FÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE DESFRÎNARE

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE DESFRÎNARE

Tîlcuire la vorba Apostolului: „Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa.”

[...] În convorbirile din afară (lumeşti), chiar dacă se strecoară cîte ceva bun, dar, între nenumărate necuviinţe, mulţimea abia dacă vorbeşte un cuvînt sănătos. În Sfintele Scripturi este cu totul dimpotrivă: nu vei auzi nici un cuvînt urît, ci pe toate pline de mîntuire şi de multă înţelepciune, cum sînt de pildă, cele ce s-au citit astăzi. Care sînt acestea? Cît pentru cele ce mi-aţi scris, bine este omului să nu se atingă de femeie. Dar, din pricina desfrînării, fiecare bărbat să-şi aibă femeia sa, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său (1 Corinteni 7, 1-2). Pavel legiuieşte despre căsătorie, şi nu se ruşinează, nici nu roşeşte, şi pe bună dreptate. Căci - dacă chiar Domnul a cinstit căsătoria, împodobind-o cu prezenţa şi cu darul Său (căci a adus la nuntă darurile cele mai mari, schimbînd firea apei în vin) - cum sluga s-ar fi roşit să legiuiască căsătoria? Rău lucru nu este căsătoria, dar este urîtă prea-curvia, urîtă aprinderea. Căsătoria este un leac contra aprinderii.

Să nu o necinstim deci cu praznice diavoleşti, ci, cum au făcut cei din Cana Galilei, tot aşa să facă şi cei ce îşi iau acum femei, să aibă pe Hristos în mijlocul lor. Şi cum se poate face aceasta, întrebi tu? Prin preoţi, căci zice: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte”. Dacă ai îndepărtat pe diavolul - cîntecele destrăbălate, şi melodiile dulcegi, şi jocurile necuviincioase, şi vorbele ruşinoase, şi pompa diavolească, şi sunetul şi rîsul din toată inima - în sfîrşit, dacă ai îndepărtat orice necuviinţă şi ai adus înăuntru pe sfinţiţii robi ai lui Hristos, şi Hristos va fi cu ei, negreşit, cu mama şi fraţii Săi. Căci zice: Oricine va face voia Părintelui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă (Matei 12, 50). Şi ştiu că greu şi supărător se va părea unora că sfătuiesc acestea şi că dezrădăcinez un vechi obicei. Nu mă îngrijesc de loc de aceasta, căci n-am nevoie de bunăvoinţa voastră, ci de folosul vostru; nu de bătăi din palme şi laude, ci de cîştig şi de învăţătură. Să nu-mi spună cineva: „Apoi, aşa este obiceiul!” Unde se făptuieşte păcatul, să nu pui înainte obiceiul! Ci - dacă cele făptuite sînt rele, chiar dacă obiceiul ar fi vechi - să-l desfiinţezi; iar dacă nu sînt rele, chiar dacă nu-i obiceiul, adu-l şi îl sădeşte. Obiceiul de a necinsti astfel de lucruri nu era vechi, ci a fost aşezat încoace, căci adu-ţi aminte cum a luat în căsătorie Isaac pe Revecca, ori Iacov pe Rahela. Scriptura aminteşte de aceste căsătorii şi povesteşte cum au fost duse ele în casele mirilor lor, şi nu aminteşte nimic de acest fel. Numai băutura şi mîncarea au fost mai bogate ca de obicei şi au chemat pe rude la nuntă; iar flautele, fluierele, chimvalele, şi danţurile de beţivi şi tot cea ce este în mare cinste astăzi au fost înlăturate. Iar oamenii din vremea de astăzi, săltînd, cîntă în cinstea Venerei şi (cîntece în care e vorba de) multe prea-curvii, şi desfaceri de căsătorii, şi dragoste fără de lege şi împreunări neîngăduite. Şi multe alte cîntece pline de necinste şi de ruşine cîntă în acea zi şi după beţie, şi atîta necinste însoţeşte pe mireasă în public cu vorbe murdare. Cum mai ceri de la ea cinste, spune-mi, cînd din prima zi ai dus-o într-atîta neruşinare şi te-ai îngrijit în faţa ei şi să spui, şi să faci de acelea la care nu au drept să asculte nici robii cinstiţi? Atîta vreme s-au muncit tatăl şi mama îngrijind de fecioara lor, încît nici să nu spună, nici să audă pe altul zicînd vreo vorbă necinstită, s-au îngrijit de pat, camere deosebite, păzitori, uşi, zăvoare şi de plimbările spre seară şi să nu fie văzută de nimeni, nici chiar de rude; şi de altele multe mai mari îngrijindu-se. Iar tu, venind, ai risipit toate acestea într-o singură zi şi ai pregătit-o să se facă neruşinată prin acea serbare destrăbălată, şi ai vărsat în sufletul miresei cuvinte de pierzare. Nu vin de-aici relele următoare? Nu de-aici prea-curviile şi gelozia? Nu de-aici sterpiciunea, şi văduvia şi moartea fără vreme a părinţilor? Cînd chemi pe draci prin cîntece; cînd umpli pofta lor prin vorbe urîte; cînd bagi în casă mimi, histrioni şi întreg teatrul; cînd umpli casa de desfrînate şi te îngrijeşti să se desfăteze acolo toată ceata dracilor, ce mîntuire mai aştepţi? Spune-mi, pentru ce mai aduci şi preoţi, cînd a doua zi ai să săvîrşeşti astfel de fapte? Vrei să arăţi binefacere aducătoare de cîştig? Cheamă hore de săraci! Te ruşinezi şi te roşeşti? Atunci ce mai vrei decît această necuminţenie, cînd, băgînd pe diavolul în casă, nu crezi că faci rău, iar cînd e vorba de a intra Hristos te ruşinezi? După cum la intrarea săracilor Hristos priveşte, tot aşa, în mijlocul mimilor, şi infamilor, diavolul ia parte la serbare. Şi din acea cheltuială nu este nici un cîştig, ci se naşte un mare păcat, însă din aceste cheltuieli vei dobîndi repede un mare cîştig. Dar (- zici tu -) nimeni din oraş n-a făcut lucrul acesta! Începe tu, sileşte-te să fi începătorul acestui frumos obicei, pentru ca urmaşii să te laude. Dacă vreunul te urmează întru acest obicei, nepoţi şi strănepoţi vor spune celor ce-i vor cerceta obîrşia: „Cutare cel dintîi a început acest frumos obicei.” Dacă, pentru jocurile publice, cei care au întreţinut cu măreţie aceste lucrări nefolositoare sînt lăudaţi la mese de toată lumea, cu mult mai mult toţi te vor lăuda pentru această faptă duhovnicească şi vor aduce mulţumiri celui dintîi care a făcut începutul cel bun. Şi îţi va fi aceasta şi dărnicie, şi cîştig.

Sigur, dacă alţii vor urma această pildă, tu, care ai aruncat sămînţa, vei lua preţul rodurilor: prin acesta vei ajunge repede şi tată, şi Dumnezeu va fi de ajutor copiilor tăi şi se va îngriji ca să îmbătrîneşti cu soţia ta. După cum pe cei ce păcătuiesc Dumnezeu îi ameninţă, zicînd: Şi vor fi femeile voastre văduve, şi fiii voştri orfani (Ieşirea 22, 24), tot aşa, celor ce se supun Lui în toate, El le făgăduieşte că le va da o bătrîneţe fericită şi toate bunurile împreună cu ea.

Pavel iarăşi ne învaţă despre aceasta cînd zice că morţile grabnice vin adesea din mulţimea păcatelor. Pentru aceasta - zice el - între voi mulţi sînt neputincioşi, şi bolnavi şi mulţi mor (1 Corinteni 11, 30). Dar hrana dată săracilor împiedică de a se întîmpla acestea; şi, chiar dacă se întîmplă ceva neaşteptat, (milostenia făcută) aduce o repede îndreptare (a necazului), cum se poate afla din istoria fecioarei din Ioppe. Pe aceasta, care zăcea moartă, au înconjurat-o săracii hrăniţi de ea, şi lacrimile lor au deşteptat-o şi au adus-o la viaţă. (Faptele Apostolilor 9, 36). Rugăciunea văduvelor şi săracilor este mult mai folositoare decît rîsul şi orice danţ. Aici, pentru o singură zi este desfătarea, acolo este veşnic cîştigul. Gîndeşte-te cît de mare lucru sînt atîtea binecuvîntări unite pe capul soţiei, atunci cînd intră în casa soţului său. Ce coroane mai vrednice decît acestea? Ce bogăţie mai folositoare? Pe cînd obiceiul de acum este o nebunie curată. Dacă nici o pedeapsă, nici un chin nu ameninţă pe cei ce se poartă aşa de necinstit, gîndeşte-te cît chin este să primeşti atîtea blesteme în public, de la oamenii beţi şi cu mintea întunecată, pe cînd toată lumea ascultă. Săracii, cînd primesc ceva, binecuvîntează, îţi urează mii de bucurii; aceia însă - după beţie, după mîncare - aruncă toate murdăriile pe capetele soţilor şi parcă fac între ei o întrecere drăcească: ca şi cum ar fi vrăjmaşi cei ce se întîlnesc, aşa rudele lor se luptă între ele, care să spună vorbe neîngăduite şi nelegiuite pentru cei ce se căsătoresc, urmînd pe vrăjmaşi; şi întrecerea acestora între ei umple pe mire şi pe mireasă de ruşine.

Oare vom căuta altă probă - spune-mi! - că diavolii mişcă sufletele lor, şi că acestea se fac şi se spun de către ei? Cine va sta la îndoială de acum înainte că diavolii mişcă sufletele lor, şi că acestea se fac şi se spun de către ei? Nimeni, desigur, căci acestea sînt darurile diavolului: glume proaste, beţie, zăpăcirea minţii. Iar dacă vreunul crede că a-i chema pe săraci în locul acestora e semn de nenorocire, să afle şi aceasta, că nu hrănirea săracilor şi văduvelor este semnul relelor înmiite şi al oricărei ruşini, ci stricaţii şi femeile destrăbălate. Adesea, chiar din această zi, desfrînata dintre prieteni, răpindu-l pe soţul căzut în cursă, s-a dus şi i-a nimicit dragostea pentru soţie, i-a sucit bunăvoinţa, i-a stins iubirea înainte de a se aprinde şi a aruncat sămînţa prea-curviei. Ar trebui ca părinţii să se teamă de acestea, chiar dacă n-ar fi altceva, şi să împiedice aducerea mimilor şi jucătorilor la nunţi.

Căsătoria este înfiinţată nu ca să ne stricăm, nici ca să ne pîngărim, ci ca să fim curaţi. Ascultă pe Pavel cum zice: „Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare bărbatul său”. Două pricini sînt pentru care s-a înfiinţat căsătoria: ca să fim curaţi şi ca să ne facem părinţi; dar, din aceste două, cea mai însemnată este curăţia. Cînd a intrat pofta, a intrat şi căsătoria, ca să taie obiceiul cel neînfrînat şi să ne facă a ne mulţumi cu o singură femeie. Căci pentru naştere de fii căsătoria nu face atît cît acel cuvînt al lui Dumnezeu, care zice: Creşteţi, şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul (Facerea 1, 28). Şi martori sînt cîţi au fost căsătoriţi şi n-au avut copii. Aşa că pricina adevărată este aceea a curăţiei, şi mai cu seamă acum, cînd tot pămîntul locuit este plin de neamul omenesc. La început, era de dorit să ai copii, pentru ca fiecare să lase amintire şi rămăşiţă a vieţii sale. Fiindcă nu era nici o nădejde de înviere, ci moartea era puternică şi cei ce mureau socoteau că sînt nimiciţi cu totul după această viaţă, Dumnezeu a dat această mîngîiere, facerea de copii, ca să rămînă chipurile vii ale celor ce se duc şi ca neamul nostru să se păstreze. Şi, ca să înţelegi că mai ales pentru aceasta au fost doriţi copiii, ascultă de ce se plînge, după toate suferinţele lor, femeia lui Iov: Iacă - zicea ea - a pierit amintirea ta de pe pămint, fiii tăi şi fiicele tale (Iov 18, 17). Şi iarăşi, Saul către David: Aşadar, jură-mi pe Domnul că nu vei stîrpi sămînţa mea după mine, şi că nu vei şterge numele meu din casa părintelui meu (1 Regi 24,  22). Dar - fiindcă învierea este la uşă şi moartea nu înseamnă nimic, ci ne îndreptăm spre altă viaţă, cu mult mai bună - este zadarnică munca pentru acestea. Dacă doreşti copii, poţi să dobîndeşti cu mult mai buni acum, cînd ni s-au adus îmbrăţişări duhovniceşti, şi naşteri mai bune şi toiege de bătrîneţe mai folositoare.

Deci o singură pricină are căsătoria, să nu ne pîngărim, şi de aceea s-a găsit acest leac. Iar dacă ai de gînd ca şi după căsătorie să te pîngăreşti, de prisos şi în zadar ai venit la căsătorie; ba încă nu numai în zadar şi de prisos, ci chiar spre nenorocirea ta. Căci nu este acelaşi lucru dacă te pîngăreşti neavînd soţie, şi dacă, avînd soţie, faci iarăşi acest lucru. Căci aceasta nu este aprindere, ci prea-curvie. Deşi se pare lucru de necrezut, totuşi ceea ce am zis aşa este în adevăr.

Ştiu că mulţi socotesc prea-curvie numai cînd au înşelat o femeie cu bărbat. Eu zic că că este prea-curvie fie că se împreunează cu o desfrînată de rînd, fie cu o roaba fie cu orice, femeie nemăritată, atunci cînd are femeia lui.

Nu numai după cei înşelaţi, dar şi după cei ce înşeală se socoteşte greşeala de prea-curvie. Să nu-mi pui înainte acum legile publice, care duc la judecată pe femeile publice şi cer să fie pedepsite, iar pe bărbaţii însuraţi şi care îşi bat joc de roabe nu-i pedepsesc. Eu îţi voi citi legea lui Dumnezeu, care se supără deopotrivă şi pe femeie, şi pe bărbat, şi numeşte lucrul prea-curvie. Zice: Şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său, adăugind: Bărbatul să dea femeii dragostea cuvenită. (1 Corinteni 7, 3). Ce a voit să înţeleagă prin aceasta? Oare să nu-i prăpădească veniturile? Să-i păstreze zestrea neatinsă? Să-i dea haine scumpe, masă încărcată, alai strălucit, slugi numeroase? Ce zici? Ce fel de dragoste ceri? Căci toate acestea sînt semne de dragoste. „Nimic nu cer de felul acesta, zice el, dar cer înfrînare şi curăţie.” Trupul bărbatului nu-i al bărbatului, ci al femeii, deci să-i păstreze neatinsă această avuţie, să nu o micşoreze, să nu o strice. Dintre slugi, aceea se numeşte iubitoare de stăpîn, care, primind bani (în păstrare) de la stăpînul său, nu ascunde nimic din ei. Deci, fiindcă trupul bărbatului este zestrea femeii, bărbatul să fie binevoitor pentru această avere. Că aceasta înţelege cînd zice: „Să-i arate dragoste.” Ca întărire este adaosul: Femeia nu este stăpînă pe trupul ei, ci bărbatul: tot aşa şi bărbatul nu este stăpîn pe trupul său, ci femeia (1 Corinteni 7, 4). Deci, dacă vei vedea vreo prea-curvă că te momeşte, că-ţi întinde curse, că se atîrnă de tine, zi-i ei: „Nu este al meu trupul, este al femeii mele: nu îndrăznesc să mă folosesc de el şi să-l dau altei femei.” Aceasta să facă şi femeia. Mare este această potrivire în vrednicie a amîndorura, deşi în celelalte Pavel pune deasupra mult pe bărbat, cînd zice: Fiecare să-şi iubească femeia sa (...), iar femeia să se teamă de bărbat (Efeseni 5, 33) Şi: Bărbatul este cap femeii (Efeseni 5, 23). Şi: Femeia să se supună bărbatului (Efeseni 5, 22). Şi tot aşa în Vechiul Testament: Atrasă vei fi către bărbatul tău, şi el te va stăpîni (Facerea 3, 16). Deci cum a hotărît dreapta împărţire a robiei şi a stăpînirii? Atunci cînd a zis: „Femeia nu este stăpînă pe trupul ei, ci bărbatul; tot aşa, bărbatul nu-i stăpîn pe trupul său, ci femeia”, a aşezat o potrivită îndreptăţire (a fiecăruia): după cum acela este stăpîn al trupului ei, tot aşa şi ea este stăpînă trupului lui. Pentru ce a făcut atîta cinstită împărţire? Pentru că, în toate celelalte, este de trebuinţă mai marea vrednicie a bărbatului, iar unde este vorba de dragoste şi curăţie, acolo bărbatul n-are nimic mai mult decît femeia, ci deopotrivă se pleacă ei dacă a călcat legile căsătoriei. Şi pe bună dreptate, căci nu pentru aceasta a venit la tine soţia ta şi a părăsit pe tatăl, mama şi toată casa ei - ca să o batjocoreşti, ca să o înlocuieşti cu o păcătoasă de roabă, ca să-i faci neajunsuri; ai luat-o ca însoţitoare, ca tovarăşă a vieţii, ca liberă, ca deopotrivă în cinste cu tine. Oare nu este fără noimă, cînd ai primit zestrea ei, să porţi toată grija pentru aceasta şi să nu o micşorezi întru nimic, iar ceea ce este mai scump decît toată zestrea, adică cinstea, şi curăţia şi însuşi trupul tău, care este bogăţia ei, să-l strici şi să-l pîngăreşti? Dacă i-ai mîncat zestrea, vei da socoteală socrului tău; dacă ai micşorat cinstea, te va pedepsi Dumnezeu, Care a înfiinţat căsătoria şi ţi-a dat femeie. Iar că aceasta este adevărat, ascultă ce zice Pavel despre prea-curvie: Drept aceea, cel ce nesocoteşte (acestea) nu nesocoteşte pe om, ci pe Dumnezeu, Care ne-a şi dat Duhul cel Sfînt (1 Tesaloniceni 4, 8). Iată prin ce cuvinte a arătat că prea-curvie se face nu numai cînd, avînd femeie, ai necinstit o femeie cu bărbat, dar şi pe orice desfrînată. Căci - după cum numim prea-curvă pe femeie, fie că păcătuieşte cu un rob, fie cu oricine - tot aşa zicem că bărbatul se pîngăreşte dacă are femeie, fie că îşi face poftele cu o roabă, fie cu orice femeie publică. Să nu dispreţuim deci mîntuirea noastră şi nici să dăm diavolului sufletul nostru prin acest păcat. Căci de aici se nasc nenumăratele stricări de case, nenumăratele certe; din această pricină se stinge gingăşia, din aceasta piere dragostea. După cum nu e cu putinţă ca un om cinstit să-şi uite şi să-şi dispreţuiască femeia, tot aşa nu e cu putinţă ca un om neînfrînat şi curvar să o iubească, chiar dacă ar fi cea mai frumoasă între toate. Din curăţenie se naşte dragostea, din dragoste, nenumăratele bunătăţi. După căsătorie, socoteşte-le pe toate celelalte femei ca fiind pietre, ştiind că dacă te vei uita cu ochi poftitori la vreuna - fie desfrînată, fie măritată - te-ai făcut vinovat de nelegiuirea prea-curviei. Şopteşte-ţi în fiecare zi acestea; şi - dacă vei vedea că s-a născut în tine pofta pentru o altă femeie, iar prin asta femeia ta ţi se pare neplăcută - intră în casa ta, deschide cartea de faţă şi, luînd pe Pavel ca ajutor, stinge-ţi flacăra repetînd neîncetat aceste vorbe.

Şi aşa, femeia ta iarăşi îţi va fi plăcută, cînd nici o poftă nu-ţi va scădea bunăvoinţa către ea. Şi nu numai că soţia îţi va fi mai plăcută, dar şi tu te vei arăta mai cinstit, căci nimic nu este mai ruşinos decît un bărbat căsătorit care se pîngăreşte: unul ca acesta se roşeşte nu numai în faţa socrului, şi a prietenilor şi a oricărui om întîlnit, dar şi în faţa slugilor. Şi nu numai acesta este răul, dar încă mai mult: casa lui i se pare mai grozavă decît orice închisoare cînd o zăreşte pe femeia sa şi îşi întoarce gîndul mereu spre chipul celei stricate.

Vrei să pricepi bine cît de mare este acest rău? Gîndeşte-te ce fel de viaţă duc cei ce îşi bănuiesc femeile, cît de fără gust le pare mîncarea şi băutura. Masa li se pare încărcată cu otrăvuri omorîtoare şi, ca de o molimă plină de toate relele, aşa fug de casa lor. N-au somn, noaptea nu le este liniştită, n-au întîlniri cu prietenii, nici chiar razele soarelui nu mai lucesc pentru ei; cred că îi supără şi lumina, nu cînd au văzut-o pe soţie pîngărindu-se, dar numai cînd au bănuit-o. Gîndeşte-te că şi femeia suferă acestea cînd aude de la vreunul sau numai bănuieşte că te-ai dat pe tine vreunei femei stricate. Judecind acestea, să fugi nu numai de prea-curvie, dar chiar şi de bănuieli; şi, dacă eşti bănuit (de soţie) pe nedrept, împac-o şi o încredinţează (de aceasta). Nu din ură sau din nebunie, ci din grijă face aşa, şi din teama prea-mare pentru averea sa. Într-adevăr - cum am spus mai sus - averea ei este trupul tău, avere mai de preţ decît toate celelalte. Să nu o vatămi pe ea în ce are mai scump, pricinuind rană omorîtoare! Căci, dacă o dispreţuieşti, să te temi de Dumnezeu, răzbunătorul unor fapte ca acestea şi ameninţătorul cu pedepse neîndurate pentru astfel de păcate. Acelora care stăruiesc în aşa fapte, le zice (că vor ajunge) unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge (Marcu 9, 44). Dacă nu te mişcă prea mult viitorul, teme-te cel puţin de ceasul de faţă. Mulţi din aceia care se alipesc de femeile curve vor pieri chiar în această viaţă, ca răi, cu rău, apucaţi de cursele lor: acelea - luptîndu-se să-i îndepărteze de la soţia luată prin căsătorie, să-i împresoare cu totul în dragostea lor de farmece - se îngrijesc de băuturi vrăjite şi ţes multe curse; apoi - aruncîndu-i astfel în vreo boală grea, şi ducîndu-i spre pierzare şi înconjurîndu-i de o lungă putreziciune şi de nenumărate rele - îi răpesc din această viaţă. Dacă nu te temi de gheena, omule, teme-te de farmecele acelor femei! Căci, cînd vei fi lipsit, din pricina prea-curviei, de ajutorul lui Dumnezeu, cînd vei fi despuiat de ajutorul de sus, femeia cea stricată - luîndu-te pe tine cu îndrăzneală şi chemînd în ajutor diavolii ei, adăugind amulete, punîndu-ţi piedici - alungă mîntuirea ta cu multă uşurinţă, făcîndu-te de ruşine şi de rîs tuturor locuitorilor oraşului, încît nici nu se îndură de tine, care suferi de toate relele. Căci zice: Cine se va îndura de fermecătorul cel muşcat de şarpe şi de toţi cei care se apropie de fiare (Isus Sirah 12, 17). Las la o parte pierderea de bani, bănuielile zilnice, neruşinarea, îngîmfarea, certurile urîte din pricina femeilor stricate şi nebune, care sînt mai crude decît toate morţile. De la femeia ta nu suferi adesea nici o vorbă grea, dar te închini în faţa desfrînatei care te nimiceşte. Nu te ruşinezi, nu te roşeşti, nu doreşti să se despice pămîntul sub tine? Cum poţi ruga pe Dumnezeu cu aceeaşi gură cu care ai sărutat o femeie stricată? Şi nu te temi, nu te înspăimînţi - spune-mi! - că o să cadă pe capul tău ruşinat vreun fulger trimis de sus? Chiar dacă te ascunzi de femeia ta nedreptăţită, dar de ochiul cel neadormit nu te poţi ascunde nicăieri, căci - acelui curvar care zicea: Întuneric şi ziduri mă înconjură, de ce să mă tem? (Isus Sirah 23, 25) - înţeleptul i-a răspuns că ochii Domnului au mai multă lumină decît soarele ca să vadă faptele oamenilor (Isus Sirah 23, 27). Iată de ce Pavel a zis. Din pricina curviilor însă, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare să-şi aibă bărbatul ei. Bărbatul să dea femeii datoria iubirii; asemenea şi femeia bărbatului ei (1 Corinteni 7, 2-3). Nu te uita la femeia linguşitoare, că miere pică din buzele femeii stricate, care pînă la o vreme îndulceşte gîtlejul tău. Iar mai pe urmă, mai amară decît fierea o vei afla şi mai ascuţită decît sabia cea de amîndouă părţile ascuţită (Pildele lui Solomon 5, 3-4). În sărutările femeii destrăbălate este otravă, otravă ascunsă şi nebănuită. Să alergăm aşadar după o plăcere neîngăduită şi primejdioasă, care pricinuieşte răni nevindecate, în loc de a trăi fericiţi şi apăraţi? Lîngă femeia ta legiuită tu găseşti totdeodată plăcere, pază, cinstire, preţuire şi cuget curat; acolo, dimpotrivă, totul este amărăciune, totul este chin şi tu eşti pururea sub bănuială. Căci, chiar dacă nimeni nu te-a văzut, cugetul tău nu va înceta să te învinovăţească; oriunde te vei întoarce, pretutindeni te vor urmări mustrările, strigătele înfricoşate ale acestui judecător neîmpăcat. Dacă deci căutaţi plăcerea, fugiţi de femeile stricate! Căci nu este nimic mai îngrozitor decît acest obicei, nimic mai nesuferit decît aceste legături, nimic mai necinstit decît această însoţire. Cerboaică prea-iubită şi gazelă plină de farmec să-ţi fie [soţia]; dragostea de ea să te îmbete totdeauna şi iubirea ei să te desfăteze (Pildele lui Solomon 5, 19). Cînd tu ai la îndemînă un izvor de apă limpede, de ce să alergi la o baltă noroioasă, care scoate miros de gheenă şi chinuri neînchipuite? Care este apărarea ta, cererea ta de milă? Dacă aceia care cad în aprindere înainte de căsătorie sînt pedepsiţi şi îşi ispăşesc greşeala lor, ca acela care era îmbrăcat cu haine murdare, cu atît mai mult oamenii însuraţi. Căci de această dată, învinuirea este îndoită şi întreită: pentru că mîngîierile de care se bucură îi împiedică a se azvîrli în asemenea neorînduială, vina lor nu mai este socotită numai ca aprindere, dar ca prea-curvie, cel mai greu dintre păcate. Să nu încetăm deci a repeta şi nouă şi femeilor noastre aceste învăţături, cu care vreau chiar eu să sfîrşesc: Din pricina desfrînărilor (aprinderii) însă, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare să-şi aibă bărbatul ei. Bărbatul să dea femeii datoria iubirii; asemenea şi femeia bărbatului ei. Femeia nu este stăpînă pe trupul ei, ci bărbatul; asemenea şi bărbatul nu este stăpîn pe trupul lui, ci femeia (1 Corinteni 7, 2-4). Să păstrăm cu îngrijire aceste cuvinte în mintea noastră, în piaţă şi acasă, ziua şi seara, la masă şi în pat, în sfîrşit, peste tot; să le cugetăm, să le învăţăm pe femeile noastre să ni le repete, să le audă şi ele de la noi, pentru ca, petrecînd curaţi această viaţă, să fim primiţi în Împărăţia Cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care mărire Tatălui şi Sfîntului Duh în veci vecilor. Amin.

Bibliografie: Nicolae N. Marinescu, Studii omiletice asupra celor trei cuvîntări ale Sfîntului Ioan Hrisostomul despre căsătorie, cu traducerea lor, Teză pentru licenţă, Litotipografia L. Moţăţeanu, Bucureşti, 1908

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURA DE AUR - DESPRE POFTA TRUPEASCĂ

Nimic nu zideşte aşa de mult precum buna orînduială, precum pacea, precum dragostea; după cum şi cele împotrivă risipesc. Şi putem vedea aceasta nu numai întru cele duhovniceşti, ci şi întru toate celelalte. Căci - ori la horă, ori la corabie, ori la car, ori la oaste - dacă vei tulbura rînduiala şi, scoţînd pe cele mari din locul lor, vei vîrî pe cele mici în rînduiala acelora, toate le-ai stricat şi aşa cele de sus s-au făcut jos. Deci noi să nu stricăm rînduiala, nici capul să-l facem mai jos şi picioarele sus. Iar aceasta se face cînd socoteala cea dreaptă o vom arunca-o jos, iar poftele, mînia, iuţimea şi dulceaţa le vom pune împotriva părţii celei cuvîntătoare (raţionale, n. n.). Pentru aceea, mult este viforul, şi multă este tulburarea şi nesuferită furtuna, fiindcă toate se cuprind de întuneric.

De voieşti, să cercetăm întîi lucrarea urîtă şi de ruşine care se face de aici, apoi paguba. Aşadar, cum ne va fi aceasta luminată şi foarte-cunoscută? Să aducem în mijloc un om care să se afle astfel, adică unul care să îndrăgească o curvă şi să fie stăpînit de pofta necuvioasă, şi atunci vom vedea rîsul acesta. Căci ce poate fi mai de ruşine şi mai de ocară decît cel ce stăruie la uşile caselor curvelor, şi i se dă palme de către muiere curvă, şi plînge, şi se tînguieşte şi îşi ruşinează slava sa? Iar de voieşti să vezi şi paguba, socoteşte cheltuiala banilor, primejdiile pentru cele mai de pe urmă, războiul împotriva celorlalţi îndrăgitori ai ei, loviturile, rănile ce i se aduc asupra dintru acest fel de lupte. [...]

Care cuvînt va arăta viforul gîndurilor aceluia? Valurile? Negura? Şi, unde sînt valuri şi vifor ca acesta, ce dulceaţă poate fi? Nu este niciuna, ci tulburare, durere şi nori întunecoşi, care, în loc de ploaie, aduc multă scîrbă, ceea ce se întîmplă celor ce poftesc frumuseţe străină. De aceea, cei ce nicidecum nu poftesc sînt în mai multă dulceaţă decît cei ce poftesc. La aceasta, nimeni nu va grăi împotrivă.

Dar eu zic că şi cel ce pofteşte, dar stăpîneşte pofta, se desfătează mai mult decît cel ce se îndulceşte adeseori de curvă. Căci, deşi dovedirea este mai grea, însă şi aşa este de nevoie a îndrăzni la cuvînt. Căci se face mai grea nu pentru firea lucrului, ci pentru că nu sînt ascultători vrednici de filosofia aceasta. Fiindcă ce este mai dulce celui ce iubeşte - spune-mi! - a fi defăimat de ibovnică, sau a o trece cu vederea şi a se cinsti? Arătat că aceasta! Căci - spune-mi! - pe cine va cinsti mai mult curva: pe cel ce îi slujeşte şi e robit de dînsa, sau pe cel ce s-a făcut mai presus de mrejele ei şi zboară mai sus decît laţurile ei? Fiecăruia este arătat că pe acesta! Şi către cine va avea mai multă sîrguinţă: către cel căzut sau către cel ce încă nu a căzut? Negreşit, către cel ce încă nu a căzut! Care va fi mai poftit: cel prins, sau cel ce încă nu s-a prins? Cel ce încă nu s-a prins! Iar de nu credeţi, voi aduce dovedirea din faptele voastre. Către care muiere va avea cineva mai multă dragoste: către cea care se pleacă lui cu lesnire şi se dă pe sine lui, sau către cea care se leapădă de el şi îi face supărare? Arătat este că spre aceasta! Căci mai mult se aprinde de aici pofta. Deci şi la muieri va fi la fel: ele îl vor cinsti şi îl vor lăuda mai mult pe cel care le trece cu vederea!

Iar dacă aceasta este adevărată, atunci şi aceea este adevărată de asemenea: cel ce e cinstit şi iubit mai mult este în mai mare dulceaţă. La fel, şi un voievod lasă o cetate care s-a luat o dată, iar lîngă ceea ce se împotriveşte stăruie cu toată osîrdia. Şi vînătorul ce are dobitocul vînat închis în întuneric - precum curva pe ibovnic - aleargă după cel ce fuge.

Însă acela se îndulceşte de poftă - se va zice - iar acesta nu se îndulceşte. Dar spune-mi: socoteşti că este puţină dulceaţă a nu fi acela ruşinat, nici a robi poruncilor tiranice (ale curvei, n. n.), nici a fi purtat şi învîrtit de ea ca un rob, dîndu-i-se palme, fiind scuipat şi împins peste cap? Pentru că, dacă cineva va cerceta acestea cu de-amănuntul şi va putea să adune ocările lor, iuţimile cele dese, urîciunile şi toate celelalte pe care le ştiu numai cei ce le pătimesc, va afla că orice război are mai multe răstimpuri de pace decît viaţa cea ticăloasă a acestora. Deci - spune-mi! - care dulceaţă? Cea din împreunare, cea vremelnică şi scurtă? Dar pe aceasta o apucă îndată război, valuri, tulburare şi nebunie!

Acestea s-au zis de noi ca şi cum ar fi vorbit cineva cu nişte tineri desfrînaţi care nu prea suferă să audă cuvinte despre Împărăţia Cerurilor şi despre gheena. Iar cînd şi pe acestea le vom aduce în mijloc, nici nu este cu putinţă a spune cîtă este dulceaţa celor înfrînaţi cînd plăsmuieşte întru sine cununile, darurile, convorbirea cu Îngerii, lauda înaintea a toată lumea, îndrăzneala, acele nădejdi bune şi fără de moarte!

Dar împreunarea are oarecare dulceaţă! - zic ei - iar cel înfrînat nu (simte dulceaţa, n. n), fiindcă totdeauna se luptă cu sila firii. Dar (nu este aşa, n. n), căci sila şi tulburarea este mai mult la cel ce curveşte, pentru că mult cutremur este în trupul lui şi el pătimeşte mai cumplit decît toată marea ce se învăluie de valuri, niciodată stînd împotriva poftei, ci pururea rănindu-se de dînsa, precum cei ce sînt stăpîniţi de draci şi neîncetat sînt sfărîmaţi de duhurile cele viclene. Iar cel înfrînat, neîncetat rănind pofta ca un biruitor viteaz, dobîndeşte dulceaţa cea prea-bună şi mai dulce decît nenumărate ca acestea, împodobindu-se totdeauna cu biruinţa aceasta, şi cu ştiinţa gîndului cea bună şi cu semnele de biruinţă cele luminate. Iar dacă, după împreunare se odihneşte puţin acela, nimic nu e aceasta, fiindcă iarăşi vine asupră-i viforul, iarăşi valuri. Iar cel ce iubeşte înţelepciunea nu lasă nici să înceapă tulburarea aceasta, nici să se ridice marea, nici să strige fiara. Dar - chiar dacă acesta, ţinîndu-şi pornirea, suferă oarecare silă - totuşi celălalt se răneşte neîncetat, împungîndu-se şi nesuferind strechea. Primul este asemenea unuia care ar fi oprit cu frîul un cal sălbatic care turbează şi se împotriveşte şi l-ar fi ţinut cu tot meşteşugul. Iar cel ce se pleacă (patimii, n. n.) ca să fugă de osteneală, este asemenea unuia care ar fi purtat pretutindeni de acel cal, fiind tras de el.

Nimeni să nu mă osîndească pentru că acestea s-au grăit mai luminat decît se cuvenea. Căci nu voiesc să mă împodobesc cu cuvinte cinstite, ci să-i fac cinstiţi pe ascultători. De aceea, nici Proorocii, vrînd să taie desfrînarea iudeilor, nu cruţă vreun cuvînt de acest fel, ci se ating de ei încă mai descoperit decît noi întru cele ce am grăit acum. Căci şi doctorul, vrînd să scoată putreziciunea, nu socoteşte cum îşi va păzi mîinile curate, ci cum va izbăvi pe bolnav de putreziciune. La fel, cel ce voieşte să-l facă înalt pe cel smerit, se smereşte el mai întîi. Iar cel ce se sîrguieşte să junghie pe cel ce îl vrăjmăşeşte, se sîngerează şi pe sine împreună cu acela, şi aceasta îl face mai strălucit. Şi - de vreme ce nimeni, văzînd pe vreun ostaş întorcîndu-se de la război mînjit cu sînge şi cu creieri, nu îl urăşte, nici nu se întoarce de către dînsul pentru aceasta, ci mai ales se minunează - tot aşa facem şi noi cînd vedem pe cineva că, după ce a junghiat pofta, se întoarce mînjit de sînge, şi mai mult ne minunăm de el şi ne facem părtaşi cu el la luptă şi la biruinţă şi zicem către cei ce iubesc: „Arătaţi-ne nouă dulceaţa cea din poftă!” Căci cel înfrînat are dulceaţa de la biruinţă, iar tu de nicăieri nu ai niciuna!

Iar voi ziceţi că (dulceaţa n. n.) din împreunare este mai luminată şi mai petrecătoare. Dar tu ai din acea desfătare ceva puţin şi care nici nu se vede, iar de la ştiinţă acela are veselia şi mai mare, şi totdeauna, şi mai dulce. Fiindcă împreunarea cu femeia nici nu poate, precum iubirea de înţelepciune, să păzească sufletul aşa de netulburat şi să-l înalţe. Căci, celui ce socoteşte firea dulceţii, faptul de a avea bună ştiinţă a gîndului, a fi lăudat de toţi şi a aştepta bune nădejdi este mai dulce decît toate. După cum, la cel ce ştie firea mîhnirii, cele dimpotrivă sînt mai întristătoare şi mai cu durere decît toate, ca, de pildă: a fi ocărît de toţi, a se pîrî pe sine însuşi, a tremura şi a se teme de cele ce vor să fie şi de cele de acum.

Ca să se facă mai luminată ceea ce zic, să zicem că unul, avînd muiere, sparge căsătoria aproapelui şi se îndulceşte cu acest rău furtişag, desfătîndu-se de cea îndrăgită. Apoi, să punem împotriva acestuia pe altul, care se mulţumeşte cu muierea sa. Şi, ca să se facă biruinţa mai multă şi mai luminată, acesta din urmă să poftească şi pe aceea ce curveşte, dar să-şi ţină pofta şi să nu facă nici un rău. Şi am plăsmuit fapta aşa - măcar că lucrul acesta nu este curată înfrînare - ca mai mult să cunoşti cîtă este dulceaţa faptei bune. Deci, punîndu-i împreună, să-i întrebăm pe amîndoi: „A cărui viaţă este mai dulce?” Şi-l vei auzi pe unul fălindu-se şi săltînd pentru biruinţa împotriva poftei. Cît despre celălalt, nici nu trebuie a aştepta să te înştiinţezi ceva de la dînsul, pentru că îl vei vedea că se află mai ticălos decît cei legaţi în temniţă, chiar dacă va tăgădui de nenumărate ori. Căci de toţi se teme şi îi bănuieşte: de muierea sa, de bărbatul prea-curvei, de însăşi prea-curva, de casnici, de prieteni, de părinţi, şi de umbre şi de sine. Şi, ceea ce este mai cumplit decît toate: are ştiinţa gîndului strigînd asupră-i, lătrînd în toate zilele. Iar dacă va socoti şi Judecata lui Dumnezeu, nu va putea nici să stea. Dulceaţa este scurtă, iar durerea dintru aceasta pururea-petrecătoare. Căci şi seara, şi noaptea, şi în pustie, şi în cetate - pretutindeni - urmează pîrîşul, arătînd sabie ascuţită şi muncile cele nesuferite, istovindu-l şi uscîndu-l cu frică. Iar cel înfrînat este izbăvit de toate acestea şi este în slobozenie. El îi vede fără sfială şi cu ochi slobozi pe toţi: pe muierea sa, pe copii, pe prieteni. Iar dacă cel ce pofteşte, dar se stăpîneşte, va dobîndi atîta dulceaţă, atunci decît care liman, decît care alinare nu va avea sufletul mai dulce şi mai blînd cel ce nici nu pofteşte, ci curat se înfrînează? De aceea, vei vedea că cei ce prea-curvesc sînt mai puţini, iar înfrînătorii mai mulţi. Iar dacă prea-curvia ar fi mai dulce, pe aceasta ar fi ales-o cei mai mulţi. Şi să nu-mi vorbeşti de frica legilor; pentru că nu aceasta îi ţine pe ei, ci mărimea necuviinţei, şi aceea că mai multe sînt cele de mîhnire decît cele dulci şi hotărîrea ştiinţei gîndului. [...]

Căci ce altceva este dulceaţa, fără numai izbăvire de grijă, de frică şi de mîhnire, şi a nu fi biruit de nimic? Fiindcă cine este în dulceaţă? Spune-mi! Oare cel ce turbează, se necăjeşte şi se împunge de multe pofte, şi nici întru sine nu este? Sau cel ce este izbăvit de toate valurile acestea şi, ca într-un liman, şade în iubirea de înţelepciune? Oare nu este arătat că acesta!? [...] Pentru aceasta, aşadar, răutatea are numai nume al dulceţii, iar nu dulceaţă, de dulceaţă este lipsită. Mai înainte de îndulcire este turbare, nu dulceaţă; iar după îndulcire, îndată se stinge şi ea. Deci - dacă nici la început, nici pe urmă după aceea - nu se vede dulceaţa (păcatului, n. n.), unde şi cînd se va arăta?

Şi ca să înţelegeţi mai luminat ceea ce zic, cu pildă să cercăm cuvîntul. Ia aminte: cineva s-a biruit de pofta unei muieri frumoase şi chipeşe. Acesta, pînă cînd nu va dobîndi pofta, este asemenea cu cei ieşiţi din minte şi nebuni. Iar după ce o va dobîndi, a stins pofta. Deci, dacă nici la început nu are dulceaţă şi nu se veseleşte, pentru că turbare este lucrul, dar nici la sfirşit, pentru că, odată cu împreunarea, încetează strechea, unde o vom afla pe ea aşadar?

Căci - precum într-un ger mare, toate mădularele îngheaţă şi sînt moarte - tot astfel, tremurînd în viforul păcatelor, sufletul nu lucrează nimic dintru ale sale, fiind îngheţat ca de ger de ştiinţa gîndului. Căci, ceea ce este la trup frigul, aceasta este la suflet ştiinţa cea rea a gîndului. De aceea se face şi frică, deoarece nimic nu este mai fricos decît cel pironit la lucrurile vieţii acesteia. Unul ca acesta vieţuieşte viaţa lui Cain, tremurînd în toate zilele. Şi nici nu mai zic de morţi şi pagube, căci, şi fără de acestea, se teme de nenumărate greşeli. [...] Multă este frica, multă este nebărbăţia. Că nu numai la primejdii neîndrăzneţ este unul ca acesta, ci şi la toate celelalte. [...] De va vedea vreo copilă frumoasă, îndată se cutremură, robindu-se, şi ca un cîine turbat urmează năravului aceluia, deşi ar trebui a face împotrivă.

Căci, cînd vei vedea femeie frumoasă, să nu socoteşti cum să dobîndeşti pofta, ci cum să te izbăveşti de poftă. Dar - zice el - cum este cu putinţă aceasta?, căci a pofti nu este a voinţei mele! Dar a cui? Spune-mi! A ispitirii dracului! Socoteşti, aşadar, că este drac care vrăjmăşuieşte? Atunci nevoieşte-te şi te luptă cu boala! Dar nu pot!, zice.

Vino, dar, să te învăţăm mai întîi aceasta, că ceea ce ţi se întîmplă este a trîndăvirii tale şi că tu ai dat intrare dracului dintru început. Iar acum, de vei voi, îl vei împinge pe el cu multă lesnire. Căci, spune-mi: Cei ce prea-curvesc o fac fiind stăpîniţi de poftă sau doar pentru că poftesc primejdii? Este arătat că fiind stăpîniţi de poftă. Deci dobîndesc oare iertare? Nicidecum! De ce? Pentru că greşala este a lor. Dar pentru ce îmi împleteşti silogisme? - zice. Eu ştiu că voiesc să împing şi să gonesc patima, dar nu pot, şi ea stă asupră-mi, şi mă necăjeşte şi mă chinuieşte cumplit! Voieşti cu adevărat să o împingi şi să lepezi - o, omule! - dar nu faci cele ce sînt ale celor ce o împing şi o leapădă. Şi pătimeşti asemenea unuia care, fiind cuprins de friguri, se cufundă în apă rece şi zice: Cîte socotesc şi aflu vrînd să sting frigurile, dar nu pot, ci mai mult îmi aprind fierbinţeala! Deci, să vedem, nu cumva şi tu faci cele ce aprind, socotind însă că le afli pe cele ce sting? „Nu!”, zice acela. Spune dar, ce te-ai ispitit să faci ca să stingi patima? Şi ce este ceea ce creşte patima? [...]

Veniţi, dar, să vorbim despre pofta aceasta a trupurilor şi să vedem de unde creşte răul. Căci aşa vom cunoaşte dacă vina este a noastră ori nu. Şi, dacă este a noastră, vom face totul ca să o biruim. Iar dacă nu este a noastră, de ce ne sfărîmăm în zadar şi de ce nu iertăm, ci învinuim pe cei stăpîniţi de dînsa?

Deci, de unde se naşte pofta aceasta? Din frumuseţea feţei - zice (curvarul, n. n.) - anume cînd va fi frumoasă şi chipeşă ceea ce răneşte. În zadar şi în deşert zici acestea! Pentru că, dacă frumuseţea feţei ar fi tras îndrăgitorii, pe toţi i-ar fi avut îndrăgitori o copilă ca aceasta. Iar dacă nu-i are pe toţi, pofta nu este a firii şi nici din frumuseţea feţei nu se face, ci din ochii cei desfrînaţi. Căci - cînd, căutînd cu iscodire, te vei minuna şi vei pofti - atunci ai primit săgeata!

Dar - zice - cine va putea, cînd va vedea muiere frumoasă, să n-o laude? Deci, dacă nu este a voinţei noastre a ne minuna de unele ca acestea, atunci nici pofta nu este în stăpînirea noastră! Taci, omule! Pentru ce amesteci toate împreună, pretutindeni înconjurînd, dar nevrînd a vedea rădăcina răului? Căci pe mulţi văd că se minunează şi laudă, dar nu poftesc.

Dar - zice - cum este cu putinţă ca cei ce se minunează, să nu poftească? Nu te tulbura, fiindcă aceasta vin să v-o spun, dar aşteaptă! Şi vei auzi pe Moisi minunîndu-se de fiul lui Iacov şi zicînd: „Şi era Iosif frumos la chip şi foarte frumos la faţă.” Deci, oare poftea cel ce grăia acestea? Nicidecum! Fiindcă nici nu-l vedea pe cel ce îl lăuda. [...] Oare David nu era foarte frumos şi rumen, şi avea frumuseţe a ochilor? - frumuseţe a ochilor care este partea cea mai silitoare a frumuseţii. Deci, oare s-a biruit cineva spre pofta lui? Nicidecum! Deci pofta nu se naşte numaidecît împreună cu mirarea. [...] De aici este arătat că boala aceasta nu este a frumuseţii trupului, nici a podoabei, ci a sufletului celui trîndav şi amăgit. Căci mulţi, văzînd nenumărate muieri frumoase, s-au dat pe dînşii la cele mai urîte. Deci, de aici, este arătat că pofta nu vine de la frumuseţe. [...]

Aşadar, care este pricina? Fiindcă, dacă pofta nu este de la frumuseţe, de unde are începutul şi rădăcina? Oare de la drac viclean? Cu adevărat, are şi de acolo, dar nu este aceasta ce se caută, ci dacă nu cumva sîntem şi noi pricinuitori. Pentru că vrăjmăşia nu este numai a aceluia, ci, împreună cu acela, de la noi mai întîi. Căci această boală rea nu se naşte de nicăieri din altă parte decît din obicei, din măgulirea vorbelor, din petrecerea deşartă şi din nelucrare. Pentru că mare este, cu adevărat, puterea obiceiului, atît de mare, încît se preface în silă a firii. Iar dacă este lucru al obiceiului a o naşte pe ea, tot adevărat este că şi a o stinge. Fiindcă mulţi, poftind, aşa au încetat de a pofti, de vreme ce nu vedeau feţele pe care le pofteau. Pentru puţină vreme, acest lucru pare amar şi foarte greţos, dar cu vremea se face dulce, şi nici dacă vom voi nu este cu putinţă a mai întoarce patima de aici înainte.

Dar dacă - zice - mă voi robi fără de obicei, din vederea cea dintîi? Şi aici pricina este nelucrarea trupului, sau hrana, sau faptul că nu porţi grija de datoriile cele cuviincioase şi nu petreci în lucruri de nevoie. Căci, înconjurînd ca un rătăcit, unul ca acesta cade în tot răul. Şi cel ce voieşte robeşte un astfel de suflet ca pe un copil rătăcit. Căci, de vreme ce obiceiul sufletului este să lucreze, cînd vei înceta lucrarea lui întru cele bune, el este silit să nască altele, fiindcă nu poate sta fără de lucru. Precum pămîntul - cînd nu se seamănă, nici nu se sădeşte - răsare de la sine iarbă, tot astfel şi sufletul, cînd nu are să lucreze ceva din cele de nevoie, negreşit se dă pe sine la lucruri rele, poftind a lucra. Şi - precum ochiul nu încetează de a vedea, şi de aceea va vedea rele cînd nu vor fi înaintea lui lucruri bune - tot aşa şi gîndul, dacă se depărtează de la cele de nevoie, se învîrteşte de-aici la cele nefolositoare. Căci din multe locuri este arătat că îndeletnicirea şi grija poate să împingă cea dintîi bîntuială. Deci, cînd vei vedea muiere frumoasă şi vei pătimi ceva către dînsa, nu mai căuta la ea şi te-ai izbăvit!

Şi cum voi putea - zice - să nu mai caut la ea, de vreme ce sînt tras de poftă? Dă-te la altele care trag sufletul: la cărţi, la griji de nevoie, la apărarea şi ajutorarea celor nedreptăţiţi, la rugăciuni, la cugetarea şi grija pentru cele ce vor să fie. Cu unele ca acestea leagă sufletul! Aşa, vei îndrepta nu numai patima cea proaspătă, ci o vei lepăda cu uşurinţă şi pe cea întărită şi veche de mulţi ani. Căci, dacă ocara - precum e vorba de obşte -înduplecă pe cel ce pofteşte să înceteze pofta, cum nu cu mult mai vîrtos vor birui răul aceste duhovniceşti descîntece, numai de vom voi să ne depărtăm? Dar, dacă vom vorbi şi vom petrece împreună cu cele ce ne săgetează cu astfel de săgeţi, vom hrăni boala. Aşadar, cum voieşti să se stingă focul, aprinzînd flacăra în toate zilele? Şi acestea despre obicei s-au zis de noi către cei tineri, deoarece, către bărbaţi şi către cei ce ştiu să filosofeze, mai tare decît toate este frica lui Dumnezeu, aducerea aminte de gheena şi pofta Împărăţiei Cerurilor. Pentru că acestea sînt de ajuns a stinge focul.

Iar împreună cu acestea, socoteşte şi că nimic alt nu este ceea ce vezi fără numai flegmă, sînge şi zeamă de hrană putredă. Dar luminoasă este floarea feţei!, zice. Dar nimic nu este mai luminos decît florile din pămînt, ci şi acestea putrezesc şi se vestejesc. Aşadar, nici aici nu lua aminte la floare, ci pătrunde cu mintea mai în lăuntru şi, ridicînd cu mintea acea piele frumoasă, iscodeşte cele ce sînt sub dînsa. Căci şi trupul celor hidropici străluceşte lumina şi nimic urît nu are faţa de deasupra, însă, împingîndu-ne de gîndirea zemei ce se află înăuntru, nu putem să-i sărutăm pe unii ca aceştia.

Dar fraged - zice - este ochiul şi întorcător, sprinceana este întinsă bine, perii genelor negri şi lumina ochiului blîndă şi ochiul lin! Însă vezi că şi acestea nimic alt nu sînt fără numai nervi, vine, pieliţă şi artere. Nu alergaţi aşadar la noroi! Căci, cum că trupul curvei este doar noroi, nu întreb pe nimeni altul, ci pe tine, cel ce te tăvăleşti în noroi. Oare nu te ruşinezi de tine? Oare, după păcat, nu te socoteşti că eşti necurat? Pentru aceasta, rogu-vă, fugiţi de curvie şi de muma ei, de beţie.

De ce semeni unde nu este cu putinţă a secera, iar, mai ales, chiar de vei secera, multă ruşine îţi aduce ţie rodul? Căci, de se va naşte copil, şi pe tine te-a ruşinat, şi el s-a nedreptăţit, făcîndu-se din pricina ta copil din curvie şi de neam rău. Şi, măcar de îi vei lăsa lui nenumăraţi bani, cel născut din curvă şi din slujnică este necinstit în casă, necinstit în cetate, necinstit în divan. Necinstit eşti încă şi tu, şi cînd trăieşti, şi după moarte. Pentru că, deşi te vei duce de aici, rămîn pomenirile lucrării urîte şi de ruşine! Pentru ce, dar, ruşinezi toate?

Pentru ce semeni unde brazda se sîrguieşte să strice rodul, unde multe sînt pricinile sterpiciunii? Unde, mai înainte de naştere, este moarte, căci şi pe curvă nu o laşi să rămînă numai curvă, ci o faci şi ucigătoare de oameni. Văzut-ai - din beţie se naşte curvie, din curvie prea-curvie, din prea-curvie ucidere? Iar, mai ales, ceva mai rău şi decît uciderea. Căci nici nu am cum să numesc lucrul acesta, fiindcă nu îl omoară născut, ci îl opreşte şi de a se naşte. Aşadar, pentru ce ocărăşti darul lui Dumnezeu, şi te lupţi cu legile Lui? Şi alergi după lucrul ce este blestem ca după blagoslovenie, şi faci jitniţă de junghiere jitniţa naşterii, şi pe muiere, care s-a dat spre facerea de copii, o găteşti spre ucidere? Căci ea, ca să fie totdeauna lesnicioasă şi drăgăstoasă spre întrebuinţarea ibovnicilor şi să tragă mai mult argint, nu se leapădă nici acestea a face, mare foc grămădind pe capul tău. Fiindcă, deşi această faptă rea este a ei, vina se face a ta! Iar de aici urmează şi închinări la idoli. Pentru că multe, ca să fie iubite, meşteşugesc descîntece şi vrăji, farmece de dragoste şi altele nenumărate.

Însă, după atîta lucrare de ocară şi de ruşine, după ucidere, după închinări la idoli, lucrul acesta le pare multora că este fără nici o dare de seamă, chiar şi celor ce au muieri. Acestora grămada răutăţilor le este şi mai mare. Căci de aici se pornesc otrăviri, dar nu asupra pîntecelui întru care s-a făcut curvia, ci asupra muierii ce a fost nedreptăţită, şi nenumărate vrăjmăşii şi chemări de draci, şi farmece, şi războaie în toate zilele şi sfezi neîmpăcate şi neîncetate gîlcevi. De aceea, şi Pavel - după ce a zis: „Nu la curvii şi la necurăţenii” - a adăugat: „nu la sfadă şi la rîvnire”, ştiind războaiele ce se nasc de aici, răsturnările caselor, nedreptăţile copiilor celor de bun neam, răutăţile cele nenumărate. Deci, ca să scăpăm de acestea toate, să ne îmbrăcăm întru Hristos şi împreună cu El să fim totdeauna, pentru că aceasta este a ne „îmbrăca”, a nu rămînea niciodată lipsiţi de Dînsul, a Se arăta El întru noi, prin sfinţenia noastră, prin blîndeţe. [...]

Bibliografie: Sfîntul Ioan Gură de Aur, Puţul şi împărţirea de grîu (57 de predici de Sfîntul Ioan Gură de Aur), Editura Bunavestire, Bacău, 1995

CUVÎNTUL SFÎNTULUI EFREM SIRUL - DESPRE CUM SE BIRUIE DRACUL CURVIEI

Nu numai prin depărtarea de bucate, ci şi prin oprirea ochilor, ca să nu vadă deşertăciuni, se surpă dracul curviei, că în ochiul cel neînfrînat este preacurvia, după cum şi Domnul a mărturisit: Amin zic vouă, că tot cel ce caută la femeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dînsa în inima lui (Matei 5, 28). Pe această preacurvie o dezrădăcinează cel ce îşi are ochiul jos, iar sufletul către Domnul; şi cel ce şi-a stăpînit pîntecele şi-a stăpînit şi privirea. Căci cumplit vînzător este ochiul cel împrăştiat, iar celelalte patimi dintru aceasta se aprind. Iar războiul privirii chinuieşte pe suflet, şi cînd este de faţă şi cînd nu este, arzînd mintea cu pofta.

Adică, ce zic, iubiţilor? A auzit cineva dulce glăsuire de muzică şi a trecut. Apoi a auzit glas de jale; şi plînsul a alungat dulcea glăsuire a muzicii. Aşijderea încă, a gustat cineva miere şi apoi a gustat ceva amar, iar amărăciunea a împins afară dulceaţa mierii din gîtlej. La fel şi mirosirea. A mirosit cineva vreo dulceaţă oarecare, apoi a mirosit şi împuţiciune rea. Şi împuţiciunea cea rea a stins dulceaţa mirosirii. Apoi iarăşi, s-a atins cineva de apă rece, după aceea s-a atins de apă fierbinte, iar căldura fiebinţelii a înlăturat răceala apei. Dar războiul ochiului celui împrăştiat arde pe minte cu pofta, şi fiind, şi nefiind materia de faţă. Încă şi visuri năluceşte în inimă, fiindcă dracii zugrăvesc ispita în cuget şi războiesc mintea, închipuind în imaginaţie ispita. Pentru aceasta Proorocul se roagă, zicînd: Întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciune (Psalmi 118, 37), că înşelăciunea poftei schimbă mintea cea fără de răutate şi întru biruirea ochilor este toată osteneala dracilor.

Deci, cînd vine dracul să închipuiască ispita şi să zugrăvească în cugetul tău frumuseţea vreunei femei pe care ai văzut-o vreodată sau ceva din cele asemenea, adu-ţi în mijloc frica de Dumnezeu şi gîndul la cei ce dorm în morminte. Gîndeşte-te la ziua ieşirii tale, cînd sufletul tău se va despărţi de trup. Ia în minte înfricoşatul şi groaznicul glas pe care îl vor auzi cei ce s-au lenevit la lucrurile dreptăţii şi poruncile lui Hristos nu le-au păzit: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui, unde este plîngerea şi scrîşnirea dinţilor, întru întunericul cel mai dinafară (Matei 25, 41; 22, 13); adu-ţi aminte de viermele cel neadormit şi de munca cea fără de sfîrşit (Marcu 9, 44). Acestea gîndindu-le şi pomenindu-le, pofta dulceţii se va risipi din cugetul tău, precum se risipeşte ceara de faţa focului, că diavolii nu pot sta împo­tri­va fricii de Dumnezeu. Că cel ce nu se împotriveşte poftei, ci se răspîndeşte cu neînfrînare, slobozindu-şi ochii, negreşit şi-a plecat şi cugetul către patimi. Şi, de n-ar fi fost ruşinea omenească, de multe ori şi trupul şi l-ar fi stricat.

Deci, de nu se va trezvi unul ca acesta şi de nu va pune înaintea ochilor săi frica de Dumnezeu, nu va întîrzia să-şi strice şi trupul. Că acestui drac ce sfătuieşte a răspîndi ochii, alt drac îi urmează, care fireşte cu trupul lucrează păcatul. Că dacă va vedea cel de al doilea pe cel dintîi că a putut pleca sufletul spre răspîndire, îndată începe a-l sfătui să lucreze păcatul şi cu trupul. Şi începe întru acest fel a sfătui şi a zice către cel biruit de ochi: „Iată, cu voirea ai păcătuit şi cu inima ai preacurvit. Acum şi din poruncă ai căzut şi păcatul călcării de poruncă s-a scris ţie acum. Deci, acum săvîrşeşte-ţi pofta ta, că aceeaşi este şi a lucra şi a gîndi. Deci, îndulceşte-te de pofta ta.”

Dar tu să nu te pleci socotelilor lui, fiindcă zice Apostolul: Că gîndurile lui nu ne sînt necunoscute (2 Corinteni 2, 11). Că întru aceasta voieşte să vîneze sufletul tău. Ascultă o pildă pentru aceasta: Un tînăr oarecare, avînd trei fecioare iubite, s-a dus într-o ţară îndepărtată. Şi, zăbovind el, una din fecioare şi-a luat bărbat. A doua, biruindu-se, a curvit şi a rămas îngreuiată. Iar cealaltă fecioară a zis întru sine: De nu m-aş ruşina de oameni, şi eu mi-aş lua mie bărbat. Şi a început fecioara a se năluci în nişte gînduri ca acestea. Dar şi-a adus aminte de tînărul cel din călătorie, de la care luase arvuna împreună cu celelalte fecioare. Şi căindu-se, a plîns pentru gîndurile rele ce s-au suit în inima ei.

Deci, cînd va veni tînărul, care dintre cele trei fecioare îi va fi lui bine primită? Au nu cea de pe urmă care numai a gîndit şi nimic rău nu a lucrat? Ci încă s-a şi pocăit pentru gîndirea cea rea! Pentru aceasta este nevoie a zice dracului celui ce sfătuieşte către fapta păcatului celui fără de lege: Deşi cu ochiul am căzut şi cu inima am preacurvit, însă pe această inimă care a preacurvit cu suspinuri negrăite o voi zdrobi, şi voi spăla cu lacrimi ochiul ce a căzut, că inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.