22 mai

Canon de rugăciune către Sfântul Mucenic Vasilisc

Viața Sfântului Mucenic Vasilisc

Sfânta Muceniță Sofia Doctorița 22 Mai

Sfântul Mucenic Marcel
22 Mai

Viața Sfintei Mucenițe Sofia

Sfinții Părinți de la Sinodul al II-lea Ecumenic 22 Mai

SINAXAR 22 mai

Acatiste și Canoane de Rugăciune Mai

Rugăciunile începătoare

Psaltirea lui David

Acatiste și Canoane de rugaciune

Rugaciuni la diferite trebuințe

Rugăciuni ortodoxe

Cărți duhovnicești (citește sau descarcă)

Sinaxar 3 Martie

CARE SUNT ROADELE SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII ÎN VIATA DUHOVNICEASCĂ

CARTEA A PATRA

CARE SUNT ROADELE SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII ÎN VIATA DUHOVNICEASCĂ

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR DESPRE DESFRÎNARE

CUM PUTEM PĂSTRA ROADELE VIEŢII DUHOVNICEŞTI DOBÂNDITE PRIN SFINTELE TAINE

CARTEA A ŞASEA

CUM PUTEM PĂSTRA ROADELE

VIEŢII DUHOVNICEŞTI DOBÂNDITE PRIN SFINTELE TAINE

CE ROADE ADUCE IN VIAŢA DUHOVNICEASCA TARNOSIREA SFÂNTULUI ALTAR ?

CARTEA  A  CINCEA

CE ROADE ADUCE IN VIAŢA DUHOVNICEASCA TARNOSIREA SFÂNTULUI ALTAR ?

Am văzut pân-acum ce rost au Sfintele Taine şi ce în¬râurire au ele asupra vieţii noastre celei adevărate. Dar în¬trucât altarul este izvorul şi începutul oricărei rânduieli sau slujbe bisericeşti1, fie că-i vorba de Sf. împărtăşanie, de Ungerea cu Sf. Mir, de Preoţie, fie de spălarea cea curăţi-toare a Botezului, să căutăm să vedem ce rost are sfinţirea altarului în lucrarea duhovnicească de care ani vorbit până acum. Cred că vorbind despre aşa ceva, nu trebuie să ni se pară lucru straniu şi fără legătură, ci dimpotrivă. Căci abia atunci am cunoaşte mai deplin lucrarea Duhului, care e mie¬zul şi izvorul tuturor Tainelor. De aceea, după ce vom arăta pe scurt rânduiala sfinţirii altarului prin mâinile episcopu¬lui, precum şi ce este un altar, vom vorbi pe rând despre însemnătatea  tainică  a  fiecărei  rânduieli  în  parte.
Mai întâi, arhiereul, îmbrăcat cu o haină albă, prinsă de vârful mâinilor şi de mijloc, cade cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu — sigur însă nu pe pământul gol 2 — şi după ce face rugăciuni fierbinţi spre a dobândi binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrării ce O- va săvârşi, se ridică de jos şi luând cu  mâinile sale  (iar nu poruncind)  masa care stătuse'
1. întrucât, aşa cum afirmă N. Cabasila (Tâlcuirea Slintei Liturghii
XXX, 91), Hristos este «în acelaşi timp şi preot şi victimă şi altar», de
aceea e firesc ca întreagă slujba preoţească să purceadă de la Hristos şi
de la altar.
2. Sub   genunchi    se    pune   o   perniţă,   spune   Sf.   Simeon   Tesaloni-
ceanul,   Despre   Si.   Biserică   (106,   Migne,   P.G.   163,   313),   în   traducere
românească,    sub    titlul :    Tractat    asupra    tuturor    dogmelor    credinţei
noastre ortodoxe, Bucureşti,   1865,  p.   112.  A se vedea,  de pildă,  Slujba
simţirii   Bisericii,   ed.   II,   cu   binecuvântarea   Sf.   Sinod,   Bucureşti,   1915,
p. 126 şi urm.

DESPRE VIAŢA ÎN  HRISTOS 149
până atunci întinsă deoparte, o aşază pe temelia mai dinainte pregătită şi o ţintuieşte acolo. După ce a săvârşit acest lucru, spală altarul cu apă fierbinte, asupra căreia rugase pe Dom-^ nul să coboare puterea nu numai de a spăla necurăţiile, ci de a alunga şi pe diavolii cei necuraţi. Pe urmă, unge masa cu vin din cel mai bun şi cu mireasmă scoasă, pe cât ştiu, din trandafir3. După aceea, făcând deasupra ei de trei ori semnul crucii, ia untdelemn sfinţit şi unge altarul, cântând de trei ori cântarea profetică'». Apoi îmbrăcând masa cu o cămaşă albă, mai aşază deasupra şi alte acoperăminte bo¬gate, pe care la urmă pune antimisul, spălat şi el în untde¬lemn ca şi altarul, acoperind cu totul masa şi învrednicin-du-se să primească pe ele încă în aceeaşi zi sfântul Disc.
După ce a săvârşit aceasta, arhiereul se dezbracă şi lasă deoparte haina cea albă, rămânând în hainele sale arhiereşti, apoi trece şi rămâne într-un loc anume rânduit ierarhului. După aceea arhiereul ia sfintele moaşte de martiri puse deo¬parte în acest scop, le pune pe unul din discuri, anume chiar pe acela pe care se aşază de obicei Sfintele Daruri, acoperin-du-le cu aceeaşi învelitoare cu care se acoperă Sfânta împăr¬tăşanie şi, ridicându-le pe toate, le ţine deasupra capului, înaintând spre lăcaşul pe care vrea să-i târnosească, însoţit de lumânări, de cântece, de fum de tămâie şi alte bune mi¬resme, înaintând aşa, ajunge în faţa lăcaşului şi oprindu-se puţin în faţa uşilor încuiate porunceşte celor dinăuntru să «deschidă porţile că vine împăratul măririi». Se repetă adică şi de o parte şi de alta cuvintele pe care David le-a pus în gura îngerilor în timpul înălţării Lui la cer 5. Deschizându-se
3. Rânduiala   sfinţirii   bisericii   descrisă    pe   larg,    după    cele    cu¬
prinse   în   scrierea   Sfântului   Simeon   Tesaloniceanul,   cap.   110—120,   în
Slujba sfinţirii bisericii, pp. 3>H şi urm.
4. «După  aceea  săvârşeşte  târnosirea  cu ungerea  Sfântului Mir şi
se  cântă  Aliluia,  cu  referire  la  Isaia  6,   3,   care  este  cântarea  prooro¬
cească», Simeon, op. cit., p. 111.
5. Psalm 23, 7, Simeon, op. cit., cap. 115, 1Ί6, pasaj în care Cabasila
se  exprimă  foarte   asemănător  cu  Simeon.  Potrivit  actualelor   rânduieli
tipiconale,   episcopul   care   face   târnosirea   este   deja   de   mai   înainte
îmbrăcat în toate odăjdiile arhiereşti.

150 NICOLAE  CABASILA
uşile, arhiereul şi toţi ceilalţi intră în Biserică, ţinând tot timpul deasupra capului sfintele moaşte acoperite. Intrând apoi în altar, se apropie de masă, aşază discul pe masă, îl descoperă, ia de acolo sfintele moaşte şi le pune într-un sipet vrednic de măreţia lor, iar peste întreaga masă spală cu untdelemn sfinţit. Din clipa în care s-au săvârşit toate acestea, Biserica este un lăcaş de rugăciune, masa, un altar de jertfă, un altar în adevăratul înţeles  al cuvântului.
Însemnătatea tainică a rânduielilor de târnosire
După aceste scurte amănunte, vom arăta pe rând cum e cu putinţă ca prin săvârşirea slujbelor să dobândim puterea lucrătoare a tainei şi cum se poate că prin lucrarea preotului Biserica şi Sf. Masă dobândesc o putere aşa mare.
Cămaşa albă şi faptul că tocmai cu ea s-a îmbrăcat epi-scopul pentru târnosire, preînchipuie un altar, cum este de altfel şi omul însuşi. Căci, după cum zice David6, cel ce se spală de fărădelegi se albeşte mai vârtos decât zăpada, dacă se reculege, se smereşte şi-şi adună sufletul de pe drumuri, unul ca acela face din sufletul său sălaş lui Dumnezeu, iar în ini¬mă li ridică un altar 6*. Căci, după cum în chip de taină s-a încins arhiereul cu o haină albă, cu care s-a înfăşurat şi s-a strâns în jurul trupului, însemnând, înaintea uşilor Bisericii, un altar în însuşi trupul său, dând apoi această putere sluj¬bei altarului, tot aşa şi maestrul zidarilor, precum şi oricare din cei însărcinaţi cu vreo lucrare, înainte de a păşi la înde¬plinirea lucrării, au frământat-o bine în cugetul lor.
Ceea ce a gândit în sine însuşi arhiereul, o transmite ca model mâinilor sale, iar acestea o întipăresc pe lucrurile cu care vin în atingere. De altfel, când lucrează, şi zugravii se uită la un model pe care-1 au înainte, repetând doar ceea ce au înaintea ochilor, iar când zugrăvesc după cum îşi aduc aminte, chiar şi atunci au în vedere un model din adâncul
6. Psalm 50, 4, 9.
6a.   Idee  luată   din   Sf.   Maxim  Mărturisitorul,  Mistagogia,   cap.   5.

DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 151
sufletului lor7. Acelaşi lucru se întâmplă nu numai cu zu¬gravii, ci şi cu cei ce fac statui, cu cei care zidesc case şi cu tot felul de lucrători. Dacă printr-o maşinărie oarecare s-ar putea privi în sufletul maestrului, s-ar putea vedea acolo — desigur desfăcute de materie — casa, statuia sau lucrul pe care acesta are de gând să-i facă.
Arhiereul nu-i însă model al altarului numai pentru că acesta a ieşit din capul lui, ci mai ales pentru că el este de fapt templu al lui Dumnezeu8, căci, din toate făpturile văzu¬te, singură firea omenească poate sluji de altar (lui Dumne¬zeu), pe când tot ce-i făcut de mână omenească e numai re¬petarea unui chip sau a unui model ce i-a fost dat. De unde urmează că modelul e gata totdeauna înaintea lucrului şi că tot ce se face e luat după un model dinainte hotărât. { Cel ce a zis 9 : «Ce fel de casă îmi veţi zidi Mie ? Sau care este locul odihnei Mele ?» vrea, pe cât cred, să arate că oricine voieşte să se facă folositor altcuiva, acela a trebuit mai întâi să-şi ajute sieşi, iar cine are o putere aşa de mare de a insufla viaţă în fiinţe neînsufleţite, trebuie el, cel dintâi, să tragă folosul acestei vieţi. De aceea şi Sf. Pavel cerea ca episcopul să-şi facă întâi curăţenie în casa sa înainte de a se gândi s-o facă în oraşe şi între neamuri, iar cel ce vrea să conducă o casă trebuie întâi să ştie bine a se chibzui pe sine 10. Pentru aşa ceva însă episcopul are nevoie de ajuto¬rul lui Dumnezeu. Căci fără de acest ajutor, nimeni nu ar putea aduce vreo roadă duhovnicească, mai ales când e vorba de Sfintele Taine, unde totul nu-i decât lucrare dumnezeiască.
Iar, întrucât Stăpânul tuturora nu s-a îndestulat numai să dea porunci sau să trimită vestitori, care să vadă de du¬rerile robilor săi, ci a venit El însuşi la noi şi S-a îngrijit de
7. «Producţiile   artistului   prind   formă   mai   întâi   în   sufletul   lui»,
Aristotel,   Metalizica   1031   a.b.,   ed.   D.   Bădărău,   Bucureşti,   1965,  p.   233.
8. Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, 4, ed.  D. Stăniloae, Atena,
1973, p. 126—128.
9. Fapte 7, 49 ; Isaia 66, 1.
10. I Timotei 3, 2, 5.

152 NICOLAE  CABASILA
mântuirea noastră**, pentru aceea se cădea ca însuşi arhie¬reul, care apare ca ucenic al Lui, să înfigă cu mâinile lui în pământul tare altarul, de la care vin toate pricinile mântui¬rii noastre. De aceea şi săvârşeşte acest lucru arhiereul, în timp ce de pe buzele sale se desprind vorbele Psalmistului : «înălţa-Te-voi, Doamne, împăratul meu şi Dumnezeul meu» 12> prin care se aduc mulţumire şi recunoştinţă lui Dumnezeu pentru lucrurile Sale cele minunate. Căci dacă, după cum spu¬ne Sf. Pavel, se cade să mulţumim pentru orice primim13, cu cât mai vârtos va trebui să aducem mulţumiri Domnului pentru această cea mai  de căpetenie dintre binefaceri ?
Un alt psalm mai spune : «Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi» 14. Şi acesta nu preamăreşte numai bineface¬rile lui Dumnezeu, ci vorbeşte pe faţă de lucrarea prezentă a Tainelor. De fapt, în acelaşi loc, David pomeneşte şi de Bo¬tez şi de alifia Ungerii cu Mir, ca şi de Sf. Potir şi de Sf. Masă, care are pe ea Pâinea cea sfinţită. Anume, Botezului îi zice «apa uşurării şi a tihnei» şi «pajişte de păscut» , adă¬ugând psalmistul că, sub oblăduirea lui Dumnezeu, nădăjdu¬ieşte s-ajungă şi el la acest loc dorit. Căci celor ce se lasă duşi de păcat, le aduce un noian de munci şi nenorociri şi le umple pământul numai de spini, aşa că apa care spală păcatul e numită, în legătură cu muncile de care ne scapă, «apa tihnei», iar în legătură cu spinii, pe care îi scoate, pe drept e numită «pajişte de păscut». în sfârşit, i se mai zice «apa tihnei» şi pentru că prin Botez noi dobândim, drept cel mai mare bine, tocmai această odihnă de a şti că suntem pe urmele lui Dumnezeu, şi, în sfârşit, i se mai zice aşa şi pen¬tru că această apă întruchipează împlinirea celei mai adânci
11. Informaţie similară la Simeon Tesaloniceanul,  cap. 102, op. cit.,
p. 110.
12. Psalm 144, 1.
13. I Tes. 5,  18.
14. Psalm 23,  1.
15. Psalm 23, 2, 5; Chirii al Ierusalimului, Cateheza IV mistagogică,
traci, rom., p. 5©3—5Θ4

DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 153
dorinţe pe care o poate avea firea omenească, apă 16 pe care mulţi prooroci şi împăraţi ar fi dorit s-o aibă. Dar de ce, când cade arhiereul cu faţa la pământ şi se roagă, nu face aceasta înăuntru Bisericii ? Desigur pentru că nefiind încă târnosită nu-i vrednică de o astfel de slujbă măreaţă şi pentru că ne¬fiind încă o casă de rugăciune nu poate primi pe cel ce se roagă. Dimpotrivă, când Moise17 s-a apropiat să calce pe pământul cel sfânt, a trebuit să-şi scoată încălţămintea din picioarele sale, pentru ca nimic străin să nu fie între el şi Dumnezeu în vreme ce vorbeau împreună, câtă vreme poporul evreu, deşi ales de Dumnezeu, nu avea voie să calce pămân¬tul egiptean  decât având încălţăminte în picioare18.
Isprăvind acestea, arhiereul spală sfânta Masă cu apă sfinţită 19. Întrucât tiranul neamului omenesc a robit pe om, stăpânul întregii firi şi împreună cu el şi lumea cea văzută toată, întocmai cura se întâmplă şi cu curtenii regelui căzut prizonier, pentru această pricină, înainte de a alege vreo ma¬terie pentru una sau alta din Sfintele Taine, trebuie să o scoatem de sub puterea celui rău printr-o slujbă anumită. Aşa, de pildă, înainte de a începe să boteze cu apă, preotul o curăţeşte, prin rugăciuni, de orice putere a celui rău. Tot aşa, pentru aceeaşi pricină, arhiereul spală mai întâi altarul cu apă curăţitoare a toată răutatea, arătându-se lămurit ca¬lea pe care trebuie să mergem spre bine, al cărei început este tocmai să ne scuturăm întâi de rău. Pentru acest lucru, vor¬bind despre păcatele omeneşti, psalmistul cântă : «Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curaţi, spălă-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada   mă   voi   albi»20.
Apoi arhiereul mulţumeşte lui Dumnezeu şi-L premăreş-te, lucru care, de altfel, se întâmplă la orice slujbă, căci toate
16. Luca 10, 24.
17. Ieşire 3, 5. ■
18. Ieşire 12,  11.
19. Simeon  Tesaloniceanul,  op.  cit.,  cap.   107  (pag.   112).
20. Psalm 50, 9. Simeon Tesaloniceanul, op. cit., cap. 110 (pag. 112).

154 N1COLAE  CABASILA
trebuie făcute spre mărirea lui Dumnezeu, dar, înainte de toate, se cade să mulţumim după ce săvârşim Sfintele Taine, ca unele ce ne sunt de cel mai mare folos şi care nu ne-au putut veni decât de la Dumnezeu.
Dar spre a ne învrednici de binefacerile lui Dumnezeu nu-i de ajuns numai să ne curăţim ; mai trebuie să şi săvâr¬şim, pe cât ne stă în putinţă, fapte corespunzătoare, fără de care nu putem câştiga bunăvoinţa Dătătorului de bine, fiind¬că Dumnezeu nu împrăştie binefacerile Sale celor ce petrec în lenevire, ci celor ce fără încetare îl cheamă în rugăciuni, balsamul binefacerii îl dă celui ce se străduieşte, iar darul înţelepciunii îl dă celui ce îl caută cu toată puterea minţii. Adică, mai pe scurt, dorinţa noastră pentru tot ce cerem tre¬buie să ne-o arătăm nu numai prin rugăciuni, ci şi prin grele sforţări personale. De aceea şi înainte de a unge altarul cu Sfântul Mir, care să aducă asupra lui harul lui Dumnezeu, arhiereul unge masa cu uleiuri binemirositoare şi cu vin, din care cele dintâi dau omului farmec, iar al doilea dă ceva în¬tărire vieţii noastre, amândouă acestea vrând s-arate că Dom¬nului I se aduce tot ce are omul mai bun, anume ce-i folosi¬tor şi ce-i plăcut, din pricină că, venind pe pământ şi adu¬când viaţă, şi încă «belşug» 21 de viaţă, pe lângă mântuire şi înviere, Domnul a dat omului şi împărăţia şi fericirea veş¬nică.
în urma acestora, arhiereul unge masa cu Sfântul Mir, slujbă care-i aduce puterea sfinţitoare şi o face altar în stare să aducă jertfă Domnului. Căci încă de prima dată, «luând pâinea şi binecuvântând-o» 22 — lucru pe care noi îl urmăm —, Mântuitorul a folosit şi vorbe — şi vorbele rostite de preoţi sunt tot aşa de lucrătoare ca şi cele rostite atunci de El — : «aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea» 2:i, dar a fo¬losit şi mâna. Căci, cum zice Dionisie Areopagitul24, în
21. Ioan 10, 10.
22. Matei 26, 26.
23. Luca 22,  19.
24. Ierarhia bisericească, III, 4, 3, Migne P.G., 3, 460, trad. Cicerone
lordăchescu, Chişinău, 1930, p. 75.

DESPRE VIAŢA  IN HRISTOS 155
Sf. Mir, mâna preînchipuie pe Hristos. Pân-au trăit apostolii au folosit şi ei punerea mâinilor, în aceasta stându-le cea mai mare putere. Cei care au urmat, însă, după aceea, au trebuit să se mulţumească cu ungerea, nemaiputând aduce în ajutor decât glasul cu care rosteau rugăciunea. Căci altarele de jert¬fă ale celor dintâi preoţi erau înseşi mâinile lor, pe când pen¬tru urmaşii lor, Hristos a rânduit să se ridice lăcaşuri trainice speciale pentru jertfă pe seama credincioşilor 25.
Pe când spală altarul cu untdelemn, arhiereul nu rosteşte alte rugăciuni decât pân-acuma, ci intonează mai ales o ru-găciune formată din câteva silabe, însă plină de toată înţe-lepciunea proorocilor : Aliluia 2e. Poate că ar fi plăcut să prăz-nuim, prin vorbiri lungi, ceea ce se săvârşeşte în clipa aceea, dar parcă tot aşa de frumos e să preamărim această minune doar în câteva cuvinte,  chiar repetându-le.
'într-adevăr, parcă s-ar cere spuse pe larg cele săvârşite până aici şi cele care încă se vor săvârşi, ca cei de faţă să înţeleagă mai bine cele ce se întâmplă, aşa cum au făcut toţi proorocii până la Ioan27, dar când aceste slujbe se săvârşesc acum în faţa noastră şi când vedem cu ochii cum se revarsă roadele lor, atunci nu mai văd rostul atâtor vorbe, decât doar de a arăta bucuria şi mirarea în faţa unei atât de mari mi¬nuni. Căci ce nevoie ar mai fi de prooroci şi de trimişi, câtă vreme Cel făgăduit a venit ? Doar chiar lui Ioan nu i-a ră¬mas decât să-L arate lumii şi să-L preamărească pe Acela Care, venind pe pământ, S-a arătat întâi îngerilor, făcându-i să cânte într-un singur glas : «Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu»28.   Din  această  pricină,  văzând  pe  însuşi  Făcă-
25. Gass (op. cit., p. 127) constată că acelea erau lăcaşuri speciale
pentru iniţiaţi.
Se ştie că Sf. mucenic Lucian, prezbiterul din Antiohia, martirizat în 311, şi-a oferit pieptul să fie altar de jertfă în temniţă. A se vedea Vieţile Sfinţilor, la 15 octombrie.
26. Dionisie   -Areopagitul,   Ierarhia   bisericească,   IV,   2   (P.G.
3, 473), Aliluia — Lăudaţi pe Domnul.
27. Matei 11, 13.
28. Luca 2,  14.

156 NICOLAE  CABASILA
torul de bine stând de faţă la sfânta slujbă, arhiereul nu mai cere binefacerile ce deja i-au fost împărtăşite şi nici nu mai înşiră mulţimea bunătăţilor aşa de vădite în faţa oricărui privitor, ci se mulţumeşte să-şi arate această fericire printr-o cântare   scurtă   şi   tainică.
Nu-i mai puţin adevărat că întrucât toată puterea altaru¬lui vine de la untdelemnul sfinţit, se cade ca şi materia ce priveşte această ungere să fie vrednică de aşa ceva. Or, aceas¬tă vrednicie se face mai simţită, ca şi focul şi lumina din cli¬pa în care alături se află Cel mai vrednic între vrednici '. Domnul. Dar întrucât nici chemarea numelui Domnului, che¬mare în stare să facă orice, nu aduce aceleaşi roade în toate' sufletele, urmează că, întrebându-se ce anume ar fi mai vred¬nic să primească ungerea untului de lemn, arhiereul a găsit de bine că cele mai potrivite spre acest lucru sunt oseminte¬le mucenicilor (sf. moaşte), de aceea le unge şi le zideşte în-lăuntrul mesei, pecetluind astfel altarul.
De altfel, nimic nu-i mai înrudit cu lucrarea sfântă a
Tainelor lui Hristos decât mucenicii, căci numai ei seamănă
cu Hristos şi la suflet, la felul morţii şi în toate. Doar încă;
de pe când erau vii Hristos era în măduva lor, iar după moar-»
te la fel nu le părăseşte osemintele 29. El rămâne unit cu su-ί
fletul lor, aşa cum unit şi amestecat stă şi acum cu acest
pumn de ţărână neînsufleţită, cu moaştele, aşa că dacă Hris¬
tos într-adevăr se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceas-
ta în carne şi oase, apoi aceasta se poate vedea în Sf. moaşte.
Pentru aceea, apropiindu-se de intrarea Bisericii cu aceste moaşte în mână, arhiereul deschide uşile cu aceleaşi vorbe cu care intră însuşi Hristos, arătându-li-se aceeaşi cinste pe care numai Darurilor celor prea sfinte li se mai arată. Fiind-
29. «Chiar  dacă în  trupul  sfinţilor nu mai  este  sufletul,  totuşi  în
el se află o putere», zice Sf. Chirii al Ierusalimului, Cateheza XVIII, 16,
trad. rom., p. 521.
30. Psalm 24, 7—10. Simeon, op. cit., p. 118.
 .

DESPRE VIAŢA  [Ν  HRISTOS 157
că, la urma urmei, aceste moaşte sunt Biserica cea adevărată şi altarul cel mai adevărat, pe când zidirea nu-i decât o imi¬tare. Se cade, deci, s-adăugăm aceste moaşte la lăcaşul zidit spre a-1 face pe acesta desăvârşit prin acelea, după cum şi le¬gea veche se desăvârşeşte prin cea nouă31.
După ce s-au terminat rânduielile de târnosire, iar lăca¬şul e pregătit deplin pentru jertfă şi rugăciune, aprinzând o lumânare deasupra prestolului, arhiereul trece deoparte, vrând s-arate prin aceasta că a sosit ceasul jertfei, care de acuma se poate aduce şi pe acest altar. Seara, când s-aprind lumânările la vecernie, această lumânare de pe prestol, întoc¬mai ca şi casa celui ce a pierdut drahma, ne aduce aminte de lumânarea pe care însuşi Hristos a aprins-o, încât la lu¬mina ei, după multă căutare prin unghere şi pe la întuneric, a găsit drahma, stând parcă ascunsă în adâncurile iadului32. Toate acestea, desigur, numai după ce s-a măturat toată casa şi s-a scos totul la lumină, iar lumina aceasta, care a străpuns şi întunecimea iadului, nu este altul decât Hristos33.
Mai departe, arhiereul unge altarul peste tot, ca el să se facă într-adevăr un lăcaş de rugăciune, pentru ca acest nume să i se potrivească mai bine şi pentru ca să ne ajute la ru¬găciune. Căci untdelemnul cel vărsat, adică Domnul, Mângâ¬ietorul şi Mijlocitorul nostru pe lângă Tatăl, ne apropie de Dumnezeu şi ne urcă rugăciunile spre El ca pe o tămâie. Deşi Fiu, Unul născut, Domnul S-a revărsat în lumea robilor, căci numai aşa ne-am putut împăca cu Tatăl, care ne priveşte de acum cu bunăvoinţă şi ne-ntâmpină când mergem spre El, ca şi cum în noi ar regăsi pe însuşi Fiul Său cel prea iubit.
31. «Altarul  e  Biserica  sau  scaunul  ori     mormântul  lui  Hristos»,
Simeon, op. cit., p. 116.
32. După  învăţătura  ortodoxă,  chipul lui  Dumnezeu  nu  s-a  nimicit
complet    In  om,   ci  e   doar   «întinat de noroiul  păcatelor»   (Grigorie  de
Nyssa, De Virginitate 12, P.G. 46, 373).
33. Textul de aici  şi până la sfârşitul acestui capitol se cuprinde
numai în Codex vindobonensis, 266, pe care-1 redă şi Gass.

158 NICOLAE  CABASILA
Era firesc, aşadar, să se reverse untdelemnul rugăciunii în întreg lăcaşul unde ne închinăm Domnului, pentru ca acest lăcaş să întoarcă asupra Lui pe Dumnezeul, al cărui nume se cheamă acolo şi pentru ca, după cum zice Solomon, zi şi noap¬te ochii Domnului să fie deschişi asupra acestui lăcaş34, în¬trucât acest lăcaş e templul Domnului. Spre a se pune în le¬gătură cu Hristos, templul cel adevărat, şi spre a putea mer¬ge drept spre El, trebuie să ajungem şi noi un astfel de Hris¬tos prin ungerea cu untdelemn, după cum şi El a primit un¬gerea dumnezeirii. Prin templul cel adevărat al lui Dumne¬zeu înţelegem trupul Său cel sfinţit prin patimă, cum Însuşi a zis : «Stricaţi templul acesta» 35.
34. I Regi 8, 29.
35. Ioan 2, 19.

Lumina şi faptele credinţei Convorbiri cu Parintele Cleopa

VIAŢA IN HRISTOS SE DOBÂNDEŞTE PRIN SFINTELE TAINE

DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS
CARTEA I

VIAŢA IN HRISTOS SE DOBÂNDEŞTE PRIN SFINTELE TAINE
Viaţa în Hristos începe şi se dezvoltă cât timp trăim pe pământ, însă desăvârşirea ei se atinge abia când vom fi ajuns la «ziua aceea» 1. De fapt, nici viaţa de aici, nici cea de din¬colo nu pot da, una fără cealaltă, fericire deplină sufletului omenesc. Căci pe de o parte, grijile trupeşti ale veacului ne întunecă viaţa, iar nestatornicia lumii acesteia nu ne lasă să moştenim aici pe pământ nestricăciunea — motiv pentru care Sfântul Pavel mai bucuros voia să se despartă de trup şi de viaţa aceasta, spre a se uni cu Hristos, căci zicea că e mult mai bine a fi împreună cu El 2 — iar pe de alta, viaţa viitoare n-ar aduce nici o fericire deplină pentru cei care, ajunşi dincolo, n-ar fi dus cu ei puterea şi mădularele sim¬ţurilor cu oare s-o poată gusta, căci ar rămâne într-o stare în care domneşte doar chinul şi moartea. Şi e firesc acest lucru, căci ochiului nu-i vine puterea vederii decât atunci când se vede în faţa luminii şi când soarele îl scaldă cu ra¬zele sale, după cum tot aşa de firesc e că şi cel lipsit de simţul mirosului nu poate gusta mireasma Duhului chiar dacă el s-ar fi vărsat peste toată lumea3. Căci dacă cu aju-
1. Matei 7, 22.
2. Filipeni 1, 23.
3. Imaginea   paulină    despre   ceea   ce-i   trupesc   (σάρχιον),   în   stare
să ne   «întunece»   cugetul,  o  întâlnim   deja  la  Ignatie   (Către  Efeseni
10,  3)  şi  Origen  (Exegetica m Ps. 77,  33, Migne  P.G. 2,   14).  Cel dintâi
scriitor creştin care a schiţat o  doctrină a unor  «simţuri duhovniceşti»
a fost Origen, In Ioannem XX, 33, Migne P.G. 14, 676.

22 NICOLAE   CABASILA
torul Sfintelor Taine vor putea avea parte la ziua judecăţii de însuşi Fiul lui Dumnezeu cei care L-au iubit şi au auzit de la El aceeaşi învăţătură pe care I-o dăduse Lui Tatăl4, apoi nu e mai puţin adevărat că, pentru aşa ceva, ei trebuiau să se fi împrietenit cu Domnul şi să-şi fi dobândit urechi pentru El încă de aici, de pe pământ. Doar nu vei avea de gând, omule, ca abia după ce vei fi trecut în cealaltă lume să te împrieteneşti şi să-ţi deschizi urechi duhovniceşti sau să-ţi găteşti haină de nuntă 5 şi alte lucruri trebuitoare nunţii la care eşti chemat, ci viaţa de aici trebuie să-ţi fie fabrica sau atelierul6 tuturor acelora. Cei care n-au făcut acest lu¬cru înaintea plecării din lumea aceasta, unii ca aceia n-au nici o legătură cu viaţa veşnică : mărturie sunt cele cinci fecioare nebune şi bărbatul chemat la nuntă, ca unii care nu şi-au putut câştiga nici untdelemn în candele, nici haină de nuntă.
Aşadar, aici pe pământ se naşte prin durerile facerii omul lăuntric7, omul cel nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, fiind ca un făt în pântecele maicii sale8, iar după ce a prins formă deplină, se naşte aşa-zicând a doua oară pentru cealaltă lume, desăvârşită şi neveştejită. Căci, după cum copilul trăieşte în pântecele maicii sale la întu¬neric, plutind şi pregătindu-se astfel după legile firii pentru viaţa plină de lumină a menirii lui normale de aici de pe pământ, tot aşa stau lucrurile şi în cele duhovniceşti, într-adevăr, acest lucru îl are în vedere Sfântul Apostol Pa-vel când scrie Galatenilor : «Fiii mei, pentru voi rabd din nou chinurile facerii, până ce, în sfârşit, chipul lui Hristos se va împlini în voi»9. Numai că pruncii n-ajung în pânte¬cele maicii lor nicicând măcar la simţământul şi la conştiinţa că trăiesc, pe când creştinul are în decursul vieţii lui pămân-
4. Ioan 15,  15.
5. Matei 22, 11 f 25, 1—13.
6. έργαστήριον.
7. «Omul lăuntric», Romani 7, 22.
8. Imagine   capitală   pentru   întreg   tratatul   lui   N.   Cabasila.
9. Galateni 4, 19.



DESPRE  VIAŢA   ÎN   HRISTOS 23
teşti destule semne despre viaţa de dincolo. Explicaţia stă în faptul că adevărata viaţă, pentru făt, nu este aceea din în-tunericul pântecelui mamei, ci pe el îl aşteaptă alta, cea viitoare. în pântece încă nu s-a revărsat asupra lui nici o rază de lumină şi n-a primit nici un semn că ar mai fi1 şi o altă viaţă. Omul mare însă, creştinul, vede, dimpotrivă, alt¬ceva, şi anume că viaţa viitoare s-a revărsat şi s-a amestecat întru totul prin cea prezentă, iar Soarele măririi ne-a ră¬sărit şi nouă cu îmbelşugare, mireasma cerului s-a vărsat peste ţinuturile pline de miros greu în care trăim, iar spre mâncare s-a dat de acum şi oamenilor pâinea îngerilor10. Iată pentru ce sfinţilor li s-a dat încă de aici de pe pământ nu numai să gătească şi să-şi orânduiască traiul pentru viaţa viitoare, ci să şi trăiască după ea şi să o realizeze încă de aici. Căci scrie Sf. Pavel, într-un loc, lui Timotei41 : «Cuce¬reşte viaţa veşnică», iar în alt loc zice despre sine : «De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine» 12. La fel zice şi Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu13 : «Apă, vie ţâşneşte din mine, zicându-mi : Grăbeşte-te mai iute, spre Tatăl». De altfel e plină întreaga Sf. Scriptură cu astfel de rostiri. Ce altceva trebuie să înţelegem prin cuvintele, în care Însuşi' Dumnezeu, viaţa lumii, ne făgăduieşte însoţirea Sa până la sfârşit : «Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului» 14 ?
Domnul nostru Iisus Hristos nu s-a mulţumit să îm-prăştie sămânţa vieţii pe pământ1δ, pentru ca imediat după aceea să se retragă, lăsând oamenilor grija de a supraveghea creşterea ei, nici n-a aprins foc 16, pe care să-i lase în seama oamenilor să-i sporească  şi,  în  sfârşit,  nici  n-a adus foc şi
10. Psalm 77, 29.
11. I Timotei 6, 12.
12. Galateni 2, 20.
13. Sf.   Ignatie,   Către  Romani, VII,   citat  liber  {P.S.B.,   1,   p.   177).
14. Matei 28, 20.
15. Matei 13, 1—23 ; Luca 8, 5.
16. Luca,  12, 49. . .         ;

24 N1COLAE   CABASILA
sabie 17, ca să le dea oamenilor şi apoi să plece. Nu, ci însuşi Dumnezeu este cu noi, după cuvântul Apostolului : «Dumne-zeu este Cel ce lucrează în voi, El vă face şi să voiţi şi să săvârşiţi»18 orice lucru, aşa încât El însuşi aprinde focul şi-1 pune unde e lipsă, după cum tot El însuşi este cel ce mânuieşte sabia. Ca să nu mai lungim vorba, doar nu se va sumeţi securea faţă de cel ce o ridică19. Tot, aşa nici unul dintre noi nu va putea săvârşi vreun bine dacă n-ar fi ajutat de Bunătatea cea desăvârşită.
Dar nu numai atât. Domnul n-a făgăduit creştinilor numai să le stea într-ajutor, ci le-a făgăduit şi mai mult: că-şi face sălaş înlăuntrul lor20. Şi încă ce spun ? Când vor¬beşte despre unirea noastră cu Dumnezeu, Sfântul Pavel zice că atât ne va covârşi dragostea Lui, încât vom deveni împreună cu El un singur Duh : «Cel ce se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El» 21, iar în alt loc zice : «Ca să fiţi un trup şi un Duh, precum aţi şi fost chemaţi» 22. Căci pe cât de negrăită e bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi şi cu cât covârşeşte dragostea Lui faţă de oameni — încât amuţeşte şi limba a mai grăi «pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea» 23 —, tot pe atât de neîntrecută şi de neajunsă este şi unirea duhovnicească a credincioşilor cu Dumnezeu, încât mintea nu poate născoci nimic ca să se poată asemăna cu ea. De aceea şi Sfânta Scriptură are o mulţime de pilde, care să lămurească marea taină a acestei uniri neînţelese, deoarece într-una singură e limpede că nu se poate cu¬prinde un atât de mare adevăr24. Aşa, a fost asemănată uneori cu un mire  care intră într-o  cămară2,  alteori cu o
17. Matei 10, 34.
18. Filipeni 2, 13.
19. Isaia  10, 15.
20. Ioan 14, 23.
21. I Cor. 6,  17.
22. Efeseni 4, 4.
23. Filipeni 4, 7.
24. Sf.   Vasile,   De   Ude,   P.G.   31,   684:    «un    singur    cuvânt  nu-i
de ajuns».
25. Matei 25, 10.

DESPRE  VIAŢA  IN  HRISTOS 25
viţă de vie26, pe a cărei tulpină se reazemă mlădiţele, iar alteori cu o nuntă plină de taină şi, în sfârşit, altă dată cu unirea ce există între mădulare şi cap 27 — dar nici una din aceste imagini nu lămureşte deplin unirea duhovnicească a omului cu Dumnezeu, căci toate se dovedesc neputincioase în a arăta  toată  adâncimea  acestei  taine.
De fapt, orice prietenie duce în chip silit la o unire oarecare ; dar dragostea lui Dumnezeu cu ce s-ar putea ase¬măna ? Se pare că unirea şi legătura dintre soţi, pe de o parte, şi armonia ascultării mădularelor de cap, pe de alta, ar lămuri cel mai bine această unire tainică. Totuşi, până şi aceste imagini sunt slab grăitoare şi rămân departe de ceea ce ar trebui ele să spună.
Aşa, când e vorba de căsătorie, legătura ce o fac cei doi soţi nu-i poate uni în aşa fel încât să trăiască numai unul pentru altul şi să nu fie decât un singur suflet, cum se întâmplă cu unirea dintre Hristos şi Biserică. De aceea, când dumnezeiescul Apostol al neamurilor vorbea despre căsăto¬rie, zicând «taina aceasta mare este», a trebuit să adauge imediat: «iar eu zic în Hristos şi Biserică» ^, vrând prin aceasta să învedereze că plină de taină este nu atât unirea celor doi soţi, ci mai ales desăvârşita unire dintre Hristos şi Biserică.
Ε drept că şi mădularele unui trup sunt unite cu capul, (doar prin această unire şi trăiesc, căci, în clipa în care această unire s-ar strica, şi capul şi mădularele ar pieri), cu toate acestea, mădularele credincioşilor par că se leagă mai strâns de Domnul Hristos decât de capul lor firesc ; mai mult viază prin Fiul lui Dumnezeu decât prin buna potrivire în care trăieşte capul cu trunchiul omenesc. Şi aceasta se vede foarte lămurit din pilduitoarea viaţă a fericiţilor mucenici, care mai curând se bucurau să li se taie capul decât să se dezlipească de Hristos, ba răbdau chiar cu plăcere să li se
26. Ioan 15, 5.
27. Efeseni 5, 24—32.
28. Efeseni 5, 32.

26 NICOLAE   CABASILA
taie şi cap şi mădulare,  dar nu scoteau o singură vorbă  ca să se lepede de Fiul Tatălui ceresc.
Iată un lucru cu totul straniu : cum să te poţi uni cu altcineva mai strâns decât cu tine însuţi ? Şi totuşi aşa ceva e posibil, deoarece unirea tainică dintre Hristos şi Biserică e mai deplină şi decât cea dintre cap şi mădulare, din clipa în care sfinţii se leagă mai cu putere de fiinţa Mântuitorului decât de însăşi viaţa lor. Sfinţilor li-e mai drag de Mântuito¬rul decât de ei înşişi, după cum mărturiseşte Sfântul Pavel29, care mai curând doreşte să fie el însuşi anatema de la Hristos, numai să ştie că dobândeşte întoarcerea Iudeilor şi că ar preamări prin aceasta pe Dumnezeu.
Dacă, deci, dragostea unor oameni se poate ridica până la acea înălţime, apoi cine ar fi în stare să măsoare puterea dragostei dumnezeieşti ? Dacă şi oamenii stăpâniţi de păcate sunt în stare a săvârşi fapte de o aşa de mare re¬cunoştinţă faţă de Dumnezeu, ce va trebui să zicem atunci de puterea de a face bine a însăşi Bunătăţii întrupate ? Şi atunci, fiindcă dragostea dumnezeiască este negrăit mai pre¬sus decât cea omenească, urmează că şi unirea dintre dra¬gostea cea aprinsă a lui Dumnezeu, pe de o parte, şi sufletul omenesc, pe de alta, va întrece puterea de înţelegere a omu¬lui în aşa măsură, încât este cu neputinţă s-o tălmăceşti în cuvinte.
Dar să folosim şi altă imagine pentru a lămuri această unire dintre Dumnezeu şi sufletul omenesc.
De multe lucruri are nevoie trupul omenesc spre a se susţine în această viaţă : de aer, de lumină, de hrană, de îmbrăcăminte. Toate acestea întreţin în chip firesc trupul şi mădularele lui. Ei bine, niciodată nu avem lipsă în acelaşi
29. Romani 9, 3.
30. φίλτρο·»   τών   άνβρώπων, ο   expresie   mult   îndrăgită   de   Cabasila,
e  folosită  si  în  relaţiile  cu  unii  oameni.  In  acest  sens  e  folosită  şi  de
Sf.   Ioan  Hrisostom   pentru  a  zugrăvi iubirea   reciprocă   a  primilor   creş¬
tini,   Homiliae   U—Ui  In    Epistoîam   ad   Ephesios,   Migne   P.G.,    62,    12.
Totuşi  Cabasila   o   foloseşte  mai  ales   pentru  a  arăta   iubirea  lui  Dum¬
nezeu   fată   de   om   şi   cea   a   creştinului  faţă   de   Dumnezeu.

DESPRE  VIAŢA  IN   HRISTOS 27
timp chiar de toate aceste lucruri, ci de unele ne folosim acum, de altele altă dată, după cerinţele clipei şi ale împre¬jurărilor. Căci de haină am nevoie, ca îmbrăcăminte, iar nu spre hrană ; pentru a ne astâmpăra foamea, îi dăm trupului mâncare. In acelaşi fel în care nici lumina nu ni se dă să o respirăm, tot astfel nici aerul nu se poate schimba într-o rază de soare. Dar nici de simţuri şi nici de mădulare nu se foloseşte omul în fiece clipă, căci dacă-i vorba să ascultăm ceva, doar nu vom cere ajutorul ochilor şi al mâinilor. Aşijde-rea, degetele palmei ne ajută să pipăim, iar nu să gustăm, să auzim ori să vedem, căci astfel de trebuinţe le împlinesc alte puteri ale sufletului.
Când avem, însă, în vedere viaţa sufletească a celor ce petrec în Domnul, atunci aflăm că acestora Domnul le vine totdeauna într-ajutor, le împlineşte orice lipsă, este pentru ei totul şi nici nu îi rabdă măcar să-şi întoarcă privirea sau dorul în altă parte decât spre bunătatea Lui. Căci nu există trebuinţă omenească pe care Domnul să n-o împlinească creş¬tinului : El îi dă viaţă, îl creşte, îl hrăneşte, El este lumina şi suflarea lui, El îi deschide ochii, îi luminează şi le dă puterea să-L vadă şi pe El, Domnul. El e şi hrănitorul şi hrana sufletului nostru ; El e cel ce ne dă pâinea vieţii31, pâine care nu-i altceva decât însăşi bunătatea Lui, viaţă pen¬tru cei ce trăiesc, mireasmă pentru cei ce respiră, îmbrăcă¬minte pentru cei goi. Şi nu numai că sufletul nostru merge spre El, dar tot El ne-arată şi drumul, ca unul care ne este şi lăcaş de petrecere aici pe pământ, dar, în acelaşi timp, şi ţintă a călătoriei noastre prin lume. Noi suntem mădularele, El ni-e capul. De trebuie să luptăm, şi El luptă împreună cu noi ( συναγωνίζεσθαι ) ; de ne luăm la întrecere, El ne stă arbitru ( άγωνοθετής) ; de câştigăm, El ni se face cunună (στέφανος) de lauri 32.
31. Ioan  6,   35.  Pasaj   foarte   important  pentru   a   înţelege   concepţia
antropologică   creştină,   aşa   cum   o vede   Cabasila.
32. συναγω^ίζεσθαι, άγωνοθετής, στέφανοί.   imagini  întâlnite   la  Clement
Alexandrinul,    Protreptic    96,    trad.    rom.    P.S.B.    4,   p.   144,    dar    şi    la
Maxim   Mărturisitorul,  Scholia  in  Librum  De  Ecclesîastica  Hierarchia  3,
6, Migne P.G. 4,  132.

28 NICOLAE   CABASILA
Pe toţi din toate părţile ne-adună spre El şi nu rabdă să ne mai depărtăm nici cu gândul de la El şi nicidecum să mai îndrăgim pe altcineva decât pe El. Oriîncotro ne-am îndrepta dorinţele, El ne întâmpină şi ni le împlineşte ; ori într-o parte, ori într-alta, ori de intrăm, ori de ieşim, tot în mâna Lui cădem. «De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti; de mă voi pogorî la iad, Tu de faţă eşti; de mi-aş lua aripi şi-aş zbura pe nori până la marginile mării, şi-acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va sprijini dreapta Ta», zice Psalmistul33. Căci Domnul atrage la Sine pe toţi şi uneşte cu El tot sufle¬tul omenesc printr-o silă prea dulce şi scăldată în cea mai desăvârşită iubire de oameni. Îmi închipui că tot o astfel de silă a fost şi aceea cu care îndemna pe sluga Sa ca să umple casa cu cei chemaţi la nuntă : «Sileşte-i să intre ca să-mi umple casa» M.
Viaţa adevărată se câştigă prin dar de sus şi prin strădania noastră
Am arătat pân-acum destul de lămurit că pentru creştini viaţa în Hristos începe şi se trăieşte nu numai în veacul ce va să fie, ci încă şi în acesta de pe pământ. De aceea vom arata în cele următoare în ce chip am putea ajunge să trăim în amândouă vieţile, sau, cum zice Sfântul Pavel, «să umblăm întru înnoirea vieţii»33. Va trebui, prin urmare, să spunem care suflete se leagă aşa de strâns de Dumnezeu încât se unesc ou El şi ce poate fi această unire, pe care nu ştiu cum s-o numesc şi cum s-o tălmăcesc.
Lucrarea porneşte de la Dumnezeu ; din partea noastră se adaugă bunăvoinţa. A Lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e numai dorinţa de împreună-lucrare. Cu alte cuvinte, întru atât putem noi dobândi unirea cu Dumnezeu, întrucât
33. Psalm 138, 8—10.
34. Luca 14, 23.
35. Romani 6, 4.


DESPRE VIATA  IN  HRISTOS 29
ne supunem harului şi întrucât nu «ascundem talantul»36 şi nu «stingem Duhul» 37 ce arde în noi. Adică să nu săvârşim nimic ce strică vieţii sufletului, căci orice de felul acesta aduce moartea. Căci atât bunăstarea omului, cât şi simţul lui de a face bine cer ca omul să nu ridice sabia contra lui, nici să fugă de fericire37 bis ori să arunce coroana biruinţei de pe capul său. Doar însuşi Domnul Hristos, care veşnic este printre noi, sădeşte în suflete în chip neînţeles rădăcinile vieţii duhovniceşti.
Căci, într-adevăr, Domnul este totdeauna de faţă şi ajută la creşterea acestor rădăcini de viaţă, care tot de mâna Lui sunt sădite. Se înţelege, El nu-i de faţă în mijlocul nostru aşa cum a fost când era pe pământ, cu acelaşi fel de viaţă, discutând, convorbind şi împărtăşind aceeaşi viaţă, ci într-alt chip, mai desăvârşit, unindu-ne atât de strâns cu El, încât devenim părtaşi şi împreună-vieţuitori cu El38, făcându-ne mădulare ale Lui şi formând un singur trup cu El. Căci, pe cât e de negrăită dragostea Lui de oameni, care ne-a îmbră¬ţişat pe noi nevrednicii şi ne-a făcut vrednici de binefaceri atât de mari, tot pe atât e de neîntrecută unirea desăvârşită a sufletului cu Dumnezeu, încât nici prin icoană, nici prin cuvânt nu se poate tâlcui. Şi tot pe atât de minunat este chipul în care Domnul este de faţă în viaţa noastră, ca şi multele binefaceri cu care El ne încarcă traiul, ca unul Care singur se scaldă în preamărire. Căci de fapt pe cei ce poartă în trupul lor chipul morţii — moarte pentru care şi-a dat viaţa Fiul Omului,— pe aceştia îi zideşte din nou, le dă iar formă şi îi face părtaşi la însăşi viaţa Lui.
Datorită Sfintelor Taine — care vestesc moartea şi în-groparea Domnului — ne naştem şi noi la viaţa duhovni¬cească, cu ajutorul lor creştem în ea şi ajungem să ne unim în  chip  minunat cu  însuşi  Mântuitorul  nostru.    Căci   prin
36. Matei 25, 25.
37. I Tesaloniceni 5, 19.
37 bis.  Expresie   luată  probabil  de  la  Dionisie  Areopagitul, Epistola VIU, 5, Migne P.G.  3,   1096,  «îl cheamă când fuge de fericire».
38. συζάω  -ase împărtăşi din aceeaşi viaţă. Sf. Grigorie de Nyssa,
Despre suflet şi înviere, Migne P.G., 46, 60 B.

30 NICOLAE   CABASILA
aceste lucrări sfinte viem, ne mişcăm şi suntem, cum spunea Sfântul Pavel39.
Astfel, Botezul este cel care ne dă însăşi fiinţa şi trăirea noastră întru Hristos, căci până nu primesc această Taină oamenii sunt morţi şi plini de stricăciune şi abia prin ea păşesc la viaţă.
La rândul ei, Ungerea cu Sfântul Mir desăvârşeşte pe noul născut la viaţa Duhului, întărindu-i puterile de care are nevoie aici pe pământ.
Iar dumnezeiasca Împărtăşanie susţine această viaţă, păstrând-o într-o stare înfloritoare. Şi aceasta, pentru că Pâinea vieţii de veci este cea care susţine puterile sufletului şi-1 întremează de-a lungul călătoriei lui. Pe scurt, sufletul trăieşte din această Pâine a vieţii, după ce şi-a primit fiinţa în baia Botezului şi întărirea prin Ungerea cu Sf.  Mir.
Şi astfel noi trăim în această lume văzută cu gândul la lumea cea nevăzută, schimbând nu atât locul, ci felul de trăire şi de vieţuire. De fapt, nu noi suntem cei ce ne-am mişcat sau ne-am ridicat mai aproape de Dumnezeu, ci Dom¬nul însuşi este cel ce s-a coborât şi a venit la noi40. Căci nu noi am căutat pe Domnul, ci El ne-a căutat pe noi, doar nu oaia a plecat în căutarea păstorului şi nici drahma în căutarea stăpânei sale41, ci însuşi Domnul a coborât pe pă¬mânt şi a găsit în om chipul Său42, a cutreierat locurile pe unde rătăcise oaia pierdută şi luând-o pe umeri a scăpat-o din rătăcire. Bineînţeles nu ne-a mutat în alt loc, ci lăsân-du-ne pe pământ ne-a făcut încă de aici locuitori ai cerului şi ne-a vărsat în suflete dorul după viaţa cerească, fără să ne
39. Fapte 17, 28.
40. Sf.   Vasile:   Despre   smerenie   (Migne   P.G.   31,    532):   «Nu   tu
eşti    cel   ce   ai    cunoscut   pe   Dumnezeu,   ci   Dumnezeu   cu   bunătatea
Lui  este  cel  ce te-a  cunoscut  pe  tine».
41. Luca 15, 4—10.
42. «Dispariţia   chipului,    stricarea    peceţii    dumnezeieşti    întipărită
în  noi   de   la   prima   zidire,   pierderea   drahmei...    ce   cuvânt   le-ar  putea
înşira ?»,  Sf. Grigorie de  Nyssa,  Despre rugăciunea domnească V,  P.S.B.
29, p. 445.

DESPRE  VIAŢA   ÎN   HRISTOS 31
ridice la cer, ci doar aplecând cerurile şi pogorându-Se, după cum zicea proorocul : «Domnul a plecat cerurile şi S-a cobo¬rât pe pământ» 43.
Prin lucrarea acestor Sfinte Taine, Soarele Dreptăţii in¬tră, ca printr-o mare deschizătură a firii v\ în această lume întunecată şi omoară tot ce-i pieritor în ea, împrăştiind peste tot duh de viaţă nemuritoare, căci Lumina lumii45 biruieşte lumea, după cuvintele Lui : «Eu am biruit lumea»m, vrând, adică, să spună prin aceasta că trupul muritor şi stricăcios se face vrednic de o viaţă veşnică şi netrecătoare. Căci, după cum atunci când intră razele soarelui într-o cameră în care arde o lumânare, privirile tuturor sunt atrase de aceste raze a căror strălucire face să pălească cu totul pâlpâirile făcliei, tot astfel şi strălucirea vieţii viitoare, care-şi face loc în lu¬mea aceasta prin Sfintele Taine, covârşeşte în sufletele noastre orice farmec al vieţii trupeşti şi întunecă toată fru¬museţea şi strălucirea acestei lumi.
Aceasta este trăirea în duh, care e în stare să nimi-cească orice poftă a cărnii, după cuvântul Sfântului Pavel : «Cu Duhul să umblaţi şi să nu mai împliniţi pofta trupu¬lui» 47. Aceasta este calea48 pe care a rânduit-o Domnul când a venit la noi şi aceasta este uşa 49 pe care ne-a deschis-o tot El când a intrat în lume, iar când s-a înălţat la Tatăl n-a găsit cu cale să le închidă, ci de acolo din slava Sa tot pe aceeaşi cale şi pe aceeaşi uşă coboară între oameni. De fapt, mai curând am putea spune că însuşi Domnul e veşnic de faţă, şi acum şi în tot cursul vieţii noastre, spre a fi cre¬dincios făgăduinţelor ce ni le-a făcut. Am putea zice şi noi cum zicea patriarhul  Iacob că Sfintele  Taine sunt «casa  şi
43. Psalm 17,  11.
44. «Soarele dreptăţii», Matei 3, 20.
45. Ioan 8,  12.
46. Ioan 16, 33.
47. Galateni 5, 16.
48. Ioan  14, 4—6.
49. Ioan 10, 79.
50. Matei 28, 20.

32 NICOLAE   CABASILA
poarta Cerului» 51, prin care nu coboară numai îngerii — oare de fapt slujesc împreună cu noi la orice lucrare pe care o să¬vârşim —, ci pentru fiecare din cei botezaţi coboară şi Dom¬nul îngerilor52. Pentru aceea, când Domnul a binevoit să pri¬mească botezul de la Ioan — vrând prin aceasta să arate, ca într-o oglindă, măreţia Botezului pe care îl va înte¬meia Μ —, atunci a poruncit de s-au deschis cerurile spre a ne face să înţelegem că taina Botezului este aceea prin care ne învrednicim să vedem desfătările cereşti. Aşijderea, şi când zice că nimeni nu poate intra în viaţa de veci dacă n-a primit Botezul, şi atunci baia Botezului e închipuită ca o trecere şi ca o poartă. De aceea când striga proorocul Da¬vid : «Deschideţi-mi mie porţile dreptăţii»  cred că tocmai aceste porţi dorea să le vadă deschizându-se. Aceasta este ceea ce mulţi prooroci şi împăraţi au dorit să vadă55, dar care s-a putut împlini numai cu venirea pe pământ a însuşi deschizătorului porţilor acestora. Iată pentru ce, dacă i-ar fi fost dat lui David să intre pe uşa aceasta duhovnicească, n-ar fi ştiut cum să mulţumească lui Dumnezeu că a stricat pe¬retele despărţiturii, ci ar fi exclamat: «Deschideţi-mi porţile dreptăţii şi intrând în ele voi lăuda pe Domnul», deoarece, odată trecut pe această poartă, i-ar fi fost dat în măsură şi mai mare să cunoască marea bunătate a lui Dumnezeu şi ne^ grăita Lui iubire de oameni.
într-adevăr, este oare vreo mărturie mai puternică a bunătăţii lui Dumnezeu şi a iubirii Lui de oameni56 decât curăţirea sufletului nostru de întinăciunea păcatului prin spălarea cu apă, decât dobândirea împărăţiei cereşti prin Ungerea cu Sf. Mir sau, în sfârşit, decât ospătarea împreună
51. Facere 28, 18.
52. «Încă de la Botez fiecare creştin primim şi un înger», Origen,
în Mathaeus 1G, 27, Migne P.G. 13, 1-165.
53. Cu    alte   cuvinte,    termenul  προχαράττων   ne    dă    să   înţelegem,
crede   Cabasila,   că  botezul   lui   Hristos   a   prefigurat   şi   Botezul creşti¬
nilor.  Sf.   Chirii  al Ierus.,   Cateheza III  mistagogică,  trad.  rom.,  p.  556.
54. Psalm 117, 19.
55. Matei 13, 17.
56. Tit 3, 4. .

DESPRE  VIAŢA  ÎN   HRISTOS 33
cu Cel ce şi-a dat trupul şi sângele pentru noi ? Prin Sfin¬tele Taine oamenii ajung dumnezei şi fii ai lui Dumne¬zeu 57, iar firea noastră omenească, care altfel e praf şi ce¬nuşă, se învredniceşte de cinstea care numai Domnului I se cuvine, se ridică la atâta mărire, încât ajunge părtaşă la în¬săşi cinstea şi firea dumnezeiască. Cu ce s-ar mai putea ase¬măna această minune ? Ar putea născoci mintea omului ceva peste aceasta ? Atât e de mare puterea Tainelor lui Dumnezeu, încât întrece chiar şi stelele de pe cer58, ba cred că prin strălucirea şi măreţia ei covârşeşte orice altă făp¬tură şi zidire a lui Dumnezeu. De aceea, oricât ar fi de multe, de frumoase şi de măreţe făpturile zidite de Dum¬nezeu, ele sunt departe de înţelepciunea şi nesfârşita pri¬cepere a Făcătorului lumii, Care poate face lucruri şi mai desăvârşite în frumuseţe şi măreţie, mai desăvârşite chiar decât ar putea spune orice limbă.
Căci dacă s-ar putea ca Dumnezeu să zidească o făptură atât de plină de frumuseţe şi de bunătate, încât înţelepciunea şi puterea şi priceperea acestei făpturi să fie deopotrivă cu ale lui Dumnezeu, cu alte cuvinte desăvârşirea ei să se mă¬soare cu însuşi nesfârşitul veşniciei şi să fie ca o strălucire a bunătăţii Lui celei nemărginite, o astfel de făptură cred că ar trebui să întreacă în chip negrăit toate celelalte zidiri ale Lui. Or, dacă lucrarea lui Dumnezeu a constat întotdeauna din a face şi pe altul părtaş la bine şi după această lege a săvârşit toate cele trecute şi va săvârşi toate cele ce vor veni — doar bine spune Dionisie Areopagitul că binele cere să fie împărtăşit şi împrăştiat la cât mai mulţi59 —, adică, dacă buna plăcere a lui Dumnezeu vrea să facă părtaşi pe toţi de
57. Sf.   Vasile,   De   Spiritu   Sancto   9,   Migne   P.G.   32,   109:   «pţrin
Duhul Sfânt putem ajunge dumnezei» (θεό·ν γενέσθαι ).
58. Avacum 3, 3.
59. W. Gass trimite la Dionisie -Areopagitul, De&pre numele
divine, trad. rom.  1,   17.  Se vede  că Pontanus,  primul editor  al lui  Ca-
basiila,  a  confundat  lucrurile.  De  altfel  în  textul  grec nu există nici  o
trimitere la  Dionisie.  în realitate  e  vorba  de Sf.  Grigorie  de  Nazianz,
O/aiio  38,  Migne  P.G.   36,   20,  unde  se  citează  direct:   «binele  se  cere
împărtăşit şi împrăştiat»  (έδει χυθήναι).
3 — Despre viaţa în Hristos

34 NICOLAE   CABASILA
cât mai mult bine, şi anume tot binele pe caire-1 poate să¬vârşi, atunci e sigur că lucrarea Lui este cel mai măreţ şi mai frumos semn al bunătăţii Lui şi cea mai desăvârşită icoană a dragostei Lui de oameni. Or, aceasta nu-i altceva decât lucrarea Iconomiei prin care Dumnezeu a purtat tot¬deauna grijă de omenire ω.
Căci Domnul n-a făcut omenirii numai un bine ca ori¬care altul, ţinându-şi pentru Sine partea cea mai bună, ci ne-a făcut părtaşi la însăşi plinătatea Dumnezeirii61, încăr-cându-ne cu toată bogăţia darurilor care se revarsă din Fiinţa Lui. De aceea n-a greşit Sfântul Pavel când a spus că mai ales în Evanghelie «se descoperă dreptatea lui Dumnezeu» 62, căci dacă există o facere de bine şi o dreptate a lui Dumne¬zeu, apoi aceasta se arată tocmai la împărtăşirea tuturor din belşugul bunătăţilor şi al fericirilor dumnezeieşti, lată de ce Sfintele Taine pot fi numite, cu drept cuvânt, «porţi ale dreptăţii», deoarece tocmai bunătatea şi dragostea lui Dum¬nezeu faţă de omenire — care nu sunt decât reflexul drep- taţii3 şi a facerii Lui de bine — ne-au deschis porţile, prin care oamenii ajung la fericirea Cerului.
Dar în judecata şi în dreptatea Sa, Domnul a ales şi altă cale pentru a ne face părtaşi la biruinţa cerului : ne-a arătat adică şi uşa prin care să intrăm, şi calea spre a ajunge la ea. Căci nu ne-a smuls în chip silnic din ghearele diavolu¬lui ca pe nişte robi, ci s-a dat pe Sine preţ pentru noi, iar pe cel râu I-a pus în lanţuri, nu ca să-şi arate tăria Sa, ci pentru că aşa cerea dreapta judecată. Astfel a ajuns stăpân al casei lui Iacob, după ce nu prin silă, ci după dreptate a nimicit tirania celui rău, ce apăsa asupra sufletelor oameni¬lor. La acest lucru se gândeşte şi Psalmistul când zice : «Dreptatea  şi   adevărul   sunt   temelia  tronului   Tău,   Doam-
60. οίχοΜομία   —   planul   de    mântuire a   lumii   —   prin   întruparea
Domnului.    Despre    ea,    E.   Branişte :    N. Cabasila,    Tâlcuirea    Stintei
Liturghii, Bucureşti, 1946, indice.
61. Col. 2, 9.
62. Rom.  ), 17.
63. Ps. 117,  19.


DESPRE  VIAŢA  IN   HRISTOS 35
ne» u. Această dreptate nu numai că ne-a deschis nouă uşile cerului, dar însăşi Dreptatea întrupată S-a pogorât la noi. Căci în vremea de demult, înainte de a se fi coborât Domnul printre noi, nu exista nici o dreptate pe pământ. Aşa într-o zi, cum nu-I scapă Lui nici cea mai mică taină, s-a aplecat din înălţimea Cerului să vadă dacă va afla, oare, dreptate pe pământ şi n-a aflat deloc. «Căci, zice Psalmistul, toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este nici unul care să facă  binele,  nu este  până  la  unul»e5.
Iar când celor ce şedeau în întunericul minciunii şi în umbra morţii le-a răsărit adevărul, atunci şi dreptatea s-a pogorât din cer şi s-a arătat oamenilor pentru prima oară în (toată desăvârşirea ei. Atunci s-a făcut îndreptarea noastră, căci prin moartea pe cruce a Celui atotdrept s-a şters vina ce era asupra noastră, au căzut de pe noi cătuşele fărădelegi¬lor şi ale nedreptăţilor, la care singuri ne-am osândit, iar în urma acestei morţi răscumpărătoare a Domnului noi am ajuns să fim şi prieteni, şi aleşi ai Lui. Fiindcă prin moartea Sa, nu numai că Domnul ne-a slobozit din patimi şi ne-a făcut cetăţeni ai altei împărăţii, ci «ne-a dat şi puterea ca să ne facem fii ai lui Dumnezeu»67, unindu-ne cu El atât prin trupul pe care I-a luat asupră-Şi, cât şi prin Cel ce ni se împărtăşeşte sub forma Sfintelor Taine. Aşa că în acest chip însuşi Domnul face să răsară în sufletele noastre drep¬tatea şi viaţa Sa, dreptatea cea adevărată pe care oamenii ajung s-o cunoască şi s-o trăiască prin Sfintele Taine.
,-. Căci chiar dacă şi înainte de venirea Celui ce ne-a adus îndreptarea şi împăcarea au mai fost mulţi oameni drepţi şi iubiţi de Dumnezeu — ceea ce trebuie să recunoaştem —, to¬tuşi aceasta trebuie s-o înţelegem în legătură ou vremea lor, ca unii care au fost credincioşi şi nădăjduitori în vremile ce vor veni după ei, cu alte cuvinte ei trebuiau să stea pregătiţi
64. Ps. 8, 15 ; 88, 15.
65. Ps. 13, 3.
66. Ps. 84,  12 i îs. 9, 1.
67. Ioan 1, 12.

36

NICOLAE  CABASILA

şi, îndată ce va veni Dreptatea, să alerge spre Ea ; îndată ce va veni Plătitorul răscumpărării, ei să devină slobozi ; când va veni Lumina, ei să-şi deschidă ochii să vadă, iar când în¬suşi Adevărul se va descoperi trupeşte, atunci să nu se mai uite la «închipuirea» Lui, ci la El însuşi. Pe vremea aceea, cei drepţi se deosebeau de cei nedrepţi numai prin aceea că — după ce şi unii şi alţii purtau aceleaşi lanţuri şi îi apăsa aceeaşi tiranie a iadului — cei dintâi sufereau robia şi apă¬sarea doar de frică, dorind cu toată puterea nimicirea în¬chisorii şi ruperea lanţurilor lor, iar capul tiranului doreau să-i vadă căzut la picioarele lor, în vreme ce ceilalţi nu-şi dădeau nici măcar seama de viaţa îndobitocită pe care o du¬ceau, ci se bucurau de această robie. La fel cu aceştia din urmă au fost şi cei ce au trăit în binecuvântatele zile ale vieţii pământeşti a Mântuitorului : nici ei n-au fost bucuroşi să răsară Soarele Dreptăţii peste ei, ba au făcut tot ce-au putut ca să-i stingă sau chiar să-i oprească razele de a se împrăştia peste lume.
De aceea, era şi firesc ca atunci când a fost să se arate împăratul, primii să fie sloboziţi din tirania iadului, pe când ceilalţi să rămână şi mai departe în lanţurile patimilor. Căci bolnavii care vor cu orice preţ să-şi refacă sănătatea şi care cer bucuros şi cât mai grabnic să vină la ei doctorul, unii ca aceştia arată mai mult dor după sănătate decât cei care nu-şi dau seama nici de boala lor şi nu cer nici ajutorul doctorului. Pe cei dintâi, cred că, chiar înainte de a-i vizite, doctorul îi socoteşte aproape vindecaţi, bineînţeles dacă nu se îndoiesc de meşteşugul său doftoricesc. Or, în timpurile vechi tocmai în acest fel trebuie să înţelegem că a socotit Domnul pe unii drepţi şi aleşi ai Săi. într-adevăr, unii ca aceştia făceau tot ce erau în stare spre a săvârşi cât mai multă dreptate, de aceea în ziua în care a venit Mântuitorul ei s-au şi învrednicit de slobozirea din lanţurile robiei lor. Dar chiar aşa stând lucrurile, soarta lor nu era prea fericită. Căci ca unii care erau mai dinainte hotărâţi să trăiască după





DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 37
adevărata dreptate, ar fi trebuit s-ajungă în clipa morţii «în pace şi în mâna lui Dumnezeu», cum zice înţeleptul Solo-mon68. Or, cei care plecau din această lume se duceau cu toţii în iad. Când a venit însă în lume Stăpânul lumii, noi am primit dreptatea cea adevărată şi dragostea lui Dumne¬zeu, căci Domnul Hristos n-avea nevoie să le caute undeva departe, din clipa în care ele erau tocmai însuşirile firii Lui. Iar calea de la cer către pământ Domnul n-a aflat-o gata, ci El însuşi şi-a croit-o. Dac-ar fi aflat-o gata, ar fi însemnat că altcineva, înaintea Lui, a deschis-o ; or : «Nimeni nu s-a suit la cer, fără numai Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omu¬lui care este în cer» 69.
Şi atunci, din moment ce înainte de venirea Crucii nu exista nici iertare de păcate şi nici urmă de jertfă răscum-părătoare, oare despre ce fel de dreptate putea fi vorba în acele vremuri ? Căci înainte de a te fi împăcat cu prietenii nu e firesc să te poţi prinde în horă cu ei, iar înainte de a-ţi fi rupt cătuşele robiei, nu poţi avea dreptul să câştigi cununa alergătorilor. Sau, ca să fim mai scurţi, dacă mielul paştilor evreieşti a adus într-adevăr mântuirea, atunci de ce a mai fost necesară o a doua mântuire ? Căci dacă icoana şi în¬chipuirea desăvârşirii ar fi adus fericirea deplină, atunci Adevărul şi Viaţa nu ar mai fi avut rost să vină în lume. Ce rost mai avea moartea lui Hristos ca să împrăştie duşmă¬nia, să strice zidul de despărţire şi să strălucească pacea şi adevărul, dacă încă înainte de jertfa de pe Golgota ar fi fost cu putinţă să te faci drept şi prieten înaintea lui Dum¬nezeu ? 70
Dar să mai aducem o mărturie.
Odinioară Legea era cea care ne unea cu Dumnezeu, azi, credinţa şi harul. Urmează de aici că odinioară starea noastră
68. înţelepciunea lui Solomon 3, 1.
69. Ioan 3, 13.
70. Despre   raportul   dintre   Vechiul   şi   Noul   Testament,   dintre   tip
şi   antitip,   vorbeşte   Cabasila   adeseori   în   Tâlcuirea   Siintei   Liturghii,
trad. E. Branişte.

NICOLAE   CABASILA
faţă de Dumnezeu era aceea dintre rob şi stăpân, pe când azi, cea de fii şi de prieteni ai Domnului ; căci Legea e făcută pentru robi, câtă vreme harul, credinţa şi încrederea sunt pentru prietenii şi copiii familiei. Din toate cele spuse până aici, se învederează că Mântuitorul este «întâiul născut dintre morţi» 71 şi că dacă El nu ar fi înviat dintre morţi nici un om n-ar fi ajuns să guste din viaţă. De aceea El a fost începătorul sfinţirii şi îndreptării noastre, cum spune şi Sfân¬tul Pavel când scrie evreilor : «Domnul Hristos a pătruns dincolo de catapeteasmă până în Sfânta Sfintelor, ca un îna¬inte mergător al nostru»72. Căci când a intrat în aceste Sfinte ale Sfintelor şi S-a adus pe Sine, în locul nostru, jertfă înaintea Tatălui ceresc, Mântuitorul lumii a luat cu Sine şi pe cei ce vor să fie părtaşi îngropării Sale, necerân-du-le să moară în chip firesc ca şi El, ci doar să mărturi¬sească moartea Domnului prin Botez şi să-L vestească prin Ungerea cu Sfântul Mir şi prin împărtăşirea cu Sfânta Taină ce se săvârşeşte pe altarul Bisericii, unde, în chip neînţeles, oamenii mănâncă trupul Celui ce a murit şi a înviat. Aşa că, după ce i-a făcut să intre pe porţile împărăţiei Sale, Domnul îi şi încoronează pe cei ce îi urmează.
Şi aceste «porţi» sunt cu mult mai însemnate şi mai de folos pentru sufletul nostru decât chiar porţile raiului, căci acestea din urmă nu se deschid nimănui dacă n-a trecut îna¬inte prin cele dintâi; porţile raiului stau încă închise, în timp ce celelalte sunt de mult deschise ; cele dintâi lasă pe om să intre, dar îl opresc de a mai ieşi, celelalte dau omului libertatea de a mai ieşi chiar după ce a intrat odată ; unele pot fi închise şi au şi fost închise, celelalte s-au dat în două părţi, catapeteasma s-a rupt73 şi zidul de despărţire a fost dărâmat 74.
71. Col.  1,  18.
72. Evr. 6, 20.
73. Matei 27, 51.
74. Ef. 2, 14 f Col. 1, 20.

DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 39
De acum însă nu mai tragem linie de despărţire între porţile raiului şi ale harului şi nici catapeteasmă, nici zid despărţitor nu le va mai despărţi pe una de alta. Căci nu numai că s-au deschis porţile, ci, precum aşa de minunat zice evanghelistul Marcu, înseşi «cerurile s-au deschis»75, arătând prin aceasta că de acum n-a mai rămas nici uşiţă de despărţire, nici catapeteasmă şi nici altceva. Căci bine a spus Sf. Pavel că Cel ce a împăcat lumea de sus eu cea de jos şi a unit-o şi a împăciuit-o, iar peretele din mijloc al vrajbei I-a surpat, Unul ca acesta nu se poate minţi pe sine, iar porţile acestea, care pentru Adam s-au deschis întâia dată, au trebuit să se închidă din clipa în care Adam nu mai era în starea în care trebuia să rămână. După ce însă aceleaşi porţi au fost deschise din nou de însuşi Hristos, Cel care n-a săvârşit şi nici n-a putut săvârşi păcat — căci doar se spune că «dreptatea Lui rămâne în veac»76 —, urmează că de atunci aceste porţi trebuie să rămână deschise, pentru ca oamenii să intre prin ele la viaţa cea adevărată, iar odată intraţi acolo, ei nu vor mai ieşi. Căci însuşi Mântuitorul zice : «Eu am venit ca viaţă să aibă şi mai multă să aibă» 77. Or, viaţa pe care ne-a adus-o Domnul ne-a fost dată prin Sfintele Taine, cu ajutorul cărora noi ne facem părtaşi cu El prin moarte şi suferim împreună cu El, căci şi moartea numai aşa o putem înlătura. Pentru că fără a ne fi botezat cu apă şi cu Duh Sfânt nu putem intra în viaţă78, iar fără a mânca trupul Fiului Omului şi a bea sângele Lui nu putem avea viaţă întru noi 79.
Dar să ne întoarcem iar la ceea ce am spus mai sus. Nu putem începe o viaţă în Dumnezeu până nu vom fi murit păcatului, iar păcatul nu-1 poate omorî nimeni decât singur Dumnezeu. Fireşte că dacă omul de bunăvoia sa s-a lăsat bi-
75. Marcu  1,   10 ;  Ef.  2,  14 j   16;  Col.  1, 20;  II  Tim.  2,  13.
76. Ps.  110, 3.
77. Ioan 10, 10.
78. Ioan 3, 5.
79. Ioan 6, 53.

40 NICOLAE   CABASILA
ruit de rău, tot aşa va trebui să recâştige singur biruinţa. Dar din clipa în care a ajuns aproape un rob al păcatului, el nu mai este în stare de aşa ceva. Căci cum ne-am putea face mai buni atâta vreme cât rămânem robi ? Şi apoi chiar dacă am fi într-un fel oarecare mai mari decât diavolul, nu-i mai puţin adevărat că «nici o slugă nu-i mai presus de dom-nul său»81. Şi fiindcă, pe de o parte, omul care trebuia să scape de datoria care-1 apăsa greu pe suflet şi să câştige această biruinţă prin puterile lui ajunsese el însuşi rob al celor peste care el trebuia să fie stăpân, iar pe de altă parte fiindcă Dumnezeu ca stăpân atotputernic nu era cu nimic dator faţă de nimeni, urma că nici Dumnezeu, nici omul n-au deschis lupta cu diavolul, iar întrucât fărădelegea stăpânea mai departe lumea, viaţa cea adevărată nu putea răsări pe pământ, căci unul era cel ce datora şi ou totul altul cel care putea plăti datoria. Din această pricină a trebuit ca Dumne¬zeu şi omul să conlucreze, iar cele două firi au trebuit să se unească în una şi aceeaşi persoană, şi anume în aşa fel ca una din ele să fie biruită, iar cealaltă să iasă învingătoare.
Şi atunci iată ce s-a întâmplat : însuşi Dumnezeu vine şi în locul omului ia asupra Sa lupta contra fărădelegii, pen¬tru că de astă dată El era şi om. Ca om liber de orice păcat. El câştigă biruinţa asupra păcatului, căci este şi Dumnezeu, în felul acesta firea omenească se mântuieşte de rele şi c⺬tigă cununa de biruinţă  asupra păcatelor   în care  căzuse82.
80. Sf.   Vasile:   Comentat   la   psalmul   148   (trad.   rom.   p.   290—1):
«sufletul omenesc a căzut sub jugul greu al păcatului». Sf. Grigorie de
Nyssa :   Despre   rugăciunea   domnească,   t<rad.   D.   Stăniloae,   în   P.S.B.,
p. 445 sq.:  «omul a ales în  locul împreună-vietuirii cu Dumnezeu chi¬
nul tiranizării de către puterea stricătoare».
81. Mat. 10, 24.
82. O  serie  de  teologi   apuseni  în frunte   cu  Gass  însuşi  {op.  cit.,
p. 78), apoi Riviere, Le dogme de la Redemption, Louvain, 1931, φ. 281—
301 au susţinut că Nicolae Cabasila va ii fost influenţat în aceste pasaje
de   «doctrina   juridică   a   satisfacţiei»   formulată   de   Anselm   de   Canter-
bury. Ε meritul lui S. Salaville («Vues soteriologiques chez N. Cabasilas»,
în Revue des etudes byz., Buculreşti, 1943, p. 5—57) de a fi respins acest
neadevăr. Opera lui Anselm a fost tradusă în greceşte mult mai târziu,
încât Cabasila n-o putea consulta.

DESPRE  VIAŢA  IN  HRISTOS 41
Aceasta însă nu însemnează că toţi oamenii luptă şi câştigă biruinţe, deoarece ei n-au putut fi sloboziţi de cătuşele fără-delegilor decât prin mijlocirea dureroasă a lui Hristos, care a dat putere fiecăruia dintre oameni să omoare păcatul şi să devină părtaş la preamărirea Lui. Pentru a asigura deci cununa biruinţei, Mântuitorul a avut parte de răni, de cruce, de moarte şi de altele de felul lor şi chiar când I se îmbia bucuria, «a primit crucea, neţinând seamă de ocara ei» 83.
Pe de o parte însă, Mântuitorul n-a săvârşit nici o ne-dreptate pentru care să poată fi judecat, nici n-a făcut nici o fărădelege şi nici cel mai mic rău, care să dea curaj şi celui mai neruşinat denunţător să-i pârască, iar pe de altă parte, se ştie că răni şi ruşine şi moarte pot veni cuiva nu¬mai pe urma săvârşirii de păcate. Şi atunci, cum de a putut îngădui aşa ceva când ştim că Dumnezeu însuşi este iubitor de oameni şi atotmilostiv ? Căci nu-i de crezut că Cel atot-bun s-ar putea bucura de stricăciunea şi de moartea care stăpâneau în lume. De aceea faţă de păcatele omenirii El a răspuns cu suferinţa şi cu moartea, dar nu atât ca să-i pe¬depsească prin aceasta, cât mai curând ca să-i vindece. Se înţelege doar că Mântuitorului nu I s-ar fi potrivit o soartă ca aceea pe care a primit-o de bunăvoie pentru noi şi nici n-avea măcar urmă de slăbiciune, ca să aibă nevoie de vreo doctorie, ci tăria paharului plin cu amărăciune, pe care I-a băut, a trecut în noi şi a nimicit păcatul de acolo, iar sufe¬rinţa Celui nevinovat ne-a scăpat de marea datorie pe care noi  păcătoşii  trebuia s-o plătim lui Dumnezeu.
Şi fiindcă împăcarea adusă de Mântuitorul a fost mare şi minunată şi mult mai deplină decât răutăţile omeneşti, ea nu numai că a şters vrajba, dar a adăugat în folosul nostru atâtea binefaceri, încât şi cei mai lepădaţi de Dumnezeu şi mai împătimiţi, ca şi cei mai robiţi şi mai necinstiţi au fost ridicaţi până la slava cerului, iar cei de pe pământ au ajuns părtaşi   ai  împărăţiei  lui Dumnezeu.   Căci   moartea   Mântui-
83. Evrei 12, 2.

42 NICOLAE   CABAS1LA
torului nu poate fi îndeajuns preţuită, chiar dacă, din bună¬tatea Domnului, ea a ajuns să fie cumpărată de noi, ucigaşii, pe un preţ atât de mic. Domnul a vrut însă şi pe această cale să se preamărească în sărăcie şi necinste, să trăiască în toate ca un rob şi să fie vândut pe preţ de rob, ca astfel să do¬bândească preţul nelegiuirii. Şi într-adevăr, El a socotit că e o dobândă a suferi astfel de înjosire pentru noi oamenii, căci pe preţul de nimic cu care a fost vândut Mântuitorul ne-a făcut să înţelegem că moartea Lui pentru lume e un dar, un dar cu totul gratuit. El a murit de bună voie fără să fi nedreptăţit pe cineva, nici în viaţa Sa particulară, nici în cea publică, făcându-se izvor nesecat de binefaceri pentru ucigaşii Săi, izvor mai bogat chiar decât şi-au putut închipui şi dori aceşti ucigaşi.
Ce să mai lungim vorba ? Cel care a murit a fost chiar Dumnezeu. Sângele vărsat pe cruce a fost tot al lui Dumne¬zeu. Ce-ar putea fi mai preţios decât această moarte ? Dar în acelaşi timp, ce-ar putea fi mai înfricoşător ? Iată, prin ur¬mare, cât de adâncă a fost căderea omenească, încât pentru a o vindeca a fost necesară o doctorie atât de puternică ! De¬sigur pentru a se ispăşi fărădelegea se cerea o pedeapsă co¬respunzătoare, iar pentru a dobândi iertarea de batjocurile aduse lui Dumnezeu se cere o răscumpărare în stare să ştear¬gă fărădelegea. Căci dacă odată s-a dobândit împăcarea, atunci nimeni nu mai poate invoca vreo vină. Dar între oa¬meni nu se găsea nici unul care să nu aibă nici o vină şi să fie în stare să sufere pentru greşelile altora. Ba mai mult, nici un om singur şi nici omenirea întreagă — chiar dacă ar sufe¬ri de o mie de ori moartea — n-ar fi fost în stare să împace pe om cu Dumnezeu. Căci prin ce suferinţă ar fi în stare un rob nevrednic să răscumpere greşeala de a fi stricat în sine chipul împărătesc8'1 al Domnului, bătându-şi joc de el într-un
84. βασιλιχόί είχών, imagine devenită uzuală în Biserică, înce-pând din sec. IV. Eusetau, De Ecclesiastica Theologia 2, 7 (Migne P.G., 24, 912); Atanasie, Adversus arianos 3, 5, Migne P.G., 21, 332, în trad. rom. P.S.B. 15, p. 330 ; Sf. Grigorie de Nyssa, De Proiessione Christiana, Migne P.G. 46, 215 etc.

DESPRE  VIAŢA   IN   HRISTOS 43
mod atât de josnic ? Pentru aceasta Domnul cel fără păcat, după ce suferă chinuri nenumărate, îşi dă şi viaţa, iar când este copleşit de răni, ca om, acelaşi Domn ia asupră-Şi şi ră¬nile omeneşti, făcându-i astfel liberi pe aceştia de greutatea fărădelegilor lor şi slobozind la libertate pe cei legaţi, ca Unul care n-avea nevoie s-o cucerească pentru Sine, fiind Stăpân şi Dumnezeu.
Iată, deci, cât de scump ne-a fost câştigată viaţa cea ade-vărată prin moartea Mântuitorului !
Cât despre mijlocul de a atrage în sufletele noastre o astfel de viaţă, aceasta nu se poate dobândi decât prin Sfin¬tele Taine : prin spălarea Botezului, prin Ungerea cu Sf. Mir. Prin mijlocirea acestor Sfinte Taine, Hristos vine la noi, Îşi face sălaş în sufletul nostru, Se face una cu el şi-l trezeşte la o viaţă nouă. O dată ajuns în sufletul nostru, Hristos sugru¬mă păcatul din noi, ne dă din însăşi viaţa Sa şi din propria Sa desăvârşire, ne face părtaşi la biruinţa Sa — o / cât e de nespusă bunătatea Lui ! —, după ce-am ieşit din baia Bo¬tezului ne pune pe frunte cununa de lauri, iar la ospăţul sfin¬tei Împărtăşanii ne mai declară şi biruitori împreună cu El !
Dar oare ce legătură este între cununa biruinţei, care de obicei e roadă multor strădanii, şi baia Botezului, Ungerea Mirului şi ospăţul Altarului ? Ceva este, căci chiar dacă nu ne luptăm şi nu ne străduim când săvârşim aceste Taine, nu-i mai puţin adevărat că atunci în sufletul nostru trăim această luptă, preamărim înfrângerea răului, adorăm şi slă¬vim biruinţele sau trofeele Mântuitorului şi-I mărturisim o adâncă şi neţărmurită dragoste. Ba mai mult, chiar rănile, loviturile şi moartea Lui devin ale noastre, iar trupul nos¬tru se schimbă în trupul Celui care a murit şi a înviat. De aceea, e şi firesc să ne bucurăm de bunătăţile ce decurg din suferinţele şi din moartea Lui. Dacă cineva, văzând căzut la pământ un tiran, de care toată lumea din jur striga că-i vrednic de judecată, s-ar apuca să-i laude, să strige că-i vrednic  să  poarte  cunună   pe   cap,  să-i   preamărească   viaţa

44 NICOLAE  CABASILA
plină de cruzimi, ba încă ar spune că e în stare să moară şi el împreună cu acel tiran, pentru că legile au fost nedrep¬te ou el şi că sentinţa s-a dat greşit, — iar pe deasupra, fără pic de ruşine şi fără să-şi mai ascundă răutatea, ar mai lua încă şi pe Dumnezeu de martor în această obrăznicie a lui —, ei bine, ce soartă ar merita un asemenea om ? Oare i-am da şi lui aceeaşi pedeapsă ca şi tiranului ? Se înţelege că da. Dimpotrivă, dacă altcineva îşi preamăreşte prietenul câşti¬gător la alergări, se bucură de câştigul lui, îi împleteşte cu¬nună de lauri, pune pe toţi cei din jur să-i aclame şi să-i aplaude, apropiindu-se cu toată dragostea de biruitor, I-ar săruta pe frunte, i-ar strânge mâna şi atâta ar sălta de bu¬curie ca şi cum el însuşi ar fi câştigat cununa de lauri, în cazul acesta, oare nu s-ar împărtăşi şi el din răsplata viteazu¬lui — cel puţin dacă judecătorii ar fi drepţi — exact în ace¬laşi fel în care cel dintâi s-a făcut vrednic de soarta tira¬nului ?
Căci, într-adevăr, dacă se cade să cerem de la cei răi să dea seama de faptele lor şi-i facem răspunzători de încli-nările lor păcătoase, ar fi nedrept să nu ţinem seamă de gândurile bune ale celor drepţi85. Dacă, pe deasupra, învin-gătorul n-ar avea nevoie de foloasele aduse de biruinţele sale şi nimic n-ar dori decât să vadă pe lăudătorul său acla¬mat de popor, iar în schimbul biruinţei sale mai bucuros ar dori să-i vadă pe prietenul său dobândind cununa de lauri, în acest caz oare n-ar fi lucru firesc şi drept ca, chiar fără strădanii şi primejdii, să ajungă să se încoroneze acest pri¬eten ? Tot aşa vom putea înţelege şi rostul Botezului, al Mi¬rului şi al împărtăşaniei în viaţa noastră. Căci şi noi, pe de o parte dispreţuim, urâm şi ne întoarcem privirile de la tiranul cel necurat, iar pe de altă parte pe Cel ce a câştigat biruinţa îl lăudăm, îl preamărim, admirăm biruinţa Lui şi ne plecăm în faţa strădaniilor Lui, iubindu-L din toată pu-
85. Desigur că «tiranul» nu poate fi decât diavolul, pe când «campionul câştigător» nu poate fi decât Hristos. El e şi «ţintă» (τέλος) şi «răsplată» (ίραίείον).

DESPRE VIAŢA   ÎN  HRISTOS 45
terea sufletului nostru, încât din prisosul acestor adânci simţăminte de dragoste îl primim ca pâine să ne cumine¬căm, ca mir să ne ungem, ca apă să ne spălăm de fărădelegi. Se vede, aşadar, lămurit că Mântuitorul a luptat pentru noi murind, pentru ca noi să biruim ; de aceea nu trebuie să ne pară ciudat şi nefiresc lucru ca prin mijlocirea Sfintelor Tai¬ne să câştigăm cununa biruinţei. Aşa, în ce priveşte Bote¬zul, noi suntem convinşi că el are tot atâta putere ca şi moartea şi îngroparea lui Hristos, de aceea îl primim cu toată graba şi bucuria. Dar şi Domnul — El care nu face oamenilor daruri fără însemnătate şi nu-i face vrednici de binefaceri mărunte — pe cei care au murit şi s-au îngropat loruşi prin Botez, îi face una cu El, şi nu numai că-i face vrednici de o cunună de biruinţă sau de o parte din mări¬rea Sa, ci li se dă pe Sine însuşi încununat cu toată strălu¬cirea biruinţei.
Când ieşim din apa Botezului, noi avem în suflete pe însuşi Mântuitorul nostru, şi încă nu numai în suflet, ci şi pe frunte, în ochi, ba şi în mădulare şi în cel mai ascuns ungher al fiinţei noastre, şi anume îl avem plin de mărire, curat de orice păcat şi lipsit de orice stricăciune, aşa pre¬cum a înviat, aşa cum S-a arătat apostolilor, precum era pe când S-a înălţat la cer şi, în sfârşit, aşa cum va fi când Se va întoarce iarăşi să ne ceară comoara ce ne-a încredinţat-o.
Prin mijlocirea acestei naşteri, prin Botez, noi am fost însemnaţi într-un fel oarecare cu însuşi chipul şi pecetea lui Hristos, care de acum încolo stăpâneşte toate intrările fiin¬ţei noastre, pentru ca nimic străin să nu mai pătrundă în noi. Cele două căi pe care se face respiraţia şi hrana trupu¬lui nostru sunt tot aceleaşi prin care Domnul pătrunde în sufletele noastre ; amândouă căile ne unesc cu fiinţa Sa, una sub  formă  de  ungere  de  bună mireasmă,  iar  alta sub
86. Acelaşi  φίλτρον   (iubire excesivă)  de care  am mai pomenit.

46 NICOLAE   CABASILA
formă de mâncare duhovnicească. Domnul devine suflarea noastră şi hrana noastră şi, astfel, unindu-Se cu noi şi ames-tecându-Se pentru totdeauna în unitatea fiinţei noastre, El Se face trupul nostru tainic şi în acest trup El ajunge cu vre¬mea să fie pentru noi ceea ce este capul pentru mădulare. Prin Domnul, noi ne facem părtaşi la toate binefacerile Du¬hului, pentru că El e capul nostru, şi ceea ce aparţine capu¬lui e firesc să treacă şi asupra mădularelor.
Poate că cineva s-ar mira că Dumnezeu nu ne-a lăsat să avem parte mai mare la suferinţele şi la moartea Lui. Se vede că a vrut să lupte El singur, dar când a fost vorba de cununa biruinţei, îndată ne-a făcut şi pe noi părtaşi la ea, Aici e taina nespusei iubiri de oameni a Fiului lui Dumne-zeu, iubire care covârşeşte toată mintea şi toată puterea de înţelegere87. Căci abia după ce Hristos S-a răstignit, ne-am putut uni şi noi cu Domnul, câtă vreme până ce nu murise, noi n-avusesem nici o legătură cu El. înainte de a muri, El era fiu prea iubit; în aceeaşi vreme noi eram nişte făcători de rele, robiţi patimilor şi înrăiţi la suflet. După ce, însă, Mântuitorul Şi-a dat viaţa pe cruce, dobândindu-ne răscum-părarea şi zdrobind cătuşele diavolului, din acel moment am primit slobozenie şi înfiere şi ne-am făcut mădulare ale trupului care are drept cap pe Hristos. Din această pricină, tot ce se ţine de cap, devine şi al nostru. Şi anume, prin baia Botezului ne curăţim de orice păcat, prin Taina Mirului ne facem părtaşi la darurile cele dumnezeieşti, iar prin Sfânta Cuminecătură dobândim părtăşie la însăşi viaţa Domnului Hristos. In ce priveşte viaţa noastră viitoare, ne va fi dat să o trăim ca nişte dumnezei în jurul marelui Dumnezeu88, să
87. Iubirea de oameni cea negrăită (τήί αρρήτου φιλαΜθρωπίαί) (a Dom¬
nului) depăşeşte orice judecată şi toată puterea de înţelegere.
88. Mineiul  lunii   August,   ziua   6,   la   praznicul   Schimbării   la   Fată;
irmosul   utreniei :   «la   a   doua   venire   a   Sa   Hristos   Se   va   arăta   ca   un
Dumnezeu între dumnezei».

DESPRE  VIAŢA   IN   HRISTOS 47
devenim moşteni la aceleaşi bunuri ca şi El şi chiar să ajun¬gem să stăpânim împărăţia Lui — bineînţeles, dacă nu cumva ne vom orbi de bunăvoie în restul vieţii pământeşti şi dacă nu vom spinteca cu mâinile proprii haina noastră împără¬tească 89. Căci în cealaltă vreme a vieţii noastre numai un singur lucru ni se cere : să păstrăm binefacerile şi darurile împărtăşite de Hristos şi să nu lepădăm cununa, pe care cu atâtea oboseli şi strădanii ne-a împletit-o Mântuitorul. Doar aceasta şi este viaţa în Hristos, viaţă pe care o câştigă Tainele Sfinte, la care, bineînţeles, se adaugă şi strădania binevoitoare a omului90.
Dar, pentru a putea vorbi despre această viaţă în Hristos, se cade să tratăm întâi despre fiecare Taină în parte, iar în al doilea rând, despre rostul pe care-1 are în această lucrare şi voinţa omului.
89. Iarăşi χ
90. Această frază, cuprinzând pe de o parte rolul harului dobândit
prin   Sfintele  Taine,   iar   pe   de   altă   parte   contribuţia  omului   (  σπουδή),
face legătura primelor cinci cărţi cu cea de a şasea.

DEPRE SLAVA DEŞARTĂ ŞI DESPRE CREŞTEREA COPIILOR

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR (1 IANUARIE) DESPRE CREŞTEREA COPIILOR

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR, LA 1 IANUARIE, LA TĂIEREA ÎMPREJUR A DOMNULUI (Luca 2, 51) - DESPRE CREŞTEREA COPIILOR

CUM SE SCHIMBĂ SUFLETUL CREŞTINULUI DACA PE LÂNGĂ HARUL SFINTELOR TAINE SE ADAUGĂ ŞI STRĂDANIA PROPRIE

CARTEA   A   ŞAPTEA


                                           CUM SE SCHIMBĂ SUFLETUL CREŞTINULUI

                                            DACA PE LÂNGĂ HARUL SFINTELOR TAINE

                                                 SE ADAUGĂ ŞI STRĂDANIA PROPRIE

După ce am arătat până aici ce se întâmplă cu sufletul creştinului şi care este calea pe care, umblând, să poată păs¬tra nestins harul Sfintelor Taine, urmează să vedem acum ce schimbare se întâmplă în sufletul celui care, pe lângă aju^ torul lui Dumnezeu, adaugă şi năzuinţele sale proprii. Harul Sfintelor Taine pe de o parte, iar pe de alta grija, la cei ce l-au primit, de a-1 păstra — lucruri despre care am vorbii? amănunţit în ultimele două cărţii — au ajutat la înmulţirea vieţii în noi. Acum e vorba de a cerceta, în întregimea ei, viaţa care a prins rădăcină în fiinţa noastră, de a arăta câtă e lucrarea harului şi câtă e a strădaniei noastre şi de a ho¬tărî până la ce grad poate lucra împreună năzuinţa omenească^ cu harul dumnezeiesc. De aceea vom băga de seamă că tot timpul avem de-a face cu amândouă lucrările, dumneze¬iască şi omenească, după cum oricine va putea dovedi ce a-nume este sănătatea omului şi la ce foloseşte ea prin aceea că poate aduce în faţa lumii un om voinic şi frumos. Tot aşa, dacă vrem să cunoaştem ce este sufletul unui om care întru toate trăieşte virtuos, o să înţelegem aceasta după cât se sim¬te de bine şi după strălucirea lui, căci toată frumuseţea lui lăuntrică constă doar în tăria virtuţii lui, fără de care nici nu există o frumuseţe adevărată, chiar dacă acel suflet s-ar bucura de darul minunilor.
1. A se  observa de la  început concepţia  sinergistă & lui Nicolae Cabasila.

DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS 203
Sigur că feluritele daruri exterioare abia dacă ne lasă să bănuim la cineva o virtute lăuntrică — ele fiind doar un semn al lor —, în vreme ce, dacă cercetăm la om şi purtările lui, abia atunci ajungem să cunoaştem pe omul respectiv.; Când însă putem şi pipăi cum stau lucrurile, de ce să ne pierdem vremea, căutând mărturii şi semne, câtă vreme ştim că nici semnele acestea miraculoase nu sunt o mărturie prea sigură a virtuţii ? Căci nici darurile nu se împart la toţi oamenii buni, iar din cei care le au, nu toţi sunt într-adevăr vrednici de ele. Doar mulţi din cei care au săvârşit fapte mari înaintea lui Dumnezeu n-ajung să facă cunoscute darurile lor, câtă vreme destui din cei răi ajung uşor la aşa ceva 2t lucru de altfel de înţeles, căci uneori nimic nu-i cu neputinţă ce¬lor ce cheamă numele Domnului3, sigur nu în urma fapte- lor lor bune, ci pentru ca să se preamărească Cel al cărui nume e chemat.
De aceea înţelegem că şi harul sfinţilor ca şi năzuinţa
noastră sunt deopotrivă necesare pentru a săvârşi binele, pe
când despre puterea de a face minuni nici unul dintre das-¬
călii învăţăturii celei înalte şi ascunse nu ne-au arătat pe
ce cale s-o dobândim. Dar ce zic? Neavându-le, nici măcar
nu le-am dorit şi nici nu le-am căutat, ba chiar avându-le
nu se cade să ne veselim ; după cum stă scris : «Nu vă1
bucuraţi că duhurile se pleacă vouă, ci bucuraţi-vă mai vâr-
tos că numele voastre sunt scrise în ceruri» 4. *
Urmărind, aşadar, facerea de bine, nu avem de ce ne mi-nuna când miraculosul nu este o dovadă de virtute şi când nu-1 vedem arătându-se ca atare. Dar nici dacă cineva s-ar bucura de darul proorociilor, al arătărilor şi ăl înţelegerii tainelor, nici atunci nu trebuie să vedem în el un om peste fire şi să ne minunăm de el. Fireşte că uneori astfel de da-
2. Nu  totdeauna   anumite  harisme   miraculoase  erau  semnul   desă¬
vârşirii, deşi printr-o iconomie divină ele au fost dăruite unor creştini.
Informaţii la U. Neri, p. 348.
3. Ioan 14, 13.
4. Luca 10, 20. ,e-        :     :

204 NICOLAE CABASILA
ruri însoţesc pe cei ce trăiesc în Hristos, însă nici atunci ele
nu formează viaţa cea adevărată, după cum ceea ce
aleargă anume ca să se arate prea mult lumii, numai facere
de bine nu este. Acest lucru îl arată şi Sf. Pavel când scrie
Corintenilor : «De-aş cunoaşte toate tainele şi aş avea toată
ştiinţa, iar dragoste nu am, nimic nu sunt, ci m-am făcut
aramă sunătoare şi chimval gălăgios»5. Pentru aceea să lă-¬
săm la o parte toate celelalte şi să ne îndreptăm numai spre
voia sufletului, în care sălăşluiesc atât bunătatea, cât şi rău¬-
tatea omului, sănătatea şi boala, viaţa şi moartea lui. Căci o
viaţă cu adevărat fericită izvorăşte numai dintr-o voinţă
dreaptă, întoarsă pururea spre Dumnezeu. *
Pentru Că atât contribuţia Sfintelor Taine, cât şi cea a' strădaniei omeneşti duc tot acolo : să facă vrerea noastră una' cu a Aceluia care singur e cu adevărat bun. Doar întreaga purtare de grijă pe care a arătat-o Dumnezeu neamului ome¬nesc numai un singur rost are, ca şi întreg lanţul de făgă¬duinţe şi de ameninţări pe care ni le trimite Dumnezeu. în' acest scop a fost făcută şi lumea, a fost vestită şi Legea, pentru el a împărţit Domnul mii de binefaceri şi a trecut prin chinuri nesfârşite : ca omul să se întoarcă spre Dumne¬zeu şi să se hotărască să nu iubească pe altcineva decât pe El.. Ca mărturie pentru aceasta stă faptul că în urma atâtor bine¬faceri cu câte ne-a copleşit, Domnul ne cere doar să vrem binele  şi  să  ne  facem un  cuget cât mai  drept.
Spre aceasta stau mărturie toate poruncile şi toate în-demnurile Lui, într-un cuvânt, orice vorbă care a scăpat de pe buzele Domnului spre una şi aceeaşi ţintă duce, spre bi¬nele şi folosul nostru. Ori că arată pe faţă mândria, ori că opreşte pornirea poftelor trupeşti şi stinge aprinderea, mâniei noastre, iar răutatea din noi o scoate cu totul, tot-. deauna Domnul nu ne cere decât cuget bun şi drept. Aşij-derea şi sărăcia cu duhul, plângerea pentru păcat sau mi¬lostivirea,  curăţenia  adâncă  a  inimii  şi  toate  celelalte   da-
5. I Cor. 13, 1—2.

DESPRE VIAŢA  !N HRISTOS 205
ruri, oare fac pe cei ce le caută cu adevărat fericiţi6, ce sunt toate decât fapte ale voinţei noastre ? Pentru că a ajunge să-ţi potriveşti gândul cu prevederile dogmelor şi să crezi tot ce este în legătură cu Dumnezeu, aşa ceva însăşi mintea sănătoasă ne spune că e un lucru bun. Doar şi Dom¬nul spune că Legea a izvorât din dragoste7, iar dragostea porneşte din puterea voinţei noastre. Şi dacă de la noi Dum¬nezeu nu aşteaptă, în urma învăţăturii şi a purtării Sale de grijă, decât roade ale voinţei, atunci urmează că în această voinţă îşi revarsă El toate binefacerile, toată puterea şi toată purtarea de grijă spre săvârşirea binelui. Aşadar, atât Bo¬tezul cât şi celelalte Sfinte Taine ne-au fost date pentru ca prin ele vrerea noastră să se facă mai curată, urmând de aici că şi trăirea şi săvârşirea Tainelor au fost lăsate în scopul îmbunătăţirii voinţei noastre.
Căci la urma urmelor, ce rost au pentru noi Sfintele Taine ? Ele ne pregătesc pentru viaţa viitoare, ca unele care sunt, cum spunea Sf. Pavel, «puterea veacului viitor»8. Şi oare cum altfel ne vom putea pregăti pentru viaţa aceea, sin¬gura vrednică de acest nume, cum altfel decât ţinând porun¬cile pe care ni le dă Acela, care, în viaţa ce va veni, are pu¬terea şi să răsplătească, şi să pedepsească. Făcând aşa, vom ajunge să sălăşluim în noi pe Însuşi Dumnezeu. Căci «cel ce Mă iubeşte, poruncile Mele va ţine şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi vom reveni la el şi Ne vom face sălaş la el» 9. Aşadar toată ascultarea de porunci vine numai din voia noastră liberă.
De aceea se şi dă răsplată celor cărora le este drag să facă voia Domnului, sau pedeapsă celor care stau împotrivă, fie-căruia după cum a hotărât prin voia sa liberă să lucreze. Pentru  că numai  sufletul  este  cel care  poate  lua  răspun-
6. Matei 5, 1—12.
7. Matei 22, 36—40.
8. Evrei 6, 5.
9. Ioan 14, 23.

206 NICOLAE CABAS1LA
derea pentru fapte, căci nimeni nu va putea vorbi de răsplată sau de pedeapsă fără să fie la mijloc răspunsul voii libere. De aceea, dacă am cerceta voia liberă a celui ce trăieşte după Legea lui Dumnezeu, vom vedea cum străluceşte în el viaţa cea fericită, iar dacă vrem să-i ştim şi puterea de lucrare a acestei voinţe, vom găsi că şi ea ajunge la o culme de de-săvârşire întocmai cum ajunge şi trupul, atunci când e mai în putere şi deplin crescut.
Între plăcere şi durere
Cele două culmi între oare se mişcă voinţa sunt plăcerea
şi durerea : una o face să se avânte, cealaltă o face să
se întoarcă înapoi ; între aceste două culmi s-arată omul aşa,
cum este el. Tot de aici se poate vedea felul de a fi al omu-¬
lui, precum şi deosebirea dintre oamenii buni şi cei răi. Aşa
se face că neamul omenesc e împărţit în două cete : a ce-»
lor răi, cărora le place să trăiască în fărădelegi şi în deşertă-
ciuni şi oare se întristează pentru lucruri ce numai la arătare
sunt neplăcute, şi a celor buni care se leagă cu tot sufletul
de bine şi care se întristează de ceea ce într-adevăr este
rău10. ;
Pe această cale putem judeca nu numai bunătatea sau răutatea sufletelor, ci şi dacă un suflet se simte bine sau e împresurat de greutăţi, dacă e fericit sau nenorocit. Şi fiindcă vorbim despre viaţa cea fericită, atunci va fi nevoie să arătăm mai pe larg ştiinţa despre plăcere şi durere, din care să învăţăm în ce constă viaţa şi fericirea. Şi întrucât durerea vine pe lume înaintea plăcerii, care-i numai un rod
10. Preluând de la stoici şi de la Aristotel (Etica nicommahică li, 2,
1104) cele patru situaţii, două negative (durerea şi teama), alte două po¬
zitive (dorinţa şi plăcerea), Sf. Maxim Mărturisitorul a intuit adevă¬
rata rezolvare a problemei atunci când a condiţionat aceste patru pasiuni
de «raţiunea divină a lucrurilor din lume» (Către Talasie, în Filocalia
III, XIII, p. 58). Notăm că îndeosebi în această carte Cabasila se dove¬
deşte a fi fost puternic influenţat de Sf. Maxim. ■_; t ,c

DESPRE VIAŢA  IN HRISTOS 207
al aceleia — «cei ce  plâng    se vor mângâia»—, urmează că se cade să vorbim întâi despre durere.
A te întrista de ceea ce se cuvine să te întristezi însem-¬
nează în primul rând a fugi de rău, iar bucuria pe care o
simţi atunci e însăşi calea ce ne duce la bine, de unde urmează
că întâi e durerea : «fereşte-te de rău şi fă binele» n. Nu-i
vorbă că şi mai înainte am pomenit despre întristarea în în¬-
ţeles creştinesc, atunci când am arătat pricinile pentru care
se cuvine să plângem şi să ne întristăm, dar având atunci
altceva în vedere n-am vorbit mai pe larg, aşa cum se cu4
venea despre durere. Acum însă, ou ajutorul lui Dumnezeu,
se cuvine să vorbim mai pe îndelete despre ce anume dă
drept unui suflet credincios să se întristeze şi să plângă, în
ce fel şi,· în sfârşit, pe ce cale vom putea deosebi durerea
cea adevărată de cea părută.
Ε lucru limpede pentru toţi că sufletul care trăieşte în Dumnezeu trebuie Să se întristeze uneori ; desigur în anu¬mite condiţii. Dar din ce pricini şi cum se cade să se întris¬teze, aceasta nu-i chiar atât de lămurit pentru oricine. De aceea credem că nu va fi fără rost să vorbim despre aceste lucruri pe cât ne ajută puterile.
Durerea stă în legătură cu ura, iar ura, cu răul. într-adevăr, ne ferim de ceea ce credem că e rău 13 şi ne lovim într-una,
şi-n stânga şi-n dreapta, de ceea ce ni-e vrăjmaş şi de care
ne vine greu. Aşa că cel care trăieşte cinstit şi are în el
înţelepciunea cea adevărată trebuie mai întâi să ştie ce este
rău cu adevărat, ce trebuie să urască şi pe urmă de ce se
cuvine să se întristeze. De aceea să vedem întâi şi întâi
ce este cu adevărat rău pentru viaţa omului.
π. Mat. 5, 4.
12. I Petru 3, 11.
13. De aici teza fundamentală şi cel mai înalt principiu al moralei
stoice : de a nu se lăsa omul dominat de afecte. N. Balca, Istoria iilosoiiel
antice, Buc, 1982, p. 257. Sf. Maxim Mărturisitorul va adânci şi va pre¬
ciza lucrurile, spunând că «răul este mişcarea nesocotită a puterilor na¬
turale spre altceva decât spre scopul lor» (Către Talasie, în Filocalia II,
p. 305). ......  ■ ... .,..j , .   n    .,         Î

208 N/COLAE CABASILA
Despre multe lucruri şi în multe feluri se spune că sunt rele, unele fiind într-adevăr rele pentru lumea întreagă, pe când altele numai pentru unii oameni, dar rău cu adevărat nu e decât răutatea sufletească şi pervertirea voinţei ome¬neşti. Căci, de pildă, înrâurirea spre rău pe oare o au stelele asupra vieţii noastre, dezlănţuirile firii, nerodirea pământu-, lui, izbucnirea vulcanilor, cutremurele de pământ, ciuma, suferinţa, boala, neputinţele omeneşti, închisoarea, rănile şi lanţul nesfârşit de nenorociri sunt într-adevăr tot atâtea rele pe lume, dar pentru om ele nu sunt deloc un rău. Pentru că toate acestea nu ating decât lucruri în afară de noi şi nu trec nici un pas dincolo de trup şi de averile omeneşti. Or, omul nu este numai trup, ca să se simtă rău când trupul lui e bolnav şi cu atât mai puţin nu-i robul trebuinţelor trupeşii pentru ca să sufere atunci când trupului nu i s-au dat chiar, toate cele de trebuinţă. La fel e greşită şi părerea multora, după care un om oarecare ar fi mai rău atunci când alţii n-ar cugeta prea bine despre el. Căci dacă aşa ar sta lucrurile, atunci am putea spune, prin absurd, că omul ar face şi răul şi binele, că ar fi în aceeaşi vreme şi rău şi bun şi nenorocit şi fericit. Or, dacă omul este ceva, apoi este prin voinţă şi prin cugetare, pe care nu le mai are nici o altă fiinţă pe pământ 14. Prin acestea s-arată şi bunătatea şi răutatea omu¬lui, fericirea şi nenorocirea lui, sănătatea şi neputinţa, bucuria şi necazul lui, şi anume, după cum voinţa şi cugeta¬rea omului merg pe drumul cel bun sau se îndepărtează de el.
Aşadar, întrucât îndepărtarea de chipul bunei cugetări constituie o minciună, iar neascultarea de porunca voii libere formează păcatul, urmează să căutăm care este aievea sem¬nal că ne-am îndepărtat de ceea ce poruncesc voinţa şi cuge¬tarea. Ε drept că sunt mai multe semne de acestea, dar cel mai lămurit dintre toate este judecata însăşi a lui Dumnezeu, după care bine şi adevărat este ceea ce Lui i se pare aşa, iar
14. Această afirmaţie o repetă N. Cabasila adeseori, p. 117: «cu¬
getarea şi voia liberă formează miezul fiinţei omeneşti» ; p. 210: «tot ce-i
mai însemnat în om constă din minte şi voie liberă». 4

DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS 209
rău şi mincinos, ceea ce nu este după placul Lui. Ceea ce El crede vrednic de a propovădui omului, aceea e adevărat, ceea ce rânduieşte să vrem este bun, şi, în schimb, tot ce e potriv¬nic acestora nu-i decât minciună şi răutate.
Dintre poruncile dumnezeieşti, unele s-au făcut cunoscute lumii prin oameni, altele au avut drept crainic pe însuşi Dum¬nezeu, care a îmbrăcat fire omenească şi, om fiind, a vestit cele necesare mântuirii cu un glas de om în toată firea. Ce poate fi mai bun decât poruncile şi mai adevărat decât învă¬ţăturile, al căror Legiuitor şi Propovăduitor S-a făcut însuşi Domnul, singurul cu adevărat bun şi drept ?
Dacă vrem, aşadar, să înţelegem ce anume din neascul-¬
tarea firii poate întrista pe omul care se ţine om cu adevărat,
n-avem decât să ne uităm la ceea ce se întâmplă dacă nu
ascultăm de poruncile dumnezeieşti, pentru că rău cu adevă-¬
rat este ceea ce se împotriveşte voii lui Dumnezeu. întrucât
aşa ceva e rău, se cuvine ca toţi cei ce iubesc binele să şi
urască răul, urându-1, să fugă de el când nu-1 văd, iar când îl
văd să se întristeze. Desigur că în astfel de cazuri ei se vor
întrista când văd răul, fie că-1 văd în viaţa lor, — chiar când
cugetul lor nu s-a îndepărtat încă de drumul cel bun —, fie
că-1 văd în viaţa altora, cărora le doresc o soartă mai bună.
Ei se roagă pentru toţi oamenii, luându-se la întrecere care să
împlinească mai mult dumnezeiasca poruncă a iubirii, mai
ales din pricină că doresc din tot sufletul să vadă strălucind
pretutindeni mărirea lui Dumnezeu. ·,·
Păcatul e rădăcina durerii
Astfel, pentru cei ce trăiesc în Hristos, singura întristare este păcatul. întâi, pentru că acesta e rău, iar sufletele lor sunt dornice după bine ; în al doilea rând, pentru că păcatul se împotriveşte legilor dumnezeieşti, pe când sufletele acelor oameni năzuiesc să se unească chiar cu Dumnezeu ; iar în al treilea rând, pentru că sufletele celor ce trăiesc după judecata
14 — Despre viata în Hristos
 210 NICOLAE CABAS1LA
cea sănătoasăi5 nu vor cu nici un preţ să se întristeze pentru pricini deşarte. Şi în viaţa duhovnicească acesta e singurul caz în care întristarea sau suferinţa nu sunt în zadar, pentru că su¬fletul creştinilor culege din suferinţe nenumărate roade pentru viaţă. Pentru ceilalţi oameni, suferinţa nu aduce nici un câştig, iar lipsa, boala şi orice altă nenorocire nu înlătură nici plânsul şi nici durerea, cu toate că suferinţa este tocmai leacul potrivit răutăţii sufletului. Ea previne răul care se arată, dacă-i în¬cuibat îl nimiceşte, ferind de pedepse pe   cei ce-i   aşteptau.
Pe cât mi se pare, la început durerea n-a apărut în firea omenească 16 cu nici un alt rost decât acesta pe care l-am văzut. Fiindcă noi nu săvârşim păcatul fără o ţintă oarecare, căci nu ne-am lăsa prea uşor convinşi să ne pierdem sufletul şi să-i dăm pradă flăcărilor pe degeaba, ci facem păcate cre¬zând că, dacă îndrăznim aşa ceva, vom dobândi în schimb o mai mare plăcere, cu toate că repede ne dăm seama că nu. schimbăm bunătatea cea sufletească pe nimic altceva decât pe o clipă de fericire înşelătoare.
După ce, însă, ajungem să înţelegem că am săvârşit o fără-delege, ne pare rău, ne vine scârbă de acea clipă de plăcere şi în locul patimii de mai înainte se naşte în noi una cu totul potrivnică, lepădând ce am îndrăgit şi îndrăgind acum ce am lepădat mai înainte. Acum însă şi simţim că durerea ne-a fost dată ca o răsplată pentru că am greşit17, şi că, dacă ne izbă¬vim, n-o s-o mai facem a doua oară. De aceea şi Dumnezeu, încă atunci la început, când a vrut să pedepsească neascultarea de poruncile Sale, a trimis celui care le-a călcat chinuri şi dureri, ca pedeapsă pe care n-ar fi dat-o dacă durerea n-ar fi tocmai o cumpănă a păcatului şi dacă n-ar avea puterea să
15. Dreapta  judecată  ( όρθόί λόγο?)*  aşa   cum   o   întâlnim  la  Platon
(Phaidros,  37 a) ori la Aristotel (Etica nicomahică, 61), e adeseori  în¬
tâlnită la Cabasila în sens de «viaţă virtuoasă». A se vedea, de pildă,
mai sus, cartea a IV-a, pag. 96 :  «a ne închina după  cuviinţă lui Dum¬
nezeu însemnează şi a trăi după mintea sănătoasă şi a săvârşi binelej).
16. Maxim  Mărturisitorul,    Către    Talasie,    întreb.   61   (trad.    rom.,
p. 333):   «Dumnezeu n^a creat nici plăcerea,  nici  durerea».
17. Ibîd.·  «Dumnezeu a  înfipt în plăcere,  ca pe un mjiloc de p.e:
depsire, durerea». -

DESPRE VIAŢA  ÎN HRISTOS 211
ne spele de vina greşelilor. Tot aşa a făcut cu păcatul şi mai târziu, după ce S-a întrupat: când a trebuit să-i scoată din firea omenească, a ales tot calea eliberării prin suferinţă.
Dacă ne chinuim pentru ceva care se ţine de trupul nostru, nu e numai ceva plin de deşertăciune, ci este foarte lămurit că acela ne aduce şi stricăciune, căci aşa ceva însem-nează că ţinem la acel lucru mai mult decât la Dumnezeu. Culmea fărădelegilor a trecut-o nebunia lui Iuda care, în schimbul câtorva arginţi răi, a dat pe însuşi Dumnezeu, Mân-tuitorul lumii18. Dar începutul şi rădăcina acestui păcat — şi a tuturor — stă în uitarea de Dumnezeu şi în scoaterea Lui din viaţa noastră pentru motivul că îndrăgim altceva mai mult decât pe El. Când patima fără frâu şi uitarea de Dumnezeu pun stăpânire pe suflet, atunci dragostea cea către El se veş¬tejeşte, după cum atunci când pururea o avem în minte, ea se înviorează. Or, atunci când se stinge dragostea către Dumne¬zeu, repede îşi arată colţii nepăsarea faţă de Legile Lui, ba chiar şi călcarea lor, cum zice Domnul : «Acela Mă iubeşte, care păzeşte poruncile Mele»19. Cine însă calcă în picioare Legea lui Dumnezeu şi îndrăzneşte unele ca acestea, acela nu va sta la îndoială să-şi calce şi credinţa, din ceasul în care va găsi în acestea un folos pentru el, căci, cum zice Sfântul Pavel, (astfel de oameni) «au rătăcit de la credinţă» 20 căci, «moartă fiind credinţa» 21 celor ce nu le pasă nimic de faptele pe care li le porunceşte cugetul, nu e de mirare că astfel de oameni foarte curând încep să se piardă.
Trei sunt pricinile pentru care suntem datori să ascultăm de Dumnezeu : frica de pedepsele cuvenite celor neascultă¬tori, nădejdea în făgăduinţele făcute celor drepţi şi dragostea faţă de Dumnezeu şi de bine. De fapt, nici una din acestea nu mai are nici o putere asupra sufletelor obişnuite de mult cu călcarea Legii. Or, după cum în sufletele supuse Legii: creşte şi
18. Matei 26, 14—16.
19. Ioan 14, 21.
20. I Timotei 1, 6; 6, 21.
21. Iacob 2, 17, 20.


212 NICOLAE CABASILA
ascultarea faţă de Dumnezeu, tot aşa ea scade încetul cu încetul în cei care nesocotesc aceste rânduieli. Dacă celor pătrunşi de frica lui Dumnezeu nimic rău nu li se poate întâmpla, în schimb, cei care au scos din sufletul lor orice ascultare de Dumnezeu, care şi-au luat orice frână din calea răutăţii lor, ba încă au închis şi glasul lăuntric al conştiinţei, unii ca aceia nu mai întâlnesc nici o greutate să meargă până la marginea cea mai dinafară a fărădelegilor.
Pentru aceea, sufletele treze veghează cu grijă, sunt cu mare băgare de seamă încă de la început asupra rădăcinii răului, iar inima o ţin numai pentru Domnul, întocmai cum se ţine şi un locaş închinat în amintirea Lui. Fiindcă ele ştiu că nu oricui i se cade să se apropie de sfintele locaşuri, iar va¬sele şi veşmintele sfinţite nu se cade să primească orice altă întrebuinţare decât cea hotărâtă lor22. Cât despre sufletul închinat slujirii lui Dumnezeu, nimic din cele sfinte nu i se poate asemăna, cu atât mai vârtos cu cât un astfel de suflet este neînchipuit mai sfânt decât orice în faţa oricărui vânzător sau cumpărător, înălţat cu mult deasupra tarabelor şi meselor de târguiala şi de schimb 23. Dacă se cade să zicem aşa ceva despre un simplu lăcaş de rugăciune, atunci ce să zicem tocmai despre sufletul care se roagă, înaintea căruia şi urma lăca-şului ar trebui să pălească ? Şi cu toate că uneori acest lăcaş e numai un nume fără înţeles 25, căci nu totdeauna e cu adevărat un lăcaş de rugăciune, fiind prea adeseori gol de credincioşi, totuşi porunca Sfântului Pavel spune ca pururea să rămânem în legătură cu Dumnezeu, rugându-ne «neînce¬tat» 26.
22. A se vedea In acest sens prevederile oan. 73 «post., 69 Trulan,
Κ Laodiceea. ;
23. Matei 21, 13.
24. Am amintit mai  sus  părerea  Sf. Maxim Mărturisitorul (Misia-
gogia 5) care numea sufletul omului Biserică a lui Dumnezeu.
25. Έχχλτίσία   —  adunare (έν + %αλέω).
26. I Tesaloniceni 5, 17. Nu credem că autorul nostru ar fi vrut să
susţină prin aceste cuvinte «rugăciunea neîncetată» practicată de isihaşti,
cum crede U. Neri, op. cit., p. 363.

DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS 213
Dar să băgăm de seamă încă ceva. De unele păcate, Mân-tuitorul ne face să ne păzim prin predica Sa. Aici ne-o spune chiar cu gura, îşi arată mânia, foloseşte chiar mâna şi biciul 27, dându-ne a înţelege de ce mare însemnătate este acest lucru. Făcând aceasta, Domnul nu vrea să ne arate atât cinstea pe care se cade s-o dăm unui templu, a cărui dărâmare a prooro¬cit-o mai dinainte &, ci mai ales a vrut să ne facă să înţelegem de ce mare însemnătate este ca sufletul, în care însuşi Domnul îşi va face sălaş29, să se păzească slobod de orice necaz şi grijă pământească. Ba, prin aceasta, ne mai arată încă şi ce patimă urâtă e să dăm frâu liber pornirilor şi mâniei în locul unui suflet înfrânat şi a unei minţi treze şi, înainte de toate, a sălăşluirii chiar a Mântuitorului în noi, fără de primirea Căruia templul sufletului nostru nu poate fi mântuit de veş¬nica hărţuială la care e sortit.
Iată, aşadar, pentru ce urma ca spurcarea unui lăcaş sfânt să se pedepsească cu moarte şi iată de ce a trebuit să se pună o catapeteasmă înainte de intrarea în sfânta sfintelor. Oza a trebuit să moară pentru că a îndrăznit să ţină, cu mâna lui necurată, chivotul Legii care era să se răstoarne30. La fel şi Ozie s-a umplut de lepră, pentru că s-a apropiat să tămâieze înaintea Domnului31. De unde urmează că prin multe pilde ne arată Dumnezeu că sufletul, odată botezat, nu poate fi atins, întocmai ca un adevărat lăcaş sfânt. Din această pricină e de mare trebuinţă ca aceia care vieţuiesc în Hristos să fie slobozi sufleteşte de orice grijă pământească. Pentru că, atunci când vrerea noastră s-a hotărât odată pentru ceva bun, nu se cade să ne întoarcem cu gândul înapoi, aşa cum nici Petru nu s-a mai îngrijit de ceea ce avusese până atunci în mână, din clipa în care I-a chemat Domnul la apostolie32.
27. Matei 21,  13.
28. Matei 24, 2, 10.
29. Ioan 14, 23.
30. II Regi 6, 6.
31. II Cron. 26, 18.
32. Matei 4,  19.

214 NICOLAE CABASILA
Ε drept că aşa ceva se întâmplă cu toţi cei credincioşi : o chemare neîncetată le sună în urechi pururea, ca un glas al harului sădit în suflete prin Sfintele Taine şi care, după cum ne spune Sfântul Pavel, este tocmai Duhul Fiului lui Dumne¬zeu în mâinile noastre, care ne face să strigăm : Tată, Tată ! 33 Cu toate acestea se întâmplă că aproape în fiecare zi ei calcă în picioare orice lege, pentru ca a doua zi iarăşi să poată zice că urmează lui Hristos. Or, noi să nu uităm că e scris : «nu e potrivit ca noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese» 34. Şi aceasta pentru că, mai întâi în ochii noştri, Dum¬nezeu este mai presus decât orice, iar în al doilea rând pentru că aşteptăm ca toate să ne vină de-a gata de la Dumnezeu, "Vistierul bunătăţilor, pentru pricina că, după făgăduinţa cea nedezminţită, cine caută «mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, toate celelalte i se vor adăuga lui» .
Ispitele veacului
Acestea sunt pricinile pentru care, cerând tuturor să se lepede de orice grijă lumească, Mântuitorul stăruie cu toată puterea ca oamenii credincioşi să nu ducă lipsă de nici un bine mai însemnat şi să nu se neliniştească în deşert pentru lucruri la care El s-a gândit cu mult înaintea lor. Dacă grija de lucru¬rile lumeşti este stricătoare sufletului, atunci ce să zicem de cei care plâng după ele, decât că, nu numai că s-au depărtat sufleteşte de Dumnezeu, ci că stau orbecăind prin întuneric, orbiţi la cuget şi gata să se rostogolească în tot felul de' păcate ? Pentru că din clipa în care deznădejdea s-a făcut stăpână pe cugetul cuiva, din acel ceas, prins de vârtejuri şi de rostogoliri, omul acela riscă s-o ducă tot mai rău, simte cum îi scad încet puterile, se lipseşte pe rând de orice vredni¬cie şi cinste, întocmai după cum omul prins de un somn adânc scapă din mâini tot ce avea şi se lasă de bună voie robit de patimi, peste care, când era sănătos, era el stăpân.
33. Gal. 4, 4.
34. Fapte 6, 2.
35. Mat. 6, 2; 33.
 DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 215
Şi atonei, după ce a primit atâtea mii de lovituri, când, pe deasupra, armate întregi de vrăjmaşi stau să sară asupra lui, nimic nu va putea opri sufletul de la moarte, cum zice David proorocul , fiindcă atunci nu se va mai putea apăra. Aceasta e pricina pentru care Sf. Pavel zicea că «întristarea lumii aduce moarte»37. De aceea creştinii, părtaşi de aceste gân¬duri şi dornici de a izbândi asupra lor înşişi, nu numai că se feresc de întristare, dar, pentru a ocoli orice rău, nici măcar nu se lasă pradă vreunei îngrijorări.
Ε drept că mulţi din oamenii credincioşi au trebuit să facă faţă obligaţiilor lumeşti, în urma legăturilor cu treburile obşteşti şi cu tovărăşiile acestora, cu toate acestea ei nu s-au lăsat doborâţi de griji lumeşti şi nici mintea lor n-a ajuns să-şi piardă liniştea judecăţii. Pentru că numai atunci se cade să fim îngrijoraţi, când, pentru ceea ce dorim să împlinim, căutăm tot ce se poate căuta şi când nu suntem siguri că se poate dobândi cu adevărat aşa ceva. De altfel, ceea ce ne face să ne îngrijorăm de ceva şi să-i îndrăgim este întâi dragostea de el, iar, în al doilea rând, gândul că nu suntem siguri că prin strădaniile noastre vom dobândi într-adevăr ceea ce dorim. Pentru că nu ne îngrijorăm deloc de ceva de care nici cunoştinţă n-avem şi nici nu suntem neliniştiţi pentru lucruri pe care ştim că le putem dobândi cu siguranţă. Aşijderea nu ni-e greu şi nici sufletul nu ni-e îngrijorat când ştim sigur că ceea ce dorim să avem nu putem dobândi pe nici o cale. Atunci nici nu ne vine să ducem grijă sau să ne temem, cum se întâmplă atunci când ne îngrijorăm de ceva şi când ne apucă o adevărată durere, ca şi cum răul şi-ar fi arătat colţii.
Or, întrucât sufletele celor ce vieţuiesc în Hristos nu se lasă târâte de nimic din ceea ce le-ar face să-şi piardă cum¬pătul, urmează că ele sunt cu totul scutite şi de neliniştea ori¬cărei griji. Pentru că sufletele lor nu se leagă de nimic din lumea aceasta, iar dacă totuşi sunt ispitiţi de ceva, din cauza
36. Ps. 3, 2.
37. II Cor. 7, 10.

216 NICOLAE CABASILA
trebuinţelor trupului, în schimb ei ştiu într-un anumit fel şi rostul acestor ispitiri, fiindcă sfârşitul încercărilor şi durerilor ştiu că îl vor avea numai la judecata lui Dumnezeu, după cum tot aşa de bine ştiu că Dumnezeu le va împlini dorinţele. Le-o spune inima.
De îngrijorat se îngrijorează fie cei săraci care, fiind dor¬nici după bunăstare, caută să-şi sporească averea, fie cei bo¬gaţi, care nu văd nimic altceva decât bani, pentru care tre¬mură de frică să nu-i piardă şi suferă nespus cheltuindu-i, chiar dacă aceasta o fac pentru întreţinerea vieţii. Unii ca aceştia trăiesc stăpâniţi de griji pentru că iubesc prea mult banul, bucurându-se mai curând să-i ţină la ei, netezindu-1, decât să-i cheltuiască sau să-i dea la bănci cu dobândă, pentru că se tem că orice cheltuială e o risipă şi, în sfârşit, pentru că n-au nici o siguranţă că banul lor va rodi 3S. Toate acestea pentru că flacăra nădejdii lor nu s-a aprins din Dumnezeu, temelia sigură şi neclintită, ci, în tot ce fac, clădesc numai pe ei şi pe puterea minţii lor, de aceea Solomon zice că «gându¬rile muritorilor sunt şovăielnice şi pline de greşeli» 39.
Dimpotrivă, cei care au ajuns să urască orice plăcere a veacului acestuia, care ajung să dispreţuiască până şi cel mai încântător din lucrurile pământeşti şi care în lumina rânduie¬lilor dumnezeieşti, deplin încrezători în Dumnezeu — de la Care nădăjduiesc că vor dobândi răsplătire —, primesc cu bucurie să sufere pentru alţii ca şi pentru ei, pentru unii ca aceştia ce lipsă e să se neliniştească ? De ce să fie pururea îngrijoraţi de nişte lucruri, pe care le socotesc de mult dobân¬dite ? Necăutând cu orice preţ răsplata pentru strădaniile lor, ci numai pentru o răsplată într-adevăr vrednică de om, aceste suflete nu se neliniştesc, chiar dacă întârzie să fie răsplătite, bine ştiind că rugăciunile lor îşi vor primi plata şi de aceea roagă pe Dumnezeu să le dea numai ceea ce le va fi într-ade-
38. Să nu uităm că deşi dintr-o familie bogată, N. Cabasila a com¬
bătut energic lăcomia cămătarilor (Migne, P.G.  150, 726—749).
39. Înţelepciunea lui Solomon 9, 1(4.

DESPRE VIAŢA  IN HRISTOS 217
văr de mare nevoie.  Oricare  le-ar fi  rodul rugăciunii,  ei cred că tocmai aşa ceva au cerut.
Ca şi călătorii care se lasă conduşi de un îndrumător cinstit, care nu se tem că se vor rătăci şi nu duc nici o grijă unde vor putea afla o casă de oaspeţi, tot aşa şi cei credincioşi, lăsându-şi toate grijile în seama Celui care singur poate totul şi, încredinţându-şi viaţa cu toate grijile zilei în mâna Dom¬nului, au sufletul liber de orice grijă pământească /l0, pentru ca singura lor grijă să fie numai să dorească şi să se ferească de ceea ce însuşi Domnul îi îndeamnă. Prin aceasta ei nu folo¬sesc numai loruşi, ci şi altora. O ! cât de minunată e bună¬tatea lui Dumnezeu ! Dacă nu bem doctoria rânduită pentru noi, nu ne vindecăm, în schimb suferinţa aproapelui poate spăla şi vina noastră.
Păcătuind, mâhnim pe Dumnezeu
Din cele spuse pân-acum ne-am lămurit de ce ajung să se întristeze cei care doresc să vieţuiască în Hristos. Urmează acum să arătăm cum şi pentru care pricini se cade să ne întris¬tăm. Nu tuturor oamenilor le pare rău de păcate din una şi aceeaşi pricină : unora pentru că au pierdut cununa răsplă¬tirii ; altora, dintr-o mândrie rănită, pentru că aveau prea bună părere despre ei ; altora pentru că s-au văzut înşelaţi în nă¬dejdile lor, iar celor mai mulţi, din frica de pedeapsă. Abia câţiva, cei mai buni, se întristează din pricină că au supărat pe Dătătorul  Legii,  pe care  L-au  iubit  mai  mult  decât  orice.
După cum, când vorbim despre nevoinţe, constatăm că în fruntea tuturor stau cei care fac acest lucru nu din frica de pedeapsă şi nici în nădejdea răsplătirii, ci numai din dragoste curată faţă de Dumnezeu, tot aşa, şi dintre cei care au păcătuit şi se căiesc de faptele lor, aceia sunt cei mai buni, a căror părere de rău izvorăşte din dragostea faţă de Domnul. Pentru că, în vreme ce păcătoşii ceilalţi se chinuiesc ei pe ei şi se plâng mereu de suferinţele lor — sigur vărsând lacrimi
40. I Cor. 7, 32.

218 NICOLAE CABASILA
totdeauna numai pentru ceea ce-i doare pe ei —, în aceeaşi vreme credincioşii suferă de pe urma dragostei lor faţă de Dumnezeu. Or, dacă această suferinţă a lor vine de la Dum-nezeu însuşi, urmează că şi căinţa lor e cu atât mai desăvârşită decât cealaltă cu cât şi pricina pentru care suferă e mai înaltă, întocmai ca şi săgeata care, atunci când e pornită din mâini mai dibace, urmează drumul cel mai hotărât şi merge drept la ţintă.
Dar întrucât nu-i destul numai să ştii de ce şi cum să te întristezi, ci mai trebuie să ştii şi până unde poţi merge ca supărarea — căci s-ar putea foarte bine întâmpla ca uneori să ne întristăm mult mai puţin decât s-ar cădea, iar altădată mai mult decât s-ar cere —, în cele ce urmează vom arăta măsura până la care putem să ne întristăm, şi anume dacă se ţine seama de cele spuse înainte. în orice rană trupească, câtă vreme an mădular e bolnav şi câtă vreme el nu se poate vindeca până ce rana stă deschisă iar umflătura creşte din cale afară, urmează că numai când trupul se află iarăşi pe drumul firesc şi când se scapă cu totul de boală, abia atunci putem zice că s-a vindecat deplin şi stă cu adevărat într-o linişte odihnitoare, ea singură ajutând trupul să câştige tot ce a pier¬dut prin boală.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu bolile sufleteşti41. Părerea de rău după ceea ce am greşit, întristările, lacrimile şi toate celelalte n-au alt rost decât să alunge păcatul şi să aducă din nou sufletului ceea ce a pierdut. Dar întrucât numai durerea care se naşte din dragoste faţă de Dumnezeu este cu adevărat durere curată, urmează că numai ea se potriveşte cu ceea ce ne spune cugetul şi numai ea cunoaşte şi măsura până la care putem să ne întristăm. Pentru că, chiar dacă s-au poticnit, aceste suflete nu s-au lăsat copleşite de rău, nici dorul lor spre bine nu 1-aa schimbat cu altul potrivnic, nici rânduielile
41. Acelaşi mod de argumentare stoic.   «Bolile   sufleteşti»  sunt 0 noţiune familiară eticii stoice.

DESPRE VIAŢA IN  HRISTOS 219
dumnezeieşti şi nici drumul spre ele nu le-au uitat, cât timp nu li s-a stins din suflet dragostea faţă de Dumnezeu.
Ca să vorbim mai pe scurt : a urma pe Dumnezeu pe calea cea dreaptă însemnează tocmai a asculta de porunca dragostei. Aceasta e calea sufletelor curate, singura pe care, cum spunea scriitorul sfânt42, (cei drepţi) «caută pe Domnul din toată inima lor», adică îl caută cu dragoste fierbinte. Pentru că, într-adevăr, numai aceia umblă în Legea Domnului, care vie¬ţuiesc în dragoste, cărora dragostea le este singura poruncă, şi anume o dragoste atât de mare, încât sunt în stare să se des¬cătuşeze de păcat, singurul care poate orbi şi ochiul sufletului. Pe unii ca aceştia nimic nu-i împiedică să-şi strunească dorin¬ţele după cum le dictează cugetul cel sănătos şi în aceeaşi vreme să-şi stăpânească durerea după măsura   care trebuie.
: Am pomenit mai înainte că ţinta desăvârşirii noastre o formează răspunsul pozitiv al voinţei noastre la chemarea lui Dumnezeu&, după cum împotrivirea la ea este păcat. Cel dintâi însemnează împlinirea însăşi a rostului omenesc, cel de al doilea însemnează lipsa lui. De aceea, cei care săvârşesc binele, dacă-1 fac gândindu-se că vor primi răsplată, dove¬desc că nu l-au făcut de dragul binelui, ci doar de dragul răsplăţii; dacă nu-1 săvârşesc, nu le pare rău gândindu-se că ar fi săvârşit de fapt un rău, ci le pare rău numai fiindcă prin aceasta şi-au făcut loruşi o pagubă. De unde urmează că, săvârşind un păcat, aceşti oameni nu urăsc păcatul în toată adâncimea lui şi nici nu-1 ocolesc pentru că-i într-adevăr ceva rău, ci pentru că în calculele lor li se iveşte o nepotrivire sau un rău, nescoţând însă din inimă rădăcinile lui, chiar şi când au încetat de a-1 mai săvârşi.
După cum n-avem drept să socotim pe cineva rău pentru motivul că fuge de oameni şi ocărăşte pe cei răi, tot aşa, fugind de păcat   nu pentru că el ar fi potrivnic legii lui
42. Ps. 118, 1—2.
43. în text   θεώ χοινωνησαι    —  a ii în comuniune  (de  voinţă)  cu
Dumnezeu, adică a vrea şi omul ceea  ce vrea Dumnezeu.

220 N1COLAE CABASILA
Dumnezeu, ci numai pentru că aduce pagubă celor ce-i să-vârşesc, însemnează că aceştia n-au fugit într-adevăr de în- suşi izvorul răutăţii, ci numai de urmările lui supărătoare, căci de bună seamă că, dacă I-ar putea săvârşi fără să ştie că li se va întâmpla ceva rău, atunci cu siguranţă nu I-ar ocoli.
Dacă, dimpotrivă, sufletele, pe care însăşi dragostea faţă de Dumnezeu le-a înălţat până la înţelepciunea cea adevă¬rată 44 şi cinstesc legea tocmai pentru pricina că iubesc pe Dătătorul ei, zic, dacă credincioşii aceştia ajung să supere pe Dumnezeu, îndată îi apucă o scârbă de ei înşişi, le pare rău de păcat şi-i copleşeşte plânsul nu pentru că nu li s-a dat răsplata făgăduită, ci pentru că nu şi-au potrivit cugetul cu voia lui Dumnezeu. Pe când ceilalţi, chiar dacă se căiesc de păcatele săvârşite, totuşi, nu au sufletul slobod de greşeli şi se cade să ia pildă de la cei credincioşi în ce măsură tre¬buie să le pară rău, să plângă şi să sufere de pe urma păca¬telor săvârşite. Cât despre aceste suflete cinstite, odată scăpate de păcat, pot trăi în tihnă, pentru că amândouă rădăcinile păcatului le-au smuls : lucrarea păcatului au oprit-o prin părere de rău, iar din pofta spre rău şi din por¬nirile cele pătimaşe nici urmă n-a mai rămas, pentru că ma¬rea dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de ceea ce e bun nu suferă nici o clipă în suflet înclinaţia spre păcat.
Dar despre întristare am vorbit destul.
Bucuriile curate şi pricinile lor
în schimb, de bucurat ne bucurăm când ni-e drag de ceva sau nădăjduim în acel ceva, cum zice Sf. Pavel : «întru nădejde să ne bucurăm» 45. Ba am putea zice că ne bucurăm şi ne veselim pentru unul şi acelaşi lucru. Şi anume, ne bucurăm de noi înşine pentru că ne iubim. Dar ne bucurăm
44. Unii «filosofează de dragul răsplăţii», pe când ceilalţi ajung la
«filosofia cea adevărată care constă în iubirea faţă de Dumnezeu».
45. Rom. Ί2, 12. · .......

DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 221
şi de alţii pentru că îi socotim fraţi ai noştri. De fapt, sunt şi oameni care, pe urma purtării lor bune, sunt socotiţi în faţa lumii ca buni în sine. Omul înţelept înţelege că numai binele se cade să-i iubească, iar când se bucură de sine sau de alţii, se bucură numai pentru că vede în ei totdeauna pe vecinul său, cu care se aseamănă în purtări, iar când se bucură de sine, o face fiindcă bucuria îl ajută pe calea binelui.
Dar ceea ce-i mai important e faptul că cel drept se bucură mai ales de bucuria altora şi dacă vrea să facă ceva bine, apoi alege cu toată puterea rugăciunii şi a dorinţei sale numai fericirea altora. Pentru că acesta şi este chipul cel mai desăvârşit al bucuriei : când laşi sufletul să ţi se umple de bucuria altuia şi când te socoteşti şi pe tine răsplătit prin cununa de biruinţă a altora, iar nu când ţi-e drag numai de tine şi de dorinţele tale şi când sufletul ţi se leagă numai de pofta ta după câştig.
Prin aceasta ajunge omul să biruiască legile firii şi să se facă asemenea lui Dumnezeu, care e Binele nostru al tu-turora. Pentru că vezi bucuria altuia şi te bucuri de ea tot aşa de mult ca şi el, însemnează că iubeşti binele pentru că e bine, iar nu pentru că îţi aduce ceva folos46. Dacă între pomi fiecare rodeşte după soiul lui, în schimb între oameni aceia sunt desăvârşiţi oare doresc binele tuturora şi se bucură de fericirea oricui, după cum şi vrednicia pomului o arată roadă.
Pentru că firea nu rodeşte ceva ce n-a avut în sine de mai înainte. Tot aşa nici omul nu poate fi bun pentru alţii dacă n-a fost bun pentru sine, pentru că întâi eşti al tău, eşti legat de tine, ţie îţi ajuţi cel dintâi, ţie îţi doreşti şi-ţi pofteşti bine înaintea tuturora. Şi atunci, ce-i opreşte pe om să-şi fie lui şi mai întâi de folos, când ştie că tocmai ceea
46. Susţinând că numai înţeleptul e fericit pentru că numai el poate fi virtuos, stoicii pres'imţeau un mare adevăr, pe care însă abia creştinismul îl va putea desăvârşi.

222 NICOLAE CABASILA
ce-i bine îl face să se bucure şi că legile firii întorc cea dintâi grijă spre el şi tot spre el adună toate străduinţele sale şi fericirea altora ? Căci mereu eşti al tău şi între creaturi pe tine te vezi cel mai mult47, iar prima şi cea mai mare dorinţă a fiecăruia este să ajungă la împlinirea desăvârşită a lui însuşi.
Pentru aceea e lucru limpede că dacă dorim fericirea altora şi ne bucurăm când aceia au dobândit-o, însemnează că şi noi înşine ne bucurăm şi ne împărtăşim de ea, pentru că e cu neputinţă să ne ridicăm chiar cu totul deasupra noas¬tră şi să uităm de cerinţele de care avem lipsă, îngrijindu-ne numai de ale altora. Căci cum am putea dori oare să vedem în mâinile altora ceea ce ştim că tocmai nouă ne lipseşte ? Dacă unii vrăjmaşi ai binelui şi ai facerii de bine, luând o înfăţişare de oameni drepţi, iau în râs facerea de bine şi încearcă să ducă pe alţii pe un drum, pe care ei înşişi nu-1 cunosc deloc (desigur, cu gândul de a dobândi laudă şi a se îmbrăca în mărirea deşartă, iar nu din dragoste faţă de bine sau de frumos), urmează în chip neîndoios că, umblând astfel, este cu neputinţă să fie ei nişte oameni într-adevăr cinstiţi, pentru că a dori binele aproapelui o pot numai oamenii lip¬siţi de orice pizmă şi răutate şi aprinşi faţă de aproapele de o dragoste curată şi desăvârşită. Or, aşa ceva ar însemna să fi ajuns la cea mai înaltă treaptă de înţelepciune.
Trebuie, aşadar, ca aceia care ajung să se bucure de binele altuia să fie cei mai buni şi cei mai înţelepţi dintre toţi şi, de asemenea, ca această bucurie să se sălăşluiască în sufletele tuturor celor desăvârşiţi şi înţelepţi. Pentru că în chip firesc urmează ca, din clipa în care aceste suflete au în ele acest bine, să-i şi dovedească în fapte. Doar prin însăşi firea sa, binele caută să se răspândească şi să se împărt㬺ească i8. Căci aşa cum râvnesc oamenii după Bine, tot aşa şi Binele însuşi caută să se reverse peste ei. Altfel cum ar mai dori toată lumea binele dacă acesta nu li s-ar da tuturor ? Şi
47. Dintre creaturi.

48. A se vedea aici, mai sus, cartea I, nota 59.

 

DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS

 

223

 

cum ne-am putea închipui ca o astfel de dorinţă a tuturora să fie deşartă ?

Aşadar, însăşi legea bunătăţii cere ca omul bun să se dă-ruiască şi pentru alţii, întocmai cum se dăruieşte şi se stră-duieşte pentru el. De aceea atât la durere şi la bucurie, cât şi la orice încercare care ar veni peste suflet, se cade ca noi să fim la fel şi pentru alţii, ca şi pentru noi înşine. De altfel, dragostea faţă de Dumnezeu naşte şi această bucurie faţă de binele altora, iar ca prieten nu se cade să te bucuri nu¬mai de bucuria prietenului, ci şi de aceea a prietenului aceluia.

Bucuria pe care ne-o revarsă în suflet dragostea de Dumnezeu

Şi-acum să vorbim despre bucuria cea mai desăvârşită şi mai curată. Dacă cel care vieţuieşte în Hristos iubeşte pe Domnul mai presus decât orice şi toată bucuria pe care o simte în viaţă izvorăşte din această iubire faţă de Dumnezeu, atunci va trebui să cercetăm ce este şi cât de puternică este această bucurie curată.

întâi şi întâi, cine-o simte nu se bucură numai pentru sine, pentru că cel drept nu iubeşte pe Dumnezeu numai pentru că Dumnezeu e bun cu el. îţi vine să crezi că el nu-L iubeşte pe Dumnezeu pentru că e bun, ci pentru că se iu¬beşte pe sine însuşi şi toate le îndreaptă spre sine ca spre ultima ţintă ? Or, unde mai e recunoştinţă omenească dacă nu iubim întâi şi întâi pe Binefăcătorul nostru ? Unde mai e dreptatea, dacă din dragostea noastră dăm Judecătorului celui mai bun numai fărâma cea mai mică din toate ? Unde mai e înţelepciunea, dacă orice nimicuri le punem mai presus decât ţinta cea din urmă ?

întrucât cel ce trăieşte în Hristos se cade să fie re-cunoscător, drept şi înţelept, urmează că acela trebuie să iubească pe Dumnezeu şi să-şi afle în El toată bucuria vieţii

 

224 NICOLAE CABASILA

în chipul cel mai deplin. Sigur, această bucurie urmează să fie statornică şi sigură, suprafirească şi cuceritoare49. Sta¬tornică, întrucât pururea vieţuieşte în jurul Celui pe care-L doreşte şi stă în legătură cu El în toată bunăvremea prin tot ce cugetă, prin toate cele necesare trupului, prin tot ce-i ţine în viaţă, prin tot ce trăieşte, se mişcă  şi lucrează, mai pe scurt, prin toate mijloacele de vieţuire. Căci ştie că toate sunt lucrarea lui Dumnezeu şi că i se dau de toate fără în¬cetare, aşa că toate îi aduc aminte omului despre Dumnezeu, toate îi aprind şi mai tare dragostea cea nestinsă faţă de El, toate îl farmecă şi, chiar dacă simte că nu se poate lipsi de ea, dar nici nu ajunge s-o dobândească întreagă, bucuria aceasta, chiar întreruptă, nu piere niciodată.

Pentru că nu ne bucurăm numai câtă vreme suntem îm-preună cu cei ce ne sunt dragi, ci şi de faptele lor şi de orice lucru care ştim că a fost cândva al lor. Şi anume e lucru firesc ca bucuria de binele altuia să fie statornică atunci când se leagă de ceva iubit şi în stare să farmece însăşi viaţa noastră, căci atunci nici cel ce se bucură nu se poate lipsi de această bucurie, nici bucuria nu încetează de a-si pierde farmecul. Căci, pe de o parte, omul stăpânit de o ast¬fel de bucurie, care nu-i nici nedreaptă, nici împotriva firii, ci-i pe potriva minţii sănătoase, nu se va supăra pe el pentru o aşa patimă şi nici nu va simţi nici o părere de rău pentru ea, iar pe de altă parte Cel pe Care-L iubim îşi are farmecul Lui, pe care nimeni nu ni-1 poate răpi, nici schimba, nici să-i scadă din vrednicie.

Cât despre puterea acestei bucurii, o putem cunoaşte bine numai când ţinem seama de pricina pentru care ne bucurăm, pentru că pe cât e de însemnată această pricină, pe atâta ne şi bucurăm. Or, întrucât cu nimic nu ne putem asemăna cu Dumnezeu, pentru Care ne bucurăm, tot aşa înseamnă că

49. Aceeaşi  teză  stoică,  potrivit  căreia  virtutea   —   fericire.

50. Fapte, 17, 28.

 

DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 225

nici între bucuriile omeneşti nu este nici una să se asemene cu această bucurie curată.

Tot astfel nici izvorul bucuriei acesteia nu-i prea mare şi nici dorinţa noastră după ea nu-i prea scăzută încât să nu ajungă puterile noastre să fie în stare să cuprindă atâta noian de bunătate, ci şi dorinţa noastră fierbinte e făcută pe măsura aceleiaşi bunătăţi nemărginite. Căci, deşi dorinţa noastră spre fericire, croită pe măsura puterilor omeneşti, este mărginită, vedem totuşi că nimic din lumea celor zidite nu-i în stare să o întreacă, ci toate sunt mai mici şi mai prejos decât ea şi oricare ar fi bunătăţile cu care suntem încărcaţi fie şi chiar toate bunătăţile lumii, noi privim mai departe şi căutăm ceva ce nicicând nu vom găsi în această lume, a celor văzute, sau, mai pe scurt, nimic nu poate să¬tura această dorinţă şi nici o putere clin sufletul nostru nu e în stare să astâmpere această sete după fericire51.

De aici se vede lămurit că puterea simţirii noastre este mărginită, dar sufletul nostru nicicând nu încetează de a tinde spre nemărginire, încât, dacă în privinţa firii este măr-ginit, în schimb în privinţa puterii şi însufleţirii, acest dor după fericire este fără margini, şi anume aşa după cum e şi viaţa sufletului, care, cu toate că se desfăşoară într-o lume mărginită, este totuşi fără de sfârşit.

Pricina tuturor acestora este că Dumnezeu e Cel ce a potrivit astfel sufletul nostru şi dorul după fericire şi întreagă viaţa noastră. Doar sufletul de aceea e nemuritor, pentru ca şi după moarte să putem vieţui împreună cu Dumnezeu, iar dorul după El de aceea nu cunoaşte margini, pentru că numai în El singur ne putem bucura de toată plinătatea fe¬ricirii. Iar dacă aceste două lucruri: Binele nemărginit şi împlinirea dorului nostru după el se adună împreună în sufletul nostru, oare poate fi pentru noi un mai adânc noian de fericire ?

51. Aceeaşi   dorinţă   nestăvilită   a   sufletului    după   contopirea    cu Binele suprem.

ÎS — Despre viaţa în Hristos

 

226 NICOLAE CABASILA

Dar nici aceasta nu formează cea mai înaltă treaptă de fericire. Sufletul nu se bucură numai fiindcă a dobândit ceea ce dorea — căci dacă numai atunci ne bucurăm când dobân¬dim ceva, înseamnă că totuşi ne-au scăpat multe oare ne-ar mai fi putut bucura —, ci sufletul se simte fericit din pricină că se simte bine în apropiere de Dumnezeu şi tot ce ştie despre Dumnezeu îl face să se bucure, pentru că de atunci nu se mai caută pe sine, ci numai pe Dumnezeu.

După cum omul credincios nu mai vieţuieşte pentru sine, tot aşa şi cel drept nu mai urmăreşte să placă numai lui însuşi, ci se bucură de bunătăţile lui Dumnezeu, şi anume nu pentru că acestea i-ar face plăcere, ci pentru că în ele se află însuşi Dumnezeu, şi se crede fericit nu pentru toate câte a dobândit, ci pentru că toate acestea vin de la Dumnezeu, spre care tinde sufletul său. Se lasă pe sine deoparte numai ca s-alerge din toată inima mai repede spre Dumnezeu ; uită şi de lipsurile sale, pe care parcă le crede străine, în schimb nu preţuieşte decât bogăţia dumnezeiască, pe care o socoate ca şi când ar fi a lui. De acum nu-1 vei vedea necăjit pentru ale sale lipsuri, ci-1 vei vedea bogat şi fericit numai pentru că de acum a găsit pe Cel dorit.

Puterea dragostei e în stare să facă pe om să se lipsească de tot ce are de dragul de a fi cu Dumnezeu. Or, fiindcă la sfinţi toată flacăra dorului şi a poftei după fericire se reazemă pe Dumnezeu, urmează că pe El îl şi socot ca un bun al lor şi nici trupul, nici sufletul, nici bunurile minţii, după cum nici bunătăţile pe care li le-ar da rudeniile şi cei de aproape, nu sunt în stare să-i farmece. Pentru că nimic din acestea nu-s vrednice de a fi îndrăgite din pricina bunătăţii lor, ci acestea le sunt cu totul necunoscute, ca şi când sufletul, viaţa şi dorinţele Ier ar fi plecat de acasă undeva, departe. De altfel aşa ceva nu trebuie să ne mire deloc. Doar şi dra¬gostea omenească ne îndeamnă să dispreţuim banii şi trupul. Şi ştim că sunt şi oameni, care, în deplină sănătate, din dra¬goste prea mare faţă de alţii, nu pun nici un preţ pe sănăta-

 

DESPRE VIAŢA ÎN  HRISTOS 227

tea lor, când ştiu pe prietenii lor bolnavi sau, fiind bolnavi, uită cu totul de suferinţa lor, când îi văd pe cei dragi ai lor deplin sănătoşi. Mai mult, îndrăgind pe prieteni mai mult decât orice, unii s-au dus bucuroşi la moarte, fiind gata mai curând să-şi dea trupul la munci, decât să se lipsească de bucuria de a-i vedea. Or, dragostea faţă de Dumnezeu e cu atât mai mare decât cea faţă de oameni, cu cât puntea care-i leagă pe oameni de El este mai trainică decât cea care-i leagă, pe oameni, unii faţă de alţii.

Cine s-aprinde, aşadar, de această dragoste, ce-ar mai putea jertfi lui Dumnezeu sau ce altceva mai de preţ I-ar putea da decât însuşi sufletul său ? Pentru că, într-adevăr, nu acela îşi dispreţuieşte sufletul, care e în stare să-şi dea trupul spre moarte, ci acela care «uită» de acest suflet şi de bunurile lui. Căci, după cum omul desfrânat îşi vinde sufletul atunci când îşi cheltuieşte trupul în toate plăcerile trupeşti, tot la fel şi cel care, îndrăgostit de Dumnezeu, dă Acestuia toată puterea sufletului, îi închină Lui toată dorinţa, nemai-lăsând nimic din sufletul său pentru sine. Iar dacă totuşi se mai întreabă cum să îngrijească de acest suflet, aceasta n-o face de dragul sufletului şi al darurilor lui, ci numai din dragoste faţă de Dumnezeu şi de poruncile Lui, gândindu-se cum să asculte de ele. Tocmai după cum, venind vorba de o osie a carului, nu ne vine în minte întâi osia, ci carul însuşi.

Dar mai este ceva ce ne poate lămuri şi mai bine acest lucru. Căci ce oare ne îndeamnă să purtăm grijă de suflet şi să-i iubim ? Nimic altceva decât dorul de viaţă. Iar de viaţă ne este dor fiindcă vrem să fim fericiţi, căci nimeni nu s-ar bucura să trăiască dacă ar şti că va fi cu totul nefericit. Cu gândul la aceasta, mulţi şi-au rupt singuri firul vieţii. Despre aceştia a spus Domnul că «mai bine ar fi fost să nu se fi născut» 52. Or, dacă fericirea n-o găsim decât iubind pe Dum-

52. Matei 26, 24.

 

228 NICOLAE CABASILA

nezeu, în chip lămurit urmează că, iubind pe Dumnezeu, iubim şi sufletul nostru.

Mulţi oameni, -neştiind în ce pot afla fericirea, îndrăgesc azi una, mâine alta şi, înşelându-se pe ei înşişi în ce priveşte ţinta vieţii, aleg foarte des ceea ce le face mai rău, nu-şi cinstesc sufletul cam s-ar cădea şi, neascultând ceea ce şi mintea le porunceşte, nu-i arată nici o grijă. în schimb, cei înţelepţi, simţindu-se legaţi cu totul de Dumnezeu şi ştiind unde şi cum pot găsi fericirea, socot pe Dumnezeu ca pe sin¬gurul Care e vrednic să-L îndrăgească şi de aici apoi, iubin-du-L pe El, ajung să-şi iubească sufletul, viaţa şi tot ce au. Bineînţeles, iubindu-şi astfel sufletul, nu şi-1 iubesc atâta pe el, cât pe Acela din pricina căruia au ajuns să-şi iubească şi sufletul. Astfel, dacă sufletul ni-e atât de drag pentru că e legat de tot ce e al nostru, apoi cade-se să ştim că Mântuito¬rul este mai  apropiat  de noi  chiar şi decât sufletul nostru.

Cei care în toată viaţa lor se străduiesc să «caute numai la Legea Domnului» ştiu că Mântuitorul se leagă de viaţa lor mai strâns decât orice, şi că toate celelalte, suflet şi viaţă, nu le sunt dragi decât pentru că Dumnezeu le este drag. Când, însă, dimpotrivă, te grăbeşti şi numai spre ale tale te sileşti, pururea vei fi tulburat şi frământat, negăsind nicăieri pace, până când nu vei ajunge să cunoşti pacea lui Dumnezeu. Dar, în afară de acestea, cei care ştiu să judece drept lucrurile, — şi se şi cade s-o ştie cei ce trăiesc în Hristos —, trebuie să ia aminte că nu putem lipsi pe Dumnezeu tocmai de ceea ce Lui I se cade. Căci chiar aşa s-ar întâmpla dacă pe Dumne¬zeu, care e Bunătatea desăvârşită, L-am iubi cu o iubire măr¬ginită. Pentru că iubind şi altceva decât pe El, slabă dragoste I-am arăta, drămuindu-ne astfel iubirea, împotriva Legii care zice : «să iubeşti pe Dumnezeu din tot sufletul şi din tot cugetul  tău»53.  Astfel,  arătând  Domnului toată dragostea şi

53. Deut. 5, 5; Marcu 12, 30.

 

DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 229

nepăstrând pentru ei o parte, şi pentru alţii alta, cei drepţi ajung să scape de toate şi chiar de ei înşişi. Căci peste tot, ceea ce uneşte este puterea dragostei 54. Aşadar, numai fiind cu toate puterile sufletului în Dumnezeu, ajungem şi să putem trăi întru El, şi să ne bucurăm numai de El. De altfel, ceea ce ne îndeamnă mai tare să ne legăm de ce e al nostru şi să ne bucurăm de el, nu e atât faptul că ne este drag de el. Pentru că nu-i destul să ai ceva ca să-ţi şi fie drag de el şi să te fericească, fiindcă adeseori multe din cele ce avem ne fac să suferim neputându-ne da satisfacţii. Ba unii se urăsc atât de tare, încât ar vrea cu tot dinadinsul să fugă de ei înşişi şi de aceea se dedau la primejdii de moarte. în sfârşit, unii au făcut şi mai mult, mergând prea departe, rupându-şi înainte de vreme firul vieţii prin sabie sau ştreang.

Se vede, aşadar, lămurit că dragostea este aceea care ne leagă de ce-i al nostru, de sufletul nostru şi de noi înşine, făcându-ne să ne bucurăm de toate acestea. Prin urmare, dacă cineva nu doreşte şi nu iubeşte binele altuia în măsura în care îl doreşte pe al său propriu, cade-se a se strădui să se bucure şi să dorească măcar tot atât de mult fericirea altora pe cât o doreşte pe a sa. De aceea, pentru unul care iubeşte pe Dumnezeu, chiar dacă din fire nu se simte pornit şi atras spre dumnezeire, cu toate acestea, fiindu-i voinţa şi dragostea întoarse spre Dumnezeu, nimic nu-1 împiedică de a simţi bucuria sa întreagă întru Domnul, ca şi cum ar fi un om cu totul schimbat. Căci şi dacă păstrează mai departe firea sa cea omenească şi chiar dacă nu se împacă pe de-a-ntregul cu poruncile cele dumnezeieşti, cu toate acestea, întreagă vrerea unui astfel de om e îndreptată spre Dumnezeu şi ajunge, prin aceasta, să fie stăpân pe toată bucuria şi veselia sufletului lui.

54. Idee similară şi la Dionisie -Areopagitul, Despre numele divine IV, 15: «dragostea e puterea care uneşte şi care contopeşte» (Migne P.G. 3, 713).

 

230 NICOLAE CABASILA

Dragostea de Dumnezeu face pe omul duhovnicesc să dorească ce doreşte şi Dumnezeu

După cum cel ce se iubeşte pe sine îşi îndreaptă gândul numai la bunurile din această viaţă, tot aşa şi sufletele celor care îl iubesc numai pe Dumnezeu au mintea pironită numai la fericirea veacului ce va veni, se cred bogaţi în avuţii viitoare, sunt mândri de ele, se laudă cu strălucirea lor, parcă ar câştiga cununi de biruinţă când se roagă lui Dum¬nezeu şi saltă de bucurie când   aduc Domnului închinăciuni.

Oamenii care trăiesc numai pentru ei înşişi, chiar şi când se bucură de o bucurie adevărată, tot nu pot avea un ceas de bucurie curată, căci dacă într-adevăr bucuria lor ar fi pentru pricini şi bunătăţi adevărate, atunci s-ar cădea să sufere când lipseşte fericirea şi să plângă când îi copleşeşte nenorocirea. în schimb, bucuria acelora care-şi leagă toată viaţa de Dumnezeu este curată, fără umbră de întristare, pen¬tru că întru Domnul multe pricini de bucurie avem, iar de întristare nici una. Pentru că nici o neplăcere nu-i poate atinge pe cei ce vieţuiesc în Hristos, iar din câte pot întâlni în viaţă, nici una n-are puterea de a-i întrista. Doar însăşi legea dragostei celei desăvârşite opreşte să ne căutăm prea mult pe noi, căci : «dragostea nu caută ale sale»55. Când iubesc, cei drepţi iubesc din toată puterea lor, întrucât Cel drept pe care-L iubesc este fericirea însăşi şi-atunci suferinţa nu-şi mai are rost în viaţa lor şi e cu neputinţă.

Praful şi noroiul drumului îşi schimbă necurăţia îmbră-cându-se cu însuşi neprihănirea lui Dumnezeu şi se fac ase-menea Lui. Tot aşa şi cei lipsiţi şi nenorociţi, zorind spre încăperile unei case împărăteşti, se grăbesc care mai de care să-şi lepede haina sărăciei lor şi să se îmbrace în cele mai strălucite haine pe care le găsesc acolo x. De aceea cred că li

55. I Corinteni 13, 5.

56. In  Orient   când   un  suveran   invita   pe   cineva   la   cină,   acesta

îşi  găsea  în  garderoba  suveranului  haina  potrivită cu  care  trebuia  să

se  îmbrace,  V.  Gheorghiu,  Siânta  Evanghelie după  Matei cu comentar,

Cernăuţi, 1925, ρ. 61ΰ.

 DESPRE VIAŢA IN  HRISTOS 231

se şi spune acestor creştini «silnici» şi oameni care «iau împă-răţia ou asalt» pentru că ei nu aşteaptă să fie îmbiaţi cu ea şi nici să li se dea şi lor o fărâmă, ci pun mâna pe tron fără să-i silească ori să-i îndemne cineva, ci cu a lor putere se încununează 57.

Şi de fapt ei dobândesc ceva, dar nu spun că în aceasta constă toată fericirea şi bucuria lor, ci se bucură peste măsură numai pentru că sunt părtaşi la aceeaşi împărăţie cu Domnul cel iubit. Şi nu pentru că iubitul lor ar fi Cel care le-ar fi împărtăşit aceste bunuri, ci pentru că El însuşi formează acele bunuri. De fapt le-o spune aceasta însuşi simţul lor lăuntric şi presimţirea lor, încât, chiar de n-ar avea deloc parte la fericirea şi bucuria Celui iubit al lor, ei tot n-ar înceta de a se crede fericiţi şi biruitori, încununaţi şi chiar plini de mul¬ţumire c-au dobândit o împărăţie întreagă. Aşadar, pe bună dreptate li se spune «răpitori» şi «siluitori» ai bunurilor celor dumnezeieşti, pentru că prin străduinţa lor au ajuns să-şi cucerească bucuria fericirii. Aceştia sunt cei care îşi urăsc şi îşi pierd «sufletul» 58 lor, în schimbul acestora dobândind însă pe Stăpânul sufletelor.

Şi atunci, ce poate fi mai de preţ şi mai neclintit decât bucuria aceasta ? Căci se poate foarte uşor ca aceia oare găsesc fericirea numai în ei s-ajungă foarte repede s-o piardă, pentru că, nefiind pe această lume nimic statornic, nu ajung să se bucure atâta de fericire, cât tremură de frica de a nu o pierde. în aceeaşi vreme, însă, comoara celor credincioşi stă la bun adăpost de furt, iar bucuria nu-i ameninţată de nici o urmă de tristeţe, şi, sigur, nici o frică nu va fi pentru o fericire aşa de sigură şi de neclintită.

Alergând prea mult după plăceri, cei răi au tot dreptul să nu se încreadă deloc în fericirea lor, de frică să nu-i ducă la trufie, care ar strica apoi toată această fericire. Pe ceilalţi,

57. Matei   11,   12.    Deci   se   cere    şi  din    partea    noastră   silinţă.

Grigorie de Nyssa, Despre nevoinţa cea adevărată, trad. de D. Stăniloae,

în P.S.B. 29, p. 459.

58. Matei 16, 25; Marcu 8, 34.

 

232 NICOLAE CABAS1LA

dimpotrivă, nimic din acestea nu-i îngrijorează, căci ei nu dau prea mult pe sine, ci se încredinţează cu totul lui Dumnezeu. Şi fiindcă numai întru El se laudă, atunci pe bună dreptate îi cuprinde o bucurie suprafirească şi dumnezeiască, în stare să biruiască şi legile firii şi să se ridice şi deasupra minţii omeneşti59.

Când pleci dintr-o casă pentru a te muta într-alta mai bună, e un semn că laşi o bunătate mai mică pentru alta mai mare, bucurându-te, se-nţelege, mai mult de cea din urmă decât de cea dintâi. Tot aşa, dacă printr-o minune, ai putea schimba un trup mai slăbănog cu altul mai desăvârşit, cel dintâi desigur l-ai lepăda şi nu te-ai mai bucura de el, inima crescându-ţi cu atât mai mult, cu cât se poate bucura acuma într-un trup mai sănătos şi mai frumos. Când, aşadar, pără¬seşti nu numai casa ta şi trupul tău, ci te lepezi şi de tine însuţi spre a dobândi pe Dumnezeu, Care, de acum încolo', ţine loc şi de trup şi de suflet, de rude, de prieteni şi de orice, însemnează că această bucurie întrece orice bucurie pământească şi n-are asemănare decât cu cea dumnezeiască, singura în stare să facă pe cineva cu totul fericit. Pentru aceea se şi zice despre acei oameni că se bucură ou «bucuria» lui Hristos 60, căci ceea ce-L bucură pe El, aceea, îi înveseleşte şi pe ei. Ceea ce face bucurie lui Hristos e El însuşi. Numai un astfel de izvor de bucurie naşte o bucurie de aceeaşi mă¬rime. Şi acest lucru nu-i numai o simplă potriveală sau o simplă vorbă, ci e nici mai mult, nici mai puţin decât însăşi spusa Mântuitorului.

Căci atunci când ne-a făcut cunoscute legile dragostei şi a îndemnat pe ucenici să-i păstreze o dragoste neclintită până la sfârşitul veacurilor, Mântuitorul a adăugat : «Acestea vi le-am spus vouă pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină»61. De aceea vă şi poruncesc

59. Maxim Mărturisitorul, trad. D. Stăniloae, în P.S.B. 80, ,p. 74—75.

60. Ioan 17, 13; 15, 11 ί 15, 24.

61. Ioan 15, 11. ,;

 

DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 233

«să vă iubiţi unul pe altul» 62 pentru ca, prin prietenie, toate făcându-vi-le de1 obşte unii altora, să ajungeţi să vă bucu¬raţi întru Mine cu bucuria Mea, «pentru că voi aţi murit, iar viaţa voastră e ascunsă în Dumnezeu cu Iisus Hristos»63 împreună ou bucuria voastră şi toate ale voastre, încât nimic omenesc nu mai rămâne în voi.

Ca să folosească o vorbă mai scurtă, Sfântul Pavel spune despre acest lucru : «Nu sunteţi ai voştri, cu preţ aţi fost cumpăraţi» 64. Or, cel care a fost cumpărat de altul nu se mai uită la sine, ci la cel ce I-a cumpărat şi se întreabă cum să trăiască mai deplin după voia aceluia.

Desigur, între oameni, robul este sub puterea stăpânului numai în ce priveşte trupul lui, mintea şi vrerea rămânân-du-i slobode, spre a le întrebuinţa cum vrea, pe când cel oare a fost odată răscumpărat de Hristos, e cu neputinţă să mai fie al său, oricine ar fi el. Căci nici un om n-a fost vreodată în stare să cumpere pe un alt om în toată întregimea lui, întrucât sufletul omenesc nu se poate cumpăra cu nici un preţ de pe lumea aceasta, după cum, iar, nici un om η-a fost în stare să facă pe altul rob şi nici să-i dezrobească decât în ce priveşte trupul aceluia, în vreme ce Mântuitorul pe omul întreg I-a răscumpărat. Şi în vreme ce oamenii răscumpără cu bani pe cei ajunşi robi, Mântuitorul S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare 65. Şi-a dat trupul şi sufletul pentru a ne slobozi pe noi, Şi-a dat trupul Său spre moarte, iar sufletul şi I-a smuls din trup. Trupul Lui se chinuia sub po¬vara loviturilor nu numai în vreme ce sufletul suferea, ci încă înainte de clipa înjunghierii : «întristat este sufletul Meu până la moarte» m.

Fiindcă Domnul Se dăruieşte întreg, urmează că şi pe om îl răscumpără întreg şi mai ales voinţa,  căci peste celelalte

62. Ioan 13, 34.

63. Col. 3, 3. ··>

64. I Cor. 6, 20.        r       ■,■<   ■

65. Evr. 9,  14.

66. Matei 26, 38.

16 — Despre^ viaţa în Hristos

 

234 '   ;'   NICOLAE CABASILA

şi aşa era stăpân şi firea noastră îi era şi altfel supusă în¬treagă, numai voinţa noastră se încăpăţâna să nu asculte de El, cu toate că Domnul a încercat totul spre a o cuceri. Tocmai pentru că a vrut să ne câştige voinţa, Domnul n-a vrut să ne silească şi nici nu ne-a luat-o, ci ne-a răscum-părat-o. De aici urmează că nimeni din cei răscumpăraţi de El nu mai poate face cu voinţa sa orice ar vrea, căci ar călca în picioare drepturile pe care Răscumpărătorul le are asupra voinţei, pentru că a face ce vrei tu cu voinţa ta însemnează iarăşi a te căuta numai pe tine şi a umbla numai după plă¬cerile tale.

Se cade, aşadar, să înţelegem că nici unul din cei drepţi şi buni nu se iubeşte pe sine, ci numai pe Cel ce I-a răscum¬părat. Cel puţin aşa ar trebui, ca măcar unii din cei răscum¬păraţi, dacă nu toţi, să aibă gândul acesta. Căci cum s-ar putea închipui ca o răscumpărare atât de înfricoşată să se fi săvârşit fără rost ? Celor care iubesc numai pe Domnul, le este uşor să arate o bucurie lipsită de orice suferinţă, pentru că de acum Dumnezeu S-a făcut stăpân şi pe sufletele lor. Ei pot arăta bucuria cea mai mare, mai dumnezeiască şi mai presus de fire, pentru că din această bucurie îşi scot toată puterea vieţii şi pentru că bucuria aceasta e atât de ferme¬cătoare, încât nici o altă binefacere nu i se poate asemăna.

După cum nu se poate să slujeşti pe vreun om şi să nu dai şi peste supărări, tot aşa e cu neputinţă să slujeşti lui Dumnezeu şi să nu te simţi fericit. De aceea dacă şi cel dintâi necredincios legându-şi viaţa de cea a celui care I-a cumpărat şi simţindu-se dator să-i urmeze pe calea întris¬tărilor şi a muncilor, încât ajunge şi el să treacă prin dureri şi suferinţă, în aceeaşi vreme omul drept cum s-ar putea lăsa oare pradă durerilor, când bucuria cea adevărată îi este tovarăş de toată bunăvremea ?

Cel care a răscumpărat cu bani pe un rob nu a făcut-o din dragoste pentru robul său, ci pentru ca, în preţul trudei acestuia, să-şi aducă lui folos, cu toate că ştie că robul robo-

 

DESPRE VIAŢA  ÎN HRISTOS 235

teste pentru trebuinţele stăpânului ducând o viaţă plină de neajunsuri. Pentru cei drepţi, lucrul stă tocmai dimpotrivă : Mântuitorul toate le-a făcut pentru fericirea robilor Săi, S-a dat pe Sine drept preţ de răscumpărare, nu ca să scoată vreun folos de pe spatele; celor pe care i-a răscumpărat, ci pentru a veni în ajutorul lor şi pentru ca Stăpânul şi chi¬nurile Lui să fie de folos slugilor Sale şi pentru ca aceştia să intre într-adevăr întru puterea şi bucuria Domnului lor67. Pentru aceea, ei nu s-au descătuşat de robie, ci, în loc de li¬bertate, au ales cătuşele îndată ce au ajuns să schimbe lipsu- rile cu bogăţia, robia ou împărăţia şi nelegiuirea cea mai de jos cu mărirea cea mai înaltă.

Drepturile pe care le iau după lege stăpânii asupra robilor lor trec acum, prin iubirea de oameni a Mântuitorului, de la Stăpân asupra robilor. Pe cei dintâi legea îi face domni peste robi şi peste averile lor, atâta vreme cât stăpânii nu renunţă la dreptul de stăpânire şi nu dau robilor slobozenie, în acelaşi timp, cei drepţi au pe Însuşi Domnul în ei şi s-au făcut moştenitorii Lui, dacă-I îndrăgesc jugul şi se simt în¬datoraţi Lui pentru răscumpărare. Aceasta este ceea ce po¬runcea şi Sfântul Pavel : «Bucuraţi-vă întru Domnul»68, prin Domnul înţelegând pe însuşi Răscumpărătorul.

Lămurind şi mai limpede pricina bucuriei, Mântuitorul numeşte «slugă bună» pe cel care se va împărtăşi din bucuria Domnului, iar ca «Domn» e socotit El însuşi, Cel care zice : «Intră, slugă bună, întru bucuria Domnului tău» 69. Aceasta pentru că tu ai rămas mai departe slujitor al Domnului, iar zapisul de răscumpărare nu l-ai rupt şi prin el ai rămas să te bucuri de bucuria Domnului. Această bucurie a slugii e la fel cu a Stăpânului, nu numai pentru că au aceeaşi pricină, ci şi întrucât simţirile amândurora sunt la fel. Deoarece, pre¬cum Hristos nu Lui însuşi a plăcut70, ci pentru robi a trăit, a

67. Matei 25, 23.

68. Filip. 4, 4.

69. Luca 21,  17.

70. Rom. 15, 3.

 

236 NICOLAE CABASILA

murit şi a făcut înnoirea lumii, iar apoi întorcându-Se la

ale Sale şi, luând iarăşi tronul71 Tatălui Său, sade acolo pen¬

tru vecie, făcându-se Mijlocitorul nostru pe lângă Tatăl72,

tot aşa şi slujitorii care ţin mai mult la Stăpânul lor decât

la ei înşişi, nu se mai întorc la sufletul lor, ci iubesc numai

pe Domnul.

Aşa a fost Ioan73 care simţind că-i apune steaua din clipa în care S-a arătat Domnul, a fost aşa de departe de a se supăra pe El, încât el a fost acela care L-a arătat şi L-a vestit celor ce nu-L cunoşteau74 şi nu simţea plăcere mai mare decât vorba prin care se făcea pe sine «mai mic». El a simţit că toate privirile se îndreaptă asupra lui Hristos, că tot poporul se îngrămădea spre El şi că gândul tuturora zbura spre El, ca şi al unei mirese spre Mirele său. El s-a mul¬ţumit cu aceea să poată sta în jurul Mântuitorului, să-i as¬culte glasul, care ar fi fost în stare să-i răsplătească pentru orice suferinţă.

In căutarea sa după Hristos, şi Sfântul Pavel nu numai că a uitat de sine însuşi, ci parcă şi soarta şi-a trădat-o. Căci dacă ar fi fost după el, s-ar fi aruncat şi în gheenă75, atât de fierbinte i-a fost dorul lui tainic după mântuire. Pe Mân¬tuitorul aşa-L iubea de mult încât era în stare să-şi facă sieşi ceva rău şi această dragoste nu numai că se pare că-1 ardea mai fierbinte decât focul iadului, ci flacăra ei era mai puternică şi decât vieţuirea împreună cu Hristos cel iubit al său.

Dragostea aceea nu-1 îndemna numai să se bucure, ci îl făcea nici de gheenă să nu-i pese deloc. Şi ou toate acestea, Sf. Pavel cunoscuse şi gustase din destul bunătatea şi frumuseţea lui Hristos, dar era în stare să se lipsească de ea, îngrijindiu-se numai de mărirea lui Dumnezeu, dacă naşterea,

71. Evr. 8, 1.

72. Ioan 2, 1.

73. Ioan Botezătorul: Ioan 3, 29, 30.

74. Ioan 1, 26.

75. Rom. 9, 13.

 

DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS 237

trăirea şi împărăţirea ou Hristos i-ar fi adus numai fericirea lui singuratică. De aceea tot ce dorea, nu dorea pentru sine, ci pentru Domnul, de dragul Căruia parcă ar fi dorit şi să piardă orice dacă i-ar fi cerut aşa ceva 76. Dacă, deci, singura dorinţă, nici aceea n-o avea pentru sine, atunci ce altceva ar fi putut dori pentru el ? Căci dacă pe Cel pentru Care a făcut şi a suferit totul, nu L-a căutat pentru sine şi nici pentru bucu¬ria lui proprie, atunci ou atât mai puţin ar fi căutat ceea ce toartă viaţa I-a scârbit De aceea se vede limpede că Sfântul Pa-vel s-a lepădat cu totul de sine şi a oprit orice vrere a sa, pen¬tru a se pune numai şi numai în slujba lui Hristos. Şi pentru că înaintea vrerii lui nimic nu îndrăznea să s-arate greu şi potriv¬nic, sufletul sfântului era copleşit de o bucurie fără margini, în care se mişca şi vieţuia, iar dintre dureri nici una nu îndrăz¬nea să pună stăpânire pe el. Dacă vreodată se întâmpla să geamă sau să se plângă, nici atunci durerea nu putea înăbuşi' bucuria77, nefiind nimic în stare să i-o strice pentru că chiar şi din astfel de nenorociri el îşi scotea izvor de noi bucurii, fiindcă şi aceste nenorociri erau rodul dragostei şi al mărinimiei şi nu-i picurau în suflet ca ceva amar, nici apă¬sător, nici altceva ce nu s-ar fi potrivit cu sufletul său. Că' tot timpul a dus-o în bucurie, se vede din ce a spus : «Bucu-raţi-vă pururea întru Domnul şi iarăşi zic : Bucuraţi-vă» 78. Or, e Sigur că nu ar fi îndemnat pe alţii, dacă n-ar fi făcut-o mai înainte prin chiar pilda sa.

RECAPITULARE

Aşa este, deci, viaţa celor drepţi, plină de fericire — pre-cum e şi firesc încă din această lume, pentru cei care cred şi nădăjduiesc în ea, iar după moarte cu atât mai desăvârşită, cu cât dobândirea fericirii e mai mult decât nădăjduirea în ea, iar vederea faţă către faţă a Binelui e mai mult decât a crede în El.

76. Filip. 4, 4.

77. II Cor. 7, 4.

78. Filip. 4, 4.

 

238 NICOLAE CABASILA

Din partea lui Dumnezeu dobândim în această viaţă Duhul înfierii79, oare rodeşte în noi dragostea desăvârşită, singura în stare să ne dea viaţa cea cu adevărat fericită. Pentru că prin mijlocirea Tainelor ajungem să dobândim pe Hristos, iar celor care odată L-au dobândit «le-a dat puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu» 80. Şi ştim că dragostea unui fiu e desăvârşită, căci nu încape în ea nici urmă de teamă sau de silă81. Oricine iubeşte pe Dumnezeu n-are a se teme că va fi lipsit de răsplată, cum sunt năimiţii, şi nici că va fi dat spre bătăi, cum se întâmplă cu robii : numai dacă eşti fiu poţi dovedi dragoste de Tatăl şi numai dacă eşti frate o poţi arăta faţă de semen.

Puterea Sfintelor Taine este, deci, cea care sădeşte în sufletele luminate dragostea cea adevărată. Lucrarea şi lu-minarea pe care ni le dă Harul, nu le putem însă cunoaşte decât prin trăirea de fiecare zi. Ca să ne rezumăm în câteva vorbe, Harul dumnezeiesc sădeşte în noi un simţ şi un dor după bunurile cele dumnezeieşti82, iar prin aceea că ne dă să gustăm mai dinainte din bunătăţi mai mari, ne face să nă¬dăjduim mereu o fericire mai înaltă şi, în sfârşit, prin lu¬cruri văzute, aprinde în noi flacăra nestinsă a credinţei în lumea celor nevăzute.

Din partea noastră se cere, aşadar, să hrănim această dragoste, pentru că nu-i destul numai să iubeşti şi să doreşti din toată puterea, ci mai trebuie ca această dragoste să fie statornică, s-o păstrăm şi s-o alimentăm ca să aibă din ce arde. Căci a rămâne în această dragoste, în care constă toată fericirea, înseamnă tocmai a rămâne în Dumnezeu, iar ră¬mânând întru El înseamnă a-L avea în inimă, după cum stă scris : «Cel ce rămâne întru dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el» 83. Această dragoste se dobân-

79. Rom. 8, 15.

80. Ioan 1, 12.

81. Ioan 4, 18.

82. Despre acest «simţ» ceresc a mai amintit CabasiLa şi în cartea

II, 67.

83. I Ioan 4, 16.

 

DESPRE VIAŢA ÎN  HRISTOS 239

deşte şi ajunge cu adevărat stăpână pe voinţa noastră atunci când ascultăm poruncile şi păzim rânduielile Celui iubit al nostru.

Prin săvârşirea cât mai deasă a faptelor bune sufletul ajunge să-şi croiască cutare sau cutare deprindere, şi anume, după cum faptele acelea sunt bune sau rele, aşa cum şi o meserie oarecare o deprindem şi o învăţăm după cum ajun¬gem să ne obişnuim cu ea. Şi legile lui Dumnezeu, puse Ca pildă de urmat pentru faptele omeneşti şi rânduite astfel fu scopul de a le îndrepta numai şi numai spre Dumnezeu, îşi aduc şi ele roadele lor în cei care ascultă de ele, şi anume, |n sufletele care urmează numai ceea ce vrea Legiuitorul tu¬turor şi care Lui singur îşi pleacă vrerea şi nu caută altceva decât pe El însuşi. De altfel, numai aceasta şi însemnează cu adevărat iubire, după cum chiar Mântuitorul a spus-o : «Atunci veţi rămâne întru dragostea Mea, dacă veţi păzi poruncile Mele» 85.

Viaţa fericită este aşadar roadă acestei iubiri. Căci nu¬mai o astfel de iubire poate aduna vrerile noastre cele îm¬prăştiate, le scoate de sub puterea tuturora, chiar şi a do¬rinţelor noastre, şi le pune împreună cu Hristos şi atunci tot ce-i al nostru : străduinţă trupească, lucrare a minţii, precum şi orice muncă şi faptă omenească, toate ascultă cu bucurie de voinţa noastră şi o urmează bucuros oriîncotro le duce. Abia atunci voinţa este aceea care ne îndeamnă şi ne cheamă, iar dacă se leagă de vreo lucrare, toată făptura noastră e încordată într-acolo86. In sfârşit, omul, care e stăpân pe voinţa sa, acela şi mintea şi-o poate struni cum vrea.

Aşadar, aceia a căror vrere s-a prins cu patimă de ur¬mele lui Hristos şi nu vor să-L cunoască decât pe El, care nu vor, nu doresc şi nu-L caută decât pe El singur, unii ca

84. Pasaj   clasic   pentru   gândirea   sinergistă   şi   pentru   graiul   viu

şi   nuanţat   al   teologului   oare   rămâne   la   argumentarea   prin   fapte   a

moralităţii creştine.

85. Ioan 15, 10.

86. A se reţine caracterul integral al facultăţilor  umane  antrenate

în procesul de desăvârşire creştină.

 

240 NICOLAE CABAS1LA

aceia şi-au mutat în Domnul întreg rostul şi viaţa lor, în¬trucât nici voinţa lor nu mai poate trăi şi lucra decât dacă rămâne în Hristos, în Care sălăşluieşte toată bunătatea, după cum ochiul nu-şi poate îndeplini slujba dacă nu are lumină numai lumina dă vedere, aşa cum numai binele poate pune voinţa în lucrare.

De aici urmează că, Domnul fiind vistiernicul tuturor bună-tăţilor, din clipa în oare voinţa noastră nu se mişcă numai spre El, ci se mai îndreaptă şi spre alte ţinte străine, strădania noas- tră e ca şi cum n-ar aduce nici un rod, după cum zice Domnul i «Dacă cineva nu rămâne întru Mine, se aruncă afară ca mlă-diţa neroditoare ; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard» 87. Pentru că, dacă trăirea în Hristos însemnează a-L urma întru toate şi a trăi după cum zice El, nu-i mai puţin adevărat că aşa ceva se poate dobândi prin strădania voinţei noastre, când aceasta se pleacă vrerii lui Dumnezeu. După cum Mântuitorul însuşi a pus vrerea Sa omenească în ascultare de cea dumnezeiască, spre a ne învăţa şi a ne da o pildă cu adevărat dreaptă şi când a trebuit să moară nu S-a dat în lături — ou toate că înainte de a-I veni ceasul ar fi vrut s-o ocolească, arătându-ne oarecum că această moarte n-ar fi fost precum ar fi vrut-o El, ci că, plecându-Se ei, S-a făcut ascultător până la cruce, cum zice Sf. Pavel ^, do¬vedind că în Sine sunt două voinţe, iar nu numai una şi nici nu erau două amestecate —, tot aşa, se vede limpede că peste tot viaţa cu adevărat fericită pe această lume izvorăşte nu¬mai dintr-o voinţă strunită spre lucruri mai înalte.

Dacă tot ce e mai însemnat în om stă în cugetarea şi în voinţa lui, urmează că cel ce caută o viaţă cu adevărat fericită trebuie ca prin amândouă aceste puteri, prin minte şi voinţă, să s-apropie de Dumnezeu şi să se unească cu El; cu mintea să-L poată vedea cât mai lămurit, iar prin voinţă să-L iubească în chip desăvârşit. Ε drept însă că nimănui din

87. Ioan 15, 6.

88. Filip. 2, 7—9.

 

DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 241

câţi trăiesc în acest trup stricăcios nu i s-a-ntâmplat să fie fericit şi în ce priveşte cugetarea şi voinţa : oameni de aceştia nu vom găsi decât într-o viaţă cu totul slobodă de orice stri¬căciune. In viaţa pământească credincioşii care ascultă nu¬mai de Dumnezeu se simt desăvârşiţi şi fericiţi de pe urma vrerii lor, dar nu sunt deloc fericiţi în ce priveşte puterea de cunoaştere a minţii, pentru că în vreme ce putem vedea la ei o dragoste desăvârşită, în aceeaşi vreme ei sunt cu totul lipsiţi de a putea vedea în chip lămurit pe Dumnezeu. Căci chiar dacă aceştia simt de aici, de pe pământ, că li-e dat să mai trăiască încă o viaţă după ce trupul va înceta şi chiar dacă au avut în viaţă clipe frumoase de răsplată, aceasta n-a fost nici în toată vremea, nici în chip statornic şi nici pe deplin, aşa ceva neputându-se întâmpla în această viaţă. Pentru această pricină zice Sfântul Pavel că «ne bucu¬răm întru nădejde şi umblăm prin credinţă, nu prin vedere», căci «lucrurile abia dacă le cunoaştem în parte» 89, cu toate că Sfântului Pavel i-a fost dat odată să vadă şi pe Hristos, dar n-a fost învrednicit de această vedere toată viaţa. Nu¬mai dincolo vom ajunge să vedem pururea pe Domnul, lucru pe care tot Sf. Pavel ni I-a spus atunci când şi-a sfârşit cuvântarea despre a doua venire : «Şi-aşa pururea cu Dom¬nul vom fi» 9°.

Dacă, aşadar, va ajunge cineva să poată gusta încă fiind în trup din bucuriile vieţii de veci, aşa ceva tot numai prin voinţă se dobândeşte, căci singură dragostea o poate ridica până la această iubire negrăită, în vreme ce vederea limpede a minţii se întâmplă numai în viaţa de dincolo. Dar şi aici, în lume, credinţa duce la dragoste. Vorbind despre acest lucru, Sfântul Petru zice : «Deşi acum nu-L vedeţi, voi cre¬deţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită» 91.

Aşadar, viaţa cea fericită stă în această dragoste şi în această bucurie. După vorba   Sfântului   Pavel,   într-un  fel

89. II Cor. 5, 7; I Cor. 13, 12.

90. I Tes. 4, 17.

91. I Petru 1, 8.

 242 NICOLAE CABASILA

această viaţă stă ascunsă : «ascunsă e viaţa voastră»  dar pe de altă parte, ea se şi arată, încât o putem simţi, căci despre ea zice Domnul : «Vântul suflă unde vrea şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine şi încotro se duce ; tot aşa e şi cu cel născut din Duh»93. Când e vorba de Harul dumnezeiesc care naşte şi dă viaţă, de fiinţa şi de chipul în care el lucrează, viaţa aceasta e pentru noi nevăzută, este o taină : ea se face însă arătată în sufletele celor ce o trăiesc sub forma unei iubiri negrăite faţă de Dumnezeu şi a unei mari bucurii care izvorăşte din ea. Căci această dragoste şi această bucurie se fac cunoscute şi dau pe faţă Harul cei nevăzut, mai întâi pentru că acestea amândouă sunt rodul Harului, după cum stă scris : «Roadă Duhului este dragostea,1 bucuria» 94 şi după roadă se cunoaşte pomul, iar în al doilea rând pentru că Harul e tocmai Duhul înfierii. Dragostea îi arată pe cei drepţi înrudiţi cu Dumnezeu şi este o mărturie

}

că sunt fii ai lui Dumnezeu, neavând în ei nici urmă de

năimit, nici de slugă. In acest chip a ajuns Solomon să gă-¬

sească pe mama pruncului celui viu 95 şi dragostea ei deo-

sebită faţă de prunc a crezut a fi o mărturie destul de pu-

ternică spre a dovedi că ea a dat naştere acelui prunc. *

Prin urmare, nu-i de mirare că tocmai după acest semn îi cunoaştem pe fiii Dumnezeului celui viu. După cum dră-gălăşenia şi purtarea de grijă a mamei aceluia faţă de copilul cel viu au arătat limpede că ea n-avea nici o legătură cu pruncul cel mort, tot aşa şi ascultarea şi dragostea pe care o au cei drepţi faţă de Dumnezeul cel viu sunt mărturii zdro- bitoare că ei nu s-au născut din părinţi morţi şi că Mântui- torul nu lasă pe cei ce trăiesc astfel de viaţă să-şi îngroape pe ai lor : «Lăsaţi pe morţi   să-şi îngroape morţii lor»96.

92. Col. 3, 3.

93. Ioan 3, 8.

94. Gal. 5, 22.

95. I Regi 3, 16.

96. Matei 8, 22.

 

DESPRE VIATA ÎN HRISTOS 243

 Mai mult, ei dovedesc că sunt fii ai lui Dumnezeu nu numai prin dragoste, adică prin aceea că se poartă cu Dum¬nezeu ca şi cu un Tată, pe care-L au drag, ci îndeosebi pen¬tru că ajung ca prin dragoste să se asemene cu Dumnezeu, căci ei ard de dragoste după Domnul, Care e numai iubire, declarând că numai de dragul acestei iubiri mai trăiesc ei pe această lume. Căci aceia sunt vii cu adevărat în care zvâcneşte această patimă bună, după cum morţii sunt aceia în care ea lipseşte. Doar pentru aceea şi sunt fii, pentru că cinstesc pe Tatăl prin faptele lor şi pentru aceea vestesc prin viaţa lor pe Dumnezeul cel viu din care s-au născut, «întru înnoirea vieţii»97, cum zice Sf. Pavel, mărturisind, prin aceasta, naşterea lor cea negrăită şi preamărind pe Tatăl nostru cel din ceruri.

Iată, deci, cât e de negrăită şi plină de iubire de oameni această naştere! Iar dacă, prin aceea că Dumnezeu îşi spune «Domn al viilor, iar nu al morţilor» , s-ar părea că toată mărirea Lui o are de la cei drepţi, nu mai puţin chiar şi celor răi le-a spus : «Dacă Eu sunt Dumnezeu, unde este mă¬rirea Mea ?»". Vorbind de acest lucru, David cânta : «Nu cei morţi Te vor lăuda pe Tine, Doamne, ci noi, cei vii» i0°.

Aceasta e deci viaţa trăită în Hristos. Am văzut că în¬tr-un fel ea este ascunsă în noi, iar în alt fel ni se descoperă la lumina faptelor bune, care însemnează dragoste. Căci în dragoste stau toată strălucirea şi desăvârşirea, arătându-ne că pe de o parte ea naşte viaţa în Hristos, iar pe de altă parte că o astfel de viaţă e rod şi al strădaniei omeneşti. De aceea nimeni nu se înşeală când îi zice «viaţă», pentru că numai viaţa ne poate uni cu Dumnezeu, câtă vreme despărţirea de Dumnezeu n-o putem numi decât moarte. Pentru aceea a şi   zis   Mântuitorul:   «Porunca   Mea   este  viaţă   veşnică»101,

97. Rom. 6, 4.

98. Luca 12, 27.

99. Mal. 1, 6.

100. Ps. 113, 25—26.

101. Ioan 12, 50.

 

244 NICOLAE CABASILA

înţelegând prin ea dragostea. Iar mai departe : «cuvintele pe care vi le spun vouă Duh sunt şi viaţă» 102, iar înţelesul de căpetenie al acestor porunci este dragostea, de aceea, «cel· ce rămâne întru dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el» 103, ceea ce însemnează a rămâne în viaţa cea» adevărată şi viaţă să ai întru tine, întrucât însuşi Domnul» a spus : «Eu sunt viaţa» 104.

Iar dacă viaţa e puterea care mişcă tot ce-i viu, atunci

ce putere poate fi aceea care mişcă pe oamenii cu adevărat

vii, cărora Dumnezeu le este într-adevăr Dumnezeu, şi anume

al viilor, nu şi al morţilor, dacă nu cumva dragostea, acea'

dragoste care nu numai că îi mişcă şi îi poartă, ci îi scoate!

şi din ei înşişi şi astfel are o putere mai mare asupra lor

decât toată viaţa, ba încă stă să o întreacă şi pe aceasta... Tţ

într-adevăr, ea este aceea care ne îndeamnă să dispreţuim

lumea şi nu numai pe aceea peste care am trecut, ci şi pe,

aceea care ne-a mai rămas 105. Şi atunci, ce-ar putea fi numit

mai pe bună dreptate viaţă decât tocmai dragostea ? Ceea

ce rămâne după ce toate s-au trecut şi ceea ce nu lasă pe

cei vii să moară, aceea e viaţa. Or, aşa ceva poate numai

dragostea. Căci atunci când toate celelalte se şterg, în viaţa,

care va veni, va rămâne, cum spune Sfântul Pavel, dragostea

singură, care ne va fi destul pentru viaţa în Hristos, Căruia,

mărirea se cuvine în veci. Amin !

102. Ioan 14, 10.

103. 1 Ioan 4, 16.

104. I   Ioan   11,   25,   iarăşi   un  principiu   stoic,    Τό ήγεμονιτιδν    oare'

conduce  întreagă  fiinţa  omului   —   restaurat  in  Hristos.

105. I Cor. 13, 8—13.