Sinaxar 27 Mai

CARE SUNT ROADELE SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII ÎN VIATA DUHOVNICEASCĂ

CARTEA A PATRA

CARE SUNT ROADELE SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII ÎN VIATA DUHOVNICEASCĂ

CUM PUTEM PĂSTRA ROADELE VIEŢII DUHOVNICEŞTI DOBÂNDITE PRIN SFINTELE TAINE

CARTEA A ŞASEA

CUM PUTEM PĂSTRA ROADELE

VIEŢII DUHOVNICEŞTI DOBÂNDITE PRIN SFINTELE TAINE

27 mai

Acatistul Sfântului Ioan Rusul 27 mai

Paraclisul Sfântului Ioan Rusul

Canon de rugăciune către Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul

Viața Sfântului Ioan Rusul

Rugăciune către Sfântul Ioan Rusul, care se citește la vreme de boală

Acatistul Sfântului Mucenic Iuliu Veteranul

Canon de rugăciune către Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul

Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul

Canon de rugăciune către Sfântul Sfinţit Mucenic Eladie

Canon de rugăciune către Sfântul Sfinţit Mucenic Terapont, Episcopul Sardei

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Terapont, Episcopul Sardei

Sinaxar 27 Mai

Acatiste și Canoane de Rugăciune Mai

Rugăciunile începătoare

Psaltirea lui David

Acatiste și Canoane de rugaciune

Rugaciuni la diferite trebuințe

Rugăciuni ortodoxe

Cărți duhovnicești (citește sau descarcă)

DESPRE CAPCANELE PE CARE NI LE ÎNTINDE TELEVIZORUL

• DESPRE CAPCANELE PE CARE NI LE ÎNTINDE

• TELEVIZORUL

În România mass-media este o putere. Dintre mijloacele mass-media cel mai mare impact îl are televizorul. Ca
aparat, televizorul este o inventie a mintii omenesti - care în sine nu este nocivă; însă modul în care el este
folosit, cu precădere în ultimii unsprezece ani la noi si în ultimii treizeci de ani în occident, l-a transformat în
cea mai distructivă armă din lume - pentru suflet.
Televiziunea are o tendintă tot mai accelerată si mai accentuată de a nu mai îndeplini functia de divertisment,
informatie, cultură, etc., ci pe aceea de a forma un om nou, spălat de tot ce e bun. Televizorul are o lucrare
"religioasă", o influentă spirituală de netăgăduit. El a reusit ceea ce nu s-a mai realizat de la Turnul Babel - să
unească toată omenirea în tot ceea ce nu este Dumnezeu. Atunci (la Turnul Babel) ca să-i oprească de la rău,
Dumnezeu a împărtit limbile, iar astăzi, prin televizor, de la un capăt al pământului la celălalt o singură limbă
huleste tot ceea ce este sfânt.
Televizorul alungă pentru totdeauna pe Dumnezeu din sufletul omului si îl înlocuieste cu toate pornirile
drăcesti. Televizorul nu strecoară în mod pervers în om o singură patimă, ci toate patimile mari - so domia,
curvia, iubirea de aur si de bani, setea de sânge, hula împotriva Duhului Sfânt, egoismuL setea de putere si de
slavă desartă, precum si pe cele mai mici (care de fapt nu sunt deloc mici): lenea, judecarea aproapelui,
nepăsarea, curiozitatea nefolositoare si bolnăvicioasă. Telenovelele sunt specializate în amplificarea acestei
ultime patimi.
Televizorul nu înghite numai indivizi, ci popoare întregi. Desigur, aparent, nu e mai păcătos un televizor decât
un bordel, dar televizorul are totusi o putere distructivă cu mult mai mare decât acesta, pentru că în fiecare casă
introduce un bordel, în care intră cu usurintă toti (părinti si copii) si la orice oră.
Omul intră în contact cu lumea prin cele cinci simturi: văz, auz, miros, gust, pipăit. Dintre aceste simturi,
vederea este cea prin care intră cele mai multe imagini si informatii. Personalitatea omului, prin facultăti ale ei
precum sunt: cunoasterea, întelegerea, memoria, imaginatia, este foarte dependentă de ceea ce primeste prin
acest simt. Acesta este motivul pentru care nu ne prea ocupăm de radio, care nu are puterea de înrâurire a
televizorului. Radioul se adresează auzului. Televizorul se adresează văzului, în primul rând, dar si auzului.
Este mai periculos decât ziarele. Acestea se adresează si ele văzului, dar imaginile sunt nemiscătoare - par
moarte. Imaginile de la televizor sunt vii, miscătoare: de aîci puterea lor.
Omul împătimit de televizor nu mai întelege că imaginile pe care acesta i le oferă le priveste nu la rece, ci
acestea intră în viata lui interioară, pe care o influentează, o modelează după chipul lor (spune-mi cu cine te
însotesti, ca să-ti spun cine esti). În timp se produce o simbioză între om si televizor, o întovărăsire în care însă
primul este factorul pasiv, cel care primeste orice, fără nici un discernământ. Omul devine pur si simplu un
material care se lasă, fără să-si dea seama, prelucrat în duhul tovarăsului său, care treptat îi devine chiar si
stăpân. Astfel televizorul devine de fapt adevăratul dumnezeu al omului, căruia i se închină, îl ascultă, îi
slujeste, chiar dacă privitorul este crestin botezat în numele Sfintei Treimi. Dumnezeu cu adevărat este cel cu
care ai o legătură constientă. Cei cărora li se pare că exagerez să facă o comparatie între timpul pe care îl petrec
în fata micului ecran si timpul pe care îl petrec în fata icoanei în rugăciune, între interesul si emotia cu care
primesc îmagini cel mai adesea murdare, si formalismul cu care fac o rugăciune, prea adesea nălucită de
imagini pătimase, demonice.
Este televizorul vinovat de toate relele din lume? Oare el le-a adus? Nu. Dar el amplifică la maxim răul în lume,
îl rafinează, îl generalizează, îi dă o putere pe care acesta nu a mai avut-o până astăzi. Răul exista si fără
televizor, dar nu avea forta si întinderea pe care le are în prezent.
"Sunt oare numai rele la televizor?"
2
Sunt si bune, dar atât de amestecate cu cele rele, încât nu mai sunt deci bune, în măsura în care, acceptând
această "amestecare rea", ajung, oarecum, să le motiveze, să le gireze. Acolo unde răul e amestecat cu binele nu
mai este locul lui Dumnezeu, ci al diavolului. Atunci când a mâncat din pom Adam a cunoscut si binele, si răul,
dar a ajuns rob numai al răului. Un doctor ginecolog care face chiuretaje nu va scăpa de osânda lui Dumnezeu
pentru că a ajutat pe unele femei să nască. Când pe aceeasi conductă (ecranul televizorului) curge apă de izvor
curată si mizeria dintrun grajd de vite, cel care se adapă de acolo, ce gust va simti: al apei sau al bălegarului?
Comparatia între televizor si această conductă pare dură, dar în privinta filmelor pornografice si a asa-numitelor
filme "sexy" este foarte elocventă si exprimă realitatea.
Omule care te uiti la televizor,
trebuie să stii că asimilezi tot ceea ce
vezi acolo si încet-încet vei ajunge
si să fii ceea ce asimilezi!
Dacă într-o revistă de patru pagini toate sunt pline de articole crestine, dar jos, pe ultima pagină, se dă un număr
de telefon al unei linii erotice, revista aceasta este anticrestină. "Nu puteti sluji lui Dumnezeu si lui mamona"
(Matei 6, 24).
"La televizor sunt si lucruri bune, noi le despărtim de cele rele".
Ca să alegi trebuie un criteriu în functie de care să te orientezi în privmta binelui si a răului. Adultii (peste 40 de
ani), care n-au crescut cu mizeriile de la televizor, s-ar putea să aibă un criteriu în bunul lor simt. Dar dacă nu
sunt bine ancorati într-o viată religioasă, vor fi si ei foarte îngăduitori în privinta răului. Ce criteriu are însă
generatia tânără (sub 50 de ani) care din copilărie s-a hrănit cu fllme erotice, de groază si de incredibilă
violentă? Personalitatea adolescentului se va forma pe această temelie spurcată si subredă. Răul si binele sunt
amestecate în capul lui. El nu va apuca niciodată vârsta discernerii binelui de rău, pentru că n-a trăit niciodată
numai în bine. în lumea fizică, pentru a vedea un obiect mai bine, trebuie să te apropii de el. În lumea spirituală,
această lege este valabilă numai în cazul virtutilor. În ceea ce priveste păcatul, nu-l poti vedea decât dacă te
distantezi de el. Acesta este motivul pentru care Sfintii îsi plâng păcatele si se mărturisesc păcătosi, iar
homosexualii se mândresc cu patima lor, fac paradă si cer drepturi.
Televizorul nu este un singur drac, ci iadul întreg. Când a apărut televizorul marele stat major al iadului l-a
primit ca pe cea mai plăcută surpriză din istorie. Nu se astepta ca însusi omul să-i procure inventia cea mai
potrivită spre a-i dezvolta si finaliza toate intentiile sale infernale.
Televizorul este periculos nu numai pentru că ne arată rele, ci si pentru că ne învată să facem foarte multe feluri
de rele, oferind chiar vaste posibilităti de "înaltă califîcare" în toate domeniile malefice.
Dintre toate relele televizorului, două sunt cele mai mari:
- desfrânarea
- calomnierea, judecarea si dispretuirea aproapelui, si prin aceasta distrugerea psihologică si sufletească a
oricărei persoane, ca si compromiterea oricărei idei, intentii sau institutii benefice.
Cum intră prin micul ecran desfrânarea în om?
Orice imagine care apare pe retină este transmisă sufletului. Cele trei puteri ale sufletului (ratiune, sentiment,
vointă) sunt toate colorate potrivit imaginii primite. Imaginea "sexy" face ratiunea să treacă încet prin etapele
următoare: la început respinge ceea ce a văzut, apoi acceptă imaginea si, în cele din urmă, o primeste căci
bariera, împotrivirea ratiunii a fost do borâtă de patimă.
3
Simtirea, mai întâi se scârbeste de mizeria morală de acolo, apoi este indiferentă, iar la urmă doreste să facă
întocmai ceea ce a văzut.
Vointa - nemaifîind condusă de ratiune si întărită de afectivitate, trece si ea de la împotrivire la căutarea
desfrânării. Această trecere se face în timp, dacă omul vede mai multe filme si secvente cu scene pornografice.
Biruinta pornografiei asupra psihicului este atât la nivel constient, cât si la nivel subconstient. în subsolurile
fiintei, în subconstient, videoteca pornografică creează miscări care se ridică în constient si constrânge pe om să
facă unele lucruri cu o putere (
ică) pe care el nu o întelege de unde provine si căreia nu i se mai poate împotrivi. De exemplu, un tânăr care
mai înainte pe când trecea pe lângă o tarabă cu cărti căuta romanele lui Sado veanu sau poeziile lui Eminescu,
astăzi caută manualele chinezesti sau indiene de initiere în practicile, nu arareori perverse, sexuale. Privirea
unei femei, care înainte nu îl tulbura, astăzi trezeste în el dorinte josnice. Această schimbare se datorează
acumulării pornografice din subconstientul său. Întreaga sa personalitate este astfel treptat pecetluită cu
"numărul fiarei" (Apoc. 15, 8).
Imaginatia este terenul în care aceste influente se văd cel mai clar. Filmele lucrează aici în două moduri: unii
tineri, văzând de ce sunt capabili "eroii" lor, capătă complexe de inferioritate fată de sexul opus, se văd urâti,
incapabili de vitejii prea mari în domeniu, devin necomunicativi, închisi în sine, tristi si recurg la "defulări"
sexuale (onanie si altele înrudite cu ea) în care n-au nevoie de partener. Altii (bine îndoctrinati de fllme) devin
obsedati de desfrânare, incapabili de înfrânare si cu manifestări sexuale care depăsesc în perversitate Sodoma si
Gomora. Unii ca acestia, dacă se căsătoresc, vor spurca patul conjugal si vor aduce pe lume copii cu mari
probleme psihofizice. Căsătoriile în care se fac păcatele sodomice nu rezistă în timp. Dacă acestea ar fi cazuri
izolate, răul n-ar fi asa de mare. Din păcate, aceste perversiuni, pe care Dumnezeu le-a pedepsit în Sodoma si
Gomora cu foc din cer si ploaie de pucioasă (a se vedea cartea Facerea, capitolul 19, din Sfânta Scriptură), s-au
extins nespus de mult. Cine a contribuit cel mai mult la această pierzătoare extindere? Televizorul, "educatorul"
poporului nostru.
Iată că treptat imaginea de la televizor devine viată. Treptat, imaginarul a reusit batjocorirea si schimonosirea
realului. Ceea ce noi am prezentat schematic mai înainte (modul în care omul este invadat si biruit de
pornografie) stiu si constientizează perfect regizorii acestor filme. Dovada faptului că stiu este însusi rezultatul
obtinut. Deci care este scopul acestor filme? Să facă din fiecare cetătean al împărătiei lui Dumnezeu (crestin
botezat) un locuitor al Sodomei (aceasta este pecetea fiarei apocaliptice) - iar dacă va muri fără pocăintă si un
viitor osândit în iad.
Dar oare de ce în primul rând desfrânare, si nu alte păcate?
Aceasta deoarece nimic nu-l desfigurează pe om sufleteste atât de mult ca desfrânarea, nimic nu-l distruge mai
repede si mai ireversibil, nimic nu-l scârbeste pe Dumnezeu la un om mai mult decât păcatul acesta. Oare de
atâtea mii de ani, de când este omenirea, au avut nevoie oamenii să fie educati sexual prin televizor pentru a se
înmulti? nicidecum. Scopul real al prezentei în fiecare film a imaginii desfrânării este de fapt cel cu totul
contrar: distrugerea omenirii. Se stie prea bine că desfrânarea reduce de fapt natalitatea. În bordeluri, unde este
cea mai intensă activitate sexuală, nu se naste nici un copil. Mamă smerită, grijulie si iubitoare, si amantă
senzuală, rafinată si perversă sunt două feluri de însusiri ale femeii, care se exclud.
Iată numai un exemplu - din multe altele asemănătoare care s-ar putea da spre a arăta modul în care rafinează
televizorul păcatul curviei. În urmă cu câteva zeci de ani filmele de dragoste, romantice, prezentau tineri care îsi
mărturiseau sentimentele, dar în privinta manifestărilor fizice totul se reducea la o privire caldă, la o strângere
de mână si (sau) la o îmbrătisare nevinovată. Apoi au apărut săruturile din ce în ce mai lungi, mai "apetisante"
si mai dese. încet, încet au apărut femeile semiîmbrăcate, dezbrăcate si scenele erotice din ce în ce mai
"curajoase" si mai variate. Astăzi există o adevărată artă si industrie a pornograflei (extrem de bănoasă). Răul
nu s-a oprit aici. După 1989 s-a îndesit la noi în tară folosirea cuvântului: "homosexual". Prima reactie a fost
cea de scârbă. La televizor, mai întâi totul s-a redus la niste aluzii ironice (lumea râdea pe seama lor), dar mai
4
apoi cenzura constiintei, treptat a fost doborâtă. Apoi s-au îndesit filmele având ca personaje centrale
homosexuali, au apărut spectacole "vesele", de divertisment si interviuri cu ei. Care este mesajul acestor
făcături, care de care mai perfide si mai imunde, care s-a încercat a ni se inocula? Acela că, de fapt si de drept
(?!) si ei sunt oameni ca si noi, obisnuiti, ba chiar cu unele calităti deosebite - fiind invocate chiar nume de
personalităti artistice, literare etc. -, iar pornirile lor sexuale nu sunt nici păcate, nici manifestări patologice, ci
alternative "cumsecade" la manifestările heterosexuale. Iată cum s-a escaladat astfel o altă culme îngrozitoare a
răului.
Ni se sugerează că ceea ce face majoritatea este bine (spiritul de turmă), si astfel înaintarea în rău îsi continuă
actiunea îndobitocitoare, desi a ajuns deja foarte departe. Au început să apară (deocamdată sporadic) si secvente
cu aluzii la păcatul zoofiliei, al desfrânării cu animale care, ca si sodomia, opreste 15 ani de la împărtăsirea cu
Sfintele Taine pe săvârsitorii lor. Si iată cum vedem împlinindu-se, sub ochii nostri, proorocia făcută de Sfântul
Antonie cel Mare cu aproape 1700 de ani în urmă: "Va veni vremea ca oamenii să înnebunească si când vor
vedea pe cineva că nu înnebuneste, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este
asemenea lor".
Nimeni nu poate să ajungă într-o singură zi un mare păcătos. Diavolul stie lucrul acesta si actionează în
consecintă: dărâmă treptat toate puterile bune ale sufletului si ridică în locul lor templul său. "Împărătia lui
Dumnezeu este înlăuntrul vostru" spune Mântuitorul. Tot acolo vrea si cel rău să îsi zidească întunecata sa
împărătie.
Legislatia, câtă vreme a rămas supusă legilor divine, a fost categorică în privinta acestui păcat: pedeapsa cu
moartea, în Vechiul Testament; apoi, închisoarea. Acum, practica homosexuală nu mai este pedepsită de lege.
Răul însă nu se opreste nici aici, pentru că mai sunt bariere care trebuie să cadă. Homosexualii vor să înfleze
copii (vă dati seama la ce va fi supus un copil care are părinti doi bărbati), vor să se căsătorească în biserică, vor
să fîe hirotoniti preoti, vor legiferarea pedofiliei. Sunt o minoritate care cere drepturi care să-i permită să ajungă
majoritate, pentru ca să poată atunci să impună noi legi, nelegiuite. în Sodoma si Gomora Dumnezeu a coborât
foc din cer pentru că locuitorii acestor cetăti (bogate) nu numai că făceau acest păcat, ci îi fortau pe toti cei ce
veneau acolo să săvârsească si ei răutatea.
Cum se poate distruge o persoană nevinovată prin televizor
Emisiunile calomniatoare, mincinoase, nu pot fi verificate de publicul larg. Însă aceste emisiuni creează
atitudini ostile fată de persoana vizată. Chiar dacă după zece astfel de emisiuni mincinoase va apărea o
emisiune care restabilieste adevărul, totusi sământa răului a fost aruncată. Omul acela, înconjurat de
neîncredere, suspiciune si dusmănie din partea celorlalti, începe să-si piardă echilibrul lăuntric chiar dacă este
nevinovat. Minciunile spuse despre el, acuzatiile de care nu se poate apăra si sentimentul neputintei îl dărâmă
lăuntric. Nu numai oameni, dar si idei si institutii pot fi distruse prin această metodă. Iată ce fortă au la
îndemână cei care conduc televiziunea în România si în lume.
Cine amendează un ziar sau un post de televiziune pentru calomnierea si umilirea unei persoane? Cine dă
certiflcat de corectitudine oamenilor care lucrează în massmedia?
Desenele animate - nevinovate numai în aparentă, au un caracter hipnotic, înrobesc sufletul copilului. Creează
viciul privirii necontenite la televizor. Acum se uită la desene animate, iar după 12-14 ani la filme de "actiune",
de război, la fîlme pornografice, "sexy", de extremă violentă si de groază. În afară de aceasta, desenele animate
de astăzi umblă tot mai vădit la modelarea unei conceptii false a copilului despre Dumnezeu si lume. În unele
desene animate, eroul principal, "demonică", este un personaj pus pe pozne si, chiar dacă are corniţe, este
prezentat astfel încât să devină cât mai simpatic. Potrivit învătăturii crestine însă, demonul - chiar mic dacă este
("demonică") - nu este decât tot un lucrător viclean al răutătii si împreună colaborator cu fratii săi încornorati
mai mari, în urzirea de planuri mestesugite spre pierderea neamului omenesc.
5
Robotii cu ochi rosii si aripi (draci moderni) care se războiesc între ei si ucid cu aberantă cruzime, inoculează
copiilor setea de violentă. Imaginile desenelor animate care se miscă cu repeziciune zăpăcesc mintea copilului,
îl fac si pe el să fie sucit, să n-aibă astâmpăr, îi răpesc dorinta de învătătură. Violenţa desenelor animate trece în
realitate. în Rusia sunt astăzi 100000 de copii asociati în grupări ucigase. La noi, în România, crimele
îngrozitoare săvârsite de unii copii i-au făcut pe responsabilii de la Televiziune să însemneze, prin buline,
cercuri, triunghiuri si pătrate colorate, filmele nocive pentru copii. Dar aceasta este oare de ajuns spre a opri
vizionarea acestor filme de către copii, ai căror părinti sunt ei însisi în gravă confuzie morală, iar celor care dau
pe post asemenea productii cinematografice ucigătoare de suflete le vor fi de ajuns bulinele si celelalte semne
spre a se apăra la dreapta si înfricosata Judecată a lui Hristos?
Trei exemple spre a arăta cum trece imaginea micului ecran în realitate
1. În urmă cu câtiva ani a apărut la noi în tară o casetă video intitulată "Sirenele - satanismul în muzica rock".
Autorui acestei casete, grec de origine, fost cântâret rock, mărturiseste că filosofia de viată si-a format-o pe
când era copil, din filmele stiintifico-fantastice, care l-au fascinat. Din aceste filme ("Războiul stelelor" si
altele) a tras concluzia că universul este condus de două forte impersonale, a binelui si a răului, care se află întrun
neîncetat conflict, iar valorile supreme sunt puterea, orgoliul si gloria. Autorul acestei casete video face parte
dintre putinii înselati care s-au întors la adevăr. Însă câti tineri, care în copilărie s-au "hrănit" cu "Războiul
stelelor", n-au murit fără să stie că Dumnezeu este unul singur si pretuieste mai mult iubirea decât ura, smerenia
decât mândria, iertarea decât răzbunarea!
2. Filmele stiintifico-fantastice au răspândit în omenire o nouă credintă: aceea în existenta extraterestrilor.
Nimeni astăzi nu se mai îndoieste de existenta lor. Un ieromonah ortodox din America, Părintele Serafim Rose,
arată în cartea sa "Ortodoxia si religia vîitorului" că aparitiile extraterestre sunt de fapt experiente mediumistice
de natură demonică. Un fel de sedinte de spiritism în care pământenii intră în contact cu duhurile răutătii, pentru
care nu este nici o greutate să ia chipul "cetătenilor" unor alte civilizatii.
3. Există astăzi în lume aproximativ 1500 de "vampiri" (cei mai multi în America) - oameni ce dorm în
cosciuge, beau sânge, etc. Toti acesti "vampiri" sunt copiii care odinioară au vizionat filmele de groază având
ca "eroi" astfel de personaje. Închipuirea lor a fost atât de marcată, încât le-a deformat total imaginea asupra
realitătii propriei lor persoane. În loc să seconsidere si să trăiască precum oamenii, ei au ajuns să se considere si
să trăiască efectiv ca "vampiri".
Vrăjitoarele, al căror mestesug este osândit si amenintat cu grele urgii dumnezeiesti în toate paginile Sfintei
Scripturi, astăzi îsi demonstrează abilitătile pe micul ecran, dau interviuri, îsi fac reclamă si îsi dau adresele. În
zilele noastre oamenii nu se mai tem de Dumnezeu, ci de vrăji, nu îi mai cer ajutorul Lui, ci vrajitoarelor, iar
astrologia este nelipsită din programele TV, sub forma, de rătăcire si înselare, a citirii zodiilor, atât de vehement
condamnate de Sfânta Scriptură si de scrierile Sfintilor Părinti. Dar iată ce ne spune în această privintă si Sfânta
Scriptură: "Bărbatul sau femeia, de vor chema mortii sau de vor vrăji să moară neapărat: cu pietre să fîe ucisi,
că sângele lor este asupra lor" (Levîtic 20, 27). "Iar partea celor necredinciosi... si fermecători... este în iezerul
care arde, cu foc si cu pucioasă" (Apocalipsa 20, 27).
Jocurile de noroc n-ar putea îmbogăti atât de repede pe unii, putini, dar vicleni, pe seama altora, multi dar
creduli, dacă n-ar fi televizorul. Naivul telespectator văzând premiile colosale vânturate pe micul ecran se si
vede câstigătorul unuia dintre ele. El nu stie că adevăratii câstigători sunt - matematic - cei ce organizează
jocurile. Putinii premiati culeg firimiturile, iar cei mai multi rămân cu iluziile spulberate.
Invazia publicitătii
În vinderea unui produs, pe piată, un rol important îl are reclama. Atunci când un fllm serial are succes la
public, produsele cărora li se face reclama în timpul lui sunt mai bine vândute, asa încât omul care iubeste un
6
film serial "înghite" fără să vrea pe lângă acesta si produsul căruia i se face reclamă. Ce este rău în aceasta?
Răul este că televizorul devine astfel, dintr-un mijloc de asa-zis divertisment, stăpânul întregii noastre vieti,
care ne porunceste cum să ne îmbrăcăm, ce să mâncăm, cum să vorbim, cum să gândim .
O firmă americană care comercializa cafea si-a sporit cu mult vânzările în urma aparitiei la televiziune a unui
serial a cărui actiune se învârtea în jurul unei cesti de cafea. Personajele principale ale acestui serial, un tânăr si
o tânără, au o pasiune co mună: marca de cafea comercializată de acea firmă americană. Pe măsură ce
americanii îndrăgeau personajele acestui film le crestea si apetitul pentru cafeaua cu pricina.
Este uimitoare răbdarea prostească de care dau dovadă unii oameni care, pe lângă un film de 45 de minute,
înghit si 15 minute de publicitate.
Americanizarea. Majoritatea covârsitoare a filmelor fiind americane, dau iluzia răspândirii stilului de viată
american, străin felului nostru de a fi. Prin aceste filme se realizează de fapt o colonizare ideologică de la
distantă, o înrobire a mentalitătii si a sensibilitâtii crestine a unui întreg popor. Chiar dacă cea mai mare parte a
americanilor sunt crestini neoprotestanti, trebuie spus că aceste filme n-au în ele nîci un fel de nuantă crestină.
Sunt pur si simplu păgâne si anticrestine. Occidentul, pe care l-au invadat mai demult, deja s-a debarasat de ele,
fiind suprasaturat de nerusinarea lor, eliminându-le metodic, sistematic si rapid.
Stirile, care - chipurile - ar trebui să fie emisiuni mai serioase, s-au pervertit si ele. Violentele, uciderile între
rude, morti terifiante, incesturi, violuri umplu astăzi mai tot spatiul lor. Oare ce fel de informatie poate fi
aceasta, că în cutare sat un om beat a venit acasă, a luat toporul si l-a omorât pe tatăl său? Sau altele de acest
gen. Aceste "stiri" reprezentau înainte subiectul de discutie si de bârfă al babelor de pe la sate si al celor lipsiti
de orice orizont spiritual si intelectual, iar astăzi se transmit la ore de maximă audientă, de oameni scoliti
special pentru o asemenea activitate. Pe de altă parte zvonurile ("în ziua cutare va fi un cutremur devastator",
"iarna aceasta va fi polară" etc.) terorizează, stresează pe bietii oameni care doresc să afle ultimele noutăti.
Televizorul devine astfel un puternic factor de stress.
Ne cultivăm prin televizor? Nimeni nu ajunge om de cultură pierzând timpul în fata micului ecran, ci citind
cărti, tocindu-si coatele. Televizorul caută cu insucces să se substituie actului de cultură; dimpotrivă, s-a
observat că interesul pentru carte dispare la copiii ce-si petrec timpul în fata televizorului.
Cronofagia. Chiar emisiunile aparent nevinovate (meciurile de fotbal, întrecerile sportive) au un aspect
negativ: pierderea timpului. Fiecare clipă a vietii omului are o valoare infinitâ. În timp omul câstigă sau pierde
vesnicia. Cumplite sunt, în inconstienta si iresponsabilitatea lor, expresiile: "îmi pierd timpul cu... Mi-am
omorât timpul cu...".
Copiii mei nu se uită la prostii. Asa zic si cred părintii care nu stiu ce programe vizionează copiii în absenta
lor, sau chiar în prezenta lor, atunci când "bătrânii" dorm. Unii copii si adolescenti tin telecomanda în mână si
filmul erotic se transformă într-o secundă, printr-o simplă apăsare de buton, într-un nevinovat film documentar.
Cântecele. în marea lor majoritate sunt indecente, spurcate, aruncă în aer bunul simt, pudoarea, prin mesaje
pornografice, îndemnuri la violentă si anarhie si refrenuri ce se lipesc imediat de mintea tânărului. Sunt posturi
de radio si televiziune care de dimineata până noaptea nu transmit decât asemenea soiuri de muzică, prin care se
demonizează mai ales mintea tinerilor (viitorii adulti). Cu umoru-i inegalabil, în "Jurnalul fericirii", Părintele
Nicolae Steinhardt a numit-o muzica lui "bughi-mambo-rag"... Ca si filmele, si cântecele, fiind în cea mai mare
parte americane, produc o americanizare a poporului român si a lumii întregi. Tinerii si tinerele de pe stradă
arată prin hainele lor cum sunt echipate starurile muzicii de astăzi.
Cele spuse în aceste rânduri vor părea unora exagerate, unilaterale sau chiar absurde, dar în realitate răul care
vine prin micul - asa cum este alintat el în prezent ecran este cu mult mai mare si mai greu de evaluat. Însă fiind
de natură spirituală nu se vede nici cu luneta, nici cu microscopul si nici nu poate fi cântărit cu cântarul.
7
Care este pozitia crestină fată de televizor?
Crestinul care îsi trăieste cu seriozitate făgăduintele botezului ("Mă lepăd de satana si de toti slujitorii lui si de
toate lucrurile lui si de toată trufia lui si mă împreunez cu Hristos") va elimina cu desăvârsire din casa lui si din
viata lui acest lucru necrestinesc. Mai ales acolo unde sunt si copii, nu există altă solutie.
Asa cum spune un părinte de la Mânăstirea Frăsinei, Psaltirea si Ceaslovul sunt televizorul crestinului. Cei care
vor un adevărat "divertisment", îl pot afla curat, folositor si ziditor în "Rugăciuni de dimineată", si "de seară", în
"Paraclisul Maicii Domnului", în "Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos". Cei care vor mai mult decât aceste
"emisiuni" să deschidă Psaltirea între orele 0-5 noaptea. Vor cunoaste "senzatii tari" duhovnicesti si vor avea
negresit trăiri ceresti, vor întelege si experimenta cât este de adevărat cuvântul celui supranumit "Alăuta
pocăintei", marele dascăl al lumii si ierarh, Sfântul Ioan Gură de Aur, care spune: "Dulce este somnul, dar mai
dulce este rugăciunea".
Încheiem delicatul si mult controversatul subiect cu o scurtă si aleasă rugăciune, nelipsită de pe buzele, din
mintile si inimile multor evlaviosi crestini dreptmăritori în toate împrejurările vietii de acum, vremelnice,
pământesti: 'Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne, slavă iubirii Tale de oameni, Stăpâne, slavă bunătătii
Tale, Sfinte'. Amin.
Extrase din "TELEVIZORUL - O NOUA CETATE A SODOMEI" de Parintele Toma
x

Cum să ne mântuim

CUVÎNT ÎNAINTE

DEPRE SLAVA DEŞARTĂ ŞI DESPRE CREŞTEREA COPIILOR

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR (1 IANUARIE) DESPRE CREŞTEREA COPIILOR

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR, LA 1 IANUARIE, LA TĂIEREA ÎMPREJUR A DOMNULUI (Luca 2, 51) - DESPRE CREŞTEREA COPIILOR

VIAŢA IN HRISTOS SE DOBÂNDEŞTE PRIN SFINTELE TAINE

DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS
CARTEA I

VIAŢA IN HRISTOS SE DOBÂNDEŞTE PRIN SFINTELE TAINE
Viaţa în Hristos începe şi se dezvoltă cât timp trăim pe pământ, însă desăvârşirea ei se atinge abia când vom fi ajuns la «ziua aceea» 1. De fapt, nici viaţa de aici, nici cea de din¬colo nu pot da, una fără cealaltă, fericire deplină sufletului omenesc. Căci pe de o parte, grijile trupeşti ale veacului ne întunecă viaţa, iar nestatornicia lumii acesteia nu ne lasă să moştenim aici pe pământ nestricăciunea — motiv pentru care Sfântul Pavel mai bucuros voia să se despartă de trup şi de viaţa aceasta, spre a se uni cu Hristos, căci zicea că e mult mai bine a fi împreună cu El 2 — iar pe de alta, viaţa viitoare n-ar aduce nici o fericire deplină pentru cei care, ajunşi dincolo, n-ar fi dus cu ei puterea şi mădularele sim¬ţurilor cu oare s-o poată gusta, căci ar rămâne într-o stare în care domneşte doar chinul şi moartea. Şi e firesc acest lucru, căci ochiului nu-i vine puterea vederii decât atunci când se vede în faţa luminii şi când soarele îl scaldă cu ra¬zele sale, după cum tot aşa de firesc e că şi cel lipsit de simţul mirosului nu poate gusta mireasma Duhului chiar dacă el s-ar fi vărsat peste toată lumea3. Căci dacă cu aju-
1. Matei 7, 22.
2. Filipeni 1, 23.
3. Imaginea   paulină    despre   ceea   ce-i   trupesc   (σάρχιον),   în   stare
să ne   «întunece»   cugetul,  o  întâlnim   deja  la  Ignatie   (Către  Efeseni
10,  3)  şi  Origen  (Exegetica m Ps. 77,  33, Migne  P.G. 2,   14).  Cel dintâi
scriitor creştin care a schiţat o  doctrină a unor  «simţuri duhovniceşti»
a fost Origen, In Ioannem XX, 33, Migne P.G. 14, 676.

22 NICOLAE   CABASILA
torul Sfintelor Taine vor putea avea parte la ziua judecăţii de însuşi Fiul lui Dumnezeu cei care L-au iubit şi au auzit de la El aceeaşi învăţătură pe care I-o dăduse Lui Tatăl4, apoi nu e mai puţin adevărat că, pentru aşa ceva, ei trebuiau să se fi împrietenit cu Domnul şi să-şi fi dobândit urechi pentru El încă de aici, de pe pământ. Doar nu vei avea de gând, omule, ca abia după ce vei fi trecut în cealaltă lume să te împrieteneşti şi să-ţi deschizi urechi duhovniceşti sau să-ţi găteşti haină de nuntă 5 şi alte lucruri trebuitoare nunţii la care eşti chemat, ci viaţa de aici trebuie să-ţi fie fabrica sau atelierul6 tuturor acelora. Cei care n-au făcut acest lu¬cru înaintea plecării din lumea aceasta, unii ca aceia n-au nici o legătură cu viaţa veşnică : mărturie sunt cele cinci fecioare nebune şi bărbatul chemat la nuntă, ca unii care nu şi-au putut câştiga nici untdelemn în candele, nici haină de nuntă.
Aşadar, aici pe pământ se naşte prin durerile facerii omul lăuntric7, omul cel nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, fiind ca un făt în pântecele maicii sale8, iar după ce a prins formă deplină, se naşte aşa-zicând a doua oară pentru cealaltă lume, desăvârşită şi neveştejită. Căci, după cum copilul trăieşte în pântecele maicii sale la întu¬neric, plutind şi pregătindu-se astfel după legile firii pentru viaţa plină de lumină a menirii lui normale de aici de pe pământ, tot aşa stau lucrurile şi în cele duhovniceşti, într-adevăr, acest lucru îl are în vedere Sfântul Apostol Pa-vel când scrie Galatenilor : «Fiii mei, pentru voi rabd din nou chinurile facerii, până ce, în sfârşit, chipul lui Hristos se va împlini în voi»9. Numai că pruncii n-ajung în pânte¬cele maicii lor nicicând măcar la simţământul şi la conştiinţa că trăiesc, pe când creştinul are în decursul vieţii lui pămân-
4. Ioan 15,  15.
5. Matei 22, 11 f 25, 1—13.
6. έργαστήριον.
7. «Omul lăuntric», Romani 7, 22.
8. Imagine   capitală   pentru   întreg   tratatul   lui   N.   Cabasila.
9. Galateni 4, 19.



DESPRE  VIAŢA   ÎN   HRISTOS 23
teşti destule semne despre viaţa de dincolo. Explicaţia stă în faptul că adevărata viaţă, pentru făt, nu este aceea din în-tunericul pântecelui mamei, ci pe el îl aşteaptă alta, cea viitoare. în pântece încă nu s-a revărsat asupra lui nici o rază de lumină şi n-a primit nici un semn că ar mai fi1 şi o altă viaţă. Omul mare însă, creştinul, vede, dimpotrivă, alt¬ceva, şi anume că viaţa viitoare s-a revărsat şi s-a amestecat întru totul prin cea prezentă, iar Soarele măririi ne-a ră¬sărit şi nouă cu îmbelşugare, mireasma cerului s-a vărsat peste ţinuturile pline de miros greu în care trăim, iar spre mâncare s-a dat de acum şi oamenilor pâinea îngerilor10. Iată pentru ce sfinţilor li s-a dat încă de aici de pe pământ nu numai să gătească şi să-şi orânduiască traiul pentru viaţa viitoare, ci să şi trăiască după ea şi să o realizeze încă de aici. Căci scrie Sf. Pavel, într-un loc, lui Timotei41 : «Cuce¬reşte viaţa veşnică», iar în alt loc zice despre sine : «De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine» 12. La fel zice şi Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu13 : «Apă, vie ţâşneşte din mine, zicându-mi : Grăbeşte-te mai iute, spre Tatăl». De altfel e plină întreaga Sf. Scriptură cu astfel de rostiri. Ce altceva trebuie să înţelegem prin cuvintele, în care Însuşi' Dumnezeu, viaţa lumii, ne făgăduieşte însoţirea Sa până la sfârşit : «Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului» 14 ?
Domnul nostru Iisus Hristos nu s-a mulţumit să îm-prăştie sămânţa vieţii pe pământ1δ, pentru ca imediat după aceea să se retragă, lăsând oamenilor grija de a supraveghea creşterea ei, nici n-a aprins foc 16, pe care să-i lase în seama oamenilor să-i sporească  şi,  în  sfârşit,  nici  n-a adus foc şi
10. Psalm 77, 29.
11. I Timotei 6, 12.
12. Galateni 2, 20.
13. Sf.   Ignatie,   Către  Romani, VII,   citat  liber  {P.S.B.,   1,   p.   177).
14. Matei 28, 20.
15. Matei 13, 1—23 ; Luca 8, 5.
16. Luca,  12, 49. . .         ;

24 N1COLAE   CABASILA
sabie 17, ca să le dea oamenilor şi apoi să plece. Nu, ci însuşi Dumnezeu este cu noi, după cuvântul Apostolului : «Dumne-zeu este Cel ce lucrează în voi, El vă face şi să voiţi şi să săvârşiţi»18 orice lucru, aşa încât El însuşi aprinde focul şi-1 pune unde e lipsă, după cum tot El însuşi este cel ce mânuieşte sabia. Ca să nu mai lungim vorba, doar nu se va sumeţi securea faţă de cel ce o ridică19. Tot, aşa nici unul dintre noi nu va putea săvârşi vreun bine dacă n-ar fi ajutat de Bunătatea cea desăvârşită.
Dar nu numai atât. Domnul n-a făgăduit creştinilor numai să le stea într-ajutor, ci le-a făgăduit şi mai mult: că-şi face sălaş înlăuntrul lor20. Şi încă ce spun ? Când vor¬beşte despre unirea noastră cu Dumnezeu, Sfântul Pavel zice că atât ne va covârşi dragostea Lui, încât vom deveni împreună cu El un singur Duh : «Cel ce se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El» 21, iar în alt loc zice : «Ca să fiţi un trup şi un Duh, precum aţi şi fost chemaţi» 22. Căci pe cât de negrăită e bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi şi cu cât covârşeşte dragostea Lui faţă de oameni — încât amuţeşte şi limba a mai grăi «pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea» 23 —, tot pe atât de neîntrecută şi de neajunsă este şi unirea duhovnicească a credincioşilor cu Dumnezeu, încât mintea nu poate născoci nimic ca să se poată asemăna cu ea. De aceea şi Sfânta Scriptură are o mulţime de pilde, care să lămurească marea taină a acestei uniri neînţelese, deoarece într-una singură e limpede că nu se poate cu¬prinde un atât de mare adevăr24. Aşa, a fost asemănată uneori cu un mire  care intră într-o  cămară2,  alteori cu o
17. Matei 10, 34.
18. Filipeni 2, 13.
19. Isaia  10, 15.
20. Ioan 14, 23.
21. I Cor. 6,  17.
22. Efeseni 4, 4.
23. Filipeni 4, 7.
24. Sf.   Vasile,   De   Ude,   P.G.   31,   684:    «un    singur    cuvânt  nu-i
de ajuns».
25. Matei 25, 10.

DESPRE  VIAŢA  IN  HRISTOS 25
viţă de vie26, pe a cărei tulpină se reazemă mlădiţele, iar alteori cu o nuntă plină de taină şi, în sfârşit, altă dată cu unirea ce există între mădulare şi cap 27 — dar nici una din aceste imagini nu lămureşte deplin unirea duhovnicească a omului cu Dumnezeu, căci toate se dovedesc neputincioase în a arăta  toată  adâncimea  acestei  taine.
De fapt, orice prietenie duce în chip silit la o unire oarecare ; dar dragostea lui Dumnezeu cu ce s-ar putea ase¬măna ? Se pare că unirea şi legătura dintre soţi, pe de o parte, şi armonia ascultării mădularelor de cap, pe de alta, ar lămuri cel mai bine această unire tainică. Totuşi, până şi aceste imagini sunt slab grăitoare şi rămân departe de ceea ce ar trebui ele să spună.
Aşa, când e vorba de căsătorie, legătura ce o fac cei doi soţi nu-i poate uni în aşa fel încât să trăiască numai unul pentru altul şi să nu fie decât un singur suflet, cum se întâmplă cu unirea dintre Hristos şi Biserică. De aceea, când dumnezeiescul Apostol al neamurilor vorbea despre căsăto¬rie, zicând «taina aceasta mare este», a trebuit să adauge imediat: «iar eu zic în Hristos şi Biserică» ^, vrând prin aceasta să învedereze că plină de taină este nu atât unirea celor doi soţi, ci mai ales desăvârşita unire dintre Hristos şi Biserică.
Ε drept că şi mădularele unui trup sunt unite cu capul, (doar prin această unire şi trăiesc, căci, în clipa în care această unire s-ar strica, şi capul şi mădularele ar pieri), cu toate acestea, mădularele credincioşilor par că se leagă mai strâns de Domnul Hristos decât de capul lor firesc ; mai mult viază prin Fiul lui Dumnezeu decât prin buna potrivire în care trăieşte capul cu trunchiul omenesc. Şi aceasta se vede foarte lămurit din pilduitoarea viaţă a fericiţilor mucenici, care mai curând se bucurau să li se taie capul decât să se dezlipească de Hristos, ba răbdau chiar cu plăcere să li se
26. Ioan 15, 5.
27. Efeseni 5, 24—32.
28. Efeseni 5, 32.

26 NICOLAE   CABASILA
taie şi cap şi mădulare,  dar nu scoteau o singură vorbă  ca să se lepede de Fiul Tatălui ceresc.
Iată un lucru cu totul straniu : cum să te poţi uni cu altcineva mai strâns decât cu tine însuţi ? Şi totuşi aşa ceva e posibil, deoarece unirea tainică dintre Hristos şi Biserică e mai deplină şi decât cea dintre cap şi mădulare, din clipa în care sfinţii se leagă mai cu putere de fiinţa Mântuitorului decât de însăşi viaţa lor. Sfinţilor li-e mai drag de Mântuito¬rul decât de ei înşişi, după cum mărturiseşte Sfântul Pavel29, care mai curând doreşte să fie el însuşi anatema de la Hristos, numai să ştie că dobândeşte întoarcerea Iudeilor şi că ar preamări prin aceasta pe Dumnezeu.
Dacă, deci, dragostea unor oameni se poate ridica până la acea înălţime, apoi cine ar fi în stare să măsoare puterea dragostei dumnezeieşti ? Dacă şi oamenii stăpâniţi de păcate sunt în stare a săvârşi fapte de o aşa de mare re¬cunoştinţă faţă de Dumnezeu, ce va trebui să zicem atunci de puterea de a face bine a însăşi Bunătăţii întrupate ? Şi atunci, fiindcă dragostea dumnezeiască este negrăit mai pre¬sus decât cea omenească, urmează că şi unirea dintre dra¬gostea cea aprinsă a lui Dumnezeu, pe de o parte, şi sufletul omenesc, pe de alta, va întrece puterea de înţelegere a omu¬lui în aşa măsură, încât este cu neputinţă s-o tălmăceşti în cuvinte.
Dar să folosim şi altă imagine pentru a lămuri această unire dintre Dumnezeu şi sufletul omenesc.
De multe lucruri are nevoie trupul omenesc spre a se susţine în această viaţă : de aer, de lumină, de hrană, de îmbrăcăminte. Toate acestea întreţin în chip firesc trupul şi mădularele lui. Ei bine, niciodată nu avem lipsă în acelaşi
29. Romani 9, 3.
30. φίλτρο·»   τών   άνβρώπων, ο   expresie   mult   îndrăgită   de   Cabasila,
e  folosită  si  în  relaţiile  cu  unii  oameni.  In  acest  sens  e  folosită  şi  de
Sf.   Ioan  Hrisostom   pentru  a  zugrăvi iubirea   reciprocă   a  primilor   creş¬
tini,   Homiliae   U—Ui  In    Epistoîam   ad   Ephesios,   Migne   P.G.,    62,    12.
Totuşi  Cabasila   o   foloseşte  mai  ales   pentru  a  arăta   iubirea  lui  Dum¬
nezeu   fată   de   om   şi   cea   a   creştinului  faţă   de   Dumnezeu.

DESPRE  VIAŢA  IN   HRISTOS 27
timp chiar de toate aceste lucruri, ci de unele ne folosim acum, de altele altă dată, după cerinţele clipei şi ale împre¬jurărilor. Căci de haină am nevoie, ca îmbrăcăminte, iar nu spre hrană ; pentru a ne astâmpăra foamea, îi dăm trupului mâncare. In acelaşi fel în care nici lumina nu ni se dă să o respirăm, tot astfel nici aerul nu se poate schimba într-o rază de soare. Dar nici de simţuri şi nici de mădulare nu se foloseşte omul în fiece clipă, căci dacă-i vorba să ascultăm ceva, doar nu vom cere ajutorul ochilor şi al mâinilor. Aşijde-rea, degetele palmei ne ajută să pipăim, iar nu să gustăm, să auzim ori să vedem, căci astfel de trebuinţe le împlinesc alte puteri ale sufletului.
Când avem, însă, în vedere viaţa sufletească a celor ce petrec în Domnul, atunci aflăm că acestora Domnul le vine totdeauna într-ajutor, le împlineşte orice lipsă, este pentru ei totul şi nici nu îi rabdă măcar să-şi întoarcă privirea sau dorul în altă parte decât spre bunătatea Lui. Căci nu există trebuinţă omenească pe care Domnul să n-o împlinească creş¬tinului : El îi dă viaţă, îl creşte, îl hrăneşte, El este lumina şi suflarea lui, El îi deschide ochii, îi luminează şi le dă puterea să-L vadă şi pe El, Domnul. El e şi hrănitorul şi hrana sufletului nostru ; El e cel ce ne dă pâinea vieţii31, pâine care nu-i altceva decât însăşi bunătatea Lui, viaţă pen¬tru cei ce trăiesc, mireasmă pentru cei ce respiră, îmbrăcă¬minte pentru cei goi. Şi nu numai că sufletul nostru merge spre El, dar tot El ne-arată şi drumul, ca unul care ne este şi lăcaş de petrecere aici pe pământ, dar, în acelaşi timp, şi ţintă a călătoriei noastre prin lume. Noi suntem mădularele, El ni-e capul. De trebuie să luptăm, şi El luptă împreună cu noi ( συναγωνίζεσθαι ) ; de ne luăm la întrecere, El ne stă arbitru ( άγωνοθετής) ; de câştigăm, El ni se face cunună (στέφανος) de lauri 32.
31. Ioan  6,   35.  Pasaj   foarte   important  pentru   a   înţelege   concepţia
antropologică   creştină,   aşa   cum   o vede   Cabasila.
32. συναγω^ίζεσθαι, άγωνοθετής, στέφανοί.   imagini  întâlnite   la  Clement
Alexandrinul,    Protreptic    96,    trad.    rom.    P.S.B.    4,   p.   144,    dar    şi    la
Maxim   Mărturisitorul,  Scholia  in  Librum  De  Ecclesîastica  Hierarchia  3,
6, Migne P.G. 4,  132.

28 NICOLAE   CABASILA
Pe toţi din toate părţile ne-adună spre El şi nu rabdă să ne mai depărtăm nici cu gândul de la El şi nicidecum să mai îndrăgim pe altcineva decât pe El. Oriîncotro ne-am îndrepta dorinţele, El ne întâmpină şi ni le împlineşte ; ori într-o parte, ori într-alta, ori de intrăm, ori de ieşim, tot în mâna Lui cădem. «De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti; de mă voi pogorî la iad, Tu de faţă eşti; de mi-aş lua aripi şi-aş zbura pe nori până la marginile mării, şi-acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va sprijini dreapta Ta», zice Psalmistul33. Căci Domnul atrage la Sine pe toţi şi uneşte cu El tot sufle¬tul omenesc printr-o silă prea dulce şi scăldată în cea mai desăvârşită iubire de oameni. Îmi închipui că tot o astfel de silă a fost şi aceea cu care îndemna pe sluga Sa ca să umple casa cu cei chemaţi la nuntă : «Sileşte-i să intre ca să-mi umple casa» M.
Viaţa adevărată se câştigă prin dar de sus şi prin strădania noastră
Am arătat pân-acum destul de lămurit că pentru creştini viaţa în Hristos începe şi se trăieşte nu numai în veacul ce va să fie, ci încă şi în acesta de pe pământ. De aceea vom arata în cele următoare în ce chip am putea ajunge să trăim în amândouă vieţile, sau, cum zice Sfântul Pavel, «să umblăm întru înnoirea vieţii»33. Va trebui, prin urmare, să spunem care suflete se leagă aşa de strâns de Dumnezeu încât se unesc ou El şi ce poate fi această unire, pe care nu ştiu cum s-o numesc şi cum s-o tălmăcesc.
Lucrarea porneşte de la Dumnezeu ; din partea noastră se adaugă bunăvoinţa. A Lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e numai dorinţa de împreună-lucrare. Cu alte cuvinte, întru atât putem noi dobândi unirea cu Dumnezeu, întrucât
33. Psalm 138, 8—10.
34. Luca 14, 23.
35. Romani 6, 4.


DESPRE VIATA  IN  HRISTOS 29
ne supunem harului şi întrucât nu «ascundem talantul»36 şi nu «stingem Duhul» 37 ce arde în noi. Adică să nu săvârşim nimic ce strică vieţii sufletului, căci orice de felul acesta aduce moartea. Căci atât bunăstarea omului, cât şi simţul lui de a face bine cer ca omul să nu ridice sabia contra lui, nici să fugă de fericire37 bis ori să arunce coroana biruinţei de pe capul său. Doar însuşi Domnul Hristos, care veşnic este printre noi, sădeşte în suflete în chip neînţeles rădăcinile vieţii duhovniceşti.
Căci, într-adevăr, Domnul este totdeauna de faţă şi ajută la creşterea acestor rădăcini de viaţă, care tot de mâna Lui sunt sădite. Se înţelege, El nu-i de faţă în mijlocul nostru aşa cum a fost când era pe pământ, cu acelaşi fel de viaţă, discutând, convorbind şi împărtăşind aceeaşi viaţă, ci într-alt chip, mai desăvârşit, unindu-ne atât de strâns cu El, încât devenim părtaşi şi împreună-vieţuitori cu El38, făcându-ne mădulare ale Lui şi formând un singur trup cu El. Căci, pe cât e de negrăită dragostea Lui de oameni, care ne-a îmbră¬ţişat pe noi nevrednicii şi ne-a făcut vrednici de binefaceri atât de mari, tot pe atât e de neîntrecută unirea desăvârşită a sufletului cu Dumnezeu, încât nici prin icoană, nici prin cuvânt nu se poate tâlcui. Şi tot pe atât de minunat este chipul în care Domnul este de faţă în viaţa noastră, ca şi multele binefaceri cu care El ne încarcă traiul, ca unul Care singur se scaldă în preamărire. Căci de fapt pe cei ce poartă în trupul lor chipul morţii — moarte pentru care şi-a dat viaţa Fiul Omului,— pe aceştia îi zideşte din nou, le dă iar formă şi îi face părtaşi la însăşi viaţa Lui.
Datorită Sfintelor Taine — care vestesc moartea şi în-groparea Domnului — ne naştem şi noi la viaţa duhovni¬cească, cu ajutorul lor creştem în ea şi ajungem să ne unim în  chip  minunat cu  însuşi  Mântuitorul  nostru.    Căci   prin
36. Matei 25, 25.
37. I Tesaloniceni 5, 19.
37 bis.  Expresie   luată  probabil  de  la  Dionisie  Areopagitul, Epistola VIU, 5, Migne P.G.  3,   1096,  «îl cheamă când fuge de fericire».
38. συζάω  -ase împărtăşi din aceeaşi viaţă. Sf. Grigorie de Nyssa,
Despre suflet şi înviere, Migne P.G., 46, 60 B.

30 NICOLAE   CABASILA
aceste lucrări sfinte viem, ne mişcăm şi suntem, cum spunea Sfântul Pavel39.
Astfel, Botezul este cel care ne dă însăşi fiinţa şi trăirea noastră întru Hristos, căci până nu primesc această Taină oamenii sunt morţi şi plini de stricăciune şi abia prin ea păşesc la viaţă.
La rândul ei, Ungerea cu Sfântul Mir desăvârşeşte pe noul născut la viaţa Duhului, întărindu-i puterile de care are nevoie aici pe pământ.
Iar dumnezeiasca Împărtăşanie susţine această viaţă, păstrând-o într-o stare înfloritoare. Şi aceasta, pentru că Pâinea vieţii de veci este cea care susţine puterile sufletului şi-1 întremează de-a lungul călătoriei lui. Pe scurt, sufletul trăieşte din această Pâine a vieţii, după ce şi-a primit fiinţa în baia Botezului şi întărirea prin Ungerea cu Sf.  Mir.
Şi astfel noi trăim în această lume văzută cu gândul la lumea cea nevăzută, schimbând nu atât locul, ci felul de trăire şi de vieţuire. De fapt, nu noi suntem cei ce ne-am mişcat sau ne-am ridicat mai aproape de Dumnezeu, ci Dom¬nul însuşi este cel ce s-a coborât şi a venit la noi40. Căci nu noi am căutat pe Domnul, ci El ne-a căutat pe noi, doar nu oaia a plecat în căutarea păstorului şi nici drahma în căutarea stăpânei sale41, ci însuşi Domnul a coborât pe pă¬mânt şi a găsit în om chipul Său42, a cutreierat locurile pe unde rătăcise oaia pierdută şi luând-o pe umeri a scăpat-o din rătăcire. Bineînţeles nu ne-a mutat în alt loc, ci lăsân-du-ne pe pământ ne-a făcut încă de aici locuitori ai cerului şi ne-a vărsat în suflete dorul după viaţa cerească, fără să ne
39. Fapte 17, 28.
40. Sf.   Vasile:   Despre   smerenie   (Migne   P.G.   31,    532):   «Nu   tu
eşti    cel   ce   ai    cunoscut   pe   Dumnezeu,   ci   Dumnezeu   cu   bunătatea
Lui  este  cel  ce te-a  cunoscut  pe  tine».
41. Luca 15, 4—10.
42. «Dispariţia   chipului,    stricarea    peceţii    dumnezeieşti    întipărită
în  noi   de   la   prima   zidire,   pierderea   drahmei...    ce   cuvânt   le-ar  putea
înşira ?»,  Sf. Grigorie de  Nyssa,  Despre rugăciunea domnească V,  P.S.B.
29, p. 445.

DESPRE  VIAŢA   ÎN   HRISTOS 31
ridice la cer, ci doar aplecând cerurile şi pogorându-Se, după cum zicea proorocul : «Domnul a plecat cerurile şi S-a cobo¬rât pe pământ» 43.
Prin lucrarea acestor Sfinte Taine, Soarele Dreptăţii in¬tră, ca printr-o mare deschizătură a firii v\ în această lume întunecată şi omoară tot ce-i pieritor în ea, împrăştiind peste tot duh de viaţă nemuritoare, căci Lumina lumii45 biruieşte lumea, după cuvintele Lui : «Eu am biruit lumea»m, vrând, adică, să spună prin aceasta că trupul muritor şi stricăcios se face vrednic de o viaţă veşnică şi netrecătoare. Căci, după cum atunci când intră razele soarelui într-o cameră în care arde o lumânare, privirile tuturor sunt atrase de aceste raze a căror strălucire face să pălească cu totul pâlpâirile făcliei, tot astfel şi strălucirea vieţii viitoare, care-şi face loc în lu¬mea aceasta prin Sfintele Taine, covârşeşte în sufletele noastre orice farmec al vieţii trupeşti şi întunecă toată fru¬museţea şi strălucirea acestei lumi.
Aceasta este trăirea în duh, care e în stare să nimi-cească orice poftă a cărnii, după cuvântul Sfântului Pavel : «Cu Duhul să umblaţi şi să nu mai împliniţi pofta trupu¬lui» 47. Aceasta este calea48 pe care a rânduit-o Domnul când a venit la noi şi aceasta este uşa 49 pe care ne-a deschis-o tot El când a intrat în lume, iar când s-a înălţat la Tatăl n-a găsit cu cale să le închidă, ci de acolo din slava Sa tot pe aceeaşi cale şi pe aceeaşi uşă coboară între oameni. De fapt, mai curând am putea spune că însuşi Domnul e veşnic de faţă, şi acum şi în tot cursul vieţii noastre, spre a fi cre¬dincios făgăduinţelor ce ni le-a făcut. Am putea zice şi noi cum zicea patriarhul  Iacob că Sfintele  Taine sunt «casa  şi
43. Psalm 17,  11.
44. «Soarele dreptăţii», Matei 3, 20.
45. Ioan 8,  12.
46. Ioan 16, 33.
47. Galateni 5, 16.
48. Ioan  14, 4—6.
49. Ioan 10, 79.
50. Matei 28, 20.

32 NICOLAE   CABASILA
poarta Cerului» 51, prin care nu coboară numai îngerii — oare de fapt slujesc împreună cu noi la orice lucrare pe care o să¬vârşim —, ci pentru fiecare din cei botezaţi coboară şi Dom¬nul îngerilor52. Pentru aceea, când Domnul a binevoit să pri¬mească botezul de la Ioan — vrând prin aceasta să arate, ca într-o oglindă, măreţia Botezului pe care îl va înte¬meia Μ —, atunci a poruncit de s-au deschis cerurile spre a ne face să înţelegem că taina Botezului este aceea prin care ne învrednicim să vedem desfătările cereşti. Aşijderea, şi când zice că nimeni nu poate intra în viaţa de veci dacă n-a primit Botezul, şi atunci baia Botezului e închipuită ca o trecere şi ca o poartă. De aceea când striga proorocul Da¬vid : «Deschideţi-mi mie porţile dreptăţii»  cred că tocmai aceste porţi dorea să le vadă deschizându-se. Aceasta este ceea ce mulţi prooroci şi împăraţi au dorit să vadă55, dar care s-a putut împlini numai cu venirea pe pământ a însuşi deschizătorului porţilor acestora. Iată pentru ce, dacă i-ar fi fost dat lui David să intre pe uşa aceasta duhovnicească, n-ar fi ştiut cum să mulţumească lui Dumnezeu că a stricat pe¬retele despărţiturii, ci ar fi exclamat: «Deschideţi-mi porţile dreptăţii şi intrând în ele voi lăuda pe Domnul», deoarece, odată trecut pe această poartă, i-ar fi fost dat în măsură şi mai mare să cunoască marea bunătate a lui Dumnezeu şi ne^ grăita Lui iubire de oameni.
într-adevăr, este oare vreo mărturie mai puternică a bunătăţii lui Dumnezeu şi a iubirii Lui de oameni56 decât curăţirea sufletului nostru de întinăciunea păcatului prin spălarea cu apă, decât dobândirea împărăţiei cereşti prin Ungerea cu Sf. Mir sau, în sfârşit, decât ospătarea împreună
51. Facere 28, 18.
52. «Încă de la Botez fiecare creştin primim şi un înger», Origen,
în Mathaeus 1G, 27, Migne P.G. 13, 1-165.
53. Cu    alte   cuvinte,    termenul  προχαράττων   ne    dă    să   înţelegem,
crede   Cabasila,   că  botezul   lui   Hristos   a   prefigurat   şi   Botezul creşti¬
nilor.  Sf.   Chirii  al Ierus.,   Cateheza III  mistagogică,  trad.  rom.,  p.  556.
54. Psalm 117, 19.
55. Matei 13, 17.
56. Tit 3, 4. .

DESPRE  VIAŢA  ÎN   HRISTOS 33
cu Cel ce şi-a dat trupul şi sângele pentru noi ? Prin Sfin¬tele Taine oamenii ajung dumnezei şi fii ai lui Dumne¬zeu 57, iar firea noastră omenească, care altfel e praf şi ce¬nuşă, se învredniceşte de cinstea care numai Domnului I se cuvine, se ridică la atâta mărire, încât ajunge părtaşă la în¬săşi cinstea şi firea dumnezeiască. Cu ce s-ar mai putea ase¬măna această minune ? Ar putea născoci mintea omului ceva peste aceasta ? Atât e de mare puterea Tainelor lui Dumnezeu, încât întrece chiar şi stelele de pe cer58, ba cred că prin strălucirea şi măreţia ei covârşeşte orice altă făp¬tură şi zidire a lui Dumnezeu. De aceea, oricât ar fi de multe, de frumoase şi de măreţe făpturile zidite de Dum¬nezeu, ele sunt departe de înţelepciunea şi nesfârşita pri¬cepere a Făcătorului lumii, Care poate face lucruri şi mai desăvârşite în frumuseţe şi măreţie, mai desăvârşite chiar decât ar putea spune orice limbă.
Căci dacă s-ar putea ca Dumnezeu să zidească o făptură atât de plină de frumuseţe şi de bunătate, încât înţelepciunea şi puterea şi priceperea acestei făpturi să fie deopotrivă cu ale lui Dumnezeu, cu alte cuvinte desăvârşirea ei să se mă¬soare cu însuşi nesfârşitul veşniciei şi să fie ca o strălucire a bunătăţii Lui celei nemărginite, o astfel de făptură cred că ar trebui să întreacă în chip negrăit toate celelalte zidiri ale Lui. Or, dacă lucrarea lui Dumnezeu a constat întotdeauna din a face şi pe altul părtaş la bine şi după această lege a săvârşit toate cele trecute şi va săvârşi toate cele ce vor veni — doar bine spune Dionisie Areopagitul că binele cere să fie împărtăşit şi împrăştiat la cât mai mulţi59 —, adică, dacă buna plăcere a lui Dumnezeu vrea să facă părtaşi pe toţi de
57. Sf.   Vasile,   De   Spiritu   Sancto   9,   Migne   P.G.   32,   109:   «pţrin
Duhul Sfânt putem ajunge dumnezei» (θεό·ν γενέσθαι ).
58. Avacum 3, 3.
59. W. Gass trimite la Dionisie -Areopagitul, De&pre numele
divine, trad. rom.  1,   17.  Se vede  că Pontanus,  primul editor  al lui  Ca-
basiila,  a  confundat  lucrurile.  De  altfel  în  textul  grec nu există nici  o
trimitere la  Dionisie.  în realitate  e  vorba  de Sf.  Grigorie  de  Nazianz,
O/aiio  38,  Migne  P.G.   36,   20,  unde  se  citează  direct:   «binele  se  cere
împărtăşit şi împrăştiat»  (έδει χυθήναι).
3 — Despre viaţa în Hristos

34 NICOLAE   CABASILA
cât mai mult bine, şi anume tot binele pe caire-1 poate să¬vârşi, atunci e sigur că lucrarea Lui este cel mai măreţ şi mai frumos semn al bunătăţii Lui şi cea mai desăvârşită icoană a dragostei Lui de oameni. Or, aceasta nu-i altceva decât lucrarea Iconomiei prin care Dumnezeu a purtat tot¬deauna grijă de omenire ω.
Căci Domnul n-a făcut omenirii numai un bine ca ori¬care altul, ţinându-şi pentru Sine partea cea mai bună, ci ne-a făcut părtaşi la însăşi plinătatea Dumnezeirii61, încăr-cându-ne cu toată bogăţia darurilor care se revarsă din Fiinţa Lui. De aceea n-a greşit Sfântul Pavel când a spus că mai ales în Evanghelie «se descoperă dreptatea lui Dumnezeu» 62, căci dacă există o facere de bine şi o dreptate a lui Dumne¬zeu, apoi aceasta se arată tocmai la împărtăşirea tuturor din belşugul bunătăţilor şi al fericirilor dumnezeieşti, lată de ce Sfintele Taine pot fi numite, cu drept cuvânt, «porţi ale dreptăţii», deoarece tocmai bunătatea şi dragostea lui Dum¬nezeu faţă de omenire — care nu sunt decât reflexul drep- taţii3 şi a facerii Lui de bine — ne-au deschis porţile, prin care oamenii ajung la fericirea Cerului.
Dar în judecata şi în dreptatea Sa, Domnul a ales şi altă cale pentru a ne face părtaşi la biruinţa cerului : ne-a arătat adică şi uşa prin care să intrăm, şi calea spre a ajunge la ea. Căci nu ne-a smuls în chip silnic din ghearele diavolu¬lui ca pe nişte robi, ci s-a dat pe Sine preţ pentru noi, iar pe cel râu I-a pus în lanţuri, nu ca să-şi arate tăria Sa, ci pentru că aşa cerea dreapta judecată. Astfel a ajuns stăpân al casei lui Iacob, după ce nu prin silă, ci după dreptate a nimicit tirania celui rău, ce apăsa asupra sufletelor oameni¬lor. La acest lucru se gândeşte şi Psalmistul când zice : «Dreptatea  şi   adevărul   sunt   temelia  tronului   Tău,   Doam-
60. οίχοΜομία   —   planul   de    mântuire a   lumii   —   prin   întruparea
Domnului.    Despre    ea,    E.   Branişte :    N. Cabasila,    Tâlcuirea    Stintei
Liturghii, Bucureşti, 1946, indice.
61. Col. 2, 9.
62. Rom.  ), 17.
63. Ps. 117,  19.


DESPRE  VIAŢA  IN   HRISTOS 35
ne» u. Această dreptate nu numai că ne-a deschis nouă uşile cerului, dar însăşi Dreptatea întrupată S-a pogorât la noi. Căci în vremea de demult, înainte de a se fi coborât Domnul printre noi, nu exista nici o dreptate pe pământ. Aşa într-o zi, cum nu-I scapă Lui nici cea mai mică taină, s-a aplecat din înălţimea Cerului să vadă dacă va afla, oare, dreptate pe pământ şi n-a aflat deloc. «Căci, zice Psalmistul, toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este nici unul care să facă  binele,  nu este  până  la  unul»e5.
Iar când celor ce şedeau în întunericul minciunii şi în umbra morţii le-a răsărit adevărul, atunci şi dreptatea s-a pogorât din cer şi s-a arătat oamenilor pentru prima oară în (toată desăvârşirea ei. Atunci s-a făcut îndreptarea noastră, căci prin moartea pe cruce a Celui atotdrept s-a şters vina ce era asupra noastră, au căzut de pe noi cătuşele fărădelegi¬lor şi ale nedreptăţilor, la care singuri ne-am osândit, iar în urma acestei morţi răscumpărătoare a Domnului noi am ajuns să fim şi prieteni, şi aleşi ai Lui. Fiindcă prin moartea Sa, nu numai că Domnul ne-a slobozit din patimi şi ne-a făcut cetăţeni ai altei împărăţii, ci «ne-a dat şi puterea ca să ne facem fii ai lui Dumnezeu»67, unindu-ne cu El atât prin trupul pe care I-a luat asupră-Şi, cât şi prin Cel ce ni se împărtăşeşte sub forma Sfintelor Taine. Aşa că în acest chip însuşi Domnul face să răsară în sufletele noastre drep¬tatea şi viaţa Sa, dreptatea cea adevărată pe care oamenii ajung s-o cunoască şi s-o trăiască prin Sfintele Taine.
,-. Căci chiar dacă şi înainte de venirea Celui ce ne-a adus îndreptarea şi împăcarea au mai fost mulţi oameni drepţi şi iubiţi de Dumnezeu — ceea ce trebuie să recunoaştem —, to¬tuşi aceasta trebuie s-o înţelegem în legătură ou vremea lor, ca unii care au fost credincioşi şi nădăjduitori în vremile ce vor veni după ei, cu alte cuvinte ei trebuiau să stea pregătiţi
64. Ps. 8, 15 ; 88, 15.
65. Ps. 13, 3.
66. Ps. 84,  12 i îs. 9, 1.
67. Ioan 1, 12.

36

NICOLAE  CABASILA

şi, îndată ce va veni Dreptatea, să alerge spre Ea ; îndată ce va veni Plătitorul răscumpărării, ei să devină slobozi ; când va veni Lumina, ei să-şi deschidă ochii să vadă, iar când în¬suşi Adevărul se va descoperi trupeşte, atunci să nu se mai uite la «închipuirea» Lui, ci la El însuşi. Pe vremea aceea, cei drepţi se deosebeau de cei nedrepţi numai prin aceea că — după ce şi unii şi alţii purtau aceleaşi lanţuri şi îi apăsa aceeaşi tiranie a iadului — cei dintâi sufereau robia şi apă¬sarea doar de frică, dorind cu toată puterea nimicirea în¬chisorii şi ruperea lanţurilor lor, iar capul tiranului doreau să-i vadă căzut la picioarele lor, în vreme ce ceilalţi nu-şi dădeau nici măcar seama de viaţa îndobitocită pe care o du¬ceau, ci se bucurau de această robie. La fel cu aceştia din urmă au fost şi cei ce au trăit în binecuvântatele zile ale vieţii pământeşti a Mântuitorului : nici ei n-au fost bucuroşi să răsară Soarele Dreptăţii peste ei, ba au făcut tot ce-au putut ca să-i stingă sau chiar să-i oprească razele de a se împrăştia peste lume.
De aceea, era şi firesc ca atunci când a fost să se arate împăratul, primii să fie sloboziţi din tirania iadului, pe când ceilalţi să rămână şi mai departe în lanţurile patimilor. Căci bolnavii care vor cu orice preţ să-şi refacă sănătatea şi care cer bucuros şi cât mai grabnic să vină la ei doctorul, unii ca aceştia arată mai mult dor după sănătate decât cei care nu-şi dau seama nici de boala lor şi nu cer nici ajutorul doctorului. Pe cei dintâi, cred că, chiar înainte de a-i vizite, doctorul îi socoteşte aproape vindecaţi, bineînţeles dacă nu se îndoiesc de meşteşugul său doftoricesc. Or, în timpurile vechi tocmai în acest fel trebuie să înţelegem că a socotit Domnul pe unii drepţi şi aleşi ai Săi. într-adevăr, unii ca aceştia făceau tot ce erau în stare spre a săvârşi cât mai multă dreptate, de aceea în ziua în care a venit Mântuitorul ei s-au şi învrednicit de slobozirea din lanţurile robiei lor. Dar chiar aşa stând lucrurile, soarta lor nu era prea fericită. Căci ca unii care erau mai dinainte hotărâţi să trăiască după





DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 37
adevărata dreptate, ar fi trebuit s-ajungă în clipa morţii «în pace şi în mâna lui Dumnezeu», cum zice înţeleptul Solo-mon68. Or, cei care plecau din această lume se duceau cu toţii în iad. Când a venit însă în lume Stăpânul lumii, noi am primit dreptatea cea adevărată şi dragostea lui Dumne¬zeu, căci Domnul Hristos n-avea nevoie să le caute undeva departe, din clipa în care ele erau tocmai însuşirile firii Lui. Iar calea de la cer către pământ Domnul n-a aflat-o gata, ci El însuşi şi-a croit-o. Dac-ar fi aflat-o gata, ar fi însemnat că altcineva, înaintea Lui, a deschis-o ; or : «Nimeni nu s-a suit la cer, fără numai Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omu¬lui care este în cer» 69.
Şi atunci, din moment ce înainte de venirea Crucii nu exista nici iertare de păcate şi nici urmă de jertfă răscum-părătoare, oare despre ce fel de dreptate putea fi vorba în acele vremuri ? Căci înainte de a te fi împăcat cu prietenii nu e firesc să te poţi prinde în horă cu ei, iar înainte de a-ţi fi rupt cătuşele robiei, nu poţi avea dreptul să câştigi cununa alergătorilor. Sau, ca să fim mai scurţi, dacă mielul paştilor evreieşti a adus într-adevăr mântuirea, atunci de ce a mai fost necesară o a doua mântuire ? Căci dacă icoana şi în¬chipuirea desăvârşirii ar fi adus fericirea deplină, atunci Adevărul şi Viaţa nu ar mai fi avut rost să vină în lume. Ce rost mai avea moartea lui Hristos ca să împrăştie duşmă¬nia, să strice zidul de despărţire şi să strălucească pacea şi adevărul, dacă încă înainte de jertfa de pe Golgota ar fi fost cu putinţă să te faci drept şi prieten înaintea lui Dum¬nezeu ? 70
Dar să mai aducem o mărturie.
Odinioară Legea era cea care ne unea cu Dumnezeu, azi, credinţa şi harul. Urmează de aici că odinioară starea noastră
68. înţelepciunea lui Solomon 3, 1.
69. Ioan 3, 13.
70. Despre   raportul   dintre   Vechiul   şi   Noul   Testament,   dintre   tip
şi   antitip,   vorbeşte   Cabasila   adeseori   în   Tâlcuirea   Siintei   Liturghii,
trad. E. Branişte.

NICOLAE   CABASILA
faţă de Dumnezeu era aceea dintre rob şi stăpân, pe când azi, cea de fii şi de prieteni ai Domnului ; căci Legea e făcută pentru robi, câtă vreme harul, credinţa şi încrederea sunt pentru prietenii şi copiii familiei. Din toate cele spuse până aici, se învederează că Mântuitorul este «întâiul născut dintre morţi» 71 şi că dacă El nu ar fi înviat dintre morţi nici un om n-ar fi ajuns să guste din viaţă. De aceea El a fost începătorul sfinţirii şi îndreptării noastre, cum spune şi Sfân¬tul Pavel când scrie evreilor : «Domnul Hristos a pătruns dincolo de catapeteasmă până în Sfânta Sfintelor, ca un îna¬inte mergător al nostru»72. Căci când a intrat în aceste Sfinte ale Sfintelor şi S-a adus pe Sine, în locul nostru, jertfă înaintea Tatălui ceresc, Mântuitorul lumii a luat cu Sine şi pe cei ce vor să fie părtaşi îngropării Sale, necerân-du-le să moară în chip firesc ca şi El, ci doar să mărturi¬sească moartea Domnului prin Botez şi să-L vestească prin Ungerea cu Sfântul Mir şi prin împărtăşirea cu Sfânta Taină ce se săvârşeşte pe altarul Bisericii, unde, în chip neînţeles, oamenii mănâncă trupul Celui ce a murit şi a înviat. Aşa că, după ce i-a făcut să intre pe porţile împărăţiei Sale, Domnul îi şi încoronează pe cei ce îi urmează.
Şi aceste «porţi» sunt cu mult mai însemnate şi mai de folos pentru sufletul nostru decât chiar porţile raiului, căci acestea din urmă nu se deschid nimănui dacă n-a trecut îna¬inte prin cele dintâi; porţile raiului stau încă închise, în timp ce celelalte sunt de mult deschise ; cele dintâi lasă pe om să intre, dar îl opresc de a mai ieşi, celelalte dau omului libertatea de a mai ieşi chiar după ce a intrat odată ; unele pot fi închise şi au şi fost închise, celelalte s-au dat în două părţi, catapeteasma s-a rupt73 şi zidul de despărţire a fost dărâmat 74.
71. Col.  1,  18.
72. Evr. 6, 20.
73. Matei 27, 51.
74. Ef. 2, 14 f Col. 1, 20.

DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 39
De acum însă nu mai tragem linie de despărţire între porţile raiului şi ale harului şi nici catapeteasmă, nici zid despărţitor nu le va mai despărţi pe una de alta. Căci nu numai că s-au deschis porţile, ci, precum aşa de minunat zice evanghelistul Marcu, înseşi «cerurile s-au deschis»75, arătând prin aceasta că de acum n-a mai rămas nici uşiţă de despărţire, nici catapeteasmă şi nici altceva. Căci bine a spus Sf. Pavel că Cel ce a împăcat lumea de sus eu cea de jos şi a unit-o şi a împăciuit-o, iar peretele din mijloc al vrajbei I-a surpat, Unul ca acesta nu se poate minţi pe sine, iar porţile acestea, care pentru Adam s-au deschis întâia dată, au trebuit să se închidă din clipa în care Adam nu mai era în starea în care trebuia să rămână. După ce însă aceleaşi porţi au fost deschise din nou de însuşi Hristos, Cel care n-a săvârşit şi nici n-a putut săvârşi păcat — căci doar se spune că «dreptatea Lui rămâne în veac»76 —, urmează că de atunci aceste porţi trebuie să rămână deschise, pentru ca oamenii să intre prin ele la viaţa cea adevărată, iar odată intraţi acolo, ei nu vor mai ieşi. Căci însuşi Mântuitorul zice : «Eu am venit ca viaţă să aibă şi mai multă să aibă» 77. Or, viaţa pe care ne-a adus-o Domnul ne-a fost dată prin Sfintele Taine, cu ajutorul cărora noi ne facem părtaşi cu El prin moarte şi suferim împreună cu El, căci şi moartea numai aşa o putem înlătura. Pentru că fără a ne fi botezat cu apă şi cu Duh Sfânt nu putem intra în viaţă78, iar fără a mânca trupul Fiului Omului şi a bea sângele Lui nu putem avea viaţă întru noi 79.
Dar să ne întoarcem iar la ceea ce am spus mai sus. Nu putem începe o viaţă în Dumnezeu până nu vom fi murit păcatului, iar păcatul nu-1 poate omorî nimeni decât singur Dumnezeu. Fireşte că dacă omul de bunăvoia sa s-a lăsat bi-
75. Marcu  1,   10 ;  Ef.  2,  14 j   16;  Col.  1, 20;  II  Tim.  2,  13.
76. Ps.  110, 3.
77. Ioan 10, 10.
78. Ioan 3, 5.
79. Ioan 6, 53.

40 NICOLAE   CABASILA
ruit de rău, tot aşa va trebui să recâştige singur biruinţa. Dar din clipa în care a ajuns aproape un rob al păcatului, el nu mai este în stare de aşa ceva. Căci cum ne-am putea face mai buni atâta vreme cât rămânem robi ? Şi apoi chiar dacă am fi într-un fel oarecare mai mari decât diavolul, nu-i mai puţin adevărat că «nici o slugă nu-i mai presus de dom-nul său»81. Şi fiindcă, pe de o parte, omul care trebuia să scape de datoria care-1 apăsa greu pe suflet şi să câştige această biruinţă prin puterile lui ajunsese el însuşi rob al celor peste care el trebuia să fie stăpân, iar pe de altă parte fiindcă Dumnezeu ca stăpân atotputernic nu era cu nimic dator faţă de nimeni, urma că nici Dumnezeu, nici omul n-au deschis lupta cu diavolul, iar întrucât fărădelegea stăpânea mai departe lumea, viaţa cea adevărată nu putea răsări pe pământ, căci unul era cel ce datora şi ou totul altul cel care putea plăti datoria. Din această pricină a trebuit ca Dumne¬zeu şi omul să conlucreze, iar cele două firi au trebuit să se unească în una şi aceeaşi persoană, şi anume în aşa fel ca una din ele să fie biruită, iar cealaltă să iasă învingătoare.
Şi atunci iată ce s-a întâmplat : însuşi Dumnezeu vine şi în locul omului ia asupra Sa lupta contra fărădelegii, pen¬tru că de astă dată El era şi om. Ca om liber de orice păcat. El câştigă biruinţa asupra păcatului, căci este şi Dumnezeu, în felul acesta firea omenească se mântuieşte de rele şi c⺬tigă cununa de biruinţă  asupra păcatelor   în care  căzuse82.
80. Sf.   Vasile:   Comentat   la   psalmul   148   (trad.   rom.   p.   290—1):
«sufletul omenesc a căzut sub jugul greu al păcatului». Sf. Grigorie de
Nyssa :   Despre   rugăciunea   domnească,   t<rad.   D.   Stăniloae,   în   P.S.B.,
p. 445 sq.:  «omul a ales în  locul împreună-vietuirii cu Dumnezeu chi¬
nul tiranizării de către puterea stricătoare».
81. Mat. 10, 24.
82. O  serie  de  teologi   apuseni  în frunte   cu  Gass  însuşi  {op.  cit.,
p. 78), apoi Riviere, Le dogme de la Redemption, Louvain, 1931, φ. 281—
301 au susţinut că Nicolae Cabasila va ii fost influenţat în aceste pasaje
de   «doctrina   juridică   a   satisfacţiei»   formulată   de   Anselm   de   Canter-
bury. Ε meritul lui S. Salaville («Vues soteriologiques chez N. Cabasilas»,
în Revue des etudes byz., Buculreşti, 1943, p. 5—57) de a fi respins acest
neadevăr. Opera lui Anselm a fost tradusă în greceşte mult mai târziu,
încât Cabasila n-o putea consulta.

DESPRE  VIAŢA  IN  HRISTOS 41
Aceasta însă nu însemnează că toţi oamenii luptă şi câştigă biruinţe, deoarece ei n-au putut fi sloboziţi de cătuşele fără-delegilor decât prin mijlocirea dureroasă a lui Hristos, care a dat putere fiecăruia dintre oameni să omoare păcatul şi să devină părtaş la preamărirea Lui. Pentru a asigura deci cununa biruinţei, Mântuitorul a avut parte de răni, de cruce, de moarte şi de altele de felul lor şi chiar când I se îmbia bucuria, «a primit crucea, neţinând seamă de ocara ei» 83.
Pe de o parte însă, Mântuitorul n-a săvârşit nici o ne-dreptate pentru care să poată fi judecat, nici n-a făcut nici o fărădelege şi nici cel mai mic rău, care să dea curaj şi celui mai neruşinat denunţător să-i pârască, iar pe de altă parte, se ştie că răni şi ruşine şi moarte pot veni cuiva nu¬mai pe urma săvârşirii de păcate. Şi atunci, cum de a putut îngădui aşa ceva când ştim că Dumnezeu însuşi este iubitor de oameni şi atotmilostiv ? Căci nu-i de crezut că Cel atot-bun s-ar putea bucura de stricăciunea şi de moartea care stăpâneau în lume. De aceea faţă de păcatele omenirii El a răspuns cu suferinţa şi cu moartea, dar nu atât ca să-i pe¬depsească prin aceasta, cât mai curând ca să-i vindece. Se înţelege doar că Mântuitorului nu I s-ar fi potrivit o soartă ca aceea pe care a primit-o de bunăvoie pentru noi şi nici n-avea măcar urmă de slăbiciune, ca să aibă nevoie de vreo doctorie, ci tăria paharului plin cu amărăciune, pe care I-a băut, a trecut în noi şi a nimicit păcatul de acolo, iar sufe¬rinţa Celui nevinovat ne-a scăpat de marea datorie pe care noi  păcătoşii  trebuia s-o plătim lui Dumnezeu.
Şi fiindcă împăcarea adusă de Mântuitorul a fost mare şi minunată şi mult mai deplină decât răutăţile omeneşti, ea nu numai că a şters vrajba, dar a adăugat în folosul nostru atâtea binefaceri, încât şi cei mai lepădaţi de Dumnezeu şi mai împătimiţi, ca şi cei mai robiţi şi mai necinstiţi au fost ridicaţi până la slava cerului, iar cei de pe pământ au ajuns părtaşi   ai  împărăţiei  lui Dumnezeu.   Căci   moartea   Mântui-
83. Evrei 12, 2.

42 NICOLAE   CABAS1LA
torului nu poate fi îndeajuns preţuită, chiar dacă, din bună¬tatea Domnului, ea a ajuns să fie cumpărată de noi, ucigaşii, pe un preţ atât de mic. Domnul a vrut însă şi pe această cale să se preamărească în sărăcie şi necinste, să trăiască în toate ca un rob şi să fie vândut pe preţ de rob, ca astfel să do¬bândească preţul nelegiuirii. Şi într-adevăr, El a socotit că e o dobândă a suferi astfel de înjosire pentru noi oamenii, căci pe preţul de nimic cu care a fost vândut Mântuitorul ne-a făcut să înţelegem că moartea Lui pentru lume e un dar, un dar cu totul gratuit. El a murit de bună voie fără să fi nedreptăţit pe cineva, nici în viaţa Sa particulară, nici în cea publică, făcându-se izvor nesecat de binefaceri pentru ucigaşii Săi, izvor mai bogat chiar decât şi-au putut închipui şi dori aceşti ucigaşi.
Ce să mai lungim vorba ? Cel care a murit a fost chiar Dumnezeu. Sângele vărsat pe cruce a fost tot al lui Dumne¬zeu. Ce-ar putea fi mai preţios decât această moarte ? Dar în acelaşi timp, ce-ar putea fi mai înfricoşător ? Iată, prin ur¬mare, cât de adâncă a fost căderea omenească, încât pentru a o vindeca a fost necesară o doctorie atât de puternică ! De¬sigur pentru a se ispăşi fărădelegea se cerea o pedeapsă co¬respunzătoare, iar pentru a dobândi iertarea de batjocurile aduse lui Dumnezeu se cere o răscumpărare în stare să ştear¬gă fărădelegea. Căci dacă odată s-a dobândit împăcarea, atunci nimeni nu mai poate invoca vreo vină. Dar între oa¬meni nu se găsea nici unul care să nu aibă nici o vină şi să fie în stare să sufere pentru greşelile altora. Ba mai mult, nici un om singur şi nici omenirea întreagă — chiar dacă ar sufe¬ri de o mie de ori moartea — n-ar fi fost în stare să împace pe om cu Dumnezeu. Căci prin ce suferinţă ar fi în stare un rob nevrednic să răscumpere greşeala de a fi stricat în sine chipul împărătesc8'1 al Domnului, bătându-şi joc de el într-un
84. βασιλιχόί είχών, imagine devenită uzuală în Biserică, înce-pând din sec. IV. Eusetau, De Ecclesiastica Theologia 2, 7 (Migne P.G., 24, 912); Atanasie, Adversus arianos 3, 5, Migne P.G., 21, 332, în trad. rom. P.S.B. 15, p. 330 ; Sf. Grigorie de Nyssa, De Proiessione Christiana, Migne P.G. 46, 215 etc.

DESPRE  VIAŢA   IN   HRISTOS 43
mod atât de josnic ? Pentru aceasta Domnul cel fără păcat, după ce suferă chinuri nenumărate, îşi dă şi viaţa, iar când este copleşit de răni, ca om, acelaşi Domn ia asupră-Şi şi ră¬nile omeneşti, făcându-i astfel liberi pe aceştia de greutatea fărădelegilor lor şi slobozind la libertate pe cei legaţi, ca Unul care n-avea nevoie s-o cucerească pentru Sine, fiind Stăpân şi Dumnezeu.
Iată, deci, cât de scump ne-a fost câştigată viaţa cea ade-vărată prin moartea Mântuitorului !
Cât despre mijlocul de a atrage în sufletele noastre o astfel de viaţă, aceasta nu se poate dobândi decât prin Sfin¬tele Taine : prin spălarea Botezului, prin Ungerea cu Sf. Mir. Prin mijlocirea acestor Sfinte Taine, Hristos vine la noi, Îşi face sălaş în sufletul nostru, Se face una cu el şi-l trezeşte la o viaţă nouă. O dată ajuns în sufletul nostru, Hristos sugru¬mă păcatul din noi, ne dă din însăşi viaţa Sa şi din propria Sa desăvârşire, ne face părtaşi la biruinţa Sa — o / cât e de nespusă bunătatea Lui ! —, după ce-am ieşit din baia Bo¬tezului ne pune pe frunte cununa de lauri, iar la ospăţul sfin¬tei Împărtăşanii ne mai declară şi biruitori împreună cu El !
Dar oare ce legătură este între cununa biruinţei, care de obicei e roadă multor strădanii, şi baia Botezului, Ungerea Mirului şi ospăţul Altarului ? Ceva este, căci chiar dacă nu ne luptăm şi nu ne străduim când săvârşim aceste Taine, nu-i mai puţin adevărat că atunci în sufletul nostru trăim această luptă, preamărim înfrângerea răului, adorăm şi slă¬vim biruinţele sau trofeele Mântuitorului şi-I mărturisim o adâncă şi neţărmurită dragoste. Ba mai mult, chiar rănile, loviturile şi moartea Lui devin ale noastre, iar trupul nos¬tru se schimbă în trupul Celui care a murit şi a înviat. De aceea, e şi firesc să ne bucurăm de bunătăţile ce decurg din suferinţele şi din moartea Lui. Dacă cineva, văzând căzut la pământ un tiran, de care toată lumea din jur striga că-i vrednic de judecată, s-ar apuca să-i laude, să strige că-i vrednic  să  poarte  cunună   pe   cap,  să-i   preamărească   viaţa

44 NICOLAE  CABASILA
plină de cruzimi, ba încă ar spune că e în stare să moară şi el împreună cu acel tiran, pentru că legile au fost nedrep¬te ou el şi că sentinţa s-a dat greşit, — iar pe deasupra, fără pic de ruşine şi fără să-şi mai ascundă răutatea, ar mai lua încă şi pe Dumnezeu de martor în această obrăznicie a lui —, ei bine, ce soartă ar merita un asemenea om ? Oare i-am da şi lui aceeaşi pedeapsă ca şi tiranului ? Se înţelege că da. Dimpotrivă, dacă altcineva îşi preamăreşte prietenul câşti¬gător la alergări, se bucură de câştigul lui, îi împleteşte cu¬nună de lauri, pune pe toţi cei din jur să-i aclame şi să-i aplaude, apropiindu-se cu toată dragostea de biruitor, I-ar săruta pe frunte, i-ar strânge mâna şi atâta ar sălta de bu¬curie ca şi cum el însuşi ar fi câştigat cununa de lauri, în cazul acesta, oare nu s-ar împărtăşi şi el din răsplata viteazu¬lui — cel puţin dacă judecătorii ar fi drepţi — exact în ace¬laşi fel în care cel dintâi s-a făcut vrednic de soarta tira¬nului ?
Căci, într-adevăr, dacă se cade să cerem de la cei răi să dea seama de faptele lor şi-i facem răspunzători de încli-nările lor păcătoase, ar fi nedrept să nu ţinem seamă de gândurile bune ale celor drepţi85. Dacă, pe deasupra, învin-gătorul n-ar avea nevoie de foloasele aduse de biruinţele sale şi nimic n-ar dori decât să vadă pe lăudătorul său acla¬mat de popor, iar în schimbul biruinţei sale mai bucuros ar dori să-i vadă pe prietenul său dobândind cununa de lauri, în acest caz oare n-ar fi lucru firesc şi drept ca, chiar fără strădanii şi primejdii, să ajungă să se încoroneze acest pri¬eten ? Tot aşa vom putea înţelege şi rostul Botezului, al Mi¬rului şi al împărtăşaniei în viaţa noastră. Căci şi noi, pe de o parte dispreţuim, urâm şi ne întoarcem privirile de la tiranul cel necurat, iar pe de altă parte pe Cel ce a câştigat biruinţa îl lăudăm, îl preamărim, admirăm biruinţa Lui şi ne plecăm în faţa strădaniilor Lui, iubindu-L din toată pu-
85. Desigur că «tiranul» nu poate fi decât diavolul, pe când «campionul câştigător» nu poate fi decât Hristos. El e şi «ţintă» (τέλος) şi «răsplată» (ίραίείον).

DESPRE VIAŢA   ÎN  HRISTOS 45
terea sufletului nostru, încât din prisosul acestor adânci simţăminte de dragoste îl primim ca pâine să ne cumine¬căm, ca mir să ne ungem, ca apă să ne spălăm de fărădelegi. Se vede, aşadar, lămurit că Mântuitorul a luptat pentru noi murind, pentru ca noi să biruim ; de aceea nu trebuie să ne pară ciudat şi nefiresc lucru ca prin mijlocirea Sfintelor Tai¬ne să câştigăm cununa biruinţei. Aşa, în ce priveşte Bote¬zul, noi suntem convinşi că el are tot atâta putere ca şi moartea şi îngroparea lui Hristos, de aceea îl primim cu toată graba şi bucuria. Dar şi Domnul — El care nu face oamenilor daruri fără însemnătate şi nu-i face vrednici de binefaceri mărunte — pe cei care au murit şi s-au îngropat loruşi prin Botez, îi face una cu El, şi nu numai că-i face vrednici de o cunună de biruinţă sau de o parte din mări¬rea Sa, ci li se dă pe Sine însuşi încununat cu toată strălu¬cirea biruinţei.
Când ieşim din apa Botezului, noi avem în suflete pe însuşi Mântuitorul nostru, şi încă nu numai în suflet, ci şi pe frunte, în ochi, ba şi în mădulare şi în cel mai ascuns ungher al fiinţei noastre, şi anume îl avem plin de mărire, curat de orice păcat şi lipsit de orice stricăciune, aşa pre¬cum a înviat, aşa cum S-a arătat apostolilor, precum era pe când S-a înălţat la cer şi, în sfârşit, aşa cum va fi când Se va întoarce iarăşi să ne ceară comoara ce ne-a încredinţat-o.
Prin mijlocirea acestei naşteri, prin Botez, noi am fost însemnaţi într-un fel oarecare cu însuşi chipul şi pecetea lui Hristos, care de acum încolo stăpâneşte toate intrările fiin¬ţei noastre, pentru ca nimic străin să nu mai pătrundă în noi. Cele două căi pe care se face respiraţia şi hrana trupu¬lui nostru sunt tot aceleaşi prin care Domnul pătrunde în sufletele noastre ; amândouă căile ne unesc cu fiinţa Sa, una sub  formă  de  ungere  de  bună mireasmă,  iar  alta sub
86. Acelaşi  φίλτρον   (iubire excesivă)  de care  am mai pomenit.

46 NICOLAE   CABASILA
formă de mâncare duhovnicească. Domnul devine suflarea noastră şi hrana noastră şi, astfel, unindu-Se cu noi şi ames-tecându-Se pentru totdeauna în unitatea fiinţei noastre, El Se face trupul nostru tainic şi în acest trup El ajunge cu vre¬mea să fie pentru noi ceea ce este capul pentru mădulare. Prin Domnul, noi ne facem părtaşi la toate binefacerile Du¬hului, pentru că El e capul nostru, şi ceea ce aparţine capu¬lui e firesc să treacă şi asupra mădularelor.
Poate că cineva s-ar mira că Dumnezeu nu ne-a lăsat să avem parte mai mare la suferinţele şi la moartea Lui. Se vede că a vrut să lupte El singur, dar când a fost vorba de cununa biruinţei, îndată ne-a făcut şi pe noi părtaşi la ea, Aici e taina nespusei iubiri de oameni a Fiului lui Dumne-zeu, iubire care covârşeşte toată mintea şi toată puterea de înţelegere87. Căci abia după ce Hristos S-a răstignit, ne-am putut uni şi noi cu Domnul, câtă vreme până ce nu murise, noi n-avusesem nici o legătură cu El. înainte de a muri, El era fiu prea iubit; în aceeaşi vreme noi eram nişte făcători de rele, robiţi patimilor şi înrăiţi la suflet. După ce, însă, Mântuitorul Şi-a dat viaţa pe cruce, dobândindu-ne răscum-părarea şi zdrobind cătuşele diavolului, din acel moment am primit slobozenie şi înfiere şi ne-am făcut mădulare ale trupului care are drept cap pe Hristos. Din această pricină, tot ce se ţine de cap, devine şi al nostru. Şi anume, prin baia Botezului ne curăţim de orice păcat, prin Taina Mirului ne facem părtaşi la darurile cele dumnezeieşti, iar prin Sfânta Cuminecătură dobândim părtăşie la însăşi viaţa Domnului Hristos. In ce priveşte viaţa noastră viitoare, ne va fi dat să o trăim ca nişte dumnezei în jurul marelui Dumnezeu88, să
87. Iubirea de oameni cea negrăită (τήί αρρήτου φιλαΜθρωπίαί) (a Dom¬
nului) depăşeşte orice judecată şi toată puterea de înţelegere.
88. Mineiul  lunii   August,   ziua   6,   la   praznicul   Schimbării   la   Fată;
irmosul   utreniei :   «la   a   doua   venire   a   Sa   Hristos   Se   va   arăta   ca   un
Dumnezeu între dumnezei».

DESPRE  VIAŢA   IN   HRISTOS 47
devenim moşteni la aceleaşi bunuri ca şi El şi chiar să ajun¬gem să stăpânim împărăţia Lui — bineînţeles, dacă nu cumva ne vom orbi de bunăvoie în restul vieţii pământeşti şi dacă nu vom spinteca cu mâinile proprii haina noastră împără¬tească 89. Căci în cealaltă vreme a vieţii noastre numai un singur lucru ni se cere : să păstrăm binefacerile şi darurile împărtăşite de Hristos şi să nu lepădăm cununa, pe care cu atâtea oboseli şi strădanii ne-a împletit-o Mântuitorul. Doar aceasta şi este viaţa în Hristos, viaţă pe care o câştigă Tainele Sfinte, la care, bineînţeles, se adaugă şi strădania binevoitoare a omului90.
Dar, pentru a putea vorbi despre această viaţă în Hristos, se cade să tratăm întâi despre fiecare Taină în parte, iar în al doilea rând, despre rostul pe care-1 are în această lucrare şi voinţa omului.
89. Iarăşi χ
90. Această frază, cuprinzând pe de o parte rolul harului dobândit
prin   Sfintele  Taine,   iar   pe   de   altă   parte   contribuţia  omului   (  σπουδή),
face legătura primelor cinci cărţi cu cea de a şasea.