Copilul in lumea televizorului si computerelor

Copilul in lumea televizorului si computerelor 

Autor: Pr. Alexandru


 1) Din partea editorilor
 2) Introducere
 3) "Puiul" electronic
 4) Frica de lume
 5) "De ce sunt atat de cruzi ?"
 6) "Educatorul" copiilor nostri
 7) Copiilor le place sa imite
 8) Periculos pentru sanatate !
 9) Pervertirea moralitatii
10) Idolul casei
11) Computerul "in sine"
12) Jocurile pe computer
13) Impatimirea
14) Ce se intampla cu sufletul ?
15) "Daca as fi vrajitor..."
16) Visatori
17) Realitatea fictiva ("virtuala")
18) Demonii
19) Cum pune gandul stapanire pe suflet
20) De unde vin gandurile si cum sa ne luptam cu ele
21) Putem apara copilul
22) Antidotul
23) Educarea bunelor deprinderi
24) Educarea simturilor
25) Totusi, ce este de facut cu televizorul si computerul ?...
26) Educarea sufletului
27) Exemplul parintilor
28) Incheiere


1) Din partea editorilor

In anii din urma a aparut o literatura ortodoxa care demasca efectul negativ al televizorului si jocurilor pe calculator. Aceasta carte este dedicata unui singur, insa extrem de important aspect al acestei probleme: influenta sus-numitelor inventii asupra sufletului copilului. Autorul cartii, preot ortodox, remarcand raspandirea dereglarilor psihice si decaderea moralitatii la copiii societatii contemporane, pune acest fapt in legatura cu influenta negativa a mediului urban "tehnicizat". Bazandu-se pe literatura patristica, pe materiale din periodice si pe o serie de lucrari ortodoxe si folosind, de asemenea, exemple din literatura clasica rusa, el explica modul in care lumea inconjuratoare provoaca sufletului de copil emotii negative, cultiva in el fantezia sterila si patimile ucigatoare de suflet.

Autorul arata ca acele stari sufletesti particulare, ce pregatesc terenul pentru dezvoltarea patimilor, impatimirea legata de jocurile pe calculator, "reincarnarea" prin imaginatie in eroii de televiziune sau din jocurile pe calculator, cufundarea pasiva in vartejul gandurilor, toate aceste stari nu sunt un produs al civilizatiei moderne, ci erau bine cunoscute cu sute de ani in urma si au fost descrise de catre Sfintii Parinti, care le califica drept "pacatoase".

In carte exista si un "program pozitiv" sui generis: autorul, urmand traditiei Sfintilor Parinti, ne propune asa-numitele "antidoturi", pe care parintii, folosindu-le, vor putea, daca nu distruge, macar amortiza influentele ucigatoare de suflet ale lumii.

Nadajduim ca aceasta carte va afla ecou in randul cititorilor, ca se va arata necesara si folositoare in fiecare familie ortodoxa.


2) Introducere

Lumea contemporana il starneste pe copil catre pacat la fiecare pas. De-abia reuseste copilul sa iasa din starea de frageda pruncie, ca din toate partile il pandesc deja inrauririle ucigatoare de suflet.

La aceasta contribuie cateodata si parintii "iubitori"; mai inainte de toate, prin aceea ca nu-si educa fiul sau fiica potrivit severelor principii ale comportamentului crestin, ci atata inclinatiile pacatoase ale firii lor, le stimuleaza dezvoltarea in directia pacatului. Sunt satisfacute toate capriciile posibile ale micutului: el capata alte si alte not jucarii, jocuri, distractii si amuzamente. Un asemenea copil nu stie ce este infranarea; el traieste calauzindu-se dupa o singura porunca: "eu vreau".

Si iata ca astfel pruncul creste potrivit zicalei ruse "parintilor ocara si neamului rusine". Un asemenea om si la varsta adulta se inconjoara de "jucarii", distractii si comoditati; el nu poate sa se opuna patimilor si se cufunda din ce in ce mai adanc in abisul pacatului.

lar jucariile din ziua de azi - si cele pentru copii, si cele pentru aduiti - sunt infinit de variate. Cei ce le fabrica folosesc ultimele realizari ale electronicii. Pentru ce ? Ca sa-l distreze pe "consumator" intr-un mod nou, inedit. lar "a-l distra" inseamna a-l distrage de la o atitudine serioasa, responsabila fata de viata, a-l abate de pe calea cea stramta, calea mantuitoare, si a-l trage spre pieire, pe calea cea batatorita a jocurilor si distractiilor.


3) 'Puiul' electronic

Se spune ca scolarii japonezi sunt innebuniti dupa o noua jucarie electronica. Este vorba de asa-numitul "ceas-ou", programat sa imite un organism viu. Cu timpul, daca il "ingrijesti" cum trebuie, din "ou" trebuie sa "iasa" un "pui", care, la randul lui, are nevoie de ingrijire: o serie de operatiuni computerizate ii asigura "existenta".

Jucaria trebuie "hranita" la timp, trebuie "facut curat dupa ea", dimensiunile sale mici ii permit copilului sa nu se desparta de ea nici un minut. Daca toate operatiunile sunt indeplinite la timp si in mod corect, "puiul" "traieste", "creste", amintindu-i stapanului de existenta sa prin "piuit". Daca acesta uita de el sau face o greseala, "puiul" poate sa se "imbolnaveasca" si chiar sa "moara".

Pesemne ca aceasta "noutate" va aparea si la copiii rusi. Ea va inlocui jucariile-insotitor gen "cubul lui Rubik" sau jocurile electronice de buzunar. Poate ca deja se joaca cu ea copiii "noilor rusi" *. Ciudata jucarie. Un fleac inofensiv, o bagatela, un breloc intra cu omul in relatii complexe de interdependenta si aproape iubire. Un mecanism artificial, lipsit de viata, devine parca un partener de joc autonom al omului, acesta avand suflet nemuritor ! Aceasta este, desigur, pura iluzie, inchipuire, dar tocmai aceasta este esenta jocului.

* Este vorba de clasa celor care au facut averi consider- abile, din afaceri mai mult sau mai putin curate, dupa caderea comunismului. (n. tr.)

Cum de a fost indragit pana-ntr-atata de copii ? Explicatia "oficiala" este urmatoarea: ea a inlocuit cainele sau pisica, acestea nemaifiind acceptate intr-o familie japoneza a zilei de azi; dar ea nu reprezinta oare si un fel de simbol al copilariei din ziua de azi, al instrainarii, al singuratatii copilului de la oras, plasat in lumea lipsita de suflet a masinilor si care cauta in aceasta lume o mangaiere si un prieten ?...


4) Frica de lume

Rupt de natura vie, copilul orasului contemporan traieste intr-o lume a masinilor, unde pulseaza, scanteiaza si te orbesc luminile artificiale si ecranele, unde se schimba caleidoscopic imaginile electronice; unde duduie automobilele; unde urla sistemele de semnalizare sonora; unde piuie computerele; unde totul in jur suna, zumzaie, bubuie, suiera; unde radioul si televizorul zi si noapte vorbesc, canta, urla, ameninta cu glasuri omenesti, "traiesc" alaturi de oameni si ii sorb in viata lor artificiala si fara de Dumnezeu.

Copilul, desigur, se adapteaza la lume, cum spun savantii, dar ce alternative are ? Adaptandu-se, el percepe insa lumea ca pe ceva dusmanos si infricosator.

Psihologii care se ocupa in mod special de aceasta problema au elaborat un test. Copilului (elev in scoala primara) i se dau o carioca rosie si una neagra si i se propune sa coloreze trei cercuri. Primul cerc simbolizeaza "clasa" din scoala, cel de al doilea simbolizeaza "spatiul de joaca" si cel de-al treilea simbolizeaza "orasul" (sau "lumea"). Culoarea rosie semnifica predominanta binelui, culoarea neagra cea a raului. Cu patru ani in urma (lucrarea este scrisa in 1997 - n. tr.), pe toate desenele culoarea rosie era mult mai bine reprezentata. Chiar daca "clasa" mai era vazuta si in "negru", "lumea" aparea totusi buna; iar in ziua de azi, aproape toti copiii (opt copii din zece) vad "orasul/lumea" in negru, rau, amenintator.

Tocmai prin acest fapt explica medicii cresterea proportiei de dereglari psihice la copii. Ei spun ca au aparut o multime de copii nevrotici, care traiesc intr-o stare de teroare cvasi-permanenta. Aceasta frica este numita "frica obsesiva".

Vor zice unii: pai bine, copiii s-au temut intotdeauna, de intuneric, de pilda: pare-se ca in noi preexista o cunoastere subconstienta a faptului ca intunericul este raul, iadul, taramul demonilor, iar lumina este binele, Dumnezeu. Copiii se tem si de moarte, ca de o taina necunoscuta si infricosatoare.

Psihologii insa vorbesc anume despre frica obsesiva, de masa, inaintea lumii inconjuratoare. Consecinte si simptome medicale ale acesteia sunt: envrezisul, defectele de vorbire, ticurile nervoase. Ei au constatat, oricum, ca aceasta nevroza afecteaza nu doar copiii din familii "defavorizate"; copiii "noilor rusi" sunt afectati de ea chiar in mai mare masura. Sociologii considera ca acest fapt este legat de criminalitatea "business"-ului contemporan: copilul unui om de afaceri aude deosebit de frecvent convorbiri legate de crime, torturi, rapiri de copii. Oricum, informatiile de natura sa trezeasca groaza nu-i ocolesc nici pe colegii lui de generatie din familii obisnuite.

Dezvoltandu-se, devenind constanta, aceasta frica il face pe copil pasiv, timorat, nehotarat sau, dimpotriva, agresiv. Cateodata, ambele aspecte se asociaza, conform imaginii despre lume care se formeaza la copil. Astfel, jocul preferat al unui baietel de sase ani, vesnic panicat, timid, era urmatorul: zile intregi, facand pe politistul, tortura pe scaunul electric un Mickey Mouse din plus.

Inaintea copilului apare problema: daca e sa incerci sa birui frica, ei bine, cum s-o faci ? Raspunsul cel mai la indemana este foarte simplu - sa devii tu insuti fioros.


5) "De ce sunt atat de cruzi ?"

Dupa cum scriu ziarele, in Rusia sunt astazi circa 100.000 de copii asociati in grupari criminale de sine statatoare. Zeci de copii au devenit ucigasi. Crimele nemotivate, stranii, savarsite de catre grupe de copii de 10-12 ani, poarta amprenta unei deosebite cruzimi, a unei veritabile ferocitati. Printre micii criminali se afla si copii care provin din familii foarte instarite, obisnuiti sa nu duca lipsa de nimic.

Aceste date dau marturie despre extrem de profunda pervertire morala a intregii noastre societati. Daca mai adaugam la ele si deprecierea fizica a scolarului din ziua de azi (potrivit statisticilor, el este ceva mai slab si cantareste cu 5 kg mai putin decat cel de aceeasi varsta cu zece ani in urma), dereglarile psihice si profunda sa pervertire ni se infatiseaza infricosatorul tablou al viitorului Rusiei.

Parintii se mahnesc adesea, vorbind despre fiul sau fiica lor: "Cat e de crud(a) cu noi! Cat e de nesimtitor si nepasator fata de suferinta noastra, de viata noastra!"

Sentimentui caracterului exceptional, irepetabil, al fiecarei personalitati umane este, in mod vizibil, dintru inceput sadit in firea noastra. Reactia copilului curat, nepervertit, la suferinta straina este intotdeauna vie si profunda. La fel se intampla si in ce priveste moartea. Copilul doreste ca toti sa aiba parte de bine si de bucurie. Cine nu stie cat de neplacute sunt pentru el povestile cu sfarsit nefericit! Insusi gandul ca cineva a suferit si n-a primit, in cele din urma, mangaiere (o mangaiere pe masura intelegerii constiintei copilului) starneste un adanc cutremur in sufletul lui.

De aceea, oamenii cu experienta in predarea din cadrul scolilor de duminica * stiu ca nu trebuie povestite copiilor nici vietile mucenicilor-patimitori si cu atat mai mult nu trebuie descrise amanuntele patimirilor lor - mai bine li se povesteste despre drepti, sfinti, ostasi, stareti, facatori de minuni.

* In Rusia, religia nefiind materie de invatamant, exista pe langa biserici asa-numitele "scoli de duminica", in cadrul carora se face educatie religioasa pentru copii. (n. tr.)

O fetita de cinci ani, crescuta pe langa biserica (fiind fiica de prescurareasa), a auzit pentru prima oara viata lui Alexie, omul lui Dumnezeu: cum a murit si zacea in sicriu, iar parintii abia atunci au aflat ca acel sarac, acea sluga era iubitui lor fiu pe care il pierdusera !... Dar fata nu intelegea ceva. Ea a refuzat sa accepte un asemenea sfarsit si intreba cu insistenta, la modul afirmativ: "Dar mama si tatal lui l-au luat din sicriu ?" Intr-adevar, de vreme ce l-au gasit, cum sa-l lase iar singur ? Acum inchipuiti-va ca acestei fetite sau alteia, sau unui baietel oarecare i se va povesti in fiecare zi despre omoruri, torturi, razboaie cosmice si totodata i se vor arata aceste lucruri - se va mai pastra oare simtirea infiorata a valorii si irepetabilitatii absolute a vietii fiecarui om ? Nu, ci mai degraba isi va insusi ideea (care se formeaza o data cu sentimentul fricii obsesive) ca viata omeneasca nu reprezinta nimic, ca omul este o gaza care poate fi strivita sau un robot care poate fi "scos din priza". Copilul se va deprinde sa accepte moartea ca pe un lucru cumplit, Insa de domeniul cotidianului.

Dupa aceasta, insa, nu mai avem de ce sa ne miram ca nu-l mai misca oboseala mamei, sau durerea de cap a tatei, sau neputinta batraneasca a bunicii.


6) "Educatorul" copiilor nostri

Unde poate vedea copilul vremii noastre si crime, si violuri, si cadavre ciopartite ? Unde afia el ce este un "sadic" sau un "pervers" ? Unde, in fine, poate vedea un mort iesind din groapa, Un monstru cumplit, un demon ? Desigur, la televizor.

Aceste scene si acesti eroi umplu "thriller"-urile americane cu care - in pofida firavului protest al parintilor, sau in lipsa lor, sau impreuna cu ei - se delecteaza adolescentii rusi.

Apanajul fratilor si surorilor mai mici sunt, inca, "desenele animate". Cateva generatii de copii au crescut cu "desene animate". Pentru unii, desenul preferat era "Floarea purpurie" (ceva in genul "Frumoasa si Bestia" - n. tr.), pentru altii "Ceburaska" (in spiritui lui "Miaunel si Balanel" - n. tr.). Copiii din ziua de azi se uita la "desene animate" care seamana cu niste filme de razboi.

Intr-un articol pedagogic se face o comparatie interesanta intre niste vechi eroi ai "desenelor animate" si alti eroi, actuali: este vorba de testoasele ninja si de Ceburaska si prietenii sai. Daca Ceburaska seamana cu un copil simpatic si naiv, testoasele sunt mai degraba niste "baieti duri" care, facand ordine si reinstaurand dreptatea, "caftesc" la adversari in dreapta si in stanga - ei evoca nu o ceata de copii, ci o banda de tineri. Daca strengariile lui Ceburaska si ale prietenilor sai, chiar ei insisi apartin unei lumi luminoase si calde, testoasele traiesc si actioneaza intr-o cu totul alta lume, intunecata si cumplita, unde "gasca" eroilor se opune armatelor de partizani ai raului...

Nu incape discutie: "cunostinta" cu asemenea personaje il ajuta pe copil sa se "adapteze" mai repede si sa intre in lumea eroilor din filmele de razboi si a "thriller"-urilor "pentru aduiti": maniaci asasini, supermani zburatori si vampiri.

Vampirii (un film de "desene animate" se numeste chiar "Micul vampir"), monstrii, stafiile, vizitatorii din cosmos (in realitate, demoni) intra de pe "micile ecrane" in constiinta sarmanilor nostri copii, care adesea nu este protejata de nimic. Abundenta terifiantului toceste, in cele din urma, sensibilitatea si, ca urmare, copilul insusi vrea de-acum sa guste senzatii noi, mai tari. Tocmai acesta este modul in care actioneaza in om patima: ea cere hrana noua, are nevoie de tot mai mult si mat mult. Si iata ca pe adolescent nu-l mai sperie si nu-l mai misca deacum maruntaiele scoase si cadavrele ciopartite.

Totui incepe prin dezvoltarea, in stadiul "desenelor animate", a unei nevroze persistente: caci copilul, spre deosebire de adult, inca nu distinge precis artificialul de realitate. El reactioneaza in mod sincer si violent la imaginea teatrala - de desen animat - cinematqgrafica, nerecunoscand defel caracterul conventional al acesteia.

Nu intamplator, atunci cand sunt anchetati parintii de catre medicii psihiatri cu privire la principala cauza a panicilor copilului, acestia scriu: "Desenele animate".


7) Copiilor le place sa imite

Prescolarii si scolarii mici fac cunostinta cu viata intr-un mod foarte activ. Specialistii in psihologie infantila spun ca copiii de aceasta varsta traiesc nu una, ci cateva vieti: si pe cea proprie, si pe cea a eroilor din povesti si din "desenele animate" din acelea care afla rasunet in sufletul impresionabil al copilului. Astfel, ei tind spre o traire maximala a evenimentelor.

Foarte mult depinde aici de educatori si mai inainte de toate de parinti. De ei depinde pe cine si in ce privinta vor imita copiii lor. Oare va fi "Micul vampir", sau Mickey Mouse, ori, mai tarziu, extraterestrul-superman ?

Desigur, este atragator sa devii puternic, un om de care se tem toti, in stare sa faca ce altii nu pot face - de pilda, sa pluteasca liber, ca o pasare, deasupra pamantului, sa dea foc lucrurilor cu privirea !... Cum sa nu...

Un baiat din Moscova iubea "desenele animate". Inchipuirea lui a fost aprinsa de catre un serial de "desene animate" despre ursuletii-gummy: acesti ursuleti puteau face sarituri dibace si inalte prin copaci, pe case s.a.m.d. La inceput, baietelul sarea prin apartament: "Sunt un ursulet-gummy ! Sunt un ursulet-gummy !" Si iata ca s-a suit, o data, impreuna cu alti copii, pe acoperisul unui bloc de saisprezece etaje. Copiii isi faceau de cap. Deodata, baietelului nostru i-a trecut prin cap ca ar putea, la fel ca ursuletii indragiti, sa sara pe acoperisul vecin: doar ei faceau exact la fel. Cativa pasi pana la margine si...

De aici reiese ca a dezvolta imaginatia copiiilor aratandu-le supereroi este un lucru foarte periculos.

Dar vai, nici aceasta intamplare tragica nu-i va face pe parintii copiilor mici sa scoata cablul televizorului din priza.


8) Periculos pentru sanatate!

Pe langa toate cele aratate mai sus, "micul ecran", inaintea caruia familiile din ziua de azi isi petrec aproape in intregime timpul liber, aduce prejudicii neindoielnice sanatatii fizice si psihice a copiilor. Specialistii in psihiatrie si psihologie infantila presupun ca principalele boli ale copiilor secolului XXI vor fi cauzate de televiziune si computere.

leromonahul Anatolie (Berestov), doctor in stiinte medicale, explica detaliat modul in care televizorul dauneaza sanatatii copiilor.

In primul rand, cinescopul produce o iradiere care conduce la dereglari neuro-somatice in organismul copilului: in urma acestei iradieri, sistemul nervos al acestuia se epuizeaza rapid. In al doilea rand, sederea prelungita in fata ecranului de televizor (ca si in fata computerului sau chiar a cartii, daca copilul stie deja sa citeasca) conduce la tulburari astenonevrotice: din pricina sedentarismului se deregleaza functionarea intestinului, din organism se elimina defectuos produsii de catabolism (toxinele rezultate din metabohsmul organismului - n. tr.), si copiii se imbolnavesc frecvent. Cel mai mult ies in evidenta insa tulburarile psiho-emotionale legate de actiunea informationala a televiziunii asupra organismului copilului. S-a observat ca la copiii obisnuiti sa stea la televizor le slabeste memoria; ei asimileaza mai greu, nu se pot concentra la ore; sufera de insomnie; devin agitati, irascibili, suparaciosi. Se inrautatesc si relatiile cu parintii, mdeosebi daca acestia Ie cer sa se desprinda de televizor.

Acest lucru nu trebuie sa ne mire, caci televiziunea inrobeste sufletul, manifesta o actiune hipnotica. Nu numai copilul, ci si adultul, care are un psihic mai putemic si mai rezistent, este incapabil sa se opuna acestei actiuni, chiar daca el recepteaza in mod critic ceea ce vede. Televiziunea codifica prin diverse mijioace, voluntar sau involuntar, comportamentul copilului sau adolescentului - il determina sa traiasca dupa legile lumii ecranului.


9) Pervertirea moralitatii

Parintele Anatolie da marturie, in calitate de medic, despre cazuri de infarcte si crize de hipertensiune survenite in fata "micului ecran": oameni inaintati in varsta incearca o mare tensiune emotionala urmarind intamplarile de pe ecran: traiesc cu adevarat o viata straina. Copilul, asa cum am spus deja, delimiteaza cu greu imaginarul de realitate. Lui ii este si mai usor decat adultului sa se scufunde in lumea iluziei; si intrucat aceasta viata este mult mai interesanta si mai bogata in intamplari decat viata sa proprie, cea de zi cu zi, el prefera viata imaginarului. In fata ecranului, el pierde simtul realitatii si se cufunda intr-o stare stranie de somnambulism, care aminteste betia. Dupa cum graieste zicatoarea ruseasca, "cel beat si cel adormit nu gandesc gandul lor". Dar al cui ?...

Viata televizorului, in care copilul traieste sentimente atat de putemice, i se pare acestuia mai "adevarata" decat cea autentica. Revenind, in mod obligat, din lumea iluziei, el isi vede existenta in culori cenusii si plicticoase, iar apropiatii sai i se par neinsemnati si jalnici.

Nici chiar adolescentul nu intelege de ce il atrage atat de mult televizorul, de ce ii place sa priveasca filme despre violenta si desfrau. In viata, totui este insipid - acolo totul este plin de senzatii tari. Principalul insa este ca atunci cand privesti esti transportat - acolo, unde tot ce e rau, tot ce e ascuns in suflet, toate patimile ascunse, refulate sau nestiute, capata hrana si spatiu de desfasurare.

"Gadiland" aceste patimi, televiziunea favorizeaza pervertirea copilului. Aratandu-i violenta chiar si in "desenele animate", infatisandu-i scene de desfrau, cruzime sau viata de placeri, televiziunea trezeste in sufletui copilului patimile maniei, desfranarii, invidiei, lacomiei. Filmele de actiune il invata sa-l dispretuiasca pe cel slab, il forteaza sa adopte nu numai un anumit mod de viata, ci si o atitudine fata de oameni, obraznica si lipsita de jena, incompatibila cu modestia retinuta si, cu atat mai mult, cu smerenia crestina.

Eroii de pe ecran fumeaza si beau atat de "fain" si de semet, ii trag pe sfoara cu atata dibacie pe adversari, se bat cu atata neinfricare, imbratiseaza femei atat de frumoase, gonesc cu atata viteza in masini de lux ! Si codul este acceptat de bietul suflet. El va cauta si in viata reala satisfacerea patimii iesite la iveala. Si ce-l mai poate opri ?...


10) Idolul casei

Este dureros faptul ca oamenii au devenit dependenti psihologic de televizor. Deschizi si trec, la prima vedere, intristarea si plictiseala. De aceea, daca televizorul se strica deodata, este o catastrofa: se asterne o liniste neobisnuita, inspaimantatoare si iese la iveala faptul ca membrii familiei sunt despartiti sufleteste. De-acum insa, pentru aceasta eventualitate, stau, aproape in fiecare casa, cate doua-trei televizoare: se strica unul, dam drumul la altul.

Exista familii in care televizorul este deschis in zorii zilei si toata viata se scurge "in umbra lui": dupa serial vin stirile, dupa aceea nu stiu ce emisiuni despre "probleme la ordinea zilei", programe "de autor", apoi iar stiri, alt serial, nu stiu ce show, "Roata norocului", filmul de actiune si uite ca a trecut ziua... Copilul este de fata, absorbind in sufletul sau receptiv hrana antiduhovniceasca pe care i-o indeasa pe gat idolul casei.

Folosind aceasta hrana fara discernamant, telespectatorii isi pierd treptat individualitatea, se niveleaza, se depersonalizeaza. Dupa expresia unui oarecare sociolog, gratie televiziunii se formeaza un nou tip antropologic, cu un nivel intelectual si moral scazut.

De obicei, copiii sunt profund atrasi de televizor in familiile in care sufera de aceasta patima adultii. In aceste familii, televizorul devine adevaratul stapan al casei, autoritatea suprema, cel mai drag membru al familiei "domnul Televizor" (asa se numeste un articol consacrat lui in ziarul ,,Moscova ortodoxa"). Acest idol contemporan ocupa locul de cinste in "coltul frumos" * si, atunci cand toti membrii familiei se aduna in jurul lui ca la rugaciunea de seara, urzeste o iluzie a tihnei si iubirii reciproce.

* Astfel este numit in Rusia, in mod traditional, coltul cu icoane. Intentia ironic-amara a autorului este evidenta. (n. tr.)

In anii din urma, "domnul Televizor" a inceput sa fie concurat in activitatea de inrobire a sufletelor de copii de catre "domnul Computer".


11) Computerul "in sine"

Multi credinciosi, mai ales din generatia carunta, nutresc fata de orice computer o groaza superstitioasa: unii socotesc aceasta "masina inteligenta" un fel de instrument al lui Antihrist, altii afirma ca in el "e cuibarit dracul" si ca locuinta in care se afla un computer e spurcata. Chiar si un computer scos din functiune li se pare de spaima. Acesti oameni sunt categoric impotriva oricarei intrebuintari a computerului, mai cu seama pentru nevoile Bisericii...

Computerul este, insa, doar o masina, un obiect, "lucru de maini omenesti"; si, ca din orice lucru, se poate face din el un idol - cum si este, de altfel, pentru unii programatori. De asemenea, ca si alte produse ale progresului tehnic, nu este in sine nici bun, nici rau. Bun sau rau il poate face vointa omului - depinde de modul in care folosim aceasta inventie complexa.

Meditand asupra acestui fapt, preotul Serghei Maruk, autor al unui articol despre computere din revista "Cuvantul ortodox", remarca in mod just ca si cu un instrument atat de simplu si folositor asa cum este lopata se poate omori un om.

In zilele noastre, pare-se, deja nu ne mai putem descurca fara a intrebuinta computerul ca instrument practic in toate sferele vietii sociale; si nu avem unde fugi de acest fapt - vremea merge inainte, si astazi, de pilda, bibliotecile din intreaga lume trec, deja, la intrebuintarea computerelor in locul cataloagelor - altfel ne-am ineca in marea hartiilor. Si cartile sunt editate cu ajutorul computerelor - altfel, munca de editare ar fi de cateva ori mai inceata...

Si totusi, ar fi de dorit copiilor sa se tina mai departe de aceste "masini inteligente". Influenta lor vatamatoare asupra sanatatii fizice a omului nu sufera indoiala, si nici un fel de ecrane protectoare nu sunt in stare sa apere complet de iradierea vatamatoare. Nu degeaba s-au stabilit in toata lumea norme de timp pentru lucrul pe computer. Medicii stiu bine ca toti "computeristii" au un nivel net scazut al leucocitelor in sange - este afectata, adica, functia de aparare a organismului, scade rezistenta la imbolnaviri.

Un medic moscovit cu douazeci si cinci de ani de experienta in munca sa a realizat o serie de experimente cu ajutorul unui sistem terapeutico-diagnostic bazat pe "metoda Foil" pentru a elucida modul in care obiectele inconjuratoare influenteaza starea fizica a omului. Materialist convins, el a aflat lucruri uluitoare: s-a aratat ca apa sfintita si untdelemnul de maslu normalizeaza indicatorii organelor bolnave. Apoi, in conditiile unei "tovarasii" prelungite cu computerul scade puternic imunitatea, lasand organismul lipsit de aparare, in special in fata afectiunilor oncologice si a altor "boli ale secolului". Fiul acestui medic, adolescent, pasionat de jocurile pe computer, convingandu-se de acest fapt in urma experimentelor, s-a lasat de "jocul cu moartea". Acest lucru il povesteste tatal sau.

Insa pe langa vatamarea pricinuita sanatatii trupesti, computerul poate vatama si sufletui omului - mai ales pe cel de copil.

Este bine cand copilul creste intr-o familie ortodoxa, imbisericita, cand sufletul lui este aparat de ingradirea Bisericii, de tainele ei, de rugaciunea ei de Maica... Dar daca nu ?

Daca unui suflet joaca pe computer nu-i pricinuieste o vatamare insemnata, pentru altul ea poate reprezenta o doza de otrava mica, dar mortala.


12) Jocurile pe computer

Computerul nu este doar un instrument ajutator in diversele ramuri ale activitatii umane; pe el ne putem si juca. Multe jocuri copilaresti: "X si O", "vaporase", "leapsa", "hotii si vardistii" si altele asemenea pot fi, pare-se, "transpuse" in "creierul" computerului si copilul se poate juca fara a sari, fara a alerga, fara hartie si creion - doar apasand pe butoane si urmarind desfasurarea jocului pe ecran. Aici nu este nevoie de tovarasi dejoaca, tovaras-partener este masina, computerul adica: te joci pe el, in el si cu el. Cu doi-trei ani in urma, multi scolari moscoviti erau nedespartiti de niste cutii plate: jocurile electronice de buzunar. Intrand in orice vagon de metrou puteai zari printre pasageri un copil, stand jos sau in picioare, cufundat in joc si nebagand in seama nimic din jur. Sfarsitui partidei - pierdere sau castig - nu insemna ca jucaria era varata in buzunar. Jocul continua, intrucat jucatorul era, neindoielnic, stapanit de patima. Se zice ca unii copii, prin antrenament neintrerupt acasa, la scoala, pe drum, au ajuns la un inalt nivel de maiestrie in aceste gen de joc si aproape ca nu mai pierdeau.

Jocurile pentru computerul mare, de birou, sunt si mai atractive. Tentativele parintilor de a-si smulge fiul sau fiica de la joc se soldeaza adesea cu scandaluri cumplite, crize de isterie, convulsii - iata puterea impatimirii. A-l desprinde pe copil de televizor tot este mat usor: si cel mai oribil, mai dezgustator film, tot are un sfarsit. Jocul pe computer insa poate continua la infinit: pierzand, vrei sa castigi; iar castigand sa obtii un rezultat si mai bun. Spre deosebire de "simplutele" jocuri de buzunar, cele "adevarate" sunt foarte diverse. Mat mult, conform spuselor specialistilor, la fiecare doi ani programele lor sunt imbunatatite (si pot fi imbunatatite la nesfarsit), iar pretul ramane acelasi, in vreme ce jocurile vechi se ieftinesc considerabil. Si-ti da mana sa nu te joci ?

Jocurile electronice complicate, mai ales cele create pe principiul "vanatorii" sau "luptei", ii absorb pana intr-atat pe adolescenti, incat acestia uita de orice pe lume.

Un cunoscut savant si publicist ortodox, V. Trostnivcov, compara, in articolul "Monstrii pentru cei mici", jocurile pe computer cu niste "narcotice pentru copii": in vechea Rusie, tarancile fara minte bagau in gura copilasilor carpe cu zeama de mac; copilul, sugand narcoticul, dormea linistit, iar mama putea sa se ocupe de gospodarie. Acum, medicina stie clar ca un asemenea fapt nu are cum sa nu se reflecte asupra viitorului copilului. "Insa si mai amarnice repercusiuni - scrie V. Trostnicov - vor avea asupra lui monstrii electronici care-l implica in rafuielile lor."


13) Impatimirea

Impatimirea este o stare a sufletului, care il face pe acesta o adevarata jucarie a patimilor. Se produce o completa vlaguire a sufletului, desi jucatorului (sau celor care il observa) i se pare uneori ca este concentrat si calm.

Aceasta stare infricosatoare si primejdioasa poate prinde in ghearele ei pe oricine isi ingaduie sa se delecteze jucandu-se.

Dostoievski, in romanul "Jucatorul", realizeaza portretul, uimitor prin veridicitatea sa, al unei femei batrane, in varsta de saptezeci si cinci de ani, cuprinsa de patima jocului: aceasta patima "elibereaza" patimile care dormitau in ea, pare-se, dinainte - mai intai de toate mania si lacomia. lata despre ce este vorba: o boieroaica moscovita, cu un picior in groapa, tintuita de fotoliul de invalid, calatoreste intr-o statiune balneara nemteasca. I se arata cazinoul in care se joaca la "ruleta". La inceput, batrana ii urmareste curioasa pe jucatori, apoi mizeaza si ea. Mizeaza pe "zero" pierde. Iarasi mizeaza si iarasi pierde. Inca o data "zero" si bila trece iarasi de caroul fatal... Dar iata, in sfarsit, iese si "zero" - a castigat! Batrana intra intr-o stare de puternica agitatie.

"Doamne, intarziem ! Acum invart ruleta ! Mizeaza, mizeaza ! se agita batrana. Nu te lalai, mai repede ! isi iesi ea din fire, imbrancindu-ma din toate puterile.

- Dar pe ce sa mizez, bunico ?

- Pe zero, pe zero ! Iarasi pe zero ! Mizeaza cat mai mult! Cati bani avem cu totul ? Saptezeci de galbeni ? N-are rost sa-i crutam: mizeaza cate doua- zeci de galbeni o data.

- Veniti-va in fire, bunico ! Cateodata nu iese zero si de cate doua sute de ori la rand ! Va asigur ca o sa pierdeti tot capitalul.

- Minti, minti ! Mizeaza ! Uite ca suna acul! Stiu eu ce fac - batrana ajunsese sa tremure de frenezie. (...)

- Le jeu est fait! (Jocul este facut!) striga crupierul. Roata se invarti si iesi treisprezece. Pierduseram !

- Iar ! Iar ! Iar ! Mizeaza iar ! - tipa batrana. De acum nu m-am mai impotrivit si, strangand din umeri, am mizat inca douazeci de galbeni. Roata se invarti indelung. Batrana pur si simplu tremura urmarind roata. "Nu cumva crede ca o sa castige din nou zero ?", am gandit eu, privind-o cu nedumerire. Pe fata ei stralucea incredintarea nestramutata ca va castiga, dimpreuna cu asteptarea ferma ca acum, acum, se va auzi strigatul: zero ! Bila se opri intr-un carou.

- Zero ! striga crupierul.

- Vezi ! ! ! se intoarse catre mine, triumfand frenetic, batrana."

Se intelege ca acesta a fost doar inceputul. Demonul jocului, atatandu-si jertfa, si-a batut joc de ea. Cum era de asteptat, batrana, dupa un castig consistent, a continuat sa joace pana ce a pierdut intreaga avere, banii pe care contau rudele ei.

Aceasta este patima. Daca jocul nu are miza in bani, miza tot exista: locul unei patimi - lacomia - este luat de alta patima - trufia. Aceasta dicteaza "dorinta de victorie" - chiar daca joci cu masina.

Orice fel de joc de noroc - la fel si jocurile pe computer - atata laturile intunecate ale firii noastre pacatoase.

Asadar, ce se petrece cu sufletul de copil, cand este cuprins de patima jocului, daca nici un om batran, cu experienta vietii, nu poate sa se opuna acestei patimi ? Atunci cand copilul se lupta cu monstrii de pe ecran, sau pur si simplu "impusca rate", el este cuprins de o emotie puternica ce ii rascoleste intreaga fiinta. In el prinde viata tot ce este mai rau; starea lui se apropie de cea a unui posedat.

Jocul pe computer, cu impatimirea pe care o naste, cu imprevizibilitatea sa, cu hazardul care domneste in el, reprezinta - conform justei observatii a aceluiasi V. Trostnivcov - o ocupatie tipic infernala, demonica. "Asadar, pentru ce loc isi pregatesc copiii acei parinti care Ie cumpara jocuri electronice ?" isi incheie el, printr-o intrebare retorica, studiul.


14) Ce se intampla cu sufletul ?

Un baietel inteligent, rosu in obraji, sta la birou. Muscandu-si buza si tinandu-si degetele pe tastatura complexei masinarii, el nu-si desprinde privirea incordata de pe ecranul pe care misuna imagini marunte. Baietelul este prins de joc. Este in casa, nu afara. lar pe ecran nu este nimic ingrozitor sau indecent. Adultilor le convine situatia. Ei pot chiar sa vina din cinci in cinci minute si sa-si priveasca fiul: nu vad insa decat exteriorul, trupul. Dar ce se intampla in acest timp cu sufletul ?

El petrece departe de Dumnezeu, de parinti, de viata cea adevarata. Este stapanit de minciuna si patimi. Traieste intr-o lume inexistenta - in nimic. Emotiile sale atat de profunde s-au iscat pe un loc pustiu. Se produce, in general, acelasi lucru ca la vizionarea unui tele- sau videofilm. Exista totusi o deosebire de principiu. Specificul jocului pe computer face din om nu un spectator pasiv, ci o persoana care intervine in mod activ. Si acesta traieste, actioneaza, nu in lumea noastra, ci in alta - iluzorie.

lar lumea aceasta se conformeaza unor legi primitive si nemiloase, carora jucatorul este obligat sa li se supuna. El ia hotarari prestabilite de catre programator. Potrivit convingerii parintelui Serghei Maruk, autor al unui articol despre computere, astfel este realizata programarea in constiinta copilului a anumitor deprinderi si stereotipuri comportamentale.

Ce anume introduc jocurile pe computer in constiinta copilului ? O conceptie despre lume lipsita de Dumnezeu.

In primul rand, aceste jocuri presupun o atitudine pozitiva (aproape familiara) fata de lumea demonilor - lume populata de monstrii "extraterestri", de vampiri, de roboti ucigasi si alte dracii. Prin insusi acest fapt este incalcata bariera pe care Dumnezeu a oranduit-o intre om si duhurile cazute. Unele jocuri (de pilda "Star Wars" si altele) au un caracter demonic manifest.

In al doilea rand, jocurile ii invata pe copii sa traiasca dupa legile acestei lumi demonice, unde "invinge" cel mai puternic, cel mai viclean, cel mai necrutator. Personalitatea umana inceteaza sa mai insemne ceva in aceasta lume; ea este receptata nu ca semen, nu ca si chip al lui Dumnezeu, ci ca "adversar potential" sau "material de constructie".

Anumite jocuri "de inteligenta" (de pilda, "Civilisation") le dau jucatorilor posibilitatea de a-si dezvolta o nemarginita sete de putere de a instaura (tot in aceasta lume iluzorie) o noua ordine mondiala, pregatindu-le astfel constiinta pentru venirea lui Antihrist.

Autorii cartii "Lupta cu fiara" definesc jocurile pe computer ca "magie tehnotronica" comuniune cu duhurile rele prin mijiocirea tehnicii computerizate. Nu este de mirare ca pana si cele mai inofensive, aparent, dintre aceste jocuri distrug pe neobservate psihicul, duc la imbolnaviri nervoase si chiar la indracire.


15) "Daca as fi vrajitor..."

Sloganul potrivit caruia jocurile pe computer ar dezvolta intelectul constituie un mit de mult timp spulberat in literatura medicala si in cea religioasa ortodoxa. Conform justei observatii a lui V. Trostnivcov, aceste jocuri il plaseaza pe copil intr-o lume puternic simplificata, condusa dupa cateva reguli exacte, in timp ce in stiinta si in orice activitata umana "vie" este necesara nu o panoplie de algoritmi, ci intuitie creatoare.

Se considera ca jocurile pe computer dezvolta imaginatia. In privinta acestui lucru nu este greu sa cadem de acord. Dar ce bine aduce el ?

O imaginatie bogata este socotita insusire a unui suflet inzestrat. Educatorii o stimuleaza si o dezvolta in fel si chip.

Un bunic inteligent povestea cu indignare ca, la orele de istorie, micutul sau nepot dimpreuna cu ceilaiti copii sunt pusi sa se joace de-a oamenii primitivi - sa-i imite, alergand prin clasa, dand din maini si scotand sunete nearticulate, ca animalele... Copiii, desigur, erau foarte multumiti...

In unele scoli au fost introduse "pauze" pentru meditatie.

Copiii sunt pusi in mod constant sa isi inchipuie si sa reprezinte ceva. Si daca "meditatia" este un produs al atractiei generale din ultimii ani catre ocultism, tema de toti stiuta "daca as fi vrajitor" este dezvoltata, de treizeci-patruzeci de ani, de o generatie dupa alta de scolari.

Copiilor din familii ortodoxe nu Ie vine usor in scolile din ziua de azi. Ei trebuie sa fie neclintiti si plini de barbatie pentru a rezista multimii ispitelor. Astfel, o fetita ortodoxa de noua ani a scris in compunerea despre , "vrajitor" urmatoarele cuvinte: "Eu cred in Dumnezeu. N-am vrut si nu vreau sa fiu vrajitor, fiindca aceasta este un pacat..."

Oare este bine sa-si inchipuie cineva ca este vrajitor, stapan al lumii, al oamenilor si al stihiilor ? Sau superman puternic, care restabileste dreptatea si pedepseste pe raufacatori ? Sau frumoasa care si-a intalnit printul ?... In feluritele intorsaturi ale jocului imaginatiei ies la iveala si se dezvolta felurite patimi - asta-i tot.

Nu are importanta nici macar ce ne imaginam. Sfintii Parinti invata ca nu este de folos sa ne inchipuim nici macar privelisti inalte si sfinte. Ei interzic cu desavarsire orice slabiciune fata de visare.

Pentru firea cazuta, visarea este insa atat de placuta ! Visarea o atrage prin subconstient sa se abandoneze fara rezerve in torentul patimilor, sa se "odihneasca", sa "uite", sa "viseze"... Si in aceasta visare strecoara, vai, pacatul tot ce doreste.

Sa nu credem ca omul copil sau adult s-a deprins sa iasa din lumea trezviei si a simtirii realitatii in lumea iluziilor doar de ieri-alaltaieri, o data cu aparitia televiziunii si a computerelor. Nu, el a stiut sa faca asta dintotdeauna: cu atat mai bine cu cat s-a aflat mai departe de aripile Bisericii.


16) Visatorii

"...El se gandea cat de bine ar fi fost sa traiasca impreuna cu prietenul pe malul unui oarecare rau; apoi, peste acel rau i se construieste in inchipuire un pod, pe urma o casa uriasa cu un balcon atat de inalt ca de acolo se poate vedea chiar Moscova; si acolo bea seara ceai in aer liber, meditand la oarecare lucruri placute. Apoi, visa ca merge impreuna cu Cicikov in societate, in trasuri luxoase, si acolo ii farmeca pe toti cu purtarile lor alese; iar Suveranul insusi, afland de minunata lor prietenie, ii face generali"...

Da, este Manilov din "Suflete moarte". Tipul clasic de visator. Portret al unui suflet bolnav, stapanit de patimile slavei desarte si trandaviei. Gogol arata cu mare maiestrie felul in care imaginatia lui neinfranata de nimic construieste singura, sub ochii nostri, o lume paruta, iluzorie.

Si iata inca un visator inveterat, patimas, care deja nu mai poate trai in lumea reala. Este vorba de eroul "Noptilor albe" ale lui Dostoievski. Exemplul lui ne poate ajuta sa intelegem multe lucruri.

Visarea ia nastere in chipul unui "sentiment obscur", unei "dorinte ademenitoare". Daca realitatea nu o impiedica (prin vreun zgomot ori vreo vizita), inchipuirea incepe sa lucreze: "Un nou vis - o noua fericire ! O noua doza de otrava subtila, voluptuoasa !" Sufletul cade intr-o stare ciudata de epuizare, lipsita de repaos - stare asemanatoare cu a drogatilor. El devine jucaria patimilor - a slavei desarte si a patimii dezmierdarii (voluptatii). Visatorul lui Dostoievski isi imagineaza ca este poet incununat de slava, participand eroic la evenimentele celebre ale istoriei, amant fericit, sarutandu-si cu pasiune iubita. El confunda lumea imaginata cu cea reala; in cea dintai traieste cu adevarat, in cea de-a doua doar exista. Trairile sale sunt insa atat de intense, incat tocmai viata imaginata i se pare autentica. Si iata ca respiratia i se intretaie, pulsul i se accelereaza, "din ochi ii tasnesc lacrimi", "obraji palizi, umeziti... ard..." ;

Cat de cumplita este aceasta stare ! Cat de putin seamana ea cu starea de luare-aminte intru trezvie, de concentrare, de liniste si pace sufleteasca, proprie nevoitorilor ortodocsi !


17) Realitatea fictiva ("virtuala")

Citirea de romane favorizeaza jocul autonom al imaginatiei. Fara aceasta hrana, imaginatia se epuizeaza. Si mai puternic actioneaza asupra imaginatiei, mai ales la copii, receptarea prin auz. Cine nu cunoaste atractia copiilor fata de "povestile infricosatoare", pe care le-ar asculta la nesfarsit, tremurand de groaza !

lata descris felul in care batrana doica povesteste astfel de istorii unui baietel care inca nu stie sa citeasca (Iliusa Oblomov, din faimosul roman al lui Goncearov):

"Copilul, cuprins de o groaza necunoscuta, se lipi de ea cu lacrimi in ochii. Fie ca era vorba de morti care se sculau in miez de noapte din morminte, sau de jertfe care se chinuiau in robia vreunui monstru, sau de ursul cu picior de lemn... perii copilului se zbarleau pe cap de groaza; inchipuirea de copil acum ingheta, acum se aprindea; el incerca o stare chinuitoare, de o durere dulce; nervii se intindeau ca niste strune." Rezultatul delectarii cu istorii de groaza este urmatorul: "Inchipuirea baiatului fu populata de spectre infioratoare; teama si intristarea pusera stapanire pentru mult timp, poate pentru totdeauna, pe sufletul lui. El se uita cu mahnire imprejur, vazand in viata numai rau si nenorocire"...

Si mai puternic rascoleste sufletul receptarea prin imagini a terifiantului (prin televizor); etapa urmatoare este participarea la intamplarile imaginate. Cum este posibil acest lucru ? In vis ? Nu numai. In jocurile pe calculator ? Da.

Imaginati-va ca visatorului i se da posibilitatea sa vada si sa simta cu adevarat, cu toate organele de simt, lucrurile la care viseaza. Nu este nevoie decat sa se conecteze la un anumit senzor ca sa devina una cu masina si sa aleaga butonul. Vrei sa simti o teroare care-ti ingheata sufletul, sa te ascunzi de monstri etc. ? Apasa pe butonul "groaza". Vrei "sa iubesti si sa fii iubit" ? Apasa pe "dragoste" sau "sex". Vrei sa iei parte la evenimente istorice ? La care ? Poftim: "Cruciadele", "Noaptea Sfantului Bartolomeu", "Waterloo" ?... Vrei sa fii "dumnezeu" ? Apasa pe buton si...

Tocmai aici duce noua distractie pe computer - "realitatea virtuala". Cu ajutorul ei, visatorul poate experimenta orice trairi, care-i sunt inaccesibile sau interzise in viata reala. De ce sa te lupti cu patimile, cand este asa de usor si placut sa li te supui ? De ce sa refuzi o delectare accesibila si "inofensiva" ?... In curand, la "realitatea virtuala" vor avea acces si copiii nostri. Aceasta constitute un pericol inspaimantator pentru suflet.

In cartea "Numarul fiarei", ieromonahul Anatolie (Berestov) da urmatoarele date: "Potrivit aprecierii savantilor japonezi, catre anul 2 000, volumul vanzarilor de noi tehnologii legate de lumea realitatilor virtuale va atinge valoarea de 10 trilioane de yeni, fapt care va atrage dupa sine o veritabila revolutie, similara cu cea nucleara, cosmica, informationala, sexuala." Se poate presupune ca noua delectare ameninta cu pieirea duhovniceasca o parte insemnata a omenirii.

Ea il cufunda in mod absolut pe om in lumea desfatarilor si patimilor. Mai mult, ea ofera creatorilor de programe posibilitatea de a dirija pe deplin psihicul omului, de a-i programa comportamentul, modul de viata, gandirea. Cine va profita de aceasta posibilitate ?...


18) Demonii

Bineinteles, va profita in primul rand vrajmasul neamului omenesc - diavolul. El utilizeaza pentru scopurile sale nu numai "realitatea virtuala", ci si oricare descoperiri tehnice: de pilda, televizorul si computerul, starnind in sufletul omului adult sau copil patimile care dormitau, indemnandu-l sa pacatuiasca cu gandul, lucru cu nimic mai bun decat pacatul cu cuvantul sau cu fapta. Totusi, nu masinile sunt vinovate ca noi pacatuim cu gandul. Cain a savarsit pacatul uciderii de frate, insa mai inainte pacatuise cu gandul - l-a zavistuit pe Abel cel drept. (Facerea 4, 5) Ce cale a trebuit sa strabata gandul pizmasului pentru a ajunge la hotararea de a-si ucide fratele ? Si ce premerge pizmei, care este deja un pacat ? Si este oare cu putinta sa oprim gandul care a inceput deja sa se miste pe calea pierzarii, care duce de la cugetarea intamplatoare pana la hotararea de a pacatui cu fapta ?

La aceste intrebari ne raspund Sfintii Parinti din vechime, care ne-au lasat o invatatura amanuntita despre ganduri.

Fie ca muncim, fie ca mergem pe strada, fie ca stam in casa, daca in acest timp mintea noastra petrece in nelucrare inseamna ca se indeletniceste cu gandurile. Acestea manjesc constiinta cu inchipuiri, imagini, amintiri nefolositoare, desarte, chiar vatamatoare si pacatoase. Acestea impiedica gandirea sa urmeze un curs corect, nu ne lasa sa meditam si sa ne rugam in tihna...

Daca nu ne tinem mintea in frau, mai ales capacitatea ei imaginativa, gandurile pun stapanire pe ea cu desavarsire, si omul inceteaza sa ia aminte la lu- crurile cu care se indeletniceste sufletul sau. In acest mod traiesc foarte multi oameni. Intre timp, potrivit cuvintelor Prea Cuviosului Isihie al lerusalimului, "demonii obisnuiesc sa vorbeasca cu sufletul prin ganduri, ascunzandu-se in spatele acestora, si il invata la rau". lar noi ne dam de buna vote in stapanirea puterii demonice care ne manjeste si ne pangareste constiinta, inima, pentru a pune stapanire in chip desavarsit pe vointa noastra.


19) Cum pune gandul stapanire pe suflet

La inceput, in minte apare momeala - o oarecare inchipuire sau gand, care vine in minte in mod independent de vointa omului. Not putem sa nu ne oprim atentia asupra acestui gand - el va disparea, fiind inlocuit de altul. Daca insa ingaduim mintii sa staruie asupra gandului sau inchipuirii care a batut la usa ei (Sfintii Parinti numesc acest lucru "a cerceta gandul"), atunci are loc impreunarea cu gandul.

Se intampla ca omul, cercetand gandul si hotarand ca este pacatos, sa il respinga, intrebuintand o anumita incordare a vointei. El poate insa consimti sa primeasca gandul care a aparut, sa se invoiasca cu el, lucru care reprezinta deja un pacat evident cu gandul.

Noi pacatuim cu gandul tocmai in acea etapa cand inca putem respinge gandul, si totusi il primim. Unul dintre Sfintii Parinti a spus: "Nu poti impiedica pasarea sa zboare, dar poti sa o impiedici sa-si faca siesi cuib acolo ori dincoace." Dar hai sa zicem ca pasarea si-a facut cuib: omul a ales pacatul. Ce se intampla in continuare ?

Dupa aceasta, gandul pune stapanire pe inima noastra, ca si cum ar robi-o - acest stadiu este numit de altfel al inrobirii sufletului. Se intampla ca mintea, atrasa de gandurile cele viclene, ca o corabioara in voia vanturilor si a valurilor, deja sa nu-si mai poata veni in fire.

Gandul care a pus stapanire pe sufletul nostru, s-a inradacinat in el si a devenit pentru el ca o deprindere, se numeste patima. Patima este intretinuta de noi ganduri aduse de vrajmasul si hranita de imaginatia noastra.

O astfel de viata care urmeaza patimilor duce la pieirea sufletului. De aceasta stare ne putem izbavi doar pe calea unei pocainte profunde si sincere...


19) De unde vin gandurile si cum sa ne luptam cu ele

Sfintii Parinti raspund: gandurile vin de la diavol, de la firea cazuta si de la lume.

Dostoievski, marele psiholog, a zugravit adesea oameni aflati sub stapanirea gandurilor. De pilda, in romanul "Adolescentul" exista un episod curios. Unul dintre eroi, Versilov, observa in sine o dedublare interioara. "Ca si cum ar sta langa tine un ralter ego_", povesteste el celor apropiati. "Tu esti intelept si chibzuit, dar celalalt vrea neaparat sa faca langa tine vreo absurditate (...) si deodata bagi de seama ca tu insuti vrei sa faci acelasi lucru (...) oarecum, vrei fara sa vrei." In continuare, el recunoaste ca in timp ce vorbea a inceput sa-l sacaie gandul ca daca ar lua vechea icoana a familiei si "ar da cu ea de soba, chiar de coltul acela", ea s-ar despica in doua. Versilov isi continua monologul, face cunoscuta hotararea sa de a porni in calatorie si deodata sare, inhata icoana si o sfarama de coltul sobei ! "Fata lui palida se inrosise cu totul, aproape se impurpurase, si fiecare trasatura de pe chipul sau incepuse sa tremure."

Este limpede ca intr-un asemenea caz gandul este insuflat de demon - pana intr-atat este de salbatic, urat, inexplicabil. Vechii nevoitori, pustnicii, al caror trup era smerit prin postirea de multi ani si lipsa contactelor cu lumea exterioara, aveau de infruntat cel mai adesea gandurile demonice.

Gandurile vin si de la firea cazuta. De pilda, omul deprins sa-si rasfete pantecele este biruit adesea de dorinta de mancaruri si bauturi gustoase.

In fine, oamenii din lume sunt supusi cel mai adesea atacului gandurilor de la lumea inconjuratoare.

Spre deosebire de pustnici, noi primim tot timpul impresii din exterior: vedem ceva, auzim ceva, simtim ceva... lar pentru ca gandul sa apara nu trebuie prea mult; el vine pe neasteptate, pe negandite, ramane sau pleaca, schimbandu-se cu altui, si tot asa la nesfarsit. Folosind o comparatie patristica, ne putem reprezenta acest fenomen prin urmatorul tablou:

Prin ferestrele deschise ale unei camere intra si ies pasari, astfel incat necontenit se aude galagie si falfait de aripi. Multe dintre pasari raman in camera si isi fac cuib in ea, astfel incat ramane foarte putin loc liber. In cuiburi tipa puii, totui e murdar de gainat, intunecat, zgomotos si infricosator...

Daca aceasta camera este imaginea sufletului nostru, care sunt "ferestrele" prin care intra in ea impresiile din lumea exterioara ?

Sfintii Parinti numesc simturile - vazul, auzul, mirosul, pipaitui, gustul - ferestre ale sufletului, prin care acesta comunica cu lumea exterioara. "Prin ele - se spune in cartea rRazboiul nevazut_ - sufletul iese in afara, gusta din lucrurile care cad sub cercarea fiecarui simt, se desfateaza si din inmanuncherea lor isi alcatuieste un cerc de dezmierdari si placeri." Asadar, prin "ferestrele" simturilor, in sufletul omenesc intra si cate o imagine necuviincioasa, si cate un cantecel obsedant, si indeobste tot felul de intipariri (impresii) pacatoase. Acestea se cheama in-tipar-iri, tocmai pentru ca nu trec fara sa lase urmari: tot ce vedem, auzim, simtim, lasa in suflet o amprenta.

Aceste amprente se acumuleaza in memorie, pervertesc imaginatia, dau o "hrana aducatoare de moarte" visarii, prefac inima omului intr-un vas spurcat a toata necuratia.

Din pricina ca "ferestrele sufletului" nostru sunt deschise cu credulitate in fata lumii inconjuratoare, ca nu stim sa ne infranam curiozitatea si nu luam aminte la noi insine, mintea noastra este ocupata mai mereu de ganduri.

Am spus mai sus ca este indispensabila o anumita sfortare a vointei pentru a ne izbavi de gandul care incearca sa ne robeasca sufletul. Ce fel de sfortare este aceasta ?

Cum sa nu gandesti, cand oamenii gandesc ? Cum sa nu-ti amintesti si sa nu visezi, cand oamenii isi amintesc, isi inchipuie si viseaza ? Ne putem interzice acest lucru ?

Nu putem izgoni gandul decat inlocuindu-l cu altul. Este de dorit, fireste, ca acesta sa fie inalt si sfant. Daca exista obiceiul meditatiei evlavioase, atunci inchipuirea nu este un obstacol, ci un bine. Astfel, pe Sfantul Ignatie Briancianinov, vederea unui arbore despuiat de frunze, iarna, il "mangaie cu nadejdea innoirii sufletului"... Exista insa si ganduri obisnuite, cu care nu este pacat daca ne ocupam in timpul liber. Astfel, Sfintii Parinti au poruncit sa cugetam la lucruri concrete: cum sa cladim o casa, sa facem o soba, sa coasem o haina, sa pregatim de mancare s.a.m.d.

Un mijioc verificat de lupta cu gindurile este descoperirea lor - destainuirea acestor ganduri tainice unui povatuitor duhovnicesc incercat. Sfintii Parinti au scris multe despre folosul descoperirii gandurilor, care-si pierd astfel puterea vatamatoare. In manastiri (de pilda, la Optina) era obiceiul descoperirii zilnice a gandurilor inaintea batranilor duhovnicesti.

Mirenii care duc viata de trezvie si iau aminte la starea lor launtrica isi descopera gandurile duhovnicului la spovedanie. Se considera ca nu e necesar sa marturisim toate gandurile care ne vin in minte, nici nu este cu putinta (ele vin si pleaca cu miile), trebuie descoperite acelea care ne urmaresc cu o deosebita insistenta, mai ales daca le primim (lucru despre care am vorbit in capitolul anterior)...


20) Putem apara copilul ?

Intr-o biserica din Moscova tocmai s-a terminat slujba. Un baietel de sapte ani, care ajuta la slujba in altar, sta langa pangar si discuta serios, interesat, cu un tovaras de varsta sa. Despre ce ? Poate ca isi indeamna prietenul sa calce mai des pe la biserica ? Sau ii explica felul in care este construita biserica ?... Vai: el povesteste despre nu stiu ce biorobot special - nu jucarie, nu erou de "desene animate".

Cu toate acestea, in casa baietelului nu exista televizor, parintii lui sunt credinciosi, oameni imbisericiti, niciodata nu i-ar cumpara vreo jucarie "infricosatoare". De unde are atata experienta si atractie in privinta unui lucru pe care apropiatii se straduie din rasputeri sa il excluda din viata lui ? Inseamna ca a vazut la colegi, la scoala, pe afara, s-a interesat...

In lumea de azi este greu sa-ti pazesti sufletul neintinat. Scriitorul V. Krupin scrie: "Mergi pe strada, ridici ochii: toata strada este plina cu reclame de desfrau si imbogatire rapida; deschizi televizorul - in el sunt demonii care propovaduiesc violenta si inchinarea la vitelul de aur; deschizi ziarul: barfe, vulgaritati, scandaluri, amoruri. Ce sa facem ?..."

Sfintii Parinti ne dau la aceasta intrebare un raspuns complet: trezvie si infranare. Atunci cand Prea Cuviosul Ioan Colov a fost intrebat cum alunga el gandurile, acesta a raspuns: "Eu ma aseman unui om ce sade sub un copac inalt si vede ca se apropie de el multime de fiare si de serpi; daca nu poate sa Ie stea impotriva, se urca in copac si se mantuieste. Asa si eu, linistindu-ma in chilia mea, vad gandurile rele care se scoala asupra mea; atunci cand nu pot sa Ie stau impotriva, alerg la Dumnezeu prin rugaciune si ma mantuiesc."

Intelegand ca "materialul" pentru gandurile pacatoase ni-l furnizeaza, mai inainte de toate, lumea cazuta, sfintii nevoitori stiau sa zavorasca ferestrele sufletului, ferindu-le de impresii intamplatoare. In Pateric este o istorisire pilduitoare despre un pustnic care a fost silit, la chemarea episcopului, sa mearga intr-o cetate mare. Dupa ce s-a intors, fratii l-au intrebat: "Cum e cetatea ?" El a raspuns: "In afara de episcop, n-am vazut acolo pe nimeni" si, vazand nedumerirea fratilor, a lamurit: "M-am silit sa nu ma uit la nimeni."

Tocmai asa, in duhul Sfintilor Parinti, rezolva problema apararii sufletului si V. Krupin: "Ce sa facem ? Desigur, sa ne straduim sa nu ne uitam la televizor, sa nu citim ziare, sa privim reclama ca pe o pata colorata pe garduri sau cladiri si sa ne rugam..." Desigur, acest sfat este adresat in primul rand adultilor. Dar copiii ?

Putem, in ziua de azi, sa izolam copilul inocent de draciile care ne inconjoara din toate partile ? Foarte greu. Chiar daca il retragem din scoala si il educam acasa (lucru care este departe de a fi accesibil tuturor), parintii nu-l vor pazi astfel de multimea impresiilor vatamatoare.

Ce este de facut ? Sa-i povestim copilului despre modul in care actioneaza gandul ? Despre patimi ? Sa-l chemam la nevointa trezviei ? Sa-l punem sa mearga pe strada cu ochii lasati in jos, ca un monah ?...


21) Antidotul

Acum, slava Domnului, exista literatura pedagogica crestina, si parintii se pot familiariza cu principiile acestei pedagogii. Ne vom opri asupra unei singure probleme, careia ii este dedicata, de altfel, cartea noastra: cum poate fi ajutat copilul sa isi pastreze sanatatea fizica si psihica in lumea contemporana tehnologizata ? Cum poate fi prevenita actiunea impresiilor care otravesc sufletul, fara a face din copil un "mos", fara a-l lipsi de jocurile copilariei si de alte placeri ? Cum, in fine, sa-l crestem asa incat sa devina un om sanatos sufleteste, moralmente, fara a-i transforma viata intr-o serie de interdictii ?

Substanta care opreste actiunea otravii sau ajuta organismul sa lupte impotriva ei se numeste antidot. Ce bine ar fi sa-i administram copilului un asemenea antidot care sa-l ajute sa respinga tot ce este vatamator de suflet, iar noi sa scapam de grija !

In capitolul despre simturi am spus ca putem izgoni gandul, inlocuindu-l cu altul. Daca sufletul copilului este otravit de impresii vatamatoare, nu Ie putem oare inlatura sau atenua prin alte impresii folositoare ? Astfel de impresii bune, folositoare de suflet, pot constitui acel antidot sufletesc pe care-l cauta parintii contemporani.

Specialistii in psihologia copilului au remarcat de multa vreme ca acesta este mai mult emotiv decat logic; el isi aminteste sentimentele, nu faptele: si impresia unei intamplari adesea neinsemnate ii ramane uneori imprimata in memorie pentru toata viata. Numeroase evenimente petrecute cu mult timp in urma ne raman in memorie numai pentru ca au fost insotite de o puternica miscare a sufletului: fie ca am fost socati de ceva, sau profund raniti, fie ca, dimpotriva, am intalnit intelegere si dragoste acolo unde nu ne asteptam. Iar impresiile bune primite in casa parinteasca, prin comuniunea cu parintii, sunt pentru noi o mare comoara.

Asadar, sa inlaturam impresiile vatamatoare prin altele, bune si folositoare de suflet. Sa cautam pentru copiii nostri antidoturi bune.


22) Educarea bunelor deprinderi

De ce, in vreme ce un scolar se invoieste cu bucurie sa incerce "gustul" fumatului si bauturii, altul refuza fara nici un regret ? De unde apar fetele in prezenta carora prietenii si prietenele nu indraznesc sa spuna lucruri urate ? De ce intr-o gasca vesela de adolescenti se gaseste cate unul care sa se uite la ceas, avand grija sa ajunga la timp acasa ?

Este evident ca acesti copii au fost educati sa se comporte in acest fel. Fie de frica pedepsei parintesti, fie din deprinderea ascultarii si infranarii, ei pot sa se abata de la rau. Calea educarii bunelor deprinderi este, fara indoiala, preferabila.

In literatura patristica exista o comparatie graitoare: "Deprinderile dobandite in copilarie sunt asemenea cu slovele sapate in scoarta copacului tanar: acestea cresc impreuna cu el, se maresc si devin adesea chiar o parte a lui." S-a scris mult despre folosul adus de bunele deprinderi. "Obisnuinta este o a doua natura", graieste zicatoarea. Exista si o alta vorba inteleapta: "Trandavia este maica tuturor relelor." Este foarte bine daca micutui este deprins, din frageda copilarie, sa nu petreaca in nelucrare. Aceasta naste si obiceiul de a sta ceasuri intregi la televizor, si impatimirea de jocurile pe computer, chiar si visarea.

De aceea, este bine daca parintii pot, atunci cand copiii nu sunt la scoala, sa le umple timpul cu ocupatii utile si interesante. De pilda, rucodelia (lucrul manual).

Noi intrebuintam acest cuvant in sensul sau larg, asa cum este folosit el in literatura patristica. Rucodelia (lucrul de mana, lucrul manual) reprezinta un efort fizic, proportional cu puterile fiecaruia, ce are ca scop folosul sufletesc. lar scopul consta, mai inainte de toate, in izbavirea de trandavie si nelucrare, despre a caror nocivitate am vorbit deja.

Indeletnicirea cu o "rucodelie" simpla si monotona (cum ar fi impletirea de cosuri sau funii si lucrarea gradinii de zarzavat) ajuta vechilor nevoitori sa-si adune mintea, nu-i lasa sa se imprastie de ganduri si sa petreaca in rugaciune neincetata. Si nu numai celor vechi.

Prin anii 1950, intr-una din manastirile rusesti se nevoia un monah care in timpul liber (cand nu era la ascultare sau la slujbe) cosea si desfacea la loc cearceaful de plapuma... El eraun adevarat nevoitor si rugator. Pentru noi, oamenii obisnuiti, indeletnicirea lui poate parea un mod lipsit de sens de petrecere a timpului; poate ca unora Ie va smulge un zambet ironic. Din acest exemplu, putin cam socant pentru cei ca noi, se vede insa limpede ca principalul in "rucodelie" nu este rezultatul exterior.

"Rucodelia" nu este o "munca" (intelegand prin aceasta ceea ce facem pentru a castiga painea cea de toate zilele), intrucat scopul ei este nu folosul trupesc, ci acela sufletesc. In "rucodelie" este important nu atat rezultatul exterior, cat cel interior. Spunem aceasta pentru ca, pazindu-i pe cei mici de trandavia cea pierzatoare si stricatoare, trebuie sa-i deprindem tocmai cu "rucodelia"; si sunt multe lucruri in gospodarie pe care parintii nu le lasa in seama copiilor tocmai pentru ca au in vedere rezultatul exterior. "Mai bine fac singura !", spune mama, cateodata, cu un oftat, strangand in urma baietelului jucariile imprastiate sau nelasandu-si fetita sa spele vasele. Intr-adevar, este mai usor (si mai de calitate !) sa faca adultui aceste lucruri, dar pentru copil este mai util invers.

Desigur, adevaratul scop al "rucodeliei" trebuie sa fie cunoscut doar parintilor - copiii trebuie sa fie convinsi ca efortul lor este necesar in familie, ca ei ajuta cu adevarat.

Dupa cum ne arata experienta a numeroase familii, copiii mici ajuta cu placere mamei la bucatarie. mai ales la gatit, si mai ales daca se gateste ceva special, gustos, festiv. Pe copii - fapt binecunoscut - nu-i poti desprinde de la aluat. Fetele pot fi deprinse cu "rucodelii" femeiesti: cusut, brodat (la inceput pentru papusi), mai apoi la tricotat. Baietelul poate fi pus la treburi de tamplarie pe langa gospodarie. Dorinta de a ajuta adultilor este o dorinta foarte valoroasa si ea trebuie stimulata pe toate caile. Si prajiturile pe care le-a copt fetita pentru prima oara n-au decat sa fie grosolane si rele la gust, iar scaunelul facut de baietel n-are decat sa fie mai putin reusit decat daca ar fi fost mesterit de tata: acestea nu trebuie sa constitute motive pentru a-i expedia pe copii: "Las' ca facem noi mai bine !"

In unele familii, mamele cultiva impreuna cu copiii (chiar si in conditii de apartament) plante decorative sau comestibile. Cei care au fericita posibilitate de a-l scoate pe copii vara din oras (la vila, la tara) ii repartizeaza acestuia un mic razor in gradina pentru ca el, cultivand in mod independent pamantul, sa invete a se purta in chip serios si responsabil cu lumea zidita de Dumnezeu.

Este foarte important ca fiecare copii sa aiba in familie indatorirea sa permanenta: o ascultare, cum se spune in manastiri. Aceasta poate fi pentru cei mai mici indatorirea de a-si strange jucariile; mai tarziu, cand copilul este mai mare, sa-si faca patul; si mai tarziu sa aspire in apartament, sa ude florile, sa cumpere la timp paine pentru familie s.a.m.d. Aceste indatoriri, fireste, nu trebuie sa fie excesiv de multe - mai bine una, dar indeplinita cu strictete.

In familiile cu multi copii, pe umerii celor mai mari poate fi pusa raspunderea de a se ingriji de cei mai mici. Si iarasi este mai bine daca acest lucru este realizat nu sub forma de "insarcinari disparate", ci ca ascultare constanta, nestramutata: plimbarea de fiecare zi cu fratiorul sau surioara, sau indeletnicirea, seara de seara, cu o oarecare "rucodelie"... Copiilor mai mari li se poate da, de exemplu, sarcina de a-si lua fratii mai mici de la "gradinita", ori (daca acestia sunt deja scolari) de a verifica daca si-au facut temele s.a.m.d.

In unele familii ortodoxe, copiilor le este incredintata in intregime intretinerea animalelor de casa - pesti, sau pisica, sau caine. Se intampla ca adolescentul sa refuze sa-si piarda vremea dupa terminarea orelor si sa se grabeasca acasa, pentru ca acolo il asteapta cainele, pe care nimeni, daca nu vine el, nu il va scoate la plimbare. Desigur, toti membrii familiei nu trebuie sa vada in animalele de casa niste jucarii pe care, dupa ce te-ai distrat cu ele, poti sa le arunci, fiindca nu-ti mai trebuie, ci niste zidiri ale lui Dumnezeu incredintate ingrijirii noastre.


23) Educarea simturilor

Vorbind despre mijioacele prin care putem apara simturile copilului de impresiile vatamatoare, vrem sa incepem cu natura. Aceasta constitute un minunat antidot impotriva influentei "civilizatiei masiniste", care otraveste trupul si sufletul.

Si sufletul de copil se poate umple de impresiile bune capatate in urma contactului cu natura. In vremea plimbarii, mama va atrage atentia copilului asupra curgerii anotimpurilor. Ea ii va arata cum cad toamna frunzele in parc, cum zapada acopera pamantul iarna, cu cata veselie renaste parcul primavara. Desavarsirea formei si albeata curata a zapezii, puterea cu care nazuieste spre viata firul de iarba sau mugurele primavaratic si multe, multe alte bogatii ale naturii vii - totul poate sa-i procure copilului bucurie si sa-l educe, invatandu-l sa-L cunoasca in zidire pe Ziditor. Raul care curge tihnit, paraul limpede, norii si stelele de pe cer, fertilitatea pamantului... Viata insectelor, a pasarilor...

Observarea vietii naturii, stiintele naturale constituie o ocupatie care nu doar ca nu este pacatoasa, ci poate fi evlavioasa si folositoare. Multi dintre nevoitorii pentru dreapta-credinta (de pilda, Sfantul Teofan Zavoratul) recomandau mirenilor sa dea de citit propriilor copii in loc de romane carti de stiinte naturale, ca fiind instructive si indemnand la eviavie fata de Ziditorul.

Natura predispune la meditatii inalte, duhovnicesti. Sfantul Ignatie Briancianinov are o minunata meditatie pe aceasta tema, "Livada in vreme de iarna", unde numeste natura "carte data spre citire lui Adam celui intai zidit", care "cuprinde in sine cuvintele Duhului, asemenea Dumnezeiestilor Scripturi". Astfel, in livada inzapezita putem deprinde "invatatura despre invierea mortilor" - numai sa stim privi...

Parintii - mai ales de prescolari, oricat ar fi de ocupati, nu trebuie sa-si crute puterile si timpul in ce priveste plimbarile impreuna cu copiii. Lasand deoparte posibilitatea de "a lua aer", plimbarea reprezinta un contact cu copilul, realizat in conditii placute si interesante. Varsta sub sapte ani este "vremea de aur" pentru educarea sufletului, cand copilul este inca deschis fata de aduiti si crede cu multa usurinta spusele lor. Lectiile de viata primite de la parinti in cursul unor asemenea plimbari raman, de regula, intiparite in memorie pentru toata viata.

Este important si faptul ca prin contactul cu natura copiii invata sa-si cunoasca si sa-si iubeasca Patria. Sub ochii nostri are loc ceea ce s-ar putea numi americanizarea fortata a intregii noastre vieti la nivel social si moral. Copiii contemporani incep sa se rusineze de faptul ca sunt rusi si privesc cu invidie catre Occident.

Parintii ortodocsi nu dau, uneori, acestei probleme atentia cuvenita, considerand ca educatia patriotica este o reminiscenta a epocii comuniste. Lucrurile nu stau insa asa. Sfantul Ioan de Kronstadt, cu sufletul patruns de durere pentru Rusia aflata in deriva, graia in anul 1907 tntr-o predica: "Amintiti-va ca Patria pamanteasca, dimpreuna cu Biserica ei, este pridvorul Patriei Ceresti. De aceea, iubiti-o fierbinte si fiti gata sa va puneti sufletul pentru ea, ca sa mosteniti dincolo viata vesnica."

Cum poate fi insuflata copilului mic dragostea fata de Patria pamanteasca ? Prin dragostea fata de Biserica Ortodoxa, fata de natura Patriei, de istoria Patriei. Se poate incepe putin cate putin.

Se stie ca micutilor Ie place sa se joace. Ei - dupa cum considera specialistii in pedagogie, jucandu-se, invata sa cunoasca lumea si se elibereaza de tensiunea emotionala. Pronuntandu-se impotriva jocurilor pe calculator, psihologii, medicii, preotii nu sunt contra jocului ca atare - ei sunt contra unui anumit gen de jocuri, care submineaza sanatatea copilului si ii influenteaza in mod negativ intelectul si psihicul. Pentru copil, jocurile sunt intr-adevar indispensabile - insa jocurile de miscare in aer liber: "leapsa", "de-a v-ati ascunselea", "ratele si vanatorii", "hotii si vardistii"... Si jucariile bune.

Jucariile au suferit mari schimbari in ultimii ani - acest lucru este observat de catre toti parintii. Papusile s-au schimbat: in locul papusii-"fiice", papusa eu aspect de copil, fetitelor li se ofera "Barbie", papusa cu aspect de femeie formata, cu un intreg arsenal cosmetic si garderoba la moda. Mamele baga de seama cu neliniste ca prin Barbie, Cindy si alte asemenea, fetitelor li se propune un model de urmat. Jucariile favorite ale baieteilor sunt masinutele si soldateii. Acestia din urma au fost, mai nou, inlocuiti de catre fiinte fantastice americane si japoneze: "supermani", "roboti", "testoase ninja" eroi din filmele de "desene animate". Unele dintre ele sunt atat de terifiante (coiful cu coarne, mana-cleste, expresia bestiala a chipului), ca pe ambalaj este tiparit in engleza urmatorul avertisment: "Pentru copii nu mai mici de cinci ani!"

Este foarte important cu ce fel de jucarii se joaca fiii nostri: caci jucariile le umplu lumea interioara. Preotul Artemie Vladimirov spunea intr-una din convorbirile sale cu parintii si cu copiii: "Arata-mi, copile, jucariile tale; spune-mi pe care dintre ele Ie numesti prieteni, si mi se va descoperi o buna parte din viitorul tau. Daca tovarasii tai sunt rtestoase_ americane lipsite de mila e una, si daca sunt bravi husari, infanteristi, calareti pe cai albi este altceva." Se pare ca si jucariile il invata pe copil sa isi iubeasca Patria.

Fireste, este lesne de observat ca "testoasele" si alte fapturi asemenea lor se vand la orice chiosc, la orice colt, in vreme ce soldateii de moda veche... ia-i de unde nu-s ! Acesta este un motiv pentru a incerca sa captivam mintea copilului cu povestiri despre luptele ostirii binecredincioase, despre barbatia si marinimia ostasului ortodox, despre marile capetenii crestine...

Citirea cartilor de istorie despre viata si petrecerea evlaviosilor nostri stramosi, a domnitorilor binecredinciosi, a eroilor si nevoitorilor ortodocsi va ajuta educarea dragostei de Patrie in copil. Pe primul loc, se intelege, vor fi vietile sfintilor nostri, ale nevoitorilor bunei-cinstiri.

Astfel, copilul va capata treptat notiunea Patriei adevarate, a Patriei vii. Aceasta notiune poate constitui, la timpul ei, un antidot impotriva dorintei de "dolce vita" dupa model occidental.

Un antidot bun contra vulgaritatii "culturii de masa" ("soap operas", filme de groaza si de actiune, show-uri muzicale si jocuri), contra vatamatoarei muzici "rock", poate deveni pentru copiii nostri adevarata arta de inalta clasa.

Nu este vorba numai de arta bisericeasca. Desigur, este foarte bine daca micutul asculta din frageda copilarie numai cantari duhovnicesti, vede numai icoane si i se citeste numai literatura aghiografica. S-au observat insa ca o astfel de educatie "sub clopot de sticla" poate, cu vremea, sa-si arate un revers neplacut: contrastul dintre lumea in care traieste copilul si realitatea inconjuratoare se poate dovedi prea mare. Nimerind in mediul scolar sau al tovarasilor de joaca si reprezentand o oaie neagra printre copiii de varsta sa, copilul se va simti frustrat si se va revolta impotriva parintilor, apoi si impotriva Bisericii...

Fara indoiala, merita sa-i familiarizam pe copii cu cele mai valoroase mostre ale artei lumesti, pentru a educa in ei gustul estetic. Despre folosul pe care il aduce sufletului aceasta arta intr-o anumita etapa de formare a personalitatii au vorbit staretii Optinei,

Daca se pune problema ce carti sa citeasca micutul, este bine ca acestea sa nu fie numai carti de povesti. Cate comori sunt in poezia pentru maturi a secolului al XIX-lea, pe deplin accesibile receptarii si invatarii pe dinafara de catre copii ! Copilul sa fie familiarizat cu cadentele versului nostru clasic, sa invete a pricepe imaginile poetice. Si cate teme interesante pentru discutiile cu copiii nu ofera poezia !

Fericiti sunt copiii din acele familii in care exista obiceiul ca toti sa se adune laolalta si sa citeasca felurite carti bune cu glas tare. Timpul pe care il pierd adultii cu aceasta indeletnicire este compensat de uriasul folos pe care ea il aduce copilului si intregii familii. Pentru aceste lecturi sunt potrivite numeroase productii ale literaturii clasice universale. De pilda, in Familia Imperiala (este vorba de familia tarului - n. tr.) erau alese, in vederea acestor lucrari coleclive, nu doar bucati din Sfanta Scriptura - se citea si din Dickens, si din Walter Scott, si din Turgheniev...

Tablourile cu teme biblice si istorice, peisajele, tablourile de gen pot fi analizate impreuna cu copiii nu doar in galeriile de arta, ci si rasfoind albumele de arta. Iar principalul il constituie muzica clasica serioasa. Copilul trebuie deprins cu ea din primii ani de viata; astfel, ea va deveni mai tarziu cel mai bun antidot contra muzicii "pop" si "rock". Adolescentii care frecventeaza salile de concert recepteaza orice "metale" cu mult calm, lasandu-se foarte putin atrasi de ele - cel mult in semn de protest, daca parintii exagereaza cu educatia "clasica".

As vrea sa-i sfatuiesc pe toti parintii sa-si dea copiii sa invete muzica de la o varsta frageda: fie sa cante la un instrument, fie sa cante intr-un cor. Coruri de copii exista acum pe langa multe scoli de duminica *. lar adevarata educatie muzicala, studiile facute in scoala de muzica, mai sunt utile si prin aceea ca li ocupa copilului mult timp, izbavindu-l de nelucrarea (trandavia) cea vatamatoare. Elevul scolii de muzica nu are timp de jocuri pe computer: in afara de lectii si plimbari, trebuie sa mai mearga si "la muzica", studiind suplimentar si acasa. Familiarizarea cu arta adevarata il face pe copil si mai selectiv cu privire la programele TV. * Din pacate, afirmatia aceasta este valabila doar pentru Rusia. (n. tr.)


24) Totusi, ce este de facut cu televizorul si computerul ?...

Vai, trebuie sa luam ca premisa acest fapt: televiziunea a intrat deja in viata copilului contemporan. A nu avea televizor in casa inseamna a fi prea diferit de norma general acceptata. Cat sunt de pregatiti pentru aceasta parintii ? Si inteleg ei oare ca in acest fel copiii lor se afla rupti de tovarasii lor de varsta ? Oare toti sunt in stare sa faca fata acestui fapt ? Sau calea aceasta este doar pentru cei mai sto- ici si curajosi parinti ?

In orice caz insa, toti parintii trebuie sa se straduie a reduce "contactul" copilului cu televizorul la minim (pentru pastrarea sanatatii fizice) si sa-l faca strict selectiv (pentru pastrarea sanatatii sufletesti).

S-a observat ca insisi copiii prefera ca in loc sa se uite in mod pasiv la televizor sa se ocupe cu alte in-deletniciri interesante care consuma timp si energie atunci cand au la indemana asemenea indeletniciri. De aceea, parintii prescolarilor n-ar trebui sa-si precupeteasca fortele jucandu-se cu copiii lor.

Mai tarziu, pe primul plan va trece o alta sarcina - selectarea judicioasa a emisiunilor TV. Aceasta preocupare - vizionarea programelor TV, luand in considerare prejudiciile aduse sanatatii copilului de catre iradiere, trebuie sa aiba un rost precis.

Nu este nevoie de mari eforturi pentru a intinde mana si a da drumul la televizor. De ce insa face asta omul (adult sau copil) ? Iata ceea ce este important. Masinal, din obisnuinta ? Din lipsa de altceva ? Pentru a se "deconecta", a uita de sine inaintea ecranului ? Spre a crea un fundal pentru alte preocupari ?... Nu, aceste motive nu pot fi considerate de catre parinti ca intemeiate si trebuie respinse ferm, folosindu-se autoritatea parinteasca.

Dar nu exista oare emisiuni TV folositoare ? Nu exista emisiuni stiintifice care dezvolta intelectul, starnesc apetitul pentru cunoastere si gandire autonoma ?... Emisiunile de popularizare a stiintei, care se ocupa de istorie, de arta, de stiintele naturii, nu numai ca nu dauneaza adolescentului, ci ii aduc si un anumit folos. Acelasi lucru se poate spune si cu privire la unele filme artistice si, desigur, la emisiunile religioase ortodoxe care au aparut in ultimii ani. Parintii trebuie doar sa selecteze aceste emisiuni, si sa Ie selecteze cu rigurozitate.

Astfel, intr-o familie ortodoxa, tatal deschide in seara zilei de duminica, impreuna cu fiica sa, programul TV pe saptamana urmatoare si, inarmandu-se cu o carioca, aleg impreuna emisiunile pe care le vor viziona. Daca ies prea multe, se face o selectie si mat stricta, avand ca baza o "limita" de timp determinata... Poate ca aceasta experienta li se potriveste si altora ?... Este foarte important ca televizorul sa fie deschis numai pentru a se viziona ceva anume, nu pentru a se pierde vremea in fata lui. Te uiti la ceva si inchizi imediat, fara a te lasa atras sa vizionezi si emisiunea urmatoare. Acesta este lucrul principal.

Parintii intelepti stiu sa puna si televizorul in slujba familiei. Pentru ei, el nu mai este "domnul Televizor", ci un umil ajutator. Imaginea vizuala este cea mai vie, cea care ramane cel mai usor in memorie. Limbajul vizual al artei cinematografice penetreaza pana in sufletul copilului. De aceea, este important ce se rosteste prin acest "limbaj".

Putem doar adauga ca interdictia parinteasca (daca cel mic vrea foarte mult sa vada o anumita emisiune, iar parintii stiu ca aceasta nu se cuvine defel) trebuie sa fie motivata fie si prin cele spuse despre televizor in cartea noastra. In orice caz, sarcina parintilor este sa explice intr-un mod accesibil copilului necajit ca nimic nu este pentru suflet lipsit de urmari si sa-l ajute a distinge ceea ce este rau de ceea ce este bun.

Nu trebuie sa fugim ingroziti nici de computer. Aici pot fi facute aceleasi recomandari ca si in privinta televizorului: limitarea stricta a timpului consacrat folosirii calculatorului si o atitudine judicioasa. In secolul computerizarii generale, cand computerele se afla chiar si in manastirile ortodoxe, a-l tine pe copil intr-o izolare artificiala fata de ele inseamna a complica pentru el viata "adulta" care ii sta in fata, studiile si, poate, activitatea profesionala. Oare merita sa-l retragem pe copil din scoala numai pentru ca acolo se deschide o clasa de informatica ?

Asadar, pentru ca el, avand acces la "masina inteligenta", sa nu se lase prins de patima jocurilor, au de jucat un rol si parintii, care sunt datori sa-i explice cu autoritate cum stau lucrurile: ca computerul nu este o jucarie, ci un instrument destinat activitatilor folositoare, si trebuie sa slujeasca la lucruri bune, nu spre vatamarea omului.


25) Educarea sufletului

Asadar, sa-l ajute pe copil a-si pastra sanatatea trupeasca si sufleteasca in lumea masinilor poate doar un sistem de aparare interioara. Construirea lui trebuie sa devina sarcina principala a parintilor contemporani care tin la binele copilului lor.

Mat inainte de toate, datoria lor sfanta este sa-i dea o orientare corecta in viata. Astfel, nici un fel de teleeroi nu vor deveni idolii sai si impresiile vatamatoare din lumea cazuta nu vor putea sa se joace in voie cu sufletul lui.

Pentru oamenii credinciosi, ortodocsi, singura orientare infailibila se intemeiaza pe poruncile lui Hristos. Numai bazandu-se pe acestea poate omul sa aprecieze in mod corect, duhovnicesc, tot ce se petrece cu el. Altminteri, acoperit de valurile propriilor patimi, nevazand in viata sa nici un sens mai inalt, el se ineaca in marea vietii, cufundandu-se din ce in ce mai mult in abisul pacatului.

Copilul provenit dintr-o familie ortodoxa primeste o educatie crestina corecta si impresii bune, folositoare de suflet, in primul si in primul rand in Biserica. Aici exista momente cruciale: alegerea corecta si la momentui potrivit a unui duhovnic pentru copil, problema posturilor si multe altele. Sa ne oprim asupra catorva dintre ele.

De pilda, cum sa facem interesanta si plina de bucurie viata copilului, fara a apela la televizor, jocuri electronice, "McDonald's"-uri si altele ca acestea ? Cum sa o umplem de continut duhovnicesc, fara a lipsi copilul de jocurile si recreerile cuvenite lui ?...

De parinti depinde sa arate copiilor (nu cu vorba, ci cu fapta) cum poti sa te bucuri de viata fiind ortodox. Trebuie ca micul scolar sa aiba ceva interesant de contrapus distractiilor tovarasilor sai de varsta, fara a invidia pe cei care au vazut toate filmele de "desene animate". Este bine daca el, discutand cu camarazii sai despre felul in care a petrecut duminica, sa poata spune: "Iar noi am mers ieri undeva si am vazut ceva." Acest ,,ceva" poate fi, de pilda, o manastire...

Pasind in adolescenta, copilul se ciocneste in mod inevitabil de tentatia vietii usoare si placute, "urmand patimilor", asupra lui navaleste propaganda neinfranarii si dezmatului. De aceea, este bine daca sufletul lui a fost intarit din timp de imaginea unui alt mod de viata: acel despre care s-a spus: "Stramta e poarta si ingusta e calea ce duce la viata, si putini sunt cei care o afla pe ea." (Matei 7, 14)

Pentru copilul ortodox este foarte util sa cunoasca nu numai parohia sa si preotul sau, ci sa mearga si prin manastirile care renasc acum in orase si sate. Acest lucru nu numai ca ii va largi orizontul ci va favoriza si dezvoltarea sa duhovniceasca.

Intrand pe portile manastirii, copilul trece un fel de granita. Lucrul acesta este vizibil mai ales in manastirile din orase: adineauri erai pe strada galagioasa, care-ti lasa impresia unui fel de haos, a unei nebunii colective si iata ca inaintea ta sta o alta lume, care traieste dupa alte legi: o icoana "sui generis" a Imparatiei Cerurilor. Ei bine, aratati-i copilului aceasta icoana. A-l duce pe copil in curtea manastirii, a-i explica mai inainte regulile de comportament din manastire, a-i arata monahii care slujesc si indeplinesc felurite ascultari, a-l duce la un ieromonah pentru a lua blagoslovenie - toate acestea se pot face inca din frageda pruncie a copilului. Pe drum, mama sau tatal ii poate povesti copilului ca monahii nu traiesc ca toata lumea, nu sunt din lume: ei au parasit lumea spre a sluji numai lui Dumnezeu.

Copiii mai mari vor fi interesati de istoria manastirii; ei pot fi dusi in excursie. Stramosii nostri indrageau foarte mult aceasta modalitate evlavioasa de recreere familiala (dupa desertaciunea vietii de zi cu zi) pelerinajul la manastiri. Pentru copii, aceste pelerinaje reprezinta si niste calatorii atractive, cu pregatiri minutioase etc... Multi dintre ei isi aduc aminte de aceste pelerinaje pentru tot restui vietii. Desigur, dintr-o serie de motive, ele nu pot fi intreprinse des, dar cu atat mai serioasa si mat interesanta va fi pregatirea in vederea lor, cu atat mai profund se vor intipari ele in memoria copilului.

In multe manastiri exista case de oaspeti fara plata, pentru pelerini, unde se poate ramane cateva zile si muncii in folosul Sfantului locas. Adultii pot merge acolo insotiti de fiii adolescenti. Manastirile din orase au, indeobste, schituri in afara oraselor, gospodarii-anexe, unde ajutorul pelerinilor este primit cu bucurie.

Manastirile ortodoxe, cu sfintele lor odoare, cu izvoarele facatoare de minuni, cu slavitul lor trecut istoric, sunt, de asemenea, un chip al adevaratei, viei Patrii.

Manastirea este un loc unde se face simtita suflarea unei alte vieti. Acelasi lucru, desi intr-un mod putin diferit, poate fi simtit de copil si intr-un cimitir ortodox...

Am vorbit, deja, despre faptul ca, gratie "culturii de consum", in constiinta copilului se incuibeaza o conceptie despre viata si moarte foarte superficiala, complet straina de viziunea ortodoxa asupra lumii. Cum sa educi copilul, asa incat sa nu existe in el nici teroarea inaintea mortii, nici obisnuinta cu moartea pe care i-o insufla cele ce se vad in ziua de azi ?

Aici este de mare ajutor o indeletnicire evlavioasa si folositoare de suflet ca vizitarea cimitirului. Despre utilitatea vizitarii cimitirelor au scris Sfintii Parinti. Pedagogii ortodocsi contemporani impartasesc pe deplin aceasta parere si in ceea ce-i priveste pe copii: si pentru ei este folositor sa mearga la cimitir. Mai inainte de toate la mormintele celor apropiati.

Aici este locul cel mai bun pentru a sta de vorba cu copilul despre moarte: printre morminte si cruci. Toate meditatiile asupra desertaciunii desfatarilor lumesti, care suna putin cam abstract in imprejurari obisnuite, sunt receptate altfel aici. In cimitir, unici- tatea si irepetabilitatea fiecarei persoane umane, precum si pretui vietii daruite de Dumnezeu se fac simtite altfel.

Este bine daca cei mici ajuta mamei sa curete mormintele celor apropiati, sa sadeasca flori de primavara, sa aprinda o lumanare inaintea crucii si - lucrul principal - daca se vor deprinde sa se roage pentru odihna sufletelor celor raposati, precum si a celorlaiti crestini ortodocsi inmormantati acolo.

Exista un obicei eviavios - a merge in mod special pentru a te ruga la mormantul unui drept care inca nu a fost proslavit de Biserica, dar este cinstit de catre poporul credincios.

In cimitir sta de fata viata vesnica. Este un loc care predispune in mod deosebit la convorbiri duhovnicesti. Aici se intaresc legaturile familiale, se reinnoada lantul vremurilor si generatiilor.

Vorbind despre lecturile in familie, inca nu am vorbit despre ceea ce este esential: citirea Evangheliei copiilor. Acest obicei bun, fara de care este de neconceput o educatie crestina corecta, a existat dintotdeauna si exista si acum in multe familii ortodoxe.

Parintii contemporani citesc Evanghelia copiilor - cel mai adesea atunci cand acestia sunt bolnavi ori inainte de culcare, atunci cand sufletul de copil este mai receptiv si este distras mai putin de preocuparile lumesti. Partea trupeasca a omului se smereste si se potoleste in timpul bolii; inainte de culcare, atunci cand copilul este deja intins in pat, desertaciunea din timpul zilei se retrage, iar copilul simte mai multa nevoie de contact cu mama sau cu tata.

Experienta demonstreaza ca trebuie sa incepem a citi impreuna cu copiii, de la o varsta cat mai frageda, veritabilul text canonic al Noului Testament. Despre acest fapt scrie in cartea "Atunci cand copiii se imbolnavesc" preotul Alexie Craciov. "Uneori - spune el - parintii nu se hotarasc sa le citeasca celor mici Evanghelia rpentru adulti_, le citesc rMica Biblie_. Deja de la varsta de sapte ani, sau chiar mai devreme, copilului i se poate citi textul canonic, pentru ca el sa se deprinda cu hrana duhovniceasca rintegrala_. El nu trebuie hranit cu rmancare artificiala_, ci cu rlapte de mama_."

La aceeasi concluzie ajung, pe baza propriei experiente, multi parinti ortodocsi. Mama a doi baietei (A. Sarcolova, autoare a unor eseuri pedagogice publicate in 1996 in revista "Moscova") ne impartaseste observatiile sale. Ea a fost uimita de profunda impresie pe care Cuvantul lui Dumnezeu cel "original", nu adaptat - o produce asupra copiilor sai (de opt si cinci ani): ei recepteaza poruncile lui Dumnezeu, atunci cand li se citeste Evanghelia "adevarata", "ca pe o chemare nemijiocita adresata lor".

Aceasta mama ti sfatuieste pe toti parintii: "Evanghelia (nu cea adaptata) poate fi citita in mod selectiv copilului, incepand de la varsta de patru ani. Daca aveti o buna cunoastere a Noului Testament, nu va va fi greu sa alegeti un fragment mic, anticipand prin citirea lui venirea unui mare praznic. Aceste rcitiri_ sunt extrem de importante, intrucat astfel incepe viata crestina constienta, care este nedespartita de Marea Carte."

Psihologii spun ca vremea de dinainte de somn, cand copilul este deja intins in pat, este cea mai propice pentru convorbiri "de taina". Unii parinti, dupa o scurta lectura, incep sa discute cu copiii; s-a observat, de pilda, ca cei mici raspund cu placere atunci cand li se pun intrebari legate de cele citite, integrand in viata proprie ceea ce tocmai au auzit.


26) Exemplul parintilor

Trebuie oare sa mai adaugam ca a-l plasa pe copil, pe terenul ferm al poruncilor crestinesti este un lucru de care sunt in stare numai acei parinti care ei insisi se straduiesc sa traiasca potrivit acestor porunci ?...

Spiritului distructiv al epocii noastre parintii ii pot opune pacea si stabilitatea vietii in Biserica si in familie (mica biserica), asa incat copilul mic sa simta: "aici e bine", iar devenind adult sa-si aminteasca: acolo era bine". Precum se stie, adevarurile de credinta nu se demonstreaza teoretic, ci se arata pe viu. Probabil ca unul din cele mai puternice antidoturi fata de impresiile vatamatoare venite de la lume este modelul unor oameni care traiesc "aici si acum", dar in pofida legilor acestei lumi. Cel mai bine este atunci cand acesti oameni sunt parintii.

Nu trebuie sa uitam ca cei mici sunt permanent cu ochii pe noi. Copiii observa si imita incontinuu. In ciuda aparentei lor superficialitati, ei observa tot: si felul in care ne purtam in biserica, si felul in care ne rugam acasa, si modul in care ne purtam cu oamenii sau felul in care ne exprimam despre ei, ce ne bucura si ce ne intristeaza.

Cu cat inainteaza copilul mai mult in varsta, cu atat ne apreciaza mai critic, cu atat vede mai bine punctele in care vorbele si faptele noastre nu se potrivesc intre ele. El poate aprecia din ce in ce mai bine propriile noastre eforturi de a trai in conformitate cu poruncile lui Dumnezeu.

Iata o intrebare importanta: cum sa-i invatam pe copii sa se roage ? Cum sa facem ca rugaciunea sa nu devina pentru ei o obligatie plictisitoare, o "pravila" moarta, pe care trebuie s-o termine cat mai iute de citit ? Multi parinti au inteles ca si aici exista un mijioc educativ de neinlocuit: exemplul propriu. Si au inceput sa se roage in prezenta copiilor, asa incat acestia sa vada si sa auda. Intrucat pe copilul mic nu-l faci sa stea locului si sa asculte - daca are posibilitatea sa se joace, parintii au gasit momentul convenabil: aceeasi vreme dinainte de culcare, cand copiii stau deja lungiti in pat. Multi copii adorm invaluiti de rugaciunea parintilor.

Copiii ii privesc si asculta cu deosebita atentie pe adultii care se roaga, insusindu-si experienta de rugatori a acestora.

Staretul schiarhimandrit Gavriil (din manastirea Spaso-Eleazarski) isi amintea cum mama sa il dojenea pentru pozne in copilarie, iar atunci cand poznele se repetau, se scula la rugaciune: "Ingenunchea - povesteste staretul - inaintea sfintelor icoane si incepea sa se planga de mine lui Dumnezeu, rugandu-se cu glas tare: rDoamne, iata ca am cerut de la Tine fiu, dar el isi tot face de cap si nu ma asculta. Ce sa ma mat fac cu el ?... El o sa piara si o sa ma piarda si pe mine... Doamne, nu-l lasa, intelepteste-l, ca sa nu-si mai faca de cap... _ Si tot asa, se ruga cu voce tare, plangea. Iar eu stateam langa ea, potolit, ascultandu-i plangerile. Tare rusine mi-era, dar si mila de mama...

"Mamico... Auzi, mamico !... N-am sa mai fac..." ii sopteam cu teama. Iar ea se tot ruga lui Dumnezeu pentru mine. larasi ii fagaduiam ca n-o sa mai fac si degraba incepeam sa ma rog si eu, impreuna cu mama..."

As vrea sa adaug numai ca cei mici sunt foarte sensibili la nesinceritate: sa nu dea Dumnezeu ca sa bage de seama copilul ca mama se roaga "de ochii lui", "demonstrativ" ! Urmarea va fi scepticismul si chiar inrairea sa; telul unei astfel de rugaciuni cu voce tare trebuie sa fie doar rugaciunea in sine.


27) Incheiere

Un oarecare om in varsta si-a amintit toata viata, pana la adanci batranete, cum parintii lui, pregatindu-l de culcare, puneau pe masa o iconita, cu o candela aprinsa dinaintea ei, ca sa-l apere pe copil impotriva fricii de noapte: si cata bucurie si liniste avea, adormind, de la privelistea icoanei luminate de candela.

Cateva astfel de amintiri au, fara indoiala, o actiune binefacatoare asupra sufletului, aparandu-l la vreme de ispita. lar in zilele noastre, copiii au mare nevoie de impresii benefice, folositoare de suflet, pentru ca lumea contemporana literalmente copleseste sufletele copiilor cu impresii terifiante si care indeamna la pacat.

De parinti depinde ca impresiile benefice sa atarne mai greu. Amintirea pelerinajelor la manastiri, a plimbarilor facute seara impreuna cu tata, a felului in care mama se ruga la capataiul sau, pot reprezenta pentru adolescent si adult echivalentui acelei candele, izgonind intunericul pacatului.

A ocroti sufletul copilului de inrauririle vatamatoare ale acestei lumi nu este un lucru chiar imposibil. Mai inainte de toate, copilul botezat are aparatori chiar mai puternici decat parintii sai: Ingerul pazitor, Sfantul al carui nume il poarta. Si Domnul Insusi, precum este scris, "pazeste pruncii". Nici Maica Domnului nu-i paraseste. Trebuie numai ca micutul sa isi aduca aminte de Aparatorii sai Ceresti si sa se roage lor. De aceea este atat de important sa-i invatam pe copil sa se roage - nu sa "prociteasca" dimineata si seara o adunatura de cuvinte al caror inteles ii scapa, ci sa se roage cu adevarat lui Dumnezeu, adica sa stea de vorba cu El, sa ceara ajutorul si ocrotirea Lui.

Exista o povestire a scriitorului crestin contemporan A. Dobrovolski, numita "Kremlin", in care este vorba despre doi baietei, dot frati care s-au ratacit pe aglomeratele strazi ale Moscovei si s-au indepartat din ce in ce mai mult de casa. Ei au fost izbaviti printr-o minune dumnezeiasca - a fost ascultata rugaciunea unuia din copii, care si-a amintit povata bunicii: "Sasa, daca te imbolnavesti, sau daca ratacesti ceva, daca tu insuti te ratacesti sau te sperii roaga-te lui Dumnezeu, si Dumnezeu iti va ajuta." Si iata, amintindu-si aceste cuvinte, copilul speriat mergea pe strada, tinandu-si fratele de mana, si se ruga necontenit: "Doamne, ajuta-ma ! Doamne, du-ma acasa !" Si rugaciunea fierbinte a copilului a fost ascultata: Domnul le-a trimis baietilor o calauza - o sfanta necunoscuta in chip de monahie batrana, care le-a aratat drumul...

Atunci cand ii explicam copilului felul in care lumea cazuta actioneaza asupra sufletului sau, felul in care demonii "vorbesc" cu sufletul prin ganduri si de unde vin gandurile, merita, probabil, sa-i spunem ca nici macar marii nevoitori nu s-au putut impotrivi acestor atacuri ale demonilor cu propriile puteri, ci ei, vazandu-si neputinta, stiau ca "ceea ce este cu neputinta la oameni, este cu putinta la Dumnezeu" (Luca 18, 27); se rugau lui Dumnezeu si El ii apara. Toata sarcina lor era sa ia aminte la sine si sa se roage. Aceasta este o lectie si pentru noi. Si pentru copiii nostri, care in ceasul cel greu al ispitei se pot ruga lui Dumnezeu si primi ajutor grabnic.

Parintii contemporani nu au posibilitatea de a-si inchide copilul intr-un "turn de fildes", ca astfel sa-l izoleze complet de influentele vatamatoare de suflet ale lumii. Acest lucru ar fi, de altfel, o manifestare destul de nechibzuita a dragostei parintesti. Dragostea cu dreapta-socoteala este smerita si stie ca nu toate stau in puterea ei. In schimb, "ceea ce este cu neputinta la oameni, este cu putinta la Dumnezeu". De aceea, datoria fundamentala a parintilor crestini din toate timpurile ramane rugaciunea pentru copii. Tot aceasta constitute baza intregului proces de educatie in familie.

PARASTASELE ŞI FOLOSUL LOR

Ieromonah Benedict Aghioritul
 
PARASTASELE ŞI  FOLOSUL LOR
 
Traducere din limba greacă de Ieroschimonahul Ştefan Nuţescu SCHITUL LACU - SFÂNTUL MUNTE ATHOS
Editura "EVANGHELISMOS Bucureşti, 2002
 
Despre parastase în general

Una dintre tradiţiile vechi şi nestrămutate ale Bisericii noastre este şi rugăciunea pentru cei morţi. Istorisirea Sfintei Evanghelii despre dumnezeiasca şi minunata Schimbare la Fată a Domnului, care ni-i înfăţişează pe Moise şi pe Ilie, precum şi pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, ne arată limpede că morţii au o conştiinţă desăvârşită.
Trecând prin moarte, viaţa continuă. Cei care pleacă din această viaţă îşi păstrează comuniunea duhovnicească cu mădularele Bisericii care se află pe pământ prin virtutea dragostei în Hristos. Această dragoste face să fie una totalitatea credincioşilor. Ea îi uneşte, deoarece Biserica este una şi are drept Cap pe Hristos. Noi, cei care credem, alcătuim trupul Bisericii şi fiecare în parte suntem un mădular al acestui trup. Moartea schimbă, dar numai în mod simţit, legăturile dintre cei ce au murit şi cei ce trăiesc. "Şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem" (Romani 14, 8).
Biserica se împarte în două: cea biruitoare şi cea luptătoare. Din Biserica biruitoare fac parte aceia care şi-au săvârşit întru biruinţă lupta lor din viaţa pământească şi aşteaptă cununa dreptăţii "în ziua aceea". Din Biserica luptătoare fac parte aceia care încă se luptă împotriva păcatului pentru a ajunge la desăvârşire. Însă mădularele Bisericii biruitoare şi luptătoare au o legătură indestructibilă între ele, căci cei care se află în cer nu sunt nepăsători faţă de cei care se mai află în această viaţă. "Moartea trupească, despărţirea sufletului de trup nu distruge legătura credinciosului cu Biserica; nu-l desparte de celelalte mădulare în Hristos". De altfel, dragostea este veşnică precum sunt şi sufletele. Din nenumăratele mărturii cuprinse în Sfânta Scriptură, dar mai ales în Istoria Bisericii noastre şi în Tradiţie, aflăm că există o comuniune duhovnicească şi o întrajutorare în dragoste şi rugăciune între mădularele Bisericii cereşti şi pământeşti, deoarece toţi împreună alcătuim "o comuniune de sfinţi".
Toţi cei care au adormit şi toţi cei ce trăim în această lume ne aflăm într-o tainică şi mai presus de fire comuniune de viaţă, rugăciune şi dragoste frăţească. Prin această legătură cei vii îi ajută pe cei morţi. Astfel a rânduit dragostea lui Dumnezeu, voind ca unul să se mântuiască prin celălalt.
***
Pe această legătură se întemeiază parastasele Bisericii noastre, care dintru început le săvârşea şi se ruga pentru cei adormiţi. Dacă parastasele nu ar fi folosit pe cei morţi, Biserica nu le-ar fi săvârşit şi nu s-ar fi rugat pentru ei. 

Mărturii despre sfintele parastase

A. Din Sfânta Scriptură
1. Din Vechiul Testament
Prima referire la parastase o avem în cap. 9 din Cartea lui Neemia (a doua a lui Ezdra), unde israelitenii L-au rugat pe Dumnezeu să ierte păcatele părinţilor lor mai dinainte adormiţi. "În ziua de 24 a acestei luni s-au adunat toţi fiii lui Israel, îmbrăcaţi cu sac şi cu capetele presărate cu cenuşă ca să postească. Şi osebindu-se cei ce erau din neamul lui Israel de toţi cei de alt neam, au venit de şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor. Şi după ce s-au aşezat la locurile lor, li s-a citit din cartea legii Domnului Dumnezeului lor un sfert de zi, iar alt sfert de zi şi-au mărturisit păcatele lor şi s-au închinat Domnului Dumnezeului lor" (1-3).
În Cartea a doua a Macabeilor (12, 36-46) se istoriseşte următoarea întâmplare. Într-o luptă a lui Iuda cu Gorgias a ieşit biruitor Iuda, deşi a avut destui morţi. După luptă "a doua zi au venit cei ce erau cu Iuda, precum a fost rânduit ca să ridice trupurile celor omorâţi şi să le aşeze cu rudeniile în părinteştile morminte. Şi a aflat sub hainele fiecăruia dintre cei morţi lucruri închinate idolilor Iamniei, de la care îi oprea legea pe iudei şi tuturor vădit lucru a fost că pentru această pricină au căzut aceştia... Iar viteazul Iuda a îndemnat mulţimea să se păzească fără de păcat şi, strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi... Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat". 
2. Din Noul Testament
În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola a II-a către Timotei vorbeşte despre Onisim care deja murise: "Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul" (1, 18).
Aşadar, în Sfânta Scriptură există locuri în care se vorbeşte limpede despre rugăciunea pentru cei morţi, de aceea şi parastasele se săvârşesc încă din primele veacuri în Biserica noastră.
Şi aceasta deoarece, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel, vii şi morţi suntem "trupul lui Hristos şi mădulare în parte" (1 Corinteni 12, 27).
B. Mărturii din Sfânta Tradiţie
1. Sfinţii Părinţi ai Bisericii
Mărturiile pe care le avem din Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre sunt mai bogate.
1. "Învăţătura celor doisprezece Apostoli", una dintre cele mai vechi cărţi ale Bisericii noastre, porunceşte să se săvârşească parastase pentru cei morţi la trei zile, la nouă, la patruzeci şi la un an.
2. Tertulian (+240-250 d. Hr.) unul dintre cei mai vechi scriitori bisericeşti, pomeneşte mereu despre Liturghiile ce s-au săvârşit pentru cei morţi şi mai ales în cartea sa "Despre coroană".
3. Sfântul Mucenic Ciprian (+258 d. Hr.), într-una din epistolele sale, ne face cunoscut că datoria principală a vechilor creştini era să aducă jertfe şi rugăciuni pentru cei adormiţi.
4. Istoricul bisericesc Eusebiu, descriind înmormântarea măreaţă a Sfântului Constantin cel Mare în Biserica Sfinţilor Apostoli, spune că trupul fericitului său suflet "s-a contopit cu poporul lui Dumnezeu, învrednicindu-se de dumnezeieşti slujbe şi liturghii".
5. Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului (330-337) săvârşea în fiecare zi Sfânta Liturghie pentru Valentinian, Teodosie şi Sotiro.
6. Fericitul Augustin (354-430) după ce a săvârşit înmormântarea maicii sale, spune că, deşi trupul ei se afla în mormânt, el săvârşea "după obicei jertfa pentru mântuirea sufletului ei". Deoarece, precum el însuşi spune mai jos, mama lui nu considera nimic altceva mai important decât a i se pomeni numele la Sfânta Liturghie. De asemenea el a scris o întreagă carte despre cei adormiţi cu titlul "De cura pro mortuis".
7. Sfântul Chiril al Ierusalimului, în "Catehezele" sale spune că, după sfinţirea Cinstitelor Daruri "pomenim şi pe cei morţi, mai întâi pe patriarhi, apostoli, prooroci, mucenici, ca pentru rugăciunile şi mijlocirile lor, să primească Dumnezeu rugile noastre".
8. Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit o lucrare completă cu titlul "Despre cei adormiţi în credinţă".
9. Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceasta, spune: "Nu s-au legiferat acestea la întâmplare de către dumnezeieştii Apostoli, adică faptul de a ne aduce aminte în timpul Înfricoşătoarelor Taine de cei care au plecat din această viaţă, căci aceia au cunoscut că mult câştig şi mare folos sufletesc se dobândeşte din aceasta" (Omilia 4 la Epistola către Filipeni).
10. Sfântul Noul Mucenic Iacov, în 1520, atunci când era dus la mucenicie, a poruncit ucenicilor lui să-i facă parastasele după rânduiala Bisericii.
11. Sfântul Nectarie din Eghina, cel de curând proslăvit, a întocmit o lucrare cu titlul: "Despre nemurirea sufletului şi despre sfintele parastase", în care prin nenumărate texte patristice şi întâmplări din vieţile sfinţilor Bisericii noastre dovedeşte folosul pe care îl aduc parastasele.
2. Mărturii din Sfintele Liturghii
În toate Sfintele Liturghii se află rugăciuni pentru cei adormiţi. În Sfânta Liturghie a Apostolului Marcu se găseşte următoarea rugăciune pentru cei adormiţi: "Şi sufletele acestora (pentru care preotul a săvârşit Liturghia şi s-a rugat) şi ale tuturor odihneşte-le, Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru, în corturile Sfinţilor Tăi... Aşa, Doamne, odihneşte sufletele acestora şi Împărăţiei Cerurilor le învredniceşte".
În Sfânta Liturghie a Sfântului Iacov, fratele Domnului, după pomenirea apostolilor, proorocilor se rostesc următoarele:
"Doamne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, pomeneşte pe ortodocşii creştini pe care i-am pomenit şi pe care nu i-am pomenit şi îi odihneşte acolo... Şi fă să fie jertfa noastră bineprimită, sfinţită în Duhul Sfânt spre iertarea greşelilor noastre şi ale celor din neştiinţă ale poporului şi spre odihna sufletelor celor mai înainte adormiţi".
În Sfânta Liturghie a Sfântului Clement ucenicul Sfântului Apostol Petru se spune: "Încă ne rugăm Ţie, Doamne, şi pentru Sfânta Ta Biserică cea de la o margine până la cealaltă... şi pentru toţi cei ale căror nume Tu Însuţi bine le cunoşti". (Diaconul îndeamnă poporul să se roage împreună cu preoţii "pentru cei adormiţi în credinţă").
De asemenea în Sfintele Liturghii ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur se face referire la cei adormiţi: "... pomeneşte pe toţi cei adormiţi în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice şi îi odihneşte pe ei acolo unde străluceşte lumina feţei Tale". Aici preotul pomeneşte numele celor adormiţi.
3. Dipticele Bisericii
Rugăciunile pentru cei adormiţi sunt o tradiţie apostolică, lucru ce se poate vedea din Dipticele Bisericii. Dar ce sunt Dipticele? Sunt două scânduri unite între ele ca plăcile de piatră ale lui Moise pe care era scris Decalogul. Pe Diptice erau scrise numele ortodocşilor. Potrivit cu hotărârile Sinodului al V-lea ecumenic, după sfinţirea Cinstitelor Daruri şi mai precis după "Cuvine-se cu adevărat...", diaconul pomeneşte numele scrise în Diptice. Iar această rânduială se păstrează până astăzi.
Dipticele sunt de trei feluri: Dipticele sfinţilor, ale celor vii şi ale celor adormiţi. Dipticele sfinţilor există din vremea Sfântului Dionisie Areopagitul. Dipticele celor adormiţi sunt şi ele foarte vechi şi se face referire la ele în Liturghia Sfântului Evanghelist Marcu. În Dipticele celor vii erau scrişi arhiereii, împăraţii, toţi cei care aveau diferite vrednicii şi stăpâniri, mai ales cei care au ajutat acea biserică şi în general tot poporul. Aceste Diptice se păstrează de către preoţi cu multă scumpătate în Sfântul Altar. Această scumpătate a păstrării Dipticelor se datorează faptului că, potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe, sfinţii trebuie slăviţi ca sfinţi, ortodocşii trebuie fericiţi ca ortodocşi, ereticii trebuie osândiţi ca apostaţi, iar "cei ce s-au săvârşit întru credinţă, ale căror nume numai Domnul le cunoaşte" trebuie să fie pomenite.
Rugăciunile şi parastasele pentru cei adormiţi sunt susţinute de incontestabila Tradiţie apostoli că, de la care am moştenit obiceiul de a ne ruga la Sfânta Proscomidie pentru cei adormiţi şi de a aşeza miridele lor în faţa Sfântului Agneţ alături de miridele pentru cei vii. Iar aceste miride ale celor vii şi ale celor adormiţi sunt puse în Sfântul Potir, şi astfel primesc sfinţire şi izbăvire de la Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, în timp ce preotul rosteşte: "Spală Doamne păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Cinstit Sângele Tău pentru rugăciunile sfinţilor Tăi. Amin".
4. Mărturisirile de credinţă ale Bisericii
"Mărturisirea de credinţă" a lui Mitrofan Critopulos
În Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan Critopulos, patriarhul Alexandriei, se spun următoarele referitor la subiectul nostru: "Biserica lui Hristos a rânduit să fie aduse rugăciuni şi cereri pentru cei adormiţi, astfel încât, prin aceste rugăciuni ce se înalţă la Dumnezeu, ori să se slobozească cu desăvârşire de suferinţele ce i-au cuprins, ori să afle o oarecare uşurare şi mângâiere în închisoarea în care se află sufletelor lor. Ne rugăm pentru cei adormiţi, pomenind pe fiecare în parte în prima zi, în a treia, a noua, a douăzecea, a patruzecea, apoi la trei luni, la şase luni şi, în sfârşit, la un an; şi ori de câte ori rudele celui ce a plecat vor să facă aceasta, nu sunt împiedicate. Dar şi în fiecare sâmbătă din tot timpul anului se fac rugăciuni de către Biserică, pentru toţi morţii care s-au săvârşit întru credinţă. Şi aceasta se face în toate bisericile. Şi ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie totdeauna se pomenesc şi aceştia".
"Mărturisirea de credinţă" a lui Petru Movilă
În această "Mărturisire de credinţă" se spun următoarele: "După moarte nu mai este vreme de pocăinţă şi de fapte bune. Din aceste cuvinte se vădeşte faptul că după moarte sufletul nu se poate slobozi sau pocăi şi nu poate face nici o faptă bună prin care să se poată dezlega de legăturile iadului. Numai Sfintele Liturghii, rugăciunile şi milosteniile care se fac pentru el de către cei vii îl ajută şi îl slobozesc de legăturile iadului".
Explicând versetul de la Luca 12, 5: "Temeţi-vă de acela care are putere să arunce în gheena", scrie: "Nu a spus că după moarte îl aruncă în gheena, ci îl poate arunca, deoarece păcătoşii care mor nu sunt aruncaţi neapărat în iad, ci aceasta se află în stăpânirea lui Dumnezeu, precum în stăpânirea Lui se află şi iertarea. Iar aceasta o spun pentru jertfele şi milosteniile ce se aduc pentru cei adormiţi, care folosesc mult chiar şi pe cei care au murit în păcate grele. Deoarece după moarte nu aruncă sufletele în gheena, ci are stăpânire să le arunce. Aşadar, să nu încetăm a-L ruga pe Cel Care are stăpânirea să arunce sufletele în gheena, însă nu o foloseşte, dar şi puterea de a ierta".
Mărturisirea de credinţă a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului
În anul 1672 s-a ţinut la Ierusalim un sinod local, unde s-a discutat şi subiectul parastaselor. De aici putem observa importanţa discuţiei, căci ea nu este o simplă paranteză între celelalte subiecte ale credinţei, de vreme ce un sinod local este nevoit să ia poziţie în această privinţă.
Aşadar, în Mărturisirea de credinţă a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, în articolul 18 se spun următoarele: "Credem că sufletele celor adormiţi se află ori în odihnă, ori în chinuri, potrivit cu faptele pe care le-a făcut fiecare...". "...Se eliberează de către bunătatea nemărginită (a lui Dumnezeu) prin rugăciunea preoţilor şi facerile de bine, pe care le săvârşesc rudele fiecăruia dintre cei adormiţi, şi prin puterea cea mare a Jertfei celei fără de sânge, pe care Biserica cea sobornicească şi apostolească o săvârşeşte zilnic pentru cei adormiţi, atât în parte cât şi de obşte, pentru toţi". Se înţelege desigur că nu cunoaştem vremea slobozirii lui. Apoi completează: "Faptul că aceştia se slobozesc din legăturile lor înainte de Învierea cea de obşte şi judecată, îl cunoaştem şi credem, dar când va fi nu ştim".
5. Vieţile Sfinţilor
Şi din Vieţile Sfinţilor aflăm despre folosul pe care îl aduc parastasele.
În viaţa Sfântului Macarie Egipteanul se istoriseşte următoarea întâmplare: "Într-o zi umblând sfântul prin pustie, a aflat un craniu şi mişcându-l cu toiagul, l-a întrebat: "Cine eşti tu?” Eu am fost popă idolesc al elinilor ce au petrecut în locul acesta, a răspuns căpăţâna, iar tu eşti Macarie, purtătorul de duh, şi în oricare ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri şi te vei ruga pentru ei, se mângâie puţin»".
În viaţa Sfintei Tecla se spune că atunci când a prins-o ighemonul Alexandru şi o ducea la chinuri, înainte de mucenicie a încredinţat-o bogatei nobile Trifena ca s-o păzească până va veni s-o dea spre mâncare fiarelor. Fiica Trifenei, care murise cu câteva zile mai înainte i-a apărut mamei sale în vis şi i-a spus: "Mamă, să iubeşti pe străina Tecla şi să o ai de fiică în locul meu, deoarece este roaba lui Dumnezeu şi poate face rugăciune ca Domnul să mă aşeze în locaşurile drepţilor". De îndată ce s-a deşteptat, Trifena i-a spus sfintei: "Fiica mea cea de-a doua, roagă-te lui Hristos al tău să odihnească pe fiica mea în viaţa cea veşnică aşa cum mi-a cerut în vedenie". Atunci sfânta ridicându-şi mâinile spre cer, s-a rugat, spunând: "Doamne al meu, Iisuse Hristoase, Fiul adevăratului şi viului Dumnezeu, ascultă-mă pe mine roaba Ta şi odihneşte pe Falconilla în viaţa cea veşnică, după voia Ta cea sfântă" (Vieţile Sfinţilor, 24 septembrie).
Un oarecare dintre părinţii purtători de Dumnezeu avea un ucenic care trăia în nepăsare faţă de cele duhovniceşti şi a murit într-o nepăsare şi mai mare. După o vreme stareţul îl vede pe ucenicul său afundat până la gât în mocirlă. După multe lacrimi şi rugăciuni, bătrânul, într-o altă vedenie, îl vede pe ucenic afundat până la mijloc în mocirlă. Adăugând apoi multe osteneli şi lacrimi, îl vede slobozit cu desăvârşire din mocirlă.
Despre Sfântul Grigorie Dialogul se spune că l-a mântuit pe împăratul Traian prin rugăciune, după care a auzit un glas de la Dumnezeu spunându-i: "Am auzit rugăciunea ta şi am dăruit iertare lui Traian. Dar tu de acum înainte să nu te mai rogi pentru păgâni". Împărăteasa Teodora, prin rugăciunile preoţilor, a slobozit pe soţul ei, împăratul Teofil din legăturile iadului. 
Multe întâmplări asemănătoare se istorisesc în vieţile cuvioşilor şi de Dumnezeu purtătorilor părinţi, care prin rugăciunile lor au ajutat pe mulţi. Dar mai multe se pot spune şi scrie de către liturghisitorii de astăzi ai Celui Preaînalt, care prin Liturghiile săvârşite de ei, ajută sufletele creştinilor adormiţi.
Vremea săvârşirii parastaselor

Dar când trebuie să se săvârşească parastasele? În "Învăţătura celor doisprezece Apostoli" se spune că trebuie să săvârşim parastasele la a treia zi, la a noua, Ia a patru zecea şi Ia un an. Sfântul Isidor Pelusiotul spune că se săvârşesc la a treia zi în amintirea Învierii celei de a treia zi a Domnului; la a noua zi după numărul puterilor îngereşti; la a patruzecea zi potrivit obiceiului din Vechiul Testament, deoarece şi iudeii, atunci când a murit Moise l-au plâns patruzeci de zile.
Despre parastasele anuale, face referire Sfântul Grigorie Teologul în cuvântul pe care l-a rostit la înmormântarea fratelui său Chesarie: "Pe unele le-am dat şi pe altele le vom da prin cinstirile şi pomenirile ce le oferim anual".
Sfântul Simeon al Tesalonicului, în pomenirile la trei zile şi nouă zile, vede alt simbolism. Pomenirea la trei zile se săvârşeşte pentru cel adormit, deoarece omul şi-a luat fiinţa prin Sfânta Treime şi deoarece, mutându-se, trebuie să se preschimbe şi să se arate în vechea lui frumuseţe în care a fost îmbrăcat înainte de călcarea poruncii sau poate în una şi mai frumoasă. Cea de la nouă zile, pentru ca duhul acestuia, fără de trup fiind, să se împreuneze cu sfintele duhuri şi cu îngerii în ceata lor, fiind asemenea lor după fire. Iar la patruzeci de zile se face pentru Înălţarea Mântuitorului, care s-a săvârşit în această zi după Înviere, ca şi El înviind atunci să se înalţe... şi să întâmpine pe Judecătorul... Iar parastasele anuale propovăduiesc iarăşi pe Sfânta Treime şi se săvârşesc pentru cel adormit spre slava Ei, deoarece omul şi-a luat fiinţa de la Sfânta Treime şi iarăşi dezlegat de trup tot spre Ea trebuie să se îndrepte... Sau pentru a dovedi că este nemuritor după suflet şi că iarăşi se va înnoi atunci când Ziditorul va voi să-i învieze trupul său...".
În "Mărturisirea de credinţă" a lui Mitrofan Critopulos se arată, aşa cum am spus mai sus: "Ne rugăm pentru cei adormiţi, pomenind pe fiecare în parte în prima zi, în a treia, a noua, a douăzecea, a patruzecea, apoi la trei luni, la şase luni şi, în sfârşit la un an; şi de câte ori rudele celui ce a plecat vor să facă aceasta, nu sunt împiedicate. Dar şi în fiecare sâmbătă din tot timpul anului se fac rugăciuni de către Biserică, pentru toţi cei adormiţi întru credinţă. Şi aceasta se face în toate bisericile. Şi ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie, totdeauna se pomenesc şi aceştia".
În afară de acestea Biserica noastră mai are două Sâmbete ale morţilor, în care se pomenesc toţi drepţii din Legea Veche şi creştinii din toate vremurile.
Prima Sâmbătă a morţilor, Sfinţii Părinţi au rânduit-o înaintea Duminicii Înfricoşatei Judecăţi (a lăsatului sec de carne). În această zi Biserica săvârşeşte parastase pentru fiii ei care au murit în pământ străin, în mare sau în pustie. Deoarece pentru aceştia nu s-au făcut parastase şi au fost lipsiţi de foloasele lor, dumnezeieştii Părinţi, mişcaţi de iubirea de oameni au rânduit să se săvârşească parastase pentru toţi cei adormiţi, ca să fie cuprinşi şi cei cărora nu li s-au făcut parastase.
Dar pentru care pricină Sfinţii Părinţi au ales această Sâmbătă? Deoarece au rânduit în următoarea zi pomenirea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, au găsit că este potrivit să fie pomenite şi sufletele ca prin aceasta să-L roage pe Înfricoşătorul Judecător să folosească obişnuita milostivire şi să le aşeze în odihna pe care le-a făgăduit-o.
A doua Sâmbătă a morţilor este rânduită de Biserica noastră la nouă zile după Înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică în Sâmbăta dinaintea Cincizecimii. La acest parastas Biserica noastră pomeneşte pe toţi dreptcredincioşii adormiţi de la Adam până astăzi.
Ea se roagă pentru aceştia şi cere de la Hristos, Care S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui, să-i învrednicească ca în ceasul judecăţii să dea răspuns bun Celui Care va judeca tot pământul, să fie aşezaţi de-a dreapta Lui, în bucurie, în partea drepţilor şi în ceata luminoasă a sfinţilor şi să se facă vrednici moştenitori ai împărăţiei Lui. Dar Biserica nu se roagă numai pentru creştini, deoarece de la Adam până la Hristos n-a fost nici un creştin, ci se roagă pentru toţi oamenii.
În aceasta poate vedea oricine dragostea Bisericii noastre pentru întreg neamul omenesc.
Materiile necesare pentru săvârşirea parastasului

Lucrurile cele mai necesare pentru săvârşirea unui parastas sunt: prescura (colacul), vinul, coliva, tămâia şi lumânările.
Slujba parastasului nu este numai o lucrare a oamenilor, ci mai ales a lui Hristos, căci de la El vom cere ajutor şi acest ajutor ni-l poate oferi numai prin Sfânta Liturghie. De aceea este bine să se pomenească şi la Sf. Liturghie morţii de la parastas.
Asupra acestui fel de pomenire insistă în mod deosebit Sfântul Simeon al Tesalonicului, accentuând marele folos pe care-l dobândeşte sufletul din săvârşirea Sfintei Liturghii. "A treia zi" (după adormirea celui pomenit), - spune Sfântul Simeon al Tesalonicului, "se face colivă din seminţe de grâu şi din alte roade de multe feluri ce sunt aduse ca prinos lui Dumnezeu. Dar ce simbolizează aceste roade? Ele arată că şi omul este o sămânţă, un rod al pământului care semănându-se acum în pământ precum grâul, iarăşi va învia cu puterea lui Dumnezeu, răsărind în viaţa ce va să fie şi aducându-se viu şi desăvârşit lui Hristos. Căci precum această sămânţă se îngroapă în pământ, iar după aceea răsare şi aduce mult rod, tot astfel şi omul fiind dat acum pământului prin moarte, iarăşi va învia. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Apostol Pavel, arătând învierea prin pilda semănăturilor".
Acestea le spune Sfântul Simeon al Tesalonicului referitor la colivă şi la celelalte care se folosesc pentru parastas, arătând totodată şi simbolismul lor.
Această tradiţie a colivelor se găseşte încă de la mijlocul secolului al IV-lea.
Până atunci se aduceau la sfintele parastase pâine şi vin cu măsline, cu brânză sau cu orez. Cei care primeau această milostenie rosteau: "fericită să le fie pomenirea" şi de aceea se numeau "fericiţi". Rămăşiţe ale acestor manifestări sunt şi colăceii de astăzi pe care rudele celui adormit îi împart după parastas.
"În loc de parastas"

Există unii creştini care în loc de parastas fac o oarecare milostenie spre pomenirea celui adormit. Dar altceva este parastasul şi altceva este milostenia pe care o face cineva. Căci nici o milostenie nu poate înlocui Sfânta Liturghie, unde se jertfeşte "Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii". De aceea aducem la biserică prescura şi vinul care se prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos. Din prescură se va scoate şi părticica pentru cel adormit care se va aşeza pe Sfântul Disc alături de părticelele sfinţilor şi drepţilor Bisericii. Acolo se află întreaga Biserică şi cea luptătoare şi cea triumfătoare. "Este mare cinste, accentuează Sfântul Ioan Gură de Aur, să se rostească şi numele răposatului nostru acolo unde se află Hristos şi întreaga Biserică. Dar, ia aminte, se vesteşte atunci înfricoşata Taină, căci Dumnezeu S-a dat pe Sine pentru mântuirea lumii."
Prin urmare, ajutorul cel mai mare şi mai important care se poate da celui ce a plecat din această viaţă, este cel care se dă prin pomenirea numelui său la Sfânta Liturghie.
Ceea ce nu pot face bunurile ce se dau săracilor o poate face rugăciunea unui drept şi cu atât mai mult Sfânta Liturghie.
Parastasele aduc folos sau nu?

Unanimă este mărturia Părinţilor Bisericii, precum şi a Bisericii însăşi din experienţa liturghisitorilor ei că mare este folosul care ne vine de la parastase. Dar să vedem ce spun marii Părinţi despre folosul lor. Sfântul Ioan Damaschin spune că Dumnezeu doreşte foarte mult ca noi toţi să facem bine tuturor, atât celor vii, cât şi celor morţi.
Dumnezeieştii Părinţi, atunci când vorbesc de parastase şi folosul ce vine din ele, au ca temei cuvintele Domnului şi iubirea Lui de oameni. Şi fiindcă nu cunoaştem şi nu putem pune hotare dragostei lui Dumnezeu, tocmai de aceea ne încredem în această dragoste a Lui şi atunci când este vorba despre folosul parastaselor.
Sfântul Ioan Gură de Aur dă mare importanţă săvârşirii Jertfei celei fără de sânge car se aduce pentru cei adormiţi. Iar referitor la aceasta spune: "Nu se fac fără scop jertfele şi milosteniile pentru cei plecaţi. Toate acestea le-a poruncit Duhul Sfânt deoarece vrea să ne folosim unul de altul. Se foloseşte acela de la tine şi tu de la acela. Să nu te îndoieşti că cel mort va dobândi un oarecare folos... ".
În continuare sfântul dă mare importanţă pomenirii numelor la Sfânta Liturghie.
"Şi precum atunci când se sărbătoresc biruinţele împăraţilor, sunt lăudaţi şi toţi cei care au ajutat în luptă, iar cei care se află în temniţe sunt eliberaţi datorită acestei împrejurări, dar trecând vremea aceasta (de graţiere) cel care nu a luat har, nu-l va mai lua, tot astfel şi aici, în vremea săvârşirii Jertfei; acesta este timpul pentru biruinţe.
Sfinţii Apostoli n-au legiuit fără motiv rugăciunile pentru cei plecaţi, care se rostesc În vremea săvârşirii Înfricoşătoarei Taine a Dumnezeieştii Liturghii. Căci au cunoscut marele câştig şi folos ce îl primesc aceia. Atunci când un întreg popor îşi înalţă mâinile sale la rugăciune şi împreună cu tot clerul aduc înfricoşătoarea Jertfă, cum să nu înduplecăm milostivirea lui Dumnezeu prin rugăciunile noastre stăruitoare. Dar aceasta îi priveşte numai pe cei dreptcredincioşi".
Sfântul Simeon al Tesalonicului, urmând Tradiţia apostolică, scrie: "Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiţi, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare şi unire cu Dumnezeu precum aceasta. Deoarece Însuşi Sângele Domnului este cel care prin această Jertfă se varsă pentru noi netrebnicii şi Însuşi Dumnezeiescul Trup este cel care se jertfeşte pe Sfântul Jertfelnic".
Sfântul Grigorie de Nyssa socoteşte "folositor şi plăcut lui Dumnezeu" faptul de a pomeni numele celor adormiţi în vremea săvârşirii Sfintei Liturghii.
Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că "nespus de mare" este folosul care provine din această rugăciune. Iar Sfântul Atanasie exclamă: "Chiar şi în aer de ar muri cel credincios, nu şovăi să aduci pentru el untdelemn şi lumânări. Deoarece acest prinos îl primeşte Dumnezeu şi răsplăteşte spre folosul aceluia".
Şi precum atunci când un tată are un copil bolnav, care nu poate aduce la biserică pentru sine untdelemn, lumânări şi tămâie, ci în locul lui le aduce tatăl său, acest prinos fiind bineplăcut lui Dumnezeu, la fel se întâmplă şi în cazul celor morţi. Deoarece aceştia nu mai au trup ca să se poată ajuta pe ei Înşişi, îi ajută rudele şi prietenii lor prin jertfele pe care le aduc pentru ei.
De aceea nu trebuie să neglijăm sfintele parastase. Şi în mod deosebit trebuie să pomenim numele în vremea Dumnezeieştii Jertfe, deoarece ]n acest scop ne-a fost dată.
Cum ajută?

Însă modul în care ajută parastasele rămâne o taină, pe care mintea omenească nu o poate explica.
În 1652, precum am spus mai sus, s-a adunat un sinod local la Ierusalim, unde s-a discutat şi subiectul acesta. De aici reiese că el nu este un lucru lipsit de importanţă, ci deţine un loc important în Biserica noastră. Iar concluzia care reiese de aici este următoarea: faptul că parastasele folosesc îl cunoaştem şi îl credem, dar cum şi când, asta aparţine judecăţii lui Dumnezeu.
Şi renumitul Andruţos spune în Dogmatica sa: "Precum nu este cu putinţă să înţelegem cum Dumnezeu, Cel ce cârmuieşte lumea prin anumite legi, este înduplecat de o anumită rugăciune şi intervine în mersul lucrurilor naturale (fizice) şi omeneşti, tot astfel nu este cu putinţă să ne dăm seama cum folosesc rugăciunile pe cei adormiţi".
Pe cine ajută şi pe cine nu ajută?

Ajută:
Atunci când se săvârşesc cu credinţă şi evlavie.
Atunci când cei morţi sunt vrednici de mila dumnezeiască. 
Atunci când plinătatea rugăciunilor nu se împotriveşte dreptăţii şi bunătăţii dumnezeieşti.
Nu ajută:
Atunci când omul a respins harul dumnezeiesc şi s-a făcut rob diavolilor, nevrând să se pocăiască.
Celui care a plecat cu desăvârşire nepocăit. Căci acestuia nu îi aduc prea mult folos parastasele, ci doar o oarecare uşurare sufletească, lucru mărturisit de Părinţii Bisericii.
Sinucigaşilor, desigur nu celor care au fost bolnavi psihic, nu le putem face parastase.
De asemenea nici ereticilor, deoarece ei sunt despărţiţi de Biserică.
Cei care au trăit aici creştineşte, dar nu s-au putut desăvârşi, primesc mult folos din parastase. Dar cât folos, nu cunoaştem. "Nu te îndoi că vor rodi ceva folositor (sufletului)", întăreşte Sfântul Ioan Gură de Aur.
Dar cât de mare este acest folos şi până unde poate ajunge, noi nu putem şti. Însă lucrul pe care îl ştim şi pe care Părinţii Bisericii îl accentuează, este marele folos care provine din parastase pentru cei care nu au plecat de aici cu desăvârşire nepocăiţi. Un scriitor bisericesc contemporan scrie:
"Ştiu că există cadavre morale asupra cărora injecţiile nu au efect. Dar ştiu de asemenea că există păcătoşi, şi aceştia sunt cei mai mulţi, care au fost răniţi, dar nu au murit, au căzut, dar fără să lase sabia din mâini şi văzându-şi în ultimele ceasuri urâţenia lor, au amestecat un înăbuşit "Pomeneşte-mă, Doamne” cu ultimele lor delirări. Şi cine este acela care va susţine cu îndărătnicie că nu folosesc rugăciunile credincioşilor? Starea în care se află sufletele celor adormiţi este o stare provizorie. După ieşirea sufletului din această viaţă s-a făcut o oarecare judecată, dar judecata din urmă în care sufletul îşi va primi locul său pentru veşnicie nu s-a făcut încă".
Şi adaugă: "Deoarece încă nu a ieşit hotărârea din urmă a Judecătorului, deoarece stăpânirea lui Hristos cuprinde cele cereşti, cele pământeşti şi cele de dedesubt şi deoarece «Duceţi-vă de la Mine» nu s-a auzit, cea mai bună atitudine pe care o poate lua Biserica este să se roage pentru morţii ei".
Cazul celor ce au păcătuit greu

Dar ce putem spune despre cazurile acelor oameni care au plecat cu desăvârşire nepocăiţi sau nu au apucat să se pregătească deloc? Răspunsul Evangheliei este clar. La fel ne spun şi învăţăturile Părinţilor Bisericii noastre, care arată limpede că viata aceasta este stadionul de nevoinţă, iar cea viitoare este a răsplătirii. Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceasta spune: "Să nu îi plângem pe cei care au murit, ci pe cei care au murit în păcat. Unii ca aceştia sunt vrednici de plâns, de bocete şi de lacrimi... Câtă vreme trăia aici acela putea nădăjdui în schimbare şi în îmbunătăţire... Nu se poate pocăi cineva după ce pleacă din această viaţă. Nici un atlet nu se poate lupta atunci când s-au terminat întrecerile, când a ieşit din arenă şi spectatorii s-au împrăştiat... Atâta timp cât ne aflăm aici putem nădăjdui cu siguranţă, dar după ce vom merge acolo nu mai suntem stăpâni pe pocăinţă, pocăinţa nu mai este în mâna noastră şi nici nu ne mai putem spăla păcatele noastre. De aceea mereu trebuie să ne pregătim pentru ieşirea noastră...".
Dar şi în cele mai grele situaţii, Părinţii Bisericii noastre nu ne-au lăsat nemângâiaţi. Referitor la acest subiect Sfântul Atanasie cel Mare spune că sufletele păcătoşilor primesc o oarecare binefacere de la Jertfa cea fără de sânge. Dar aceasta se întâmplă "numai atunci când Dumnezeul nostru Cel ce stăpâneşte peste cei vii şi cei morţi şi Care  cunoaşte în chip desăvârşit porunceşte".
Adică Sfântul lasă slobozirea sufletelor păcătoase în seama iubirii de oameni a lui Dumnezeu. 
Sfântul Ioan Gură de Aur, deşi în paragraful anterior a fost aspru, atunci însă când se ocupă de subiectul acesta este mai mângâietor. Şi spune: "Să îi ajutăm cât putem, să aflăm pentru ei un oarecare ajutor, care oricât de mic ar fi are putere să ajute". Dar în ce fel? Şi răspunde: Rugându-ne şi noi înşine şi îndemnând şi pe alţii să se roage pentru ei, şi făcând milostenii şi cereri pentru cei care au plecat împovăraţi de păcate. Iar acestea se fac pentru ca cei adormiţi să primească o oarecare mângâiere. Căci dacă fiii lui Iov au fost curăţiţi de jertfa tatălui lor, de ce te îndoieşti că morţii noştri ar putea câştiga un oarecare folos din rugăciunile şi milosteniile ce le facem pentru ei?
Sfântul Chiril al Ierusalimului este mai mângâietor, am putea spune, în privinţa aceasta, chiar şi decât Sfântul Ioan Gură de Aur.
La întrebarea: "Ce anume îl poate ajuta pe sufletul ce a plecat cu păcate din această viaţă?" ce i-a fost pusă, răspunde printr-un exemplu. Închipuieşte-ţi un împărat care i-a exilat pe toţi locuitorii care s-au răsculat împotriva lui. Atunci la împărat mijlocesc nişte prieteni ai celor exilaţi, care împletindu-i o cunună i-o oferă "pentru cei din exil". Şi întreabă Sfântul: Oare împăratul nu va ceda la aceste rugăminţi insistente şi nu va da exilaţilor "slobozire de pedeapsă"?
Într-un mod asemănător, continuă Sfântul, se petrece şi aici, căci atunci când noi aducem lui Dumnezeu rugăciuni pentru cei adormiţi, fie ei şi păcătoşi, nu îi împletim şi nu îi aducem cunună, ci "pe Hristos junghiat pentru păcate, cerând şi luând iertare" de la iubitorul de oameni Dumnezeu pentru ei şi pentru noi.
***
Dar cine dintre noi poate cunoaşte dacă cel adormit a plecat în pocăinţă sau nu? Cine poate pretinde că este cunoscător de inimi şi astfel să se pronunţe cu siguranţă asupra soartei unuia dintre semenii noştri? De unde putem şti ce s-a întâmplat în răstimpul dintre săritura de pe pod (a unui sinucigaş) şi afundarea în apa râului, interval suficient pentru a spune: "Pomeneşte-mă, Doamne"? Judecăţile lui Dumnezeu ne interzic osândirea oricărui dintre cei adormiţi. Noi să facem tot ceea ce putem, să ajutăm pe semenii noştri după putere, iar pe celelalte să le lăsăm în seama milei şi iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care nu au margini. De aceea Biserica noastră nu osândeşte pe nimeni, ci îşi arată dragostea faţă de toate mădularele ei. Ca dovadă a folosului pe care îl primesc din parastase cei care au murit cu păcate grele sau sunt sub o oarecare legătură, Sfântul Nectarie spune că: "Mulţi mărturisesc aceasta, dar mai ales cei dezlegaţi după moarte de legătura afurisirii, o dovedesc prin descompunerea trupurilor lor în urma rugăciunilor". 
Foloase pentru cei vii

Dar din parastase avem şi alte foloase pe care le primesc şi cei care rămân în această viaţă.
- Se înmulţeşte dragostea dintre cei vii şi cei morţi.
- Folosul se leagă nemijlocit de virtutea creştinească.
- Se întăreşte credinţa în viaţa de dincolo de mormânt.
- Se întăreşte nădejdea în mila lui Dumnezeu.
- Se propovăduieşte prezenţa necurmată a lui Hristos în lume.
- Învaţă că omul este cetăţean al cerului. Se mută din Biserica luptătoare de pe pământ în cea biruitoare din cer.
- Hristos ascultă rugăciunile tuturor şi este înduplecat de mijlocirile sfinţilor şi ale Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.
- Nădejdea de mântuire a creştinilor nu se pierde nici după moarte. 
- Dăruiesc iertare păcatelor celor pentru care se săvârşesc parastasele, căci Iubitorul de oameni Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunile Bisericii Lui.
- Hotărârea definitivă a lui Dumnezeu pentru răsplata sau pedeapsa viitoare nu s-a rostit încă. Aceasta este păstrată pentru a Doua şi înfricoşata Venire. Până atunci Biserica poate înălţa rugăciuni şi cereri pentru mădularele ei.
- Precum în Biserica luptătoare cei care se află sub pedeapsă canonică pentru păcatele săvârşite sunt lipsiţi de dumnezeieştile Taine, tot astfel şi în Biserica biruitoare cei care au murit în păcate sunt departe de sfinţi şi drepţi.
- Se înmulţeşte dragostea frăţească.
- Se mângâie cei vii şi întristaţi pentru moartea persoanei iubite, căci moartea este amară, pricinuieşte mâhnire nesuferită şi îi desparte brusc de cei iubiţi. Rugăciunea şi parastasul este singurul mod de comuniune cu ei, căci nu există un alt mod de comuniune cu persoanele dragi nouă.
- Pricinuieşte aducerea aminte de moarte, de deşertăciunea lumii şi a lucrurilor ei.
- Îndeamnă la dobândirea virtuţii şi la petrecerea plăcută lui Dumnezeu. Încurajează la faceri de bine şi la nevoinţa proprie.
Sfântul Ioan Damaschin accentuează faptul că: "Dumnezeu vrea ca toţi să facem bine unii altora, atât în viaţa aceasta cât şi după moarte", de vreme ce Îl aducem pe Hristos "junghiat pentru păcatele noastre înduplecând astfel pentru ei şi pentru noi pe iubitorul de oameni Dumnezeu", precum spune şi Sfântul Chiril al leusalimului.
Dar în loc să aşteptăm după moarte rugăciunile şi parastasele altora pentru noi, nu ar fi mai bine să ne îngrijim încă de pe acum de sufletul nostru cel nemuritor, având la îndemâna noastră toate mijloacele mântuitoare ale Sfintei noastre Biserici?
Aşadar, pentru că ziua morţii noastre este atât de nesigură, să fim întotdeauna pregătiţi ca nu cumva astăzi "să fim în viaţă, iar mâine în mormânt".
Bibliografie

1. Sfânta Scriptură: Vechiul şi Noul Testament
2. Hristu Andrutos, „Dogmatica”, Editura "Astir", ediţia a 2-a, Atena, 1954
3. G. Meleti, 'Ce se întâmplă după moarte', Editura "Zoi", Atena
4. Nicolae P. Vasiliadis, „Taina morţii", Editura "SOTIR", Atena 1983
5. Constantin Calinic, protoiereu, "Biserica creştină şi cele ce se săvârşesc în ea”, Editura Grigorie, ediţia a 3-a, Atena 1969
6. Sfântul Simeon, arhiepiscopul TesaloniculuL 'Scrieri', Editura V. Rigopulos, Tesalonic 1963
7. Paul Evdokinov, "Ortodoxia”, Editura V. Rigopulos, Tesalonic 1972
8. Sfântul Nectarie, episcopul Pentapolei, 'Nemurirea sufletului şi sfintele parastase', Editura V. Rigopulos, Tesalonic 1973
9. Arhim. Haralambie Vasilopulos, 'Parastasele folosesc?', Atena 1972
10. Sfântul Ioan Gură de Aur, opere, PSB, tomul 21 (ediţia greacă)
11. Dimitrie Panagopulos, 'Ca să nu nedreptăţim pe morţii noştri', Editura Nectarie Panagopulos, Atena.

CUPRINS
Despre parastase în general 
Mărturii despre sfintele parastase 
  A. Din Sfânta Scriptură 
     1. Din Vechiul Testament
     2. Din Noul Testament
   B. Din Sfânta Tradiţie
     1. Sfinţii Părinţi ai Bisericii
     2. Sfintele Liturghii
     3. Dipticele Bisericii
     4. Mărturisirile lui Mitrofan Kritopulos, lui Petru Movilă şi a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului
      5. Vieţile Sfinţilor
Vremea săvârşirii parastaselor
Materiile necesare pentru săvârşirea parastasului
În loc de parastas
Parastasele aduc folos sau nu?
Cum folosesc?
Pe cine folosesc şi pe cine nu
Cazul celor ce au păcătuit greu
Foloase pentru cei vii
Bibliografie
http://www.parohiamacin4.org/foloasele_parastaselor.htm

Tâlcuirea Canonului Sfântului Andrei Criteanul

Panayotis Nellas:

Tâlcuirea Canonului Sfântului Andrei Criteanul

Sursa: CrestinOrtodox.ro

 
Pentru tradiţia ortodoxă linia Adam-Hristos defineşte adevărul istoriei, conţinutul mai profund şi scopul devenirii istorice. Astfel, de la Facere la Apocalipsă Sfintele Scripturi reprezintă pentru Biserică cartea sfântă a lumii tocmai pentru că ea conţine etapele centrale ale acestei deveniri istorice mai profunde.
La acest flux adânc care conduce de la începuturi până la Sfârşit, credincioşii fiecărei epoci raportează cele ale lor şi ale lumii lor astfel încât, cufundându-le în acesta, grefându-le pe axul central, să le transfere din efemer (din "firea curgătoare a timpului", VI, 12) în stabilitate, din limitele înguste ale cotidianului şi epocii în ceea ce în Hristos are veşnicia şi infinitul. Această strămutare (textul o numeşte "trecere", [diabasis]) reprezintă nucleul pocăinţei şi unul dintre scopurile centrale ale lucrului citirii Scripturilor şi a rugăciunii.
Toate acestea " le-a potrivit [armonizat] foarte frumos şi cu mult meşteşug cel întru Sfinţi Părintele nostru Andrei, arhiepiscopul Cretei în Canonul cel Mare al său.
Invocând memoria lui Solomon care "făcând vicleşug înaintea lui Dumnezeu / s-a depărtat de El" (VII, 10), păcătosul încă nepocăit este călăuzit să conştientizeze faptul că, rămânând departe de Dumnezeu, îşi are viaţa "asemănată" stricăciunii.
Prezentând noaptea întreagă uşa împărăţiei deschisă după întruparea lui Hristos şi pe tâlhari şi desfrânate grăbindu-se, răspunzând chemării lui Iisus, să "răpească" împărăţia prin schimbarea radicală, prin "prefacerea" pocăinţei, acesta îi întăreşte pe cei şovăielnici ca, părăsind ezitarea, să vină în Spaţiul unde păcătoşii se transformă în sfinţi:
"Hristos S-a făcut om / chemând la pocăinţă pe tâlhari şi pe desfrânate. /Suflete, pocăieşte-te, /că s-a deschis acum uşa împărăţiei / şi o răpesc înainte /fariseii, vameşii şi desfrânaţii /prefăcându-şi viaţa prin pocăinţă " (IX, 6),
Iar pe credinciosul pregătit îl aruncă dintr-o dată în corul marilor rugători ai Domnului, făcându-l să strige unindu-şi glasul lui împreună cu ei:
"Ca tâlharul strig Ţie: pomeneşte-mă, / ca Petru plâng cu amar. / Iartă-mă, Mântuitorule, strig ca şi vameşul, / lăcrimez ca şi desfrânata. /Primeşte-mi tânguirea, ca oarecând pe cea a cananeencei" (VIII, 14).
În acest mod, amintirile istoriei sfinte devin vii. Evenimentele mântuirii devin actuale în credincioşii care se mântuiesc astăzi. Şi actualitatea în care sunt reînviate evenimentele mântuirii se dilată, cuprinde necuprinsul, sparge barierele spaţiului şi ale timpului, se prelungeşte şi adânceşte la infinit.
Această prefacere sau schimbare a minţii sau transfigurare a datelor naturale (fizice), sau oricum altfel am vrea să o numim, şi care conduce spre omul cel nou şi spre creaţia cea nouă în Hristos este mântuirea. Ea se realizează în mod fundamental în dumnezeiasca Euharistie unde creatul, împărtăşindu-se deplin cu necreatul, devine infinit şi se în-dumnezeieşte şi constituie conţinutul şi scopul întregii vieţi bisericeşti sacramentale şi ascetice: al Tainelor, sărbătorilor, slujbelor, rugăciunii, postului, privegherii.
Această procedură, pe care tradiţia ortodoxă apostolică şi patristică a fixat-o cu o profundă cunoaştere a alcătuirii psihosomatice a omului şi a relaţiilor omului cu lumea, are drept premise cadrele cosmologice şi antropologice, care sunt totodată cadrele obârşiei şi scopului creaţiei, precum şi acelea pe care le-a creat eşecul omului în a-şi atinge scopul, ca şi întrarea personală a lui Dumnezeu în spaţiul şi timpul creat. Aceste cadre sunt descrise limpede în Sfintele Scripturi ca facere a lumii şi a omului, cădere şi călăuzire a umanităţii, ca întrupare a lui Dumnezeu, Răstignire, înviere şi înălţare a Dumnezeu-omului, ca venire a Duhului şi ca aşteptare a împărăţiei eshatologice.
Toate acestea nu sunt teze metafizice pe care omul trebuie să le accepte ca să evite o pedeapsă oarecare sau ca să i se dăruiască mântuirea, ci evenimente istorice. Ele definesc coordonatele în care au fost create şi în care s-au aflat după cădere şi se regăsesc în Hristos omul şi lumea. Din acest motiv, ele definesc adevărata natură a omului, adevărul istoriei. În afara acestora creaţia e contrară naturii: numai în ele ea îşi găseşte naturalitatea şi înaintează spre desăvârşire.
În aceste cadre cosmologice şi antropologice e constituită întreaga viaţă a Bisericii. Pe ele le presupun toate actele bisericeşti, inclusiv Canonul Mare. Cu toate acestea, avându-le ca premisă pe toate, fiecare dintre ele (aceste acte) rămâne şi în cadre definite distincte, corespunzător scopului special şi funcţiei lui terapeutice şi de desăvârşire concrete. Situată în centrul celor 40 de zile ale Postului Mare, Denia Canonului Mare urmăreşte să-l ajute pe om să-şi conştientizeze tragismul condiţiei contrare în care se găseşte prin păcat şi să-i întărească hotărârea şi lupta de întoarcere la condiţia conformă naturii dinainte de cădere, cum a fost făcută desăvârşită în Hristos. De aceea cadrele corespunzătoare acestui scop sunt mai evidente în Canonul Mare. Să încercăm să le descriem în continuare.
Cadrele antropologice dinainte de cădere
Condiţia omului conformă naturii e definită în chip fundamental de starea lui dinainte de cădere: "Făcând viu lutul, Olarul / a pus în mine / carne şi oase, / suflare şi viaţă" (I, 10). Dăruind omului existenţa, Creatorul o înzestrează ("a pus în mine") trupeşte ("carne şi oase") şi sufleteşte ("suflare şi viaţă"). Aceste două dimensiuni ale omului care leagă persoana umană de dimensiunea materială şi spirituală a creaţiei, fac din om o recapitulare a universului şi un microcosm.
Persoana umană constituită natural în creaţie, omul în integritatea lui, îşi are ontologia în Dumnezeu, fiindcă e plăsmuit după chipul lui Dumnezeu. Ontologia lui e iconică. Îşi găseşte integritatea, armonia, frumuseţea, fericirea în Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu - adică iubirea, viaţa, slava, cu un cuvânt energiile necreate ale lui Dumnezeu - este conferit şi întreţesut cu existenţa conformă cu Dumnezeu şi alcătuirea omului. El reprezintă "cortul cel închipuit de Dumnezeu" (IIa, 19), "veşmântul dintâi /pe care l-a ţesut dintru început Plăsmuitorul" (IIa, 7), "frumuseţea Chipului" (IIa, 21), "frumuseţea cea întâi-zidită" (IIa, 10), "întâii-născuţi ai frumuseţii dintâi". Astfel, omul gustă în Paradis "desfătarea împărăţiei veşnice" (I,3), are "vrednicie împărătească" (TV, 15), "diademă şi porfiră" (IV, 15), este "bogat şi drept", "împovărat de bogăţie şi dobitoace " (IV, 15).
Trebuie să avem în vedere faptul că Marele Canon al Sfântului Andrei Criteanul nu e un text catehetic pentru analiză şi exegeză. El este un act liturgic şi ca atare e destinat să aducă aminte de starea din care a căzut omul pentru ca tot credinciosul să conştientizeze tragismul în care se găseşte acum şi să primească putere pentru lupta pocăinţei. Concizia versului poetic arată ca o săgeată ascuţită cadrul dinainte de cădere, desigur şi cu ajutorul catehezei pe care o oferă atâtea alte texte patristice a căror cunoaştere e presupusă în actul cultic. Astfel, versurile pe care tocmai le-am citat vin să recreeze cu claritate în credincios învăţătura cunoscută a Bisericii despre crearea omului "după chipul lui Dumnezeu" prezentată, în mod analitic, ca una fundamentală, în primul studiu din această carte. Canonul Mare reprezintă ca act liturgic, o trăire şi aplicare concretă a acestei învăţături. Pe de altă parte, el ajută hotărâtor la înţelegerea deplină a învăţăturii dogmatice, de vreme ce în concepţia ortodoxă cunoaşterea se dobândeşte în chip fundamental prin trăire.
Cadrele macerării
Călcarea poruncii de către Adam cu care credinciosul identifică şi propria lui cădere ("râvnind să întrec în cădere pe Adam cel întâi-zidit"', I, 3) e o schimbare de bunăvoie a drumului sau, mai radical, o schimbare de obiectiv.
Punându-se ca scop şi capăt al său pe sine însuşi ("însumi idol m-am făcut", IV, 26), omul rupe în mod arbitrar relaţia sa iconică şi mişcarea lui spre Dumnezeu, se autonomizează, se autolimitează la spaţiul şi timpul creat la natura lui creată, căzând ca un efect natural în foamea spirituală: "foamea de Dumnezeu te-a cuprins" (I, 21), "cunoscându-mă gol de Dumnezeu" (I, 3).
Trăind nu viaţa lui Dumnezeu, ci "prin firea proprie"*, el este condus în mod natural spre moarte. Pierderea centrului extracreat dezorganizează alcătuirea lui psihosomatică. "Chipul lui Dumnezeu" se întunecă, "asemanarea" se preschimbă în neasemănare, pierzându-şi "veşmântul închipuit de Dumnezeu" omul îmbracă "hainele de piele", dintr-o fiinţă teologică decade într-una biologică.
Cadrele antropologice în care are loc acest proces de dezorganizare şi descompunere apar cu claritate în Canonul Mare şi le vom vedea îndată în continuare. Mai întâi însă e necesar să determinăm cadrul mai general în care se plasează pacatul.
E un fapt caracteristic că toate verbele care exprimă lucrarea păcatului sau definesc consecinţele lui se referă, de la un capăt la altul al Canonului Mare, nu la Dumnezeu, ci la om şi, în marea lor majoritate, nu au un caracter juridic, ci natural: "Am privit; am fost amăgit, am căzut, am călcat [porunca]; m-am întunecat; m-am înnegrit, m-am întinat, m-am stricat, m-am pierdut; am fost rănit, m-am vătămat, m-am lovit, m-am umplut de lepră; m-am întinat; am fost târât; am rupt veşmântul dintâi; cu lutul m-am amestecat; m-am cufundat în noroi; bogăţia sufletului cheltuind cu rătăcirile mele; m-am făcut cu bună ştiinţă ucigaş sufletului; de plăceri am fost târât; viu făcând trupul; am îmbrăcat haina cea ruptă; zac gol; mă ruşinez; flămânzesc".
Dar şi în verbele care au caracter juridic pătrund nemijlocit precizări semnificative: "Păcătuit-am, greşit-am, şi am călcat porunca Ta; / că întru păcate am fost adus, / şi am adăugat rănilor mele rană" (VIII, 1). Sau: "Dintru acestea m-am judecat, dintru acestea m-am osândit, / eu, ticălosul, de propria-mi conştiinţă, / decât care nimic nu este mai puternic" (IN, 5).
Acelaşi conţinut îl au substantivele folosite: "gânduri amăgitoare; pofta iraţională; mâncare iraţonală, mâncare otravită; viaţă întinată; valurile căderilor; lăcomia patimilor; turbarea patimilor; întunecimea patimilor; rănile sufletului şi ale trupului; răniri; vătămări; ardere; moliciune" etc.
Influenţaţi de doctrina occidentală despre păcatul originar, situăm de obicei păcatul în cadre juridice, îl considerăm ca o neascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu, iar urmările lui drept pedepse ale lui Dumnezeu. însă pentru tradiţia biblică şi patristică ortodoxă, cadrele păcatului strămoşesc şi ale fiecărui păcat sunt în principal naturale. Când omul îşi închide ochii dinaintea luminii, se găseşte în întuneric. Când îi pierde centrul, se dezorganizează. Când se îndepărtează de viaţă, moare.
Poruncile lui Dumnezeu nu sunt ameninţări ale unei pedepse ce emană de la o autoritate aflată în afara omului. Ele circumscriu integritatea existenţei umane. Boala, durerea, moartea, care urmează călcării legilor sănătăţii nu sunt pedepse care vin de la nişte legi, ci reprezintă consecinţele naturale ale călcării (poruncii). Creatorul răului nu este Dumnezeu, ci omul. Acest adevăr are o semnificaţie fundamentală. Fiindcă astfel păcătosul se plasează înaintea lui Dumnezeu nu căutând răspunderi, ci ca responsabil, iar calea pocăinţei rămâne deschisă. Iubitorul de oameni, Dumnezeu, nu abandonează în nici un caz făptura Sa. Omul a fost şi e chemat să se întoarcă. Această întoarcere, strămutarea în spaţiul lui Dumnezeu care aduce, o dată cu însănătoşirea, restaurarea şi prefacerea existenţei umane, constituie nucleul pocăinţei şi conţinutul întregii lupte spirituale - şi a luptei pe care o duce credinciosul în timpul săvârşirii Canonului Mare.
În aceste cadre generale ale relaţiei Dumnezeu-om se plasează şi evoluţia pe care o urmează păcătosul în dezorganizarea şi macerarea (zdrobirea [syntribe]) lui departe de Dumnezeu. Cu o uimitoare cunoaştere a abisului sufletului omenesc şi a alcătuirii compozite, psihosomatice, a omului sunt descrise în Canonul Mare cadrele macerării. Le vom prezenta în continuare, reamintind din nou faptul că Marele Canon nu face analize, ci oferă posibilităţi de trăire. Multe din punctele de mai jos sunt expuse analitic în alte unităţi ale cărţii noastre. N-a fost însă posibil să le omitem aici fără să deformăm imaginea cadrelor în care ne cheamă să ne plasăm ca să trăim duhovniceşte slujba Canonului Mare. În Biserică, spaţiu al vieţii, există repetiţiile inevitabile ce caracterizează viaţa.
Departe de Dumnezeu şi fără viaţa Lui, sufletul caută să se întreţină (hrănească) storcând (exploatând) trupul. Astfel se nasc patimile sufleteşti: mai corect, facultăţile nepătimitoare ale sufletului - care reprezintă în om deschiderile acestuia spre Dumnezeul necreat, receptaculele în care facultăţile psihice primesc harul lui Dumnezeu care hrăneşte şi face viu omul întreg - se transformă, prin subordonarea lor trupului, în patimi pătimaşe, astfel încât viaţa sufletului păcătos devine iubirea de plăcere [philedonia]. Pulsiunile iubitoare de plăcere mistuie şi epuizează funcţiile sufletului. "Făcându-mi chip din lipsa de chip a patimilor /prin pornirile iubitoare de plăcere / mi-am stricat frumuseţea minţii" (IIa, 20).
Trupul, la rândul lui, negăsind viaţa în suflet se întoarce spre cele din afară şi devine captiv, cum era şi firesc, în materie; se închide în circularitatea stricăciunii. Astfel apar patimile trupeşti iubitoare de plăcere prin care omul se luptă să scoată viaţă şi bucurie din materie. Tocmai pentru că patimile trupeşti caută cu vehemenţă materia ca să se poată satisface, omul care trăieşte în patimi ajunge să considere materia ca izvor al vieţii şi să înlocuiască pe Dumnezeu cu ea. Idolatria e consecinţa inevitabilă a iubirii de plăcere: "îngrămăditu-ţi-ai, suflete, crimele, / înălţându-ţi patimile cu urâciuni/şi înmulţind cele dezgustătoare" (VII, 16).
În acest mod, ordinea naturii e răsturnată în timp ce în starea conformă naturii, materia îşi găseşte compoziţia şi funcţionalitatea cea mai înaltă în organismul uman, în ale cărui dimensiuni psihice se deschide spre Dumnezeul necreat, în starea contrară naturii, prin respingerea şi ruperea de Dumnezeu, sufletul se supune trupului şi acesta materiei. Această răsturnare îl conduce pe om la o "viaţă iubitoare de materie şi de câştig" ce constituie un " lanţ greu " pentru om, fiindcă reprezintă o aservire şi o încarcerare a lui în datele sufocante ale creaţiei materiale.
Această primă răsturnare este însoţită de o alta la fel de radicală. Tradiţia biblică şi patristică ortodoxă consideră drept centru al organizării psihosomatice şi al vieţii omului, drept organ în care se realizează trecerea tainică a psihicului în somatic şi a somaticului în psihic: inima. Acest organ nu are numai o funcţie somatică, ci şi una psihică. După învăţătura biblică şi patristică, în inimă se instalează întrepătrunzându-se reciproc funcţiile psihice şi din ea ţâşnesc lucrările sufletului. Inima se numeste în acelaşi timp izvorul vieţii trupului şi centrul sufletului. De aceea, în inimă, acest centru profund al persoanei conştiente, libere şi raţionale, îl întâlneşte, după tradiţia ortodoxă, Dumnezeu pe om.
Când voinţa liberă a omului îl respinge pe Dumnezeu şi omul devine din chip al lui Dumnezeu, idol al lui însuşi, după Canonul Mare inima se învârtoşează şi se "întăreşte", iar unitatea funcţiilor psihosomatice "se frânge", personalitatea se scindează. Funcţiile somatice care nu sunt hrănite de harul lui Dumnezeu decad la rangul de simple funcţii biologice. Iar funcţiile sufletului, lipsite de harul divin, se sclerozează şi îngroaşă, funcţionează sub nivelul lor şi, hrănite fiind de păcat, se întorc de la funcţionalitatea lor corectă şi se deformează.
Voinţa, care în funcţionalitatea ei spirituală activează libertatea şi iubirea, se întoarce prin păcat spre poftă, se înrobeşte ei şi "naşte aroganţa". Mintea, care în omul conform naturii reprezintă ansamblul funcţiilor cognitive şi centrul unităţii lor, ochiul sufletului, lumina raţiunii umane deiforme care luminează şi orientează omul, prin îndepărtarea de Dumnezeu funcţionează ca simplă înţelegere discursivă. Astfel, cunoaşterea, care în funcţionalitatea ei conformă naturii este comuniunea deplină în iubire a cunoscătorului cu cel cunoscut, devine în starea contrară naturii o simplă observaţie, adică o concentrare de informaţii despre obiectul cunoscut şi o prelucrare raţională a lor. Conţinutul minţii, gândurile, abandonându-şi centrul raţional, se învârt în jurul lumii exterioare şi-l fac pe om să-şi piardă realitatea, să devină absent din el însuşi şi să vâneze în afara existenţei sale idolii lipsiţi de subzistenţă ai lui însuşi.
În această alcătuire şi funcţionalitate de după cădere, funcţiile somatice şi psihice ale omului sunt numite de tradiţia biblică şi patristică "haine de piele". Autolimitarea omului la spaţiul creat "a cusut" neamului omenesc aceste "haine de piele" în locul veşmântului nepătimaş ţesut de har: "Cusutu-mi-a haine de piele/ păcatul şi mie / dezbrăcându-mă de veşmântul ţesut de Dumnezeu" (Ha, 12).
Acest veşmânt psihosomatic al persoanei de după cădere poate, desigur, redeveni spiritual prin asceză şi viaţă spirituală, pentru ca omul să vieţuiască cu viaţa divină. Dar poate să se şi deterioreze devenind "haina împestriţată şi sângerată ruşinos /prin curgerea vieţii de plăceri" (IIa, 14).
Într-adevăr, vânzând "celor de alt neam" (adică pasiunilor păcătoase) întâii-născuţi ai libertăţii sale, voinţa poate deveni "pornire nestatornică" şi "iraţională'', "lăcomie iubitoare de plăcere ", poate să se supună plăcerii la modul absolut şi să se preschimbe în iubire de plăcere.
În starea de păcătoşenie avansată, mintea "se amestecă cu lutul", devine "ţărână", se cufundă în materialitate şi, în vreme ce îi place să se arate "grăitoare de cele înalte ", devine în realitate "cârtiţa ce umblă pe sub pământ". Conlucrând cu patimile iubitoare de plăcere, gândurile sunt activate ca acte păcătoase care rănesc omul. Câştigând drept conţinut al lor păcătuinţele devin "pătimaşe" şi "ucigaşe", credinciosul le simte ca pe niste tâlhari care-i vatămă existenţa: "Eu sunt cel căzut între tâlharii /gândurilor mele; / cu totul sunt acum rănit de ele /şi m-am umplut de bube" (I, 14).
Sufletul "zgâlţâit" în acest fel, din care porneşte pururea păcatul, strică şi trupul. Templul Duhului devine "loc de descindere al întinăciunilor trupeşti". Farmecul trupului omenesc, multiplele posibilităţi de comunicare pe care le oferă trupul persoanei umane, sunt arse şi distruse de iubirea de plăcere, trupul şi omul împreună cu el devine "risipă a desfrânării împătimite".
Când omul se supune în întregime păcatului este condus până la ultimele limite ale automacerării. Prin voia şi alegerea lui liberă el poate să-şi ucidă "conştiinţa", să-şi omoare în continuare "cu pietre" trupul şi să-şi "ucidă" mintea. "Cu voie m-am făcut ucigaş al conştiinţei sufletului" (I, 7). "Cui te-ai asemănat, mult păcătoase suflete, /decât lui Cam şi lui Lameh aceluia, /ucigându-ţi cu pietre trupul prin fapte rele / şi omorându-ţi mintea prin pornirile cele fără de minte" (11,62).
Plasată în rânduiala Canonului Mare, această descriere a drumului pe care l-a urmat păcătosul în macerarea şi descompunerea lui departe de Dumnezeu, descriere care nu are un scop theoretic, ci vital, funcţionează în mod organic, ca un act să-i zicem dramatic. Privind cadrele lui macerate de păcat, credinciosul conştientizează tragismul condiţiei lui păcătoase, în Biserică, în faţa tronului lui Dumnezeu şi având în jurul său corul strălucit al sfinţilor, simte că nici el nu are haina de nuntă, că este gol. Se ruşinează, se crispează, se întristează, plânge şi se tânguie. Tânguirea care străbate toate odele Canonului - "De unde voi începe a plânge /faptele vieţii mele celei ticăloase? / Ce început voi pune Hristoase, / acestei tânguiri de acum?" (I, 1) - arată şi ea caracterul dramatic al actului liturgic. E vorba de o dramă de cea mai mare importanţă, în care nu există spectatori, ci numai actori şi unde de la tragism ajung prin curăţire la izbăvire numai cei ce participă direct la el.
Cu cealaltă vedere pe care o dăruie omului perspectivele noi ale Bisericii, ale spaţiului ei restructurat în care, ca pe o scenă se concentrează viaţa şi se celebrează trecerea de la tragism la izbăvire, credinciosul priveşte abisul real al păcatului. Înţelege că nu e vorba de o simplă întunecare morală, ci de o cădere generală. Iar păcatul nu constă din mai multe sau mai puţine fapte păcătoase, ci dintr-o pierdere totală a vieţii. Este o dispariţie efectivă, conştientizată de om ca absenţă a lui Dumnezeu, a celorlalte persoane, a lui însuşi, a lucrurilor, ca o absenţă în general a scopului şi sensului, şi prin extensiune, ca solitudine şi agonie. Indicii ale acestui fapt sunt expresii corespunzătoare ale Canonului Mare: "pustiu sunt; fără copii şi nomad; viaţă inutilă; viată săracă; împovărat; deşertăciune şi zădărnicie; tulburare şi valuri întreite; potop şi scufundare, adânc nepătruns; prăpastie a pământului; abis; flăcările lipsei de minte (nebuniei); incendiu; arşiţă a sufletului; furtună; întunecime; disperare ". Viaţa omului nu se limitează atât la încălcări concrete luate în parte. Conţinutul ei mai profund şi tragismul ei real se manifestă în deşertăciunea, absurditatea şi iraţionalitatea care o caracterizează.
Descrierea cea mai pătrunzătoare a păcătosului e dată în parabola fiului risipitor şi desfrânat. El nu a decăzut numai din punct de vedere moral, ci e departe de casa părintească, pierdut de la faţa lui Dumnezeu, cufundat în întuneric şi uitare, nu se uită la el nici cel ce l-a tocmit cu simbrie, nici prietenii lui, nici porcii, e pierdut şi pentru el însuşi, e literalmente un fiu al pierzaniei. Reîntoarcerea lui la existenţă e caracterizată în parabolă prin expresia profund semnificativă: "venindu-şi în sine".
Această reîntoarcere la existenţa conştientă e primul act al mântuirii, punctul de punere în mişcare. Spre acest punct de plecare, înainte de orice altceva, îl conduce pe om Canonul Mare.
În paralel, actul liturgic deschide în faţa credinciosului calea convertirii, a întoarcerii, îl cheamă şi îl călăuzeşte spre opera concretă a pocăinţei sau a prefacerii, adică a însănătoşirii, restaurării şi desăvârşirii lui. Realizarea acestei opere o reprezintă întoarcerea.
Să încercăm în continuare să descriem cadrele în care situează Canonul Mare această operă.
Cadrele întoarcerii
Când omul devine conştient de existenţa lui, există posibilitatea ca el să nu găsească în sine şi în jurul lui decât vidul, dar poate să audă şi glasul lui Dumnezeu chemându-l din cele ce sunt mai interioare lui decât el însuşi, să-şi aducă astfel aminte de tatăl uitat şi să fie cuprins de nostalgia casei părinteşti părăsite. Un drum duce la disperare şi absurditate, celălalt începe cu plânsul plin de nădejde, plânsul făcător-de-bucurie, şi se termină cu veselia unirii cu Dumnezeu. În primul caz se găseşte omul care-şi mărgineşte existenţa la limitele creaţiei, care şi-a închis de bunăvoie acele dimensiuni, care, plecând din natura lui, tindeau spre Dumnezeu, adică omul autonomizat. În cel de-al doilea caz se găseşte omul care şi-a ţinut, mai mult sau mai puţin - faptul n-are în ultimă instanţă mare importanţă -, existenţa sa macerată deschisă spre Dumnezeu. Începutul şi temelia mântuirii e întoarcerea omului la Dumnezeu.
Păcătosul care se întoarce la Dumnezeu simte înainte de toate nevoia de a invoca mila şi ajutorul Lui. Înţelege că singur este neputincios să se apropie de El. Implorarea [ikesia] deci caracterizează în mod central începutul, dar şi întregul mers al omului spre pocăinţă şi mântuire: "Pe mine cel ce zac rupt, Mântuitorule, înaintea porţilor Tale /să nu mă lepezi..." (I, 13). "Să nu intri cu mine la judecată, /uşa Ta deschide-mi-o mie" (IIa, 26). "Am păcătuit, miluieşte-mă" (VIa, 1), "La Tine vin, tămăduieşte-mă". Păcatele sunt mari"căci nimeni din cei din Adam / n-a păcătuit ca mine" (IIa, 24), dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu e şi mai mare: "să vedem, să vedem / iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi Stăpânul" (Ilb: a Sfântului Andrei). Astfel, omul îndrăzneşte să implore cu încredere: "Ridică de la mine povara / păcatului cea încuiată/şi ca un Milostiv dă-mi / iertare greşelilor" (I, 24: a Treimii). "Miluieşte făptura Ta, Milostive, / îndură-Te de lucrul mâinilor Tale" (VIb, 14). "Tu eşti Păstorul Cel bun, / caută-mă pe mine oaia / cea rătăcită / şi nu mă trece cu vederea" (lila,, 6). "Fă-mă oaie / în păşunea oilor Tale" (VIII, 19). "Tu eşti dulcele Iisus, /Tu eşti Ziditorul meu, /întru Tine mă voi îndrepta" (IIIa, 7).
Dar opera mântuirii nu este săvârşită exclusiv de harul lui Dumnezeu. Ea reclamă şi conlucrarea [synergasia] omului, o conlucrare responsabilă, concretă şi hotărâtă. Păcătosul care vrea să se mântuiască e chemat să realizeze în el, prin vindecarea premergătoare şi reconstituirea funcţiilor lui psihice, o "revenire" [anadrome], o întoarcere la integritatea lui iconică, la sănătatea lui şi, în acelaşi timp, să realizeze o "apropiere " [prosagoge] a lui însuşi de Dumnezeu.
"Apropierea" de Dumnezeu e indispensabilă fiindcă mântuirea, adică desăvârşirea la infinit a omului şi dobândirea acelei fericiri atât de mari încât să depăşească moartea, e imposibil de realizat în spaţiul detaşării şi renegării (apostaziei). În acest spaţiu păcătosul se simte ca şi "drahma împărătească" pierdută. Demnitatea lui ca om e nesocotită. Ceea ce el este, face şi are e lucru puţin, stricăcios, deşert. De aceea, el îşi întoarce ochii şi paşii spre "pământul moştenirii", caută să se "mute" în acel pământ, să devină, ca şi Avraam, "pribeag": "Din pământul Haran, adică din păcat, ieşi /suflete al meu şi /vino în pământul ce izvorăşte de-a pururea nestricăciune'' (IIIb, 6).
Nu e vorba de o strămutare spaţială. Fuga din "Sodoma şi Gomora" e o fugă de "flacăra arzătoare a toată pofta nebunească [iraţională]" (Illb, 15). Mântuirea se câştigă jos pe pământ, în trup şi e o mântuire nu numai a duhului, ci şi a trupului, o mântuire a sufletului care devine mântuire a vieţii. În Canonul Mare întâlnim expresia foarte semnificativă "scapă viaţa".
Prima treaptă a "revenirii" şi "apropierii" e cunoaşterea de sine [autognosia]: "întoarce-te, pocăieşte-te, /descoperă cele ascunse" (VIII, 19).
Trebuie să aducem la lumină nu numai faptele păcătoase ascunse, pe care păcătosul le declară în Taina Mărturisirii ca să ia iertarea, ci şi cauzele ascunse ale acestor fapte, răutăţile, patimile, focarele din care se nasc fapte păcătoase: "cele ascunse ale inimii mele / le-am mărturisit Ţie, Judecătorul Meu" (VII,2).
Atunci când sunt precizate focarele profunde şi ascunse generatoare de rele, e posibil ca ele să fie vindecate în continuare printr-o conduită corespunzătoare. Epitimiile pe care le prescriu sfintele canoane nu sunt pedepse, ci jaloanele unei conduite terapeutice.
A doua treaptă e făptuirea [praxis]. Ca făptuire e considerată în mod fundamental asceza prin care sunt curăţite şi vindecate feluritele funcţii ale omului. Credinciosul îmblânzeşte prin ea "pornirile nestatornice ale plăcerilor", respinge "turbarea patimilor"', "loveşte cu pumnii" feluriţii vrăjmaşi: iubirea de plăcere, egoismul, patimile; biruie "gândurile amăgitoare", "se desface de păcat"; iese din "nebunia [iraţionalitatea] dinainte", ajunge la "curaj" şi la "tăria voinţei"; "se stăpâneşte", devine "suflet bărbătesc". Prin sărăcia de bunăvoie, post, priveghere şi celelalte practici ascetice, trupul taie dependenţa lui înrobitoare faţă de păcat, câştigă independenţă şi libertate faţă de lumea materială, regăsind în paralel şi relaţia, corectă faţă de suflet şi, astfel, prin intermediul trupului, legătura lui naturală cu creaţia materială poate să-şi exercite din nou slujirea preoţească, profetică şi împărătească în lume.
Ca făptuire sunt considerate şi faptele bune ale iubirii unora faţă de alţii şi paza poruncilor: "caută pământul moştenirii, /locuieşte în el cu bună legiuire" (VIa, 10). Buna rânduială e cea care-l conduce pe om să se depărteze de "faptele cele întinate" şi să fie condus spre "faptele cele dumnezeieşti" prin care "viaţa cea acoperită de lepră se înălbeşte şi se curăţeşte".
Efortul aspru ce se cere pentru paza poruncilor şi eşecurile inevitabile dăruiesc omului o "inimă pururea zdrobită" şi o "sărăcie duhovnicească". Credinciosul îşi priveşte neputinţa şi marile primejdii pe care le înfruntă, "cursele şi gropile rătăcirii", şi "înalţă ca un zid" efortul lui, treaptă cu treaptă, "cu frică dumnezeiască". Îmbracă "modestia" şi "evlavia" ce reprezintă "temelia neclintită" a scării ce duce la cer. Opera aceasta e o operă a voinţei care îl învaţă astfel pe om încetul cu încetul, prin paza poruncilor, să se pună în acord cu voia lui Dumnezeu care vrea tocmai mântuirea omului.
A treia treaptă, paralelă în timp cu cea de-a doua, este cunoştinţa [gnosis]. Lucrarea voinţei e dirijată şi sprijinită de lucrarea minţii. Trezirea funcţiilor intelectuale şi răspunsul lor la chemarea lui Dumnezeu înseamnă începutul "urcuşului" şi "apropierii": "scoală mintea la întoarcere" (VIII, 1).
Lucrarea curăţirii gândurilor prin care funcţionează mintea, lucrare ce constituie o dimensiune fundamentală a întoarcerii omului la sănătatea şi integritatea lui, cere un efort aspru.
Gândurile trebuie să înceteze a mai servi poftelor. Când sunt înrobite poftelor, ele au drept lucrare să născocească moduri de satisfacere a poftelor. Şi cu cât sunt mai acute şi mai pătrunzătoare, cu atât mai desăvârşite moduri de satisfacere a poftelor născocesc, împodobind şi făcând desăvârşit răul: "Turn ai iscodit să zideşti, suflete, / şi întăritură să faci /poftelor tale" (IIb, 7). Adevărata relaţie a gândurilor faţă de pofte e aceea ca primele să le dirijeze pe celelalte spre ceea ce e adevărat şi, prin urmare, şi bun şi frumos.
Trebuie însă ca gândurile să se elibereze de înrobirea lor faţă de lucruri. Cât timp sunt înrobite acestora, ele nu văd sensul şi scopul lor, servesc o dezvoltare oarbă în care omul devine sclav, îmboldindu-l la plenitudinea sărăcăcioasă a satisfacerii poftelor lui. Gândurile sunt chemate să lumineze lucrurile, să aducă la lumină sensurile acestora, să le expliciteze şi ordoneze arhitectonic, în acord cu natura lor adevărată, adică în acord cu scopul pe care li l-a dat Creatorul lor.
În măsura în care gândurile se eliberează de pofte şi lucruri, ele se curăţesc şi se concentrează în minte. Omul se întoarce la sine însuşi. Mintea guvernează în continuare în mod raţional viaţa şi faptele omului. Găsindu-şi centrul lor, funcţiile psihosomatice ale omului încetează să se mai lupte între ele, omul se unifică şi se simplifică.
În paralel, mintea reconstituită şi luminată prin rugăciune poate să depăşească litera şi să ajungă la spiritul legii, să se hrănească din adevărul de viaţă purtător al cuvântului dumnezeiesc: "bea apa Legii / cea cursă din stoarcerea literei" (VIb, 8). Omul poate astfel să decripteze adevărul ascuns în el însuşi şi în lume, şi să devină "iubitor al înţelepciunii". Îndemnul pe care-l dă Canonul Mare este: "pune-ţi în hambare (adică strânge ca hrană) înţelepciunea".
În acest fel, însănătoşirea iniţială şi schimbarea minţii, pocăinţa, ajunge să devină "cunoştinţă" [epignosis]. Omul cunoaşte adevărul lucrurilor, gândeşte drept, înţelege şi, prin urmare, abordează realitatea din unghiul de vedere al lui Dumnezeu în a Cărui lumină străluceşte şi mintea care înţelege şi realitatea înţeleasă. Această nouă înţelegere şi abordare a realităţii se numeşte credinţă [pistis].
Funcţiile psihosomatice ale omului curăţite de făptuire şi luminate de cunoştinţă primesc în ele harul lui Dumnezeu şi funcţionează într-un mod nou. Locul plăcerii îl ia încetul cu încetul bucuria. Libertatea, independenţa de egoism, se manifestă ca iubire pe măsura ce omul înaintează. Patimile se eliberează de împătimire, funcţionează ca funcţii pur naturale; pe măsura unirii cu Dumnezeu ele se sublimează în virtuţi, ca să ajungă pe treptele înaintate ale sfinţeniei, atunci când unirea cu Dumnezeu atinge deplinătatea, la simţiri şi funcţionări spirituale. Omul iese din întuneric, se arată "fiu al luminii", câştigă haina de nuntă, arată "frumuseţea dorită a miresei".
Astfel s-au creat premisele pentru cel de-al patrulea şi cel mai înalt stadiu al vieţii spirituale, contemplaţia şi nepătimirea [theoria kai apatheia]. Mintea curăţită şi luminată de adevărul dumnezeiesc coboară într-un efort chinuitor de auto-concentrare în inimă şi acolo omul unificat şi curat vede cele nevăzute. Contemplaţia, treapta cea mai înaltă a cunoştinţei, e însoţită de nepătimirea care se află la antipodul pasionalităţii, din moment celeste suprema activitate, treapta cea mai înaltă a făptuirii: "nepătimire cerească ai câştigat /prin vieţuirea cea mai înaltă pe pământ" (VI, a Mariei Egipteanca).
Credinciosul care a primit darul dumnezeiesc al nepătimirii şi al contemplaţiei, fără să fi părăsit trupul şi pământul, trăieşte într-un mod ceresc: "vieţuire netrupească ducând în trup" (IV, a Mariei Egipteanca), lucru care arată că el lasă în urma sa preocuparea de ceea ce e vremelnic şi stricăcios. Ca neguţătorul care a descoperit mărgăritarul cel de mult preţ, el vinde toate ca să caute cu " dragoste neasemănată" lucrul cel mai mare şi unic "care trebuieşte": "Priveghează, suflete al meu, fă-te mai bun, /ca să câştigi făptuirea împreună cu cunoştinţa; /ca să te faci minte văzătoare de Dumnezeu /şi să ajungi în contemplaţie norul cel neapus / şi să te faci neguţător de lucruri mari" (IV, 9).
Această însănătoşire şi reconstituire progresivă a omului, ale cărei cadre le-am văzut mai sus, are loc într-un cadru cosmologic mai larg, cel pe care Dumnezeu l-a creat prin venirea Lui în creaţie.
Am văzut în prima secţiune a studiului de faţă cum în Biserică se reconstituie şi se înnoiesc dimensiunile naturii, spaţiul şi timpul, cum funcţionează într-un mod nou amintirile istoriei ş.a.m.d. Această transformare se realizează fiindcă Biserica e trupul Dumnezeu-omului în care Hristos a înnoit legile, adică funcţionalitatea naturii: "Cel ce s-a născut înnoieşte legile firii" şi "se biruieşte rânduiala firii" (IV, 21: a Născătoarei).
Dar Hristos înnoieşte în Trupul Său şi funcţionalitatea concretă a omului. El a creat nu numai structurile cosmologice, ci şi cele antropologice. A transformat facultăţile vitale ale omului în funcţii spirituale, simţurile naturale în simţuri duhovniceşti. "Îmbrăcat-a frământătura mea / Cel ce a zidit veacurile" şi "a unit cu Sine firea oamenilor" (V, 22: a Născătoarei). Prin această unire a transmis în natura omenească pe care a asumat-o, viaţa lui Dumnezeu, a înnoit-o şi spiritualizat-o. Prin Taine şi asceză credincioşii se grefează în natura umană a Dumnezeu-omului, iau viaţa şi funcţionalitatea ei şi se mântuiesc. Altoirea în Hristos reprezintă conţinutul real şi întregul scop al vieţii bisericeşti sacramentale şi ascetice. Sfântul devine "asemănare a lui Hristos". Canonul Mare numeşte această altoire "iertare", îngăduinţă, conlocuire [syn-choresis].
Privită din perspectiva antropologică, mântuirea se numeşte prefacere, schimbare a minţii [metapoiesis, metanoia], (pocăinţă). Dar transformarea omului e cu putinţă datorită unirii, con-locuirii [synchoresis], îngăduirii alături de Dumnezeu care se realizează în spaţiul [choros] care este trupul lui Hristos: Biserica. Influenţaţi de concepţia juridică despre mântuire, considerăm iertarea, îngăduinţa [synchoresis] ca o simplă lăsare a păcatelor deşi ea este ceva mult mai larg. Iertarea, lăsarea păcatelor se realizează fiindcă în conlocuirea, îngăduinţa lui Dumnezeu, oceanul bunătăţii dumnezeieşti face să dispară, şterge păcatele omeneşti. În realitatea ei deplină deci, iertarea e con-locuire, e "comuniune cu Hristos" şi "comuniunea împărăţiei lui Hristos ".
Deznodământul dramei
Aşa cum am subliniat, ca act liturgic Canonul Mare nu face analize. El îl plasează pe credincios în cadrele mântuirii. Realizarea lucrării mântuirii depăşeşte ceasul celebrării lui. Descoperirea celor ascunse se face vistierie a concentrării de sine şi a mărturisirii; însănătoşirea şi reconstituirea voinţei şi a minţii se realizează prin asceza de zi cu zi care schimbă întreaga viaţă; contemplaţia şi nepătimirea se vor realiza în rugăciunea neîncetată. Textul imnologic oferă elemente din toate acestea, dar n-am socotit just să depăşim limitele pe care imnograful le pune în textul lui. Restul se presupune şi se devansează. Măreţia pe care o oferă oficiul lui liturgic stă în aceea că el îl iniţiază pe om în spaţiul unde se pot realiza toate acestea, şi spaţiul este Hristos [kai ho choros einai ho Christos].
La mijlocul celor 40 de zile ale Postului Mare unde e plasată, Denia Canonului Mare îl cheamă pe credincios să-şi altoiască viaţa spirituală pe drumul lui Hristos spre Golgota şi spre înviere, drum pe care se condensează destinul umanităţii.
Spuneam mai sus că Marele Canon e o dramă. Şi se ştie că în toate dramele adevărate deznodământul vine din viitor. În cazul de faţă, deznodământul vine prin învierea lui Hristos pentru care credincioşii se pregătesc tot intervalul celor 40 de zile ale Postului Mare; prin învierea care desfiinţează stricăciunea, care îi aduce omului şi universului viaţa cea nouă şi noile dimensiuni deschise la infinit.
Dar această nouă realitate e prezentată de acum în faţa credincioşilor printr-o drama mesianică, profeţia hristologică a lui Isaia, cu a cărei citire se încheie Denia Canonului Mare. În finalul lungii privegheri, în mijlocul cuvântului profetic răsună calm şi măreţ, ca soarele ce răsare, glasul lui Dumnezeu Tatăl Care trimite pe Fiul Său în lume şi vesteşte lucrurile mari pe care Acesta le va realiza: "Te-am dat ca legământ al poporului Meu spre lumina neamurilor, ca să deschizi ochii orbilor, să scoţi din legături pe cei legaţi şi din casa închisorii pe cei ce şed în întuneric... cele dintru început, iată le-aţi auzit, şi altele noi pe care vi le vestesc... Veseleşte-te pustie şi satele ei în care are sălaş Kedar să înalţe glas. Să chiuie de veselie cei ce locuiesc Petra şi de pe vârfurile munţilor să strige. Să dea slavă lui Dumnezeu şi să vestească virtuţile Lui în ostroave. Domnul, Dumnezeul puterilor, va ieşi şi va face război, va aţâţa râvna Sa, va striga împotriva vrăjmaşilor cu putere... Şi voi duce pe orbi pe drumuri pe care nu le cunosc şi pe poteci pe care nu le ştiu vor merge. Le voi face întunericul lumină, iar cele povârnite netede. Cuvintele acestea le voi face şi nu le voi trece cu vederea " (Is 42, 6-7. 9. 11-l3.16).
Panayotis Nellas