viața și minunile Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir
Sinaxar 26 Octombrie
Acatiste și Canoane de rugăciune octombrie
Rugăciunile începătoare
Psaltirea lui David
Acatiste și Canoane de rugaciune
Rugaciuni la diferite trebuințe
Rugăciuni ortodoxe
Cărți duhovnicești (citește sau descarcă).
27 martie 2025
26 septembrie 2014
26 aprilie 2025
24 septembrie 2014
21 mai 2015
13 iulie 2015
Aducerea moaștelor Sfântului Dimitrie cel Nou la București – Scurt istoric
Sfântul Dimitrie cel Nou a trăit la sudul Dunării, în secolul al XIII-lea, în vremea dinastiei românești a Asăneștilor sau cel mai târziu pe timpul Cruciadei a patra (1204-1261). Peste câteva sute de ani, pe timpul stăpânirii turcești în Peninsula Balcanică, moaștele sale neputrezite au fost descoperite în albia râului Lom și duse în satul Basarabov, din sudul Dunării, în dreptul orașului Giurgiu.
Auzind despre această descoperire, domnul creștin al Țării Românești a trimis meșteri și bani și a ridicat acolo o biserică, în care au fost așezate moaștele Sfântului. În vremea războiului ruso-turc din 1769-1774, generalul rus Petru Saltâcov a trecut Dunărea, călcând Rusciucul și o serie de sate, între care și Basarabov.
Găsind moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie, generalul evlavios le-a ridicat și le-a adus la București, aflat sub ocupație rusească, și cu învoirea mitropolitului Grigorie al II-lea (1760-1787) le-a așezat în Catedrala Mitropoliei, în 13 iulie 1774, cu gândul de a le duce în Rusia. La rugămintea mitropolitului și a boierului Hagi Dimitrie, de a nu înstrăina sfintele moaște, generalul rus s-a înduplecat și le-a lăsat închinătorilor bucureșteni, luând cu sine în Rusia numai o mână a Sfântului Cuvios Dimitrie.
Mitropolitul Grigorie al II-lea a hotărât ca prăznuirea Sfântului Cuvios Dimitrie să se facă în fiecare an în ziua de 27 octombrie, numindu-l și „cel Nou”, pentru a nu fi confundat cu Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, înscris în calendar la 26 octombrie, ale cărui moaște se păstrează în catedrala din Tesalonic (Grecia).
Tot mitropolitul Grigorie al II-lea a tipărit cu cheltuiala proprie, în 1779, slujba Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, alcătuită din îndemnul său de mitropolitul Filaret al Mirelor, viitorul mitropolit al Ungrovlahiei Filaret al II-lea (1792-1793). În 1786, mitropolitul Grigorie al II-lea a făcut pentru moaștele Sfântului o raclă de lemn, îmbrăcată pe alocurea cu tablă de argint.
Sfântul Cuvios Dimitrie a fost proclamat ocrotitorul spiritual al Catedralei și al orașului București de către mitropolitul Filaret al II-lea (1792-1793), cum ne spune Melchisedec Ștefanescu, episcopul Romanului, într-un studiu consacrat vieții acestui mitropolit, care n-a făcut decât să confirme marea evlavie a bucureștenilor pentru acest Cuvios Părinte împământenit la noi.
De atunci și până astăzi popularitatea Sfântului Cuvios Dimitrie n-a scăzut cu nimic. Și astăzi, ca și acum două sute de ani, nu numai bucureștenii urcă zilnic și în număr mare Dealul Patriarhiei ca să se închine cu evlavie la sfintele sale moaște, dar și mulți credincioși din toată țara.
(Informații preluate din Colina Bucuriei, vol. I Catedrala Patriarhală, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2008)
Auzind despre această descoperire, domnul creștin al Țării Românești a trimis meșteri și bani și a ridicat acolo o biserică, în care au fost așezate moaștele Sfântului. În vremea războiului ruso-turc din 1769-1774, generalul rus Petru Saltâcov a trecut Dunărea, călcând Rusciucul și o serie de sate, între care și Basarabov.
Găsind moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie, generalul evlavios le-a ridicat și le-a adus la București, aflat sub ocupație rusească, și cu învoirea mitropolitului Grigorie al II-lea (1760-1787) le-a așezat în Catedrala Mitropoliei, în 13 iulie 1774, cu gândul de a le duce în Rusia. La rugămintea mitropolitului și a boierului Hagi Dimitrie, de a nu înstrăina sfintele moaște, generalul rus s-a înduplecat și le-a lăsat închinătorilor bucureșteni, luând cu sine în Rusia numai o mână a Sfântului Cuvios Dimitrie.
Mitropolitul Grigorie al II-lea a hotărât ca prăznuirea Sfântului Cuvios Dimitrie să se facă în fiecare an în ziua de 27 octombrie, numindu-l și „cel Nou”, pentru a nu fi confundat cu Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, înscris în calendar la 26 octombrie, ale cărui moaște se păstrează în catedrala din Tesalonic (Grecia).
Tot mitropolitul Grigorie al II-lea a tipărit cu cheltuiala proprie, în 1779, slujba Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, alcătuită din îndemnul său de mitropolitul Filaret al Mirelor, viitorul mitropolit al Ungrovlahiei Filaret al II-lea (1792-1793). În 1786, mitropolitul Grigorie al II-lea a făcut pentru moaștele Sfântului o raclă de lemn, îmbrăcată pe alocurea cu tablă de argint.
Sfântul Cuvios Dimitrie a fost proclamat ocrotitorul spiritual al Catedralei și al orașului București de către mitropolitul Filaret al II-lea (1792-1793), cum ne spune Melchisedec Ștefanescu, episcopul Romanului, într-un studiu consacrat vieții acestui mitropolit, care n-a făcut decât să confirme marea evlavie a bucureștenilor pentru acest Cuvios Părinte împământenit la noi.
De atunci și până astăzi popularitatea Sfântului Cuvios Dimitrie n-a scăzut cu nimic. Și astăzi, ca și acum două sute de ani, nu numai bucureștenii urcă zilnic și în număr mare Dealul Patriarhiei ca să se închine cu evlavie la sfintele sale moaște, dar și mulți credincioși din toată țara.
(Informații preluate din Colina Bucuriei, vol. I Catedrala Patriarhală, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2008)
26 octombrie 2024
01 septembrie 2014
13 decembrie 2014
26 septembrie 2014
10 octombrie 2025
10 octombrie
Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Acatist” Prevestitoarea de la Mănăstirea Zografu
Canon de rugăciune către Sfinţii Mucenici Evlampie şi Evlampia, sora lui
Viața Sfințiilor Mucenici Evlampie și Evlampia, sora lui
Acatistul Stareţilor de la Optina
Rugăciune către Sfântul Ambrozie de la Optina
Rugăciunea de fiecare zi a Sfinților Stareți de la Optina
Viața Sfântului Cuvios Teofil Mărturisitorul
Rugăciune către Sfântul Ambrozie de la Optina
Rugăciunea de fiecare zi a Sfinților Stareți de la Optina
Viața Sfântului Cuvios Teofil Mărturisitorul
07 septembrie 2014
11 martie 2016
23 august 2015
03 ianuarie 2019
NOI, ROMÂNII, STRĂMOŞI AI TUTUROR POPOARELOR LATINE
NOI, ROMÂNII, STRĂMOŞI AI TUTUROR POPOARELOR LATINE!
M-am intrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să- şi întrebe profesorii de istorie şi de limbă română:— Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani ? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).
Urmează altă întrebare: — Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei ? Şi dacă profesorul va răspunde : numai 164 de ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:— Soldaţii „romani” chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ?
Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi „romani” vorbeau orice limbă numai latina nu ! Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Raeti din părtile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii şi mai ales ... vestita „legiune iudaică” din Judeea !!( C.C.Giurescu, Istoria Românilor, I, 1942,p.130).
Şi ultima întrebare: — Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi „romani” care nici ei nu o vorbeau ?
Cand toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie măndre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de „adevăraţi români”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-roman: „soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul „roman”...
Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometrii depărtare ca să fie „fecundate” de soldaţii „romani”?
După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi „curve”, ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât „copii din flori” apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine dacico-gete, la care masculii autohtoni priveau cu „mândrie”, aşteptând apariţia „sâmburilor” noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină, când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele...
La Centrul Cultural Român, pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina, de la romani, prin băile de la Sarmisegetusa lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fară haine pe ei? Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă... de fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din „doi bărbaţi cu... braţe tari” !
Astfel de declaraţii „istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu ! „Domnilor, Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întilnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina , atunci de la cine? - se întreabă aceeaşi demni urmaşi ai lui Traian?
Herodot ne spune că, cel mai numeros neam din lume, după indieni, erau tracii. Iar Dio Casius ne spune şi el: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fraticide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul că dacii vorbeau „latina vulgară”, este „un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.
Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a început să vorbească despre spaîiul Carpato-Dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii nostri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere.
Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în cartea „The Indo-European heritage”, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers, 325 West Jackson Boulevard, Chicago, Illinois 60606, vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul Romîniei de azi, să nu fim mîndri?
Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani. Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam...
Când am scris „Epopeea Poporului Carpato-Dunărean” , şi volumele „Noi nu suntem urmaşii Romei”, „În căutarea istoriei pierdute” şi „Călătorie în Dacia - ţara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, „The History of Civilization” , „The Aryans”. El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publica şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii: şi minune mare, spaţiul Carpato-Dunărean este cel vizat!
Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tărtăria , când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaşiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă - 6,500 î.d.H., (vezi John North, „A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas, New York, 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţioneză !
Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre „Codex Rohonczy”, o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, „latina vulgară”, cu alfabet geto-dac. Pe fiecare pagina se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga ( deci ca scrierea în limba ebraică) şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericele vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba „latina vulgară”, chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă.
Codexul cuprinde mai multe texte, ca „Jurământul tinerilor vlahi”, diferite discursuri rostite în faţa ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri. O cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia intre anii 1046-1091, Imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, Domnul professor doctor în istorie Augustin Deac: „de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba daco-română, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor ?”
Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Romana ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi „românii adevăraţi”, vajnicii urmaşi ai lui Traian, vor să arate omenirii ce înseamnă să fii umil şi să-ti dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul...
Faptul că NOI, Romănii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutăm contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare ...
Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi „romani” vorbeau orice limbă numai latina nu ! Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Raeti din părtile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii şi mai ales ... vestita „legiune iudaică” din Judeea !!( C.C.Giurescu, Istoria Românilor, I, 1942,p.130).
Şi ultima întrebare: — Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi „romani” care nici ei nu o vorbeau ?
Cand toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie măndre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de „adevăraţi români”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-roman: „soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul „roman”...
Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometrii depărtare ca să fie „fecundate” de soldaţii „romani”?
După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi „curve”, ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât „copii din flori” apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine dacico-gete, la care masculii autohtoni priveau cu „mândrie”, aşteptând apariţia „sâmburilor” noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină, când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele...
La Centrul Cultural Român, pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina, de la romani, prin băile de la Sarmisegetusa lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fară haine pe ei? Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă... de fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din „doi bărbaţi cu... braţe tari” !
Astfel de declaraţii „istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu ! „Domnilor, Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întilnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina , atunci de la cine? - se întreabă aceeaşi demni urmaşi ai lui Traian?
Herodot ne spune că, cel mai numeros neam din lume, după indieni, erau tracii. Iar Dio Casius ne spune şi el: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fraticide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul că dacii vorbeau „latina vulgară”, este „un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.
- „Când sub Traian romanii au cucerit pe daci
La Sarmisegetusa n-au trebuit tălmaci,
afirmă Densuşanu şi asta totul schimbă,
Deci, dacii şi romanii vorbeau aceiaşi limbă !”
Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a început să vorbească despre spaîiul Carpato-Dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii nostri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere.
Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în cartea „The Indo-European heritage”, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers, 325 West Jackson Boulevard, Chicago, Illinois 60606, vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul Romîniei de azi, să nu fim mîndri?
Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani. Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam...
Când am scris „Epopeea Poporului Carpato-Dunărean” , şi volumele „Noi nu suntem urmaşii Romei”, „În căutarea istoriei pierdute” şi „Călătorie în Dacia - ţara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, „The History of Civilization” , „The Aryans”. El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publica şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii: şi minune mare, spaţiul Carpato-Dunărean este cel vizat!
Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tărtăria , când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaşiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă - 6,500 î.d.H., (vezi John North, „A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas, New York, 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţioneză !
Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre „Codex Rohonczy”, o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, „latina vulgară”, cu alfabet geto-dac. Pe fiecare pagina se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga ( deci ca scrierea în limba ebraică) şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericele vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba „latina vulgară”, chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă.
Codexul cuprinde mai multe texte, ca „Jurământul tinerilor vlahi”, diferite discursuri rostite în faţa ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri. O cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia intre anii 1046-1091, Imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, Domnul professor doctor în istorie Augustin Deac: „de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba daco-română, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor ?”
Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Romana ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi „românii adevăraţi”, vajnicii urmaşi ai lui Traian, vor să arate omenirii ce înseamnă să fii umil şi să-ti dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul...
Faptul că NOI, Romănii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutăm contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare ...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)