9 mai

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae la Bari

Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae

Canon de rugăciune la Sărbătoarea aducerii moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae la Bari (1)

Canon de rugăciune la Sărbătoarea aducerii moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae la Bari (2)

Viața Sfântului Ierarh Nicolae, click pa acest titlu sau pe icoană

Viața Sfântului Shio din Mgvime, Georgia

Sfântul Iosif de la Optina

Acatistul Stareţilor de la Optina

Rugăciune către Sfinții Stareți de la Mănăstirea Optina 11 Octombrie

Acatistul Sfântului Mucenic Hristofor

Paraclisul Sfântului Mucenic Hristofor

Canon de rugăciune către Sfântul Mucenic Hristofor 9 Mai

Viața Sfântului Mucenic Hristofor

Sfântul Proroc Isaia

Sfântul Mucenic Epimah 9 Mai

Sfântul Mucenic Gordian 9 Mai

SINAXAR 9 MAI

Acatiste și Canoane de Rugăciune Mai

Rugăciunile începătoare

Psaltirea lui David

Acatiste și Canoane de rugaciune

Rugaciuni la diferite trebuințe

Rugăciuni ortodoxe

Cărți duhovnicești (citește sau descarcă)

CARE SUNT ROADELE SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII ÎN VIATA DUHOVNICEASCĂ

CARTEA A PATRA

CARE SUNT ROADELE SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII ÎN VIATA DUHOVNICEASCĂ

CUM PUTEM PĂSTRA ROADELE VIEŢII DUHOVNICEŞTI DOBÂNDITE PRIN SFINTELE TAINE

CARTEA A ŞASEA

CUM PUTEM PĂSTRA ROADELE

VIEŢII DUHOVNICEŞTI DOBÂNDITE PRIN SFINTELE TAINE

Canoanele Fericitului Petru, Arhiepiscopul Alexandriei si
Martirul 

(311)
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni

1 Petru POCĂINŢA CELOR CĂZUŢI DIN PRICINA CAZNELOR (ÎN
PRIGOANE)

Deoarece s-au ajuns a patra oară Paştile în persecuţie, a fost destul
pentru cei ce au fost urmăriţi şi întemniţaţi, şi au răbdat chinuri
cumplite şl bătăi de nesuferit, şi alte multe nevoi grele, şi după aceea sau
predat din cauza neputinţei trupului, dacă aceştia la început nu au
fost reprimiţi din cauza căderii mari, căreia s-au supus, totuşi deoarece
ei mult s-au nevoit şi mult timp s-au luptat împotrivă, că nu de voie au
venit ei la aceasta, ci predându-se din cauza neputinţei trupului, fiindcă
şi rănile lui llsus se arată pe trupurile lor, şi acum au al treilea an de
plângere, să li se dea lor penitenţă, spre aducerea-aminte despre
întoarcere, alte patruzeci de zile, pe care deşi le-a ajunat Domnul şi
Mântuitorul nostru Iisus llristos după ce s-a botezat, totuşi a fost ispitit
de diavolul, astfel şi dânşii, exercitându-se mai mult în timpul acelora, şi
deşteptându-se mai tare, de aci înainte vor priveghea în rugăciuni,
meditând asupra ceea ce a zis Domnul către cel ce-l ispitea pe El să i se
închine: „Mergi înapoia mea, Satano; că scris este: Domnului
Dumnezeului tău să te închini, şi Lui singur să-i slujeşti" (Mat. 4, 10).
2 Petru POCĂINŢA CELOR CE
AU CĂZUT UŞOR
Iar celor ce numai după ce au fost întemniţaţi şi au răbdat asupririle şi
Infecţiile din temniţă, ca în strâmtoare, iar apoi fiind robiţi neluptând cu
chinurile, după multă lipsă de putere şi după oarecare orbire, s-au
înfrânt, le va ajunge un an către celălalt timp; fiindcă şi ei cu totul s-au
dat pe sineşi spre a fi asupriţi pentru numele lui Hristos, deşi au şi primit
în temniţa de la fraţi mare mângâiere, pentru care au să răsplătească
înmulţit dacă doresc a se elibera de robia prea-amară a diavolului,
aducându-şi prea bine aminte de cel ce zice: „Duhul Domnului peste
mine, pentru care m-a uns, m-a trimis spre a propovădui săracilor, a
binevesti robilor iertare şi orbilor vedere, a slobozi pe cei înfrânţi întru
uşurare, a propovădui anul cel primit al Domnului şi ziua răsplătirii"
(Isaia 61, 1-2; Luca 4, 18-19).
62 ap.; 10 sin. I
ec; 1, 2, 3, 9, 12
Anc; 73, 81 Vasile
cel Mare; 2, 5
Grig. Nyssa
3 Petru POCĂINŢA CELOR CE
S-AU PREDAT FĂRĂ
CAZNE
Iar celor ce chiar nimic nu au pătimit ceva de acest fel, şi nici nu au
arătat rod de credinţă, ci singuri au alergat la răutate şi s-au predat de
laşitate ori de frică, iar acum au venit la pocăinţă, de lipsă şi potrivit este
a li se pune înainte parabola smochinului celui neroditor, precum zice
Domnul: „Avea oarecine un smochin sădit în via lui, şi a venit căutând
rod în el, şi n-a găsit. Atunci zise către vier: Iată trei ani de când vin
căutând rod în smochinul acesta şi nu găsesc, taie-l, pentru că şi
pământul îl face nefolositor. Iar el răspunzând, zice lui: Doamne, lasă-l şi
anul acesta, până ce-l voi săpa împrejur şi voi pune gunoi, şi poate face
rod! Iar dacă nu, îl vei tăia la anul cel viitor" (Luca 13,6-9); pe care
parabolă luând-o ei înaintea ochilor, şi arătând rod vrednic de pocăinţă
în cursul unui timp îndelungat de pocăinţa, vor avea mai mult folos.
62 ap.; 6, 9 Anc.;
2 Grig. Nyssa
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
4 Petru OSÂNDA CELOR CE
NU SE POCĂIESC
Iar celor în privinţa cărora nu este nici o nădejde şi sunt nepocăiţi,
câştigându-şi piele de Etiop neschimbată şi împietriri de panteră, li se va
zice cele ce s-au zis celuilalt smochin: „Să nu se mai facă din tine rod în
veci, şi se uscă smochinul îndată" (Mat. 21, 19). Se plineşte asupra lor şi
cele zise de Ecclesiastul: „Ce este strâmb nu se va putea îndrepta, şi ce
lipseşte nu se va putea număra" (Ecclesiast 1, 15); că de nu se va
îndrepta mai înainte cel strâmb, este cu neputinţă să se împodobească;
şi de se va împlini mai întâi lipsa, este cu neputinţă a se număra aceasta.
Drept aceea şi la sfârşit li se va întâmpla lor cele zise de Isaia proorocii):
„Şi vor vedea deci, zice, mădularele oamenilor care s-au lepădat de
mine; că viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge, şi vor li spre
vedere la tot trupul" (ls. 66, 24). Fiindcă şi precum mai înainte s-a zis de
dânsul: „iar cei nedrepţi ca marea înviforată, aşa se vor tulbura, şi nu
vor putea sa se odihnească; şi cei nelegiuiţi nu se vor putea bucura, a zis
Dumnezeu" (Is. 20, 21).
62. ap.; 10 sin. I
ec; 9 Anc; 2 Grig.
Nyssa; 84, 85
Vasile cel Mare
5 Petru POCĂINŢA CELOR
PREFĂCUŢI (CE I-AU
VICLENIT PE
VRĂJMAŞI)
Iar în privinţa celor ce s-au prefăcut ca David, care s-a făcut epileptic ca
sa nu moară, căci n-a fost epileptic, ci care nu au iscălit simplu cele de
lepădat, şi după multă strâmtoare şi-au bătut joc de vicleniile
vrăjmaşilor, ea nişte copii cuminţi şi înţelepţi între copiii fără de
înţelepciune, şi, sau ca şi cum au trecut prin altare, sau ca şi cum cu
mâna, sau ca şi cum au pus păgâni în locul lor, deoarece, precum am
auzit, unii dintre cei ce au mărturisit au dat iertare unora dintre aceia,
căci mai ales cu multă evlavie au evitat ca însuşi cu mâinile lor să facă
focul şi să tămâieze pe demonii necuraţi, şi deoarece prin ignoranţă a
rămas ascuns că ei au făcut această nebunie, totuşi li se va mai da
acestora un timp de şase luni pentru convertirea la pocăinţă; astfel şi ei
mai mult vor avea folos, cugetând neîncetat la cele spuse de prooroc şi
care zic: „Prunc s-a născut nouă, fiu s-a dat nouă, a cărui stăpânire peste
umărul Lui si numele lui se cheamă înger de mare sfat" (Is. 9, 6); carele
precum ştiţi a zămislirii celuilalt prunc, care mai înainte a propovăduit
înaintea feţei ieşirii lui pocăinţa spre iertarea păcatelor, s-a zămislit şi el
însuşi ca să propovăduiască pocăinţa, căci noi îi auzim pe amândoi
propovăduind mai întâi nu numai despre pocăinţă, ci şi despre
împărăţia cerurilor, care, precum am învăţat, înlăuntrul nostru este
(Luca 17, 21), că aproape de noi este cuvântul pe care-l credem în gura
noastră şi în inima noastră; despre care şi ei aducându-şi aminte se vor
învăţa a mărturisi cu gura lor pe Domnul lisus, crezând în inima lor: că
Dumnezeu l-a sculat pe El din morţi; pe cure auzindu-le că cu inima se
crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom. 10,
8).
62 ap.; 1-6 Anc; 7
Petru Alex.; 2
Grig. Nyssa
6 Petru POCĂINŢA ROBILOR
CREŞTINI CARE AU
JERTFIT DE SILĂ
Iar în privinţa celor ce au pus sclavi creştini să jertfească idolilor în locul
lor, şi sclavii, ca unii care sunt sub stăpânire, şi sunt într-un fel oarecare
întemniţaţi de stăpâni şi îngrozindu-se de aceştia şi de frica lor, au venit
şi au alunecat la aceasta, aceia într-un an vor arăta faptele pocăinţei,
învăţându-se pentru viitor să facă voia lui Dumnezeu şi să se teamă de El
ca robi ai lui Hristos, mai ales auzind că fiecare, dacă va face ceva bine,
aceasta va lua de la Domnul, fie rob, fie slobod (Ef. 6, 8).
62 ap.; 3 Anc. 3
Grig. Nyssa
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
7 Petru POCĂINŢA CELOR CE
ŞI-AU PUS ROBI
CREŞTINI SĂ
JERTFEASCĂ
Iar cei liberi, adică stăpânii acelor sclavi, care au fost siliţi să jertfească
idolilor, trei ani se vor cerceta întru pocăinţă, ca unii care s-au făţărnicii
şi au primit pe cei ce sunt împreună sclavi să jertfească idolilor, fiindcă
nu au ascultat pe Apostolul, care voieşte ca stăpânii să facă aceeaşi ce
fac sclavii, lăsând ameninţările, ştiind, zice Apostolul, că Domnul din
ceruri şi al nostru, şi al lor este (Ef. 6, 9). Iar dacă toţi avem un Domn,
care nu caută la faţă, „căci şi toate şi întru toţi este Hristos, şi între
barbari şi între sciţi, şi între sclavi şi între slobozi" (Col. 3, 11), deci sunt
datori a reflecta asupra celor ce le-au făcut voind a-şi mântui sufletele
lor cei ce pe sclavii, care sunt laolaltă, i-au atras la idolatrie, care şi ei
puteau scăpa, dacă li s-ar fi dat lor dreptate şi ce este potrivit, precum
zice iarăşi Apostolul (Col. 4, 1)
62 ap.; 1, 6 Anc.;
5 Petru Alex.; 2
Grig. Nyssa
8 Petru RÂNDUIALĂ PENTRU
CEI CE AU FOST
VÂNDUŢI (TRĂDAŢI)
Iar în privinţa celor ce au fost trădaţi şi au căzut, sau care singuri au
intrat în luptă şi au mărturisit că sunt creştini, şi au fost aruncaţi în
temniţă, fiind chinuiţi, raţional este a le da ajutor întru veselia inimii, şi
a-i face părtaşi la toate, şi în rugăciuni, şi întru cuminecarea sângelui şi
trupului lui Hristos, şi în mângâierea cuvântului, pentru ca mai cu tărie
nevoindu-se, să se învrednicească şi ei de darul chemării celei de sus.
„Fiind că chiar de şapte ori, zice, de va cădea dreptul, iarăşi se vii ridica"
(Pilde 26, I 26,16) ceea ce dacă ar fi tăcut toţi cei căzuţi, ar fi arătat
pocăinţa cea mai depliuă şi din toată inima.
62 ap.; 12 sin. I ec
3 Anc.; 9 Petru
Alex.; 3 Vasile cel
Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
9 Petru SFAT PENTRU CEI CE
CAUTĂ ISPITA
Şi în privinţa celor ce ca treziţi din somn au sărit în lupta cea aducătoare
de chinuri şi care va avea loc în viitor, şi care îşi pricinuiesc loruşi ispită
de a se lupta cu marea şi cu multe valuri, dar care mai ales împotriva
fraţilor aprind jăratecul păcătoşilor, cu aceştia încă trebuie să se
comunice, deoarece în numele lui Hristos au venit la aceasta, deşi nu iau
aminte la cuvintele Lui, care învaţă: „Rugaţi-vă să nu intraţi în ispită", şi
care iarăşi zice către Tatăl în rugăciune: „Şi nu ne duce în ispită, ci ne
mântuieste de cel viclean" (Luca 11, 4); şi poate că aceia nici nu ştiu că
însuşi Stăpânul şi învăţătorul nostru de multe ori i-a evitat pe cei ce
voiau a-L instiga, şi că uneori pleca într-un ţinut aproape de pustie (Ioan
11, 54), şi că atunci când s-a apropiat vremea patimii Lui nu s-a predat,
ci a aşteptat până ce au venit asupra Lui cu săbii şi cu furci; atunci zise
către ei: „Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu furci să mă prindeţi" (Mc.
14, 48), care l-au şi dat pe El, zice, lui Pilat; dar celor ce întru
asemănarea Lui şi după scopul Lui au umblat, au pătimit, aducându-şi
aminte de cuvintele Lui dumnezeieşti, prin care ne ajută pe noi în
prigoane, zice: „Luaţi aminte de voi, că vă vor da pe voi la adunări şi în
sinagogile lor vă vor bate pe voi"; „şi vă vor da" a zis, iar nu: „predaţi-vă
singuri pe voi". „Şi vă vor duce, zice, înaintea dregătorilor şi împăraţilor
pentru numele Meu" (Lc. 11, 12), „dar să nu vă duceţi înşivă; fiindcă el
voieşte ca şi noi, persecutaţi fiind pentru numele Lui, să pribegim din loc
în loc"; precum iarăşi îl auzim că zice: „Şi dacă vă alungă pe voi din
cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă" (Mt. 10, 23); căci El nu voieşte să ne
ducem singuri către scutierii şi lăncierii diavolului, ca să nu ne facem lor
pricinuitori şi de mai multe morţi, ca şi cum i-am sili pe aceştia să se
sălbăticească şi mai tare şi să săvârşească deplin faptele de moarte
aducătoare, ci dimpotrivă, El voieşte să aşteptăm şi să avem grijă de noi,
să priveghem şi să ne rugăm ca să nu intrăm în ispită (Mt. 26,41). Astfel,
Ştefan, cel dintâi care a primit martiriul pe urmele Lui, târât fiind în
Ierusalim de cei fără de lege şi adus fiind in sinedriu, a fost împroşcat cu
pietre, în numele lui Hristos, s-a slăvit rugându-se şi zicând: „Doamne,
nu le socoti lor păcatul acesta" (F. Ap. 7, 60); astfel şi lui lacob al doilea,
prins fiind de Irod, cu sabia i s-a tăiat capul; astfel şi lui Petru, cel mai
ales dintre apostoli, de multe ori fiind prins şi închis şi necinstit, mai pe
urmă s-a răstignit în Roma; de asemenea şi preavestitului Pavel, fiind
predat de multe ori, şi primejduit pană la moarte, şi mult nevoindu-se, şi
întru multe prigoane şi necazuri lăudându-se, şi lui întru aceeaşi cetate i
s-a tăiat capul cu sabia, care întru cele ce s-a lăudat a isprăvit; şi că în
Damasc s-a slobozit cu coşniţa noaptea peste zid şi a scăpat din mâinile
celui ce căuta să-l prindă. Căci cea dintâi ţintă a lor a fost să
binevestească si să înveţe cuvântul lui Dumnezeu, întru care întărind pe
fraţi ca să rămână în credinţă; ziceau ei şi că prin multe necazuri trebuie
să intrăm noi întru împărăţia lui Dumnezeu (F. Ap. 14,22); căci ei nu
căutau folosul lor, ci al multora, ca să se mântuiască (I Cor. 10, 33). Şi
sunt multe încă de a le spune lor în privinţa aceasta, pentru ca să lucreze
în chip cuvenit, dar, precum zice Apostolul, nu ne ajunge vremea aspune
(Evr. 11, 32).
62 ap.; 3, 5 Anc.;
8 Petru Alex.; 2
Grig. Nyssa
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
10
Petru
OSÂNDA CLERICILOR
CĂZUŢI
Drept aceea, nu este raţional să mai rămână în slujba bisericească acei
clerici care au fugit de martiriu, au căzut şi iarăşi au luptat, fiindcă au
părăsit turma Domnului şi pe sine s-au batjocorit, ceea ce nici unul
dintre apostoli nu a făcut. Căci şi fericitul Apostol Pavel, care multe
prigoane a suferit şi s-a distins prin multe biruinţe din lupte, cunoscând
că mai bine este a se libera şi a fi cu Hristos, adaugă şi spune: „Dar a mai
rămânea în trup este mai trebuincios pentru voi" (Filip. 1, 24); căci
având în vedere nu folosul său, ci al multora, ca să se mântuiască, a
socotit că este mai necesar a rămânea cu fraţii şi a purta grijă de ei
decât a se odihni (I Cor. 10, 33); care voieşte ca cel ce învaţă să fie
model credincioşilor în învăţătură (Rom. 12, 7). Drept aceea, cei osândiţi
în temniţă, căzând din slujbă şi s-au întors iarăşi la luptă, sunt foarte
nechibzuiţi; căci cum se roagă ei pentru ceea ce au părăsit, putând să fie
fraţilor de folos în acelaşi timp? Fiindcă până ce nu greşiseră, aveau
iertare pentru fapta lor nesocotită; iar dacă au greşit, ca unii care s-au
mândrit şi s-au prîhănit pe sine, nu mai pot să slujească; din care cauză
să se îngrijească mai vârtos întru smerenie cum să sfârşească viaţa
părăsind slava cea deşartă. Căci acelora este suficientă comuniunea ce
vor avea în linişte şi în deplinătate din ambele motive, atâi pentru ca să
nu li se pară că au fost împovăraţi când vor fi duşi cu sila din
descompunerea de aici, cât şi pentru ca unii căzând să un pretexteze că
au slăbit din pricina penitenţei, care mai mult decât toţi ceilalţi vor avea
ruşine si ocură, in chipul aceluia care a pus temelie, dar nu a fost în stare
să o desăvârşească. Că, zice, toţi cei ce trec pe acolo vor începe să-l
batjocorească zicând: „Omul acesta a pus temelie şi n-a fost în stare să
desăvârşească" (Luca 14,29-30).
62 ap.; 10 sin. I
ec; 1, 2 Anc; 3
Atanasie cel
Mare; 10 Vasile
cel Mare; 2 Teof.
Alex.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
11
Petru
CEI CE S-AU
PRIMEJDUIT PENTRU
FRAŢI
Iar cei ce, intrând la început în toiul prigoanei, au stat în faţa judecăţii, şi
privind sfinţii mucenici, s-au grăbit către răsplata chemării de sus, şi
străduindu-se cu bună râvnă, s-au supus pe sine la această mucenicie,
întrebuinţând multă îndrăzneală, mai ales văzând pe cei ce se chinuiesc
şi pe cei ce cad, din cauza cărora mânaţi fiind de un glas intern şi
îndemnându-se să poarte război împotriva celui ce se împotriveşte, se
sârguiau spre aceasta, ca să nu i se pară diavolului întru sine că este
înţelept din cauză că i s-a părut că biruieşte prin viclenie (Pilde 3, 7), deşi
s-a tăinuit că a fost biruit de cei ce au suportat chinuri prin sfâşierile
trupului şi prin bătăi, şi prin ascuţişul săbiei, şi arderile focului, şi
cufundările în apă; şi pentru aceştia, care au scăpat cu credinţă, să se
facă rugăciuni şi cereri, şi se cuvine a fi cu considerare la cei ce s-au
pedepsit în temniţă şi au suferit de foame şi de sete, ori la cei afară de
temniţă ce înaintea judecăţii foarte s-au muncit prin sfâşierea trupului şi
bătăi, şi mai pe urmă s-au biruit de slăbiciunea trupului. Că întru nimic
nu se vatămă cineva dacă pătimim şi ne doare împreună cu cei ce plâng,
şi suspină pentru cei ce s-au biruit în nevoinţă de multă silă a diavolului
uneltitor, adică pentru părinţi, sau fraţi, sau fii; căci ştim că şi pentru
credinţa altora au dobândit unii bunătatea lui Dumnezeu, întru iertarea
păcatelor şi sănătatea trupului şi învierea morţilor. Deci aducându-ne
aminte de multele lor patimi şi mizerii, pe care le-au suferit pentru
numele lui Hristos, şi aducându-ne aminte că ei s-au şi pocăit şi s-au
tânguit de cele ce ei s-au făcut prin trădare, întru slăbiciunea şi
omorârea trupului, ba încă şi dovedind despre sine că au trăit viaţă
retrasă, ne rugăm şi ne cucerim împreună pentru curăţirea lor pe lângă
celelalte de cuviinţă, prin acela care s-a făcut Mijlocitor către Tatăl
pentru noi, cel ce curăţeste păcatele noastre. „Căci, zice, chiar de ar
păcătui cineva, avem pe lisus Hristos mijlocitor drept către Tatăl, şi El
este împăcare pentru păcatele noastre" (1 Ioan 2, 1-2).
62 ap.; 4 Anc.; 9
Petru Alex.; 2
Grig. Nyssa
12
Petru
CEI CE S-AU
RĂSCUMPĂRAT
Iar celor ce au dat arginţi ca să aibă deplină linişte de orice primejdie, să
nu li se aducă învinovăţire; fiindcă au suferit pagubă şi pierdere de bani
spre a nu se păgubi de sufletul lor, ori să-l piardă; ceea ce alţii din
lăcomie urâta nu au făcut; cu toate că Domnul zice: „Că ce va folosi
omului de ar dobândi lumea întreaga, iar de sufletul său se va păgubi,
sau îl va pierde?" Şi iarăşi: „că nu puteţi sluji Iui Dumnezeu şi lui
mamona" (Mt. 6, 24; Lc. 16, 13). Fiindcă aceia s-au arătat slujind lui
Dumnezeu, urând argintii şi călcându-i în picioare, defăimându-i şi
îndeplinind şi prin aceasta cele scrise: „Răscumpărarea sufletului omului
este bogăţia sa" (Pilde 13, 8). Căci şi în Faptele Apostolilor am citit că cei
târâţi în Tesalonic Ia mai-marii cetăţii, în locul lui Pavel şi Sila, s-au
liberat prin saturare cu bani. Că după ce mult i-au asuprit pentru
numele Iui Hristos şi după ce au tulburat gloatele şi pe mai-marii cetăţii,
„luând ei, zice, din destul de la Iason şi de la ceilalţi, i-au liberat. Iar fraţii
îndată noaptea au trimis pe Pavel şi pe Sila la Bereea" (F. Ap. 17, 9-10).
62 ap.; 5 Anc.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
13
Petru
CEI CE SE FERESC
DIN CALEA
VRĂJMAŞULUI
Drept aceea, nici cei ce au părăsit toate pentru mântuirea sufletului si sau
depărtat să nu se învinovăţească, fiindcă s-ar fi prins alţii din cauza
lor; căci şi în Efes în locul lui Pavel au târât în teatru pe Gaiu şi pe
Aristarh, pe soţii lui Pavel, şi voind el să meargă în popor, fiindcă din
cauza lui s-a făcut tulburarea; deoarece a înduplecat şi a convertit mult
popor spre cinstirea de Dumnezeu „nu I-au lăsat pe el învăţăceii", se
spune, „ba chiar şi unele dintre căpeteniile Asiei, prieteni fiindu-i,
trimiţând la el, îl rugau să nu se ducă la teatru" (F. Ap. 19, 30, 31); iar
dacă unii ar stărui, batjocorind pe cei ce cu curăţenie iau aminte la cel ce
zice: „Mântuind, mântuieşte-ţi sufletul tău, şi să nu priveşti înapoi" (Fac.
19, 17), să-şi aducă aminte de Petru, cel distins între apostoli, care
aruncat fiind în temniţă şi predat la patru căpetenii cu câte patru ostaşi
ca să-l păzească, a fugit noaptea şi s-a liberat din mâna ucigaşului Irod, şi
din toată aşteptarea poporului iudeilor, după porunca îngerului
Domnului, şi făcându-se ziuă, se spune, nu puţină tulburare era între
ostaşi, oare ce s-a făcut cu Petru? Irod deci căutându-l şi negăsindu-l,
cercetând pe păzitori, a poruncit să fie sugrumaţi (cf. F. Ap. 12, 4-19),
din cauza cărora nici o învinuire nu atinge pe Petru, căci se putea,
văzând şi ei ceea ce s-a făcut, să scape, precum şi toţi pruncii din
Bethleem, si din toate hotarele lui, dacă părinţii lor ar fi ştiut ceea ce se
va întâmpla, caci s-au omorât de ucigaşul Irod din cauză că el căuta să se
piardă un prunc, dar care şi el a scăpat după porunca înge-rului
Domnului, atunci în grabă a început a prăda şi cu iuţeală a jefui po-trivit
chemării numelui, precum s-a scris: „Cheamă numele Lui, pradă în
grabă, jefuieşte la iuţeală; pentru că mai înainte de a şti copilul să
cheme pe tatăl său şi pe mama sa se va lua puterea Damascului şi
prazile Samariei înaintea regelui Asiriei" (Is. 8, 3-4). Deci şi magii, cei ce
au fost prădaţi şi jefuiţi, eu supunere şi cu cinstire se închină pruncului, şi
deschizându-şi vistieriile şi aducându-i preapotrivite şi preacuviincioase
daruri, aur, tămâie şi smirnă, ca unui împărat şi Dumnezeu, şi om; drept
aceea nu au socotit ei a fi demn să se întoarcă la împăratul asirian, fiind
călăuziţi de Providenţă. „Că luând înştiinţare prin vis, se spune, să nu se
întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor" (Mt. 2, 16). Deci văzând
Irod, vărsătorul de sânge, că a fost înşelat de magi, s-a mâniat foarte şi
trimiţând, se spune, a omorât pe toţi pruncii din Bethleem şi din toate
hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul aflat de la magi (Mt. 2, 11-
16); cu care căutând să omoare şi pe celălalt prunc născut mai înainte de
el şi neaflându-I, a ucis pe tatăl lui, pe Zaharia, între templu şi altar (Mt.
23, 25), scăpând pruncul cu Elisabeta, mama lui, pentru ceea ce ei cu
nimic nu se învinovăţesc.
62 ap.; 3, 5 Anc; 2
Grig. Nyssa
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
14
Petru
DESPRE
MĂRTURISITORI
Iar dacă unii au suferit multă silă şi nevoie, căscându-li-se gura, şi
suferind în legături, şi au rămas statornici în mărturisirea credinţei, şi au
fost statornici când li s-au ars mâinile, aducându-i fără voie la jertfa
nesfinţită; după cum mi-au scris mie din temniţă de trei ori fericiţii
mucenici, precum şi alţi împreună slujitori, în privinţa celor din Libia -
unii ca aceştia, mai ales când împreună mărturisesc pentru sine şi
pentru alţi fraţi, pot să fie în slujba lor, rânduiţi fiind între mărturisitori,
întocmai ca şi cel omorâţi în multe chinuri, şi care nu mai pot să
vorbească şi să-şi ridice cuvântul, sau să se mişte spre a sta împotriva
celor care-i chinuiesc în zadar; dar care nu s-au învoit cu urâciunea
acelora, precum cu adevărat iarăşi am auzit de la cei împreună slujitori.
Deci se vor pune între mărturisitori şi toţi aceia care vieţuiesc după
Timotei şi ascultă de cel ce zice: „Urmăreşte dreptatea, frica de
Dumnezeu, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea; luptă-te cu lupta
bună a credinţei, apucă viaţa cea veşnica, la care ai fost chemat, şi ai
mărturisit mărturisirea cea bună înaintea liniilor martori'' (1 Tim 6, 11-
12).
62 ap.; 3, 5 Anc.
15
Petru
POSTUL DE
MIERCUREA ŞI
VINEREA
Nu ne va învinovăţi cineva pe noi fiindcă ţinem miercurea şi vinerea, în
care cu drept cuvânt ni s-a poruncit nouă după predanisire să ajunăm;
de o parte miercurea, din cauza sfatului făcut de Iuda pentru vinderea
Domnului; iar de altă parte vinerea, pentru că a pătimit El pentru noi; iar
duminica o ţinem zi de bucurie pentru cel ce a înviat în ea, întru care am
primit să nu plecăm nici genunchii.
66, 69 ap.; 29, 89
Trul.; 49, 51 Laod.

Lumina şi faptele credinţei Convorbiri cu Parintele Cleopa

CE ROADE ADUCE IN VIAŢA DUHOVNICEASCA TARNOSIREA SFÂNTULUI ALTAR ?

CARTEA  A  CINCEA

CE ROADE ADUCE IN VIAŢA DUHOVNICEASCA TARNOSIREA SFÂNTULUI ALTAR ?

Am văzut pân-acum ce rost au Sfintele Taine şi ce în¬râurire au ele asupra vieţii noastre celei adevărate. Dar în¬trucât altarul este izvorul şi începutul oricărei rânduieli sau slujbe bisericeşti1, fie că-i vorba de Sf. împărtăşanie, de Ungerea cu Sf. Mir, de Preoţie, fie de spălarea cea curăţi-toare a Botezului, să căutăm să vedem ce rost are sfinţirea altarului în lucrarea duhovnicească de care ani vorbit până acum. Cred că vorbind despre aşa ceva, nu trebuie să ni se pară lucru straniu şi fără legătură, ci dimpotrivă. Căci abia atunci am cunoaşte mai deplin lucrarea Duhului, care e mie¬zul şi izvorul tuturor Tainelor. De aceea, după ce vom arăta pe scurt rânduiala sfinţirii altarului prin mâinile episcopu¬lui, precum şi ce este un altar, vom vorbi pe rând despre însemnătatea  tainică  a  fiecărei  rânduieli  în  parte.
Mai întâi, arhiereul, îmbrăcat cu o haină albă, prinsă de vârful mâinilor şi de mijloc, cade cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu — sigur însă nu pe pământul gol 2 — şi după ce face rugăciuni fierbinţi spre a dobândi binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrării ce O- va săvârşi, se ridică de jos şi luând cu  mâinile sale  (iar nu poruncind)  masa care stătuse'
1. întrucât, aşa cum afirmă N. Cabasila (Tâlcuirea Slintei Liturghii
XXX, 91), Hristos este «în acelaşi timp şi preot şi victimă şi altar», de
aceea e firesc ca întreagă slujba preoţească să purceadă de la Hristos şi
de la altar.
2. Sub   genunchi    se    pune   o   perniţă,   spune   Sf.   Simeon   Tesaloni-
ceanul,   Despre   Si.   Biserică   (106,   Migne,   P.G.   163,   313),   în   traducere
românească,    sub    titlul :    Tractat    asupra    tuturor    dogmelor    credinţei
noastre ortodoxe, Bucureşti,   1865,  p.   112.  A se vedea,  de pildă,  Slujba
simţirii   Bisericii,   ed.   II,   cu   binecuvântarea   Sf.   Sinod,   Bucureşti,   1915,
p. 126 şi urm.

DESPRE VIAŢA ÎN  HRISTOS 149
până atunci întinsă deoparte, o aşază pe temelia mai dinainte pregătită şi o ţintuieşte acolo. După ce a săvârşit acest lucru, spală altarul cu apă fierbinte, asupra căreia rugase pe Dom-^ nul să coboare puterea nu numai de a spăla necurăţiile, ci de a alunga şi pe diavolii cei necuraţi. Pe urmă, unge masa cu vin din cel mai bun şi cu mireasmă scoasă, pe cât ştiu, din trandafir3. După aceea, făcând deasupra ei de trei ori semnul crucii, ia untdelemn sfinţit şi unge altarul, cântând de trei ori cântarea profetică'». Apoi îmbrăcând masa cu o cămaşă albă, mai aşază deasupra şi alte acoperăminte bo¬gate, pe care la urmă pune antimisul, spălat şi el în untde¬lemn ca şi altarul, acoperind cu totul masa şi învrednicin-du-se să primească pe ele încă în aceeaşi zi sfântul Disc.
După ce a săvârşit aceasta, arhiereul se dezbracă şi lasă deoparte haina cea albă, rămânând în hainele sale arhiereşti, apoi trece şi rămâne într-un loc anume rânduit ierarhului. După aceea arhiereul ia sfintele moaşte de martiri puse deo¬parte în acest scop, le pune pe unul din discuri, anume chiar pe acela pe care se aşază de obicei Sfintele Daruri, acoperin-du-le cu aceeaşi învelitoare cu care se acoperă Sfânta împăr¬tăşanie şi, ridicându-le pe toate, le ţine deasupra capului, înaintând spre lăcaşul pe care vrea să-i târnosească, însoţit de lumânări, de cântece, de fum de tămâie şi alte bune mi¬resme, înaintând aşa, ajunge în faţa lăcaşului şi oprindu-se puţin în faţa uşilor încuiate porunceşte celor dinăuntru să «deschidă porţile că vine împăratul măririi». Se repetă adică şi de o parte şi de alta cuvintele pe care David le-a pus în gura îngerilor în timpul înălţării Lui la cer 5. Deschizându-se
3. Rânduiala   sfinţirii   bisericii   descrisă    pe   larg,    după    cele    cu¬
prinse   în   scrierea   Sfântului   Simeon   Tesaloniceanul,   cap.   110—120,   în
Slujba sfinţirii bisericii, pp. 3>H şi urm.
4. «După  aceea  săvârşeşte  târnosirea  cu ungerea  Sfântului Mir şi
se  cântă  Aliluia,  cu  referire  la  Isaia  6,   3,   care  este  cântarea  prooro¬
cească», Simeon, op. cit., p. 111.
5. Psalm 23, 7, Simeon, op. cit., cap. 115, 1Ί6, pasaj în care Cabasila
se  exprimă  foarte   asemănător  cu  Simeon.  Potrivit  actualelor   rânduieli
tipiconale,   episcopul   care   face   târnosirea   este   deja   de   mai   înainte
îmbrăcat în toate odăjdiile arhiereşti.

150 NICOLAE  CABASILA
uşile, arhiereul şi toţi ceilalţi intră în Biserică, ţinând tot timpul deasupra capului sfintele moaşte acoperite. Intrând apoi în altar, se apropie de masă, aşază discul pe masă, îl descoperă, ia de acolo sfintele moaşte şi le pune într-un sipet vrednic de măreţia lor, iar peste întreaga masă spală cu untdelemn sfinţit. Din clipa în care s-au săvârşit toate acestea, Biserica este un lăcaş de rugăciune, masa, un altar de jertfă, un altar în adevăratul înţeles  al cuvântului.
Însemnătatea tainică a rânduielilor de târnosire
După aceste scurte amănunte, vom arăta pe rând cum e cu putinţă ca prin săvârşirea slujbelor să dobândim puterea lucrătoare a tainei şi cum se poate că prin lucrarea preotului Biserica şi Sf. Masă dobândesc o putere aşa mare.
Cămaşa albă şi faptul că tocmai cu ea s-a îmbrăcat epi-scopul pentru târnosire, preînchipuie un altar, cum este de altfel şi omul însuşi. Căci, după cum zice David6, cel ce se spală de fărădelegi se albeşte mai vârtos decât zăpada, dacă se reculege, se smereşte şi-şi adună sufletul de pe drumuri, unul ca acela face din sufletul său sălaş lui Dumnezeu, iar în ini¬mă li ridică un altar 6*. Căci, după cum în chip de taină s-a încins arhiereul cu o haină albă, cu care s-a înfăşurat şi s-a strâns în jurul trupului, însemnând, înaintea uşilor Bisericii, un altar în însuşi trupul său, dând apoi această putere sluj¬bei altarului, tot aşa şi maestrul zidarilor, precum şi oricare din cei însărcinaţi cu vreo lucrare, înainte de a păşi la înde¬plinirea lucrării, au frământat-o bine în cugetul lor.
Ceea ce a gândit în sine însuşi arhiereul, o transmite ca model mâinilor sale, iar acestea o întipăresc pe lucrurile cu care vin în atingere. De altfel, când lucrează, şi zugravii se uită la un model pe care-1 au înainte, repetând doar ceea ce au înaintea ochilor, iar când zugrăvesc după cum îşi aduc aminte, chiar şi atunci au în vedere un model din adâncul
6. Psalm 50, 4, 9.
6a.   Idee  luată   din   Sf.   Maxim  Mărturisitorul,  Mistagogia,   cap.   5.

DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 151
sufletului lor7. Acelaşi lucru se întâmplă nu numai cu zu¬gravii, ci şi cu cei ce fac statui, cu cei care zidesc case şi cu tot felul de lucrători. Dacă printr-o maşinărie oarecare s-ar putea privi în sufletul maestrului, s-ar putea vedea acolo — desigur desfăcute de materie — casa, statuia sau lucrul pe care acesta are de gând să-i facă.
Arhiereul nu-i însă model al altarului numai pentru că acesta a ieşit din capul lui, ci mai ales pentru că el este de fapt templu al lui Dumnezeu8, căci, din toate făpturile văzu¬te, singură firea omenească poate sluji de altar (lui Dumne¬zeu), pe când tot ce-i făcut de mână omenească e numai re¬petarea unui chip sau a unui model ce i-a fost dat. De unde urmează că modelul e gata totdeauna înaintea lucrului şi că tot ce se face e luat după un model dinainte hotărât. { Cel ce a zis 9 : «Ce fel de casă îmi veţi zidi Mie ? Sau care este locul odihnei Mele ?» vrea, pe cât cred, să arate că oricine voieşte să se facă folositor altcuiva, acela a trebuit mai întâi să-şi ajute sieşi, iar cine are o putere aşa de mare de a insufla viaţă în fiinţe neînsufleţite, trebuie el, cel dintâi, să tragă folosul acestei vieţi. De aceea şi Sf. Pavel cerea ca episcopul să-şi facă întâi curăţenie în casa sa înainte de a se gândi s-o facă în oraşe şi între neamuri, iar cel ce vrea să conducă o casă trebuie întâi să ştie bine a se chibzui pe sine 10. Pentru aşa ceva însă episcopul are nevoie de ajuto¬rul lui Dumnezeu. Căci fără de acest ajutor, nimeni nu ar putea aduce vreo roadă duhovnicească, mai ales când e vorba de Sfintele Taine, unde totul nu-i decât lucrare dumnezeiască.
Iar, întrucât Stăpânul tuturora nu s-a îndestulat numai să dea porunci sau să trimită vestitori, care să vadă de du¬rerile robilor săi, ci a venit El însuşi la noi şi S-a îngrijit de
7. «Producţiile   artistului   prind   formă   mai   întâi   în   sufletul   lui»,
Aristotel,   Metalizica   1031   a.b.,   ed.   D.   Bădărău,   Bucureşti,   1965,  p.   233.
8. Sf. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, 4, ed.  D. Stăniloae, Atena,
1973, p. 126—128.
9. Fapte 7, 49 ; Isaia 66, 1.
10. I Timotei 3, 2, 5.

152 NICOLAE  CABASILA
mântuirea noastră**, pentru aceea se cădea ca însuşi arhie¬reul, care apare ca ucenic al Lui, să înfigă cu mâinile lui în pământul tare altarul, de la care vin toate pricinile mântui¬rii noastre. De aceea şi săvârşeşte acest lucru arhiereul, în timp ce de pe buzele sale se desprind vorbele Psalmistului : «înălţa-Te-voi, Doamne, împăratul meu şi Dumnezeul meu» 12> prin care se aduc mulţumire şi recunoştinţă lui Dumnezeu pentru lucrurile Sale cele minunate. Căci dacă, după cum spu¬ne Sf. Pavel, se cade să mulţumim pentru orice primim13, cu cât mai vârtos va trebui să aducem mulţumiri Domnului pentru această cea mai  de căpetenie dintre binefaceri ?
Un alt psalm mai spune : «Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi» 14. Şi acesta nu preamăreşte numai bineface¬rile lui Dumnezeu, ci vorbeşte pe faţă de lucrarea prezentă a Tainelor. De fapt, în acelaşi loc, David pomeneşte şi de Bo¬tez şi de alifia Ungerii cu Mir, ca şi de Sf. Potir şi de Sf. Masă, care are pe ea Pâinea cea sfinţită. Anume, Botezului îi zice «apa uşurării şi a tihnei» şi «pajişte de păscut» , adă¬ugând psalmistul că, sub oblăduirea lui Dumnezeu, nădăjdu¬ieşte s-ajungă şi el la acest loc dorit. Căci celor ce se lasă duşi de păcat, le aduce un noian de munci şi nenorociri şi le umple pământul numai de spini, aşa că apa care spală păcatul e numită, în legătură cu muncile de care ne scapă, «apa tihnei», iar în legătură cu spinii, pe care îi scoate, pe drept e numită «pajişte de păscut». în sfârşit, i se mai zice «apa tihnei» şi pentru că prin Botez noi dobândim, drept cel mai mare bine, tocmai această odihnă de a şti că suntem pe urmele lui Dumnezeu, şi, în sfârşit, i se mai zice aşa şi pen¬tru că această apă întruchipează împlinirea celei mai adânci
11. Informaţie similară la Simeon Tesaloniceanul,  cap. 102, op. cit.,
p. 110.
12. Psalm 144, 1.
13. I Tes. 5,  18.
14. Psalm 23,  1.
15. Psalm 23, 2, 5; Chirii al Ierusalimului, Cateheza IV mistagogică,
traci, rom., p. 5©3—5Θ4

DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 153
dorinţe pe care o poate avea firea omenească, apă 16 pe care mulţi prooroci şi împăraţi ar fi dorit s-o aibă. Dar de ce, când cade arhiereul cu faţa la pământ şi se roagă, nu face aceasta înăuntru Bisericii ? Desigur pentru că nefiind încă târnosită nu-i vrednică de o astfel de slujbă măreaţă şi pentru că ne¬fiind încă o casă de rugăciune nu poate primi pe cel ce se roagă. Dimpotrivă, când Moise17 s-a apropiat să calce pe pământul cel sfânt, a trebuit să-şi scoată încălţămintea din picioarele sale, pentru ca nimic străin să nu fie între el şi Dumnezeu în vreme ce vorbeau împreună, câtă vreme poporul evreu, deşi ales de Dumnezeu, nu avea voie să calce pămân¬tul egiptean  decât având încălţăminte în picioare18.
Isprăvind acestea, arhiereul spală sfânta Masă cu apă sfinţită 19. Întrucât tiranul neamului omenesc a robit pe om, stăpânul întregii firi şi împreună cu el şi lumea cea văzută toată, întocmai cura se întâmplă şi cu curtenii regelui căzut prizonier, pentru această pricină, înainte de a alege vreo ma¬terie pentru una sau alta din Sfintele Taine, trebuie să o scoatem de sub puterea celui rău printr-o slujbă anumită. Aşa, de pildă, înainte de a începe să boteze cu apă, preotul o curăţeşte, prin rugăciuni, de orice putere a celui rău. Tot aşa, pentru aceeaşi pricină, arhiereul spală mai întâi altarul cu apă curăţitoare a toată răutatea, arătându-se lămurit ca¬lea pe care trebuie să mergem spre bine, al cărei început este tocmai să ne scuturăm întâi de rău. Pentru acest lucru, vor¬bind despre păcatele omeneşti, psalmistul cântă : «Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curaţi, spălă-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada   mă   voi   albi»20.
Apoi arhiereul mulţumeşte lui Dumnezeu şi-L premăreş-te, lucru care, de altfel, se întâmplă la orice slujbă, căci toate
16. Luca 10, 24.
17. Ieşire 3, 5. ■
18. Ieşire 12,  11.
19. Simeon  Tesaloniceanul,  op.  cit.,  cap.   107  (pag.   112).
20. Psalm 50, 9. Simeon Tesaloniceanul, op. cit., cap. 110 (pag. 112).

154 N1COLAE  CABASILA
trebuie făcute spre mărirea lui Dumnezeu, dar, înainte de toate, se cade să mulţumim după ce săvârşim Sfintele Taine, ca unele ce ne sunt de cel mai mare folos şi care nu ne-au putut veni decât de la Dumnezeu.
Dar spre a ne învrednici de binefacerile lui Dumnezeu nu-i de ajuns numai să ne curăţim ; mai trebuie să şi săvâr¬şim, pe cât ne stă în putinţă, fapte corespunzătoare, fără de care nu putem câştiga bunăvoinţa Dătătorului de bine, fiind¬că Dumnezeu nu împrăştie binefacerile Sale celor ce petrec în lenevire, ci celor ce fără încetare îl cheamă în rugăciuni, balsamul binefacerii îl dă celui ce se străduieşte, iar darul înţelepciunii îl dă celui ce îl caută cu toată puterea minţii. Adică, mai pe scurt, dorinţa noastră pentru tot ce cerem tre¬buie să ne-o arătăm nu numai prin rugăciuni, ci şi prin grele sforţări personale. De aceea şi înainte de a unge altarul cu Sfântul Mir, care să aducă asupra lui harul lui Dumnezeu, arhiereul unge masa cu uleiuri binemirositoare şi cu vin, din care cele dintâi dau omului farmec, iar al doilea dă ceva în¬tărire vieţii noastre, amândouă acestea vrând s-arate că Dom¬nului I se aduce tot ce are omul mai bun, anume ce-i folosi¬tor şi ce-i plăcut, din pricină că, venind pe pământ şi adu¬când viaţă, şi încă «belşug» 21 de viaţă, pe lângă mântuire şi înviere, Domnul a dat omului şi împărăţia şi fericirea veş¬nică.
în urma acestora, arhiereul unge masa cu Sfântul Mir, slujbă care-i aduce puterea sfinţitoare şi o face altar în stare să aducă jertfă Domnului. Căci încă de prima dată, «luând pâinea şi binecuvântând-o» 22 — lucru pe care noi îl urmăm —, Mântuitorul a folosit şi vorbe — şi vorbele rostite de preoţi sunt tot aşa de lucrătoare ca şi cele rostite atunci de El — : «aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea» 2:i, dar a fo¬losit şi mâna. Căci, cum zice Dionisie Areopagitul24, în
21. Ioan 10, 10.
22. Matei 26, 26.
23. Luca 22,  19.
24. Ierarhia bisericească, III, 4, 3, Migne P.G., 3, 460, trad. Cicerone
lordăchescu, Chişinău, 1930, p. 75.

DESPRE VIAŢA  IN HRISTOS 155
Sf. Mir, mâna preînchipuie pe Hristos. Pân-au trăit apostolii au folosit şi ei punerea mâinilor, în aceasta stându-le cea mai mare putere. Cei care au urmat, însă, după aceea, au trebuit să se mulţumească cu ungerea, nemaiputând aduce în ajutor decât glasul cu care rosteau rugăciunea. Căci altarele de jert¬fă ale celor dintâi preoţi erau înseşi mâinile lor, pe când pen¬tru urmaşii lor, Hristos a rânduit să se ridice lăcaşuri trainice speciale pentru jertfă pe seama credincioşilor 25.
Pe când spală altarul cu untdelemn, arhiereul nu rosteşte alte rugăciuni decât pân-acuma, ci intonează mai ales o ru-găciune formată din câteva silabe, însă plină de toată înţe-lepciunea proorocilor : Aliluia 2e. Poate că ar fi plăcut să prăz-nuim, prin vorbiri lungi, ceea ce se săvârşeşte în clipa aceea, dar parcă tot aşa de frumos e să preamărim această minune doar în câteva cuvinte,  chiar repetându-le.
'într-adevăr, parcă s-ar cere spuse pe larg cele săvârşite până aici şi cele care încă se vor săvârşi, ca cei de faţă să înţeleagă mai bine cele ce se întâmplă, aşa cum au făcut toţi proorocii până la Ioan27, dar când aceste slujbe se săvârşesc acum în faţa noastră şi când vedem cu ochii cum se revarsă roadele lor, atunci nu mai văd rostul atâtor vorbe, decât doar de a arăta bucuria şi mirarea în faţa unei atât de mari mi¬nuni. Căci ce nevoie ar mai fi de prooroci şi de trimişi, câtă vreme Cel făgăduit a venit ? Doar chiar lui Ioan nu i-a ră¬mas decât să-L arate lumii şi să-L preamărească pe Acela Care, venind pe pământ, S-a arătat întâi îngerilor, făcându-i să cânte într-un singur glas : «Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu»28.   Din  această  pricină,  văzând  pe  însuşi  Făcă-
25. Gass (op. cit., p. 127) constată că acelea erau lăcaşuri speciale
pentru iniţiaţi.
Se ştie că Sf. mucenic Lucian, prezbiterul din Antiohia, martirizat în 311, şi-a oferit pieptul să fie altar de jertfă în temniţă. A se vedea Vieţile Sfinţilor, la 15 octombrie.
26. Dionisie   -Areopagitul,   Ierarhia   bisericească,   IV,   2   (P.G.
3, 473), Aliluia — Lăudaţi pe Domnul.
27. Matei 11, 13.
28. Luca 2,  14.

156 NICOLAE  CABASILA
torul de bine stând de faţă la sfânta slujbă, arhiereul nu mai cere binefacerile ce deja i-au fost împărtăşite şi nici nu mai înşiră mulţimea bunătăţilor aşa de vădite în faţa oricărui privitor, ci se mulţumeşte să-şi arate această fericire printr-o cântare   scurtă   şi   tainică.
Nu-i mai puţin adevărat că întrucât toată puterea altaru¬lui vine de la untdelemnul sfinţit, se cade ca şi materia ce priveşte această ungere să fie vrednică de aşa ceva. Or, aceas¬tă vrednicie se face mai simţită, ca şi focul şi lumina din cli¬pa în care alături se află Cel mai vrednic între vrednici '. Domnul. Dar întrucât nici chemarea numelui Domnului, che¬mare în stare să facă orice, nu aduce aceleaşi roade în toate' sufletele, urmează că, întrebându-se ce anume ar fi mai vred¬nic să primească ungerea untului de lemn, arhiereul a găsit de bine că cele mai potrivite spre acest lucru sunt oseminte¬le mucenicilor (sf. moaşte), de aceea le unge şi le zideşte în-lăuntrul mesei, pecetluind astfel altarul.
De altfel, nimic nu-i mai înrudit cu lucrarea sfântă a
Tainelor lui Hristos decât mucenicii, căci numai ei seamănă
cu Hristos şi la suflet, la felul morţii şi în toate. Doar încă;
de pe când erau vii Hristos era în măduva lor, iar după moar-»
te la fel nu le părăseşte osemintele 29. El rămâne unit cu su-ί
fletul lor, aşa cum unit şi amestecat stă şi acum cu acest
pumn de ţărână neînsufleţită, cu moaştele, aşa că dacă Hris¬
tos într-adevăr se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceas-
ta în carne şi oase, apoi aceasta se poate vedea în Sf. moaşte.
Pentru aceea, apropiindu-se de intrarea Bisericii cu aceste moaşte în mână, arhiereul deschide uşile cu aceleaşi vorbe cu care intră însuşi Hristos, arătându-li-se aceeaşi cinste pe care numai Darurilor celor prea sfinte li se mai arată. Fiind-
29. «Chiar  dacă în  trupul  sfinţilor nu mai  este  sufletul,  totuşi  în
el se află o putere», zice Sf. Chirii al Ierusalimului, Cateheza XVIII, 16,
trad. rom., p. 521.
30. Psalm 24, 7—10. Simeon, op. cit., p. 118.
 .

DESPRE VIAŢA  [Ν  HRISTOS 157
că, la urma urmei, aceste moaşte sunt Biserica cea adevărată şi altarul cel mai adevărat, pe când zidirea nu-i decât o imi¬tare. Se cade, deci, s-adăugăm aceste moaşte la lăcaşul zidit spre a-1 face pe acesta desăvârşit prin acelea, după cum şi le¬gea veche se desăvârşeşte prin cea nouă31.
După ce s-au terminat rânduielile de târnosire, iar lăca¬şul e pregătit deplin pentru jertfă şi rugăciune, aprinzând o lumânare deasupra prestolului, arhiereul trece deoparte, vrând s-arate prin aceasta că a sosit ceasul jertfei, care de acuma se poate aduce şi pe acest altar. Seara, când s-aprind lumânările la vecernie, această lumânare de pe prestol, întoc¬mai ca şi casa celui ce a pierdut drahma, ne aduce aminte de lumânarea pe care însuşi Hristos a aprins-o, încât la lu¬mina ei, după multă căutare prin unghere şi pe la întuneric, a găsit drahma, stând parcă ascunsă în adâncurile iadului32. Toate acestea, desigur, numai după ce s-a măturat toată casa şi s-a scos totul la lumină, iar lumina aceasta, care a străpuns şi întunecimea iadului, nu este altul decât Hristos33.
Mai departe, arhiereul unge altarul peste tot, ca el să se facă într-adevăr un lăcaş de rugăciune, pentru ca acest nume să i se potrivească mai bine şi pentru ca să ne ajute la ru¬găciune. Căci untdelemnul cel vărsat, adică Domnul, Mângâ¬ietorul şi Mijlocitorul nostru pe lângă Tatăl, ne apropie de Dumnezeu şi ne urcă rugăciunile spre El ca pe o tămâie. Deşi Fiu, Unul născut, Domnul S-a revărsat în lumea robilor, căci numai aşa ne-am putut împăca cu Tatăl, care ne priveşte de acum cu bunăvoinţă şi ne-ntâmpină când mergem spre El, ca şi cum în noi ar regăsi pe însuşi Fiul Său cel prea iubit.
31. «Altarul  e  Biserica  sau  scaunul  ori     mormântul  lui  Hristos»,
Simeon, op. cit., p. 116.
32. După  învăţătura  ortodoxă,  chipul lui  Dumnezeu  nu  s-a  nimicit
complet    In  om,   ci  e   doar   «întinat de noroiul  păcatelor»   (Grigorie  de
Nyssa, De Virginitate 12, P.G. 46, 373).
33. Textul de aici  şi până la sfârşitul acestui capitol se cuprinde
numai în Codex vindobonensis, 266, pe care-1 redă şi Gass.

158 NICOLAE  CABASILA
Era firesc, aşadar, să se reverse untdelemnul rugăciunii în întreg lăcaşul unde ne închinăm Domnului, pentru ca acest lăcaş să întoarcă asupra Lui pe Dumnezeul, al cărui nume se cheamă acolo şi pentru ca, după cum zice Solomon, zi şi noap¬te ochii Domnului să fie deschişi asupra acestui lăcaş34, în¬trucât acest lăcaş e templul Domnului. Spre a se pune în le¬gătură cu Hristos, templul cel adevărat, şi spre a putea mer¬ge drept spre El, trebuie să ajungem şi noi un astfel de Hris¬tos prin ungerea cu untdelemn, după cum şi El a primit un¬gerea dumnezeirii. Prin templul cel adevărat al lui Dumne¬zeu înţelegem trupul Său cel sfinţit prin patimă, cum Însuşi a zis : «Stricaţi templul acesta» 35.
34. I Regi 8, 29.
35. Ioan 2, 19.

CANOANELE BISERICII: SCHIMBABILE SAU NESCHIMBABILE?

2

CANOANE ŞI   CONŞTIINŢĂ  CANONICĂ

  CANOANELE BISERICII: SCHIMBABILE  SAU NESCHIMBABILE? 

I.

Biserica este întemeiată pe o stâncă: „Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui.” Cuvintele acestea se pot înscrie pe fruntariile celor mai de seamă biserici ale tuturor confesiunilor, inclusiv pe cea a Romei, însă fireşte, fără tâlcuirea romano-catolică. Credinţa că Biserica lui Hristos este de neclătit şi de nebiruit cuprinde una din convingerile cele mai temeinice ale creştinătăţii. Într-o vreme de profundă criză mondială, la asfinţitul parcursului istoric al omului, însuşirea Bisericii de a rămâne neclătită este liman de pace pentru sufletul creştinesc. Faţa pământului se schimbă; omenirea porneşte pe căi necunoscute şi necercetate, iar noi înşine, aidoma copiilor noştri, nu ştim în ce fel de noi împrejurări ne va fi dat să trăim. Stânca Bisericii va dăinui chiar şi atunci când pământul pe care ne-am obişnuit să stăm se clatină şi ne alunecă de sub picioare. „Deci tot cela ce aude cuvintele Mele acestea şi le face, asemăna-voiu pre el bărbatului înţelept, carele a zidit casa sa pre piatră; şi a căzut ploaie şi au  venit  puhoaiele, şi  au  suflat vânturile, şi s-au pornit spre casa aceea, şi nu a căzut, că era întemeiată pre piatră” (Mt. 7, 24-25). Cu-atât mai mult, ea va ţine piept asalturilor omului: „Cerul şi pământul vor trece, dară cuvintele Mele nu vor trece” (Mc. 13, 31). Între cele schimbătoare şi mereu noi, numai ea rămâne neschimbătoare; între cele trecătoare, numai ea este veşnică.
Dar cum ar trebui să înţelegem şi la ce anume ar fi să atribuim neschimbabilitatea în Biserică? Oare tot ce ţine de Biserică este de neschimbat? În ce sens însăşi Biserica este fără schimbare? Acestea sânt întrebările ce, sub o formă sau alta, stârnesc cugetarea creştină modernă. Nu sânt numai nişte chestiuni academice, ci întrebări cruciale pentru viaţa creştină, întrucât de ele depinde răspunsul la o altă întrebare: Care ar putea şi-ar trebui să fie atitudinea Bisericii faţă de viaţa modernă şi problemele ei? Dacă tot ce ţine de Biserică este de neschimbat şi nu există nimic vremelnic în ea, înseamnă că Biserica se îngrijeşte de viaţa modernă doar în măsura în care trebuie să-şi păstreze şi să-şi ocrotească sfinţenia în existenţa lumii, spre a o conduce până la plinirea vremii. Aceasta presupune că Biserica este, într-o anume măsură, retrasă din lume; există o singură cale – din lume către Biserică – dar nu există cale din Biserică către lume, ceea ce ar fi adevărat doar dacă Biserica împreună cu toţi membrii ei ar putea părăsi lumea. Însă ea nu-şi scoate membrii în afara lumii („că altmintrelea ar trebui să ieşiţi din lume,” 1 Cor. 5, 10); şi, deopotrivă, Biserica nu-i poate lăsa în lume, singuri. Biserica înfruntă lumea, nu pustia. Ea sălăşluieşte în lume şi zideşte în lume până la „plinirea vremii.” În legătura ei cu lumea, Biserica, pe lângă grija pentru propria dăinuire, are şi preocupări practice. Dacă este aşa, atunci în Biserică trebuie să existe nu numai ceea ce este neschimbabil, ci şi ceea ce se schimbă; alături de cele veşnice, cele vremelnice. Deci unde oare se află veşnicul şi vremelnicul în Biserică, unde este linia lor despărţitoare şi care sânt legăturile dintre ele?

II.

Hotărârile dogmatice privesc adevărurile tainice ale credinţei, ce sânt neschimbătoare şi obligatorii pentru toţi, afară de timp şi absolute. Dar oare în Biserică domeniul celor veşnice şi neschimbabile se limitează numai la dogme? Pe lângă dogme, mai avem şi hotărâri canonice ce legiuiesc rânduiala din afară şi alcătuirea Bisericii. Cum trebuie privite aceste hotărâri? Ţin ele oare de tărâmul vremelnicului şi, ca urmare, sânt schimbătoare sau, asemeni dogmelor, sânt cuprinse în tărâmul celor veşnice, ori cel puţin sânt legate de cele veşnice şi absolute din Biserică? Răspunzând întrebării, Protestantismul spune că hotărârile canonice sânt rodul lui jus humanum şi, prin urmare, pot fi modificate, fie separat, fie împreună. Catolicismul deosebeşte între jus divinum şi jus humanum. Deciziile canonice întemeiate pe legea Dumnezeiască sânt neschimbabile şi absolute, şi nici o autoritate bisericească nu le poate anula. Dogmele se deosebesc de deciziile canonice doar prin conţinut. Deciziile pornite din jus humanum, care cuprinde şi jus ecclesiasticum, sânt supuse schimbării şi chiar abrogării de către autorităţile bisericeşti îndrituite. Astfel Protestantismul şi Catolicismul, fiecare în felul său, fac deosebire între neschimbător şi schimbător, între tărâmul celor veşnice şi tărâmul celor vremelnice în Biserică. Tărâmurile celor veşnice şi celor vremelnice corespund cu ale dumnezeiescului şi omenescului, jus divinum şi jus humanum. Cele două sfere sânt despărţite cu totul, ajungând să fie de sine stătătoare. Însă răspunsul dat nu este cel potrivit căci, deşi pune în lumină existenţa a două sfere în Biserică, nu statorniceşte nici un fel de împreună-lucrare ori atingere între ele.
Care este răspunsul Bisericii Ortodoxe? Lăsând de-o parte părerea primită mai nou, sub înrâurirea Catolicismului, după care deciziile canonice se împart în decizii întemeiate pe jus humanum şi jus divinum, existenţa lui jus humanum este necunoscută Ortodoxiei. În orice caz, ea nu era cunoscută nici Bisericii din vechime şi nici Bisericii Sinoadelor Ecumenice. Sinodul Trulan, înregistrând hotărârile obligatorii, adăuga: „Şi nimănui nu-i este iertat a schimba canoanele mai nainte arătate sau a le desfiinţa, sau a primi, afară de acestea, alte canoane” (Canonul 2).  Al Şaptelea Sinod Ecumenic proclama încă şi mai hotărât şi apăsat că „cu bucurie primim Dumnezeieştile canoane şi întărim aşezământul lor întreg şi nestrămutat, date fiind de trâmbiţele Duhului Sfânt, de prealăudaţii Apostoli, şi de către cele şase sfinte Soboare a toată lumea şi de către cele locale, adunate spre a da astfel de aşezăminte, şi de către sfinţii noştri Părinţi. Căci dânşii, fiind toţi luminaţi de unul şi acelaşi Duh Sfânt, au hotărât cele de folos”, deoarece „dacă prorocescul cuvânt ne porunceşte să păzim în veac mărturiile lui Dumnezeu (ta martyria tou Theou) şi să vieţuim întru ele, învederat este că ele rămân deapururea neclătite şi nemişcate” (Canonul 1).
Existenţa lui jus humanum era necunoscută şi sholiaştilor bizantini ai veacului al doisprezecelea. Cu toate acestea, în vremea Sinoadelor Ecumenice, ca şi mai înainte ori mai târziu, hotărârile canonice au fost anulate şi schimbate de către Biserică, în cea mai deplină formă a vieţuirii sale şi prin puterea ei cea mai înaltă, Sinoadele – ele însele schimbând hotărârile Sinoadelor de mai înainte. Sinodul Trulan, după ce proclamase neschimbabilitatea canoanelor, scrie în vestitul Canon al Doisprezecelea, ce introducea celibatul pentru episcopat: „Deoarece noi ne străduim mult ca totul să se facă spre folosul turmei de sub mâna noastră, am hotărât ca în viitor nicidecum să nu se mai întâmple una ca aceasta. Iară aceasta nu o zicem spre desfiinţarea sau răsturnarea celor apostoliceşte legiuite, ci pentru că purtăm grijă de mântuirea şi de propăşirea spre mai bine a norodului, şi ca stării ieraticeşti să nu i se facă vreo prihană.” 
Jus humanum nu există în Biserică; toate hotărârile sânt dumnezeieşte-însuflate („fiind cu toatele luminate de unul şi acelaşi Duh”) şi trebuie să rămână nepieritoare şi de neclătit. Înseamnă oare că Biserica Ortodoxă, tăgăduind jus humanum, în contrast cu Protestantismul, recunoaşte doar jus divinum? Atunci cum se poate susţine despre canoane că sânt nepieritoare şi de neclătit, când ele se preschimbă, chiar dacă schimbarea nu înseamnă totodată pervertirea ori anularea deciziilor anterioare? Întrebarea ţinteşte către un paradox aproape evident. În fapt, cum se pot înţelege cele săvârşite de Sinodul Trulan când schimbă Canonul Apostolic privitor la îngăduirea căsătoriei episcopatului, introducând celibatul, şi în acelaşi timp afirmă că hotărârea nu anulează ori denaturează canonul? Încercarea de-a înţelege afirmaţiile Sinodului Trulan trebuie să fie deopotrivă o încercare de-a limpezi învăţătura ortodoxă despre vremelnic şi veşnic în legislaţia canonică.

 III.

Gândirea creştină se mişcă între doi poli: câtă vreme ei rămân în hotarele Creştinismului, unul se cheamă monofizism iar celălalt este îndeobşte numit nestorianism. Cu alte cuvinte, conţinutul gândirii creştine este conturat de către doctrina calcedoniană. Pe lângă legătura sa directă cu întrebările legate de firile lui Hristos, dogma calcedoniană are un înţeles aparte în învăţătura Bisericii. Biserica Noului Legământ este norodul ales al lui Dumnezeu (1 Pt. 2, 9). Norodul ales al Noului Legământ în totalitatea sa alcătuieşte Trupul lui Hristos, al cărui cap este Însuşi Hristos (1 Cor. 12, 22; 27). A te sălăşlui în Biserică înseamnă a fi cuprins în Trupul lui Hristos, a te face mădular al Său prin împărtăşirea cu trupul lui Hristos. „Paharul binecuvântării pre carele binecuvântăm, au nu împărtăşire este sângelui lui Hristos? Pâinea carea o frângem, au nu împărtăşirea trupului lui Hristos este? Căci o pâine, un trup cei mulţi sântem; că toţi dintru o pâine ne împărtăşim” (1 Cor. 10, l6-l7). Adunarea Euharistică este soborul norodului ales al lui Dumnezeu împreună cu Hristos Dumnezeu, în prezenţa Lui; este soborul Bisericii, căci unde se adună doi sau trei în numele Său, acolo se află şi El; este plinătatea Bisericii, căci Hristos întreg este de faţă în Jertfa Euharistică. Aşadar, adunarea euharistică întruchipează concret şi tainic Biserica; această întruchipare are loc în realitatea empirică şi are ea însăşi un aspect empiric.
Asemenea Euharistiei, Biserica are o realitate empirică şi o natură empirică. Natura ei duală este natura duală a organismului său dumnezeiesc şi omenesc, similară îndoitei firi a lui Hristos. Legătura dintre natura empirică şi cea duhovnicească decurge din formula calcedoniană: neîmpărţit, nedespărţit, neschimbat şi neamestecat. Fiinţa nevăzută, duhovnicească a Bisericii se manifestă prin natura ei empirică. De-aceea împărţirea Bisericii în văzută şi nevăzută, caracteristică Protestantismului, este greşită, întrucât nimiceşte realitatea empirică a Bisericii. Biserica este una, aşa cum Hristos este unul, văzut şi nevăzut în acelaşi timp. Deplinătatea Bisericii este conţinută în nevăzut, care cuprinde în sine în chip nedespărţibil Biserica cea văzută; însă nu se contopeşte cu cea văzută şi nici nu o înghite. La fel şi Biserica văzută cuprinde plinătatea Bisericii, nu doar partea vizibilă de sine stătătoare. Împărţirea Bisericii în văzută şi nevăzută este nestorianism ecleziologic, şi deci o respingere a naturii dumnezeieşti şi omeneşti a Bisericii, întrucât Biserica văzută este inevitabil legată doar de realitatea empirică. Existând într-o realitate empirică, Biserica, prin firea sa empirică, pătrunde în istorie şi se înveşmântează ea însăşi în ţesătura istoriei.
Alcătuirea organică a Bisericii ca Trup al lui Hristos presupune o anume rânduială, taxis, ce decurge din însăşi esenţa Bisericii. Această rânduială este legea vieţii bisericeşti şi a orânduirii sale, descoperită ca adevăr absolut, ca învăţătură dogmatică. Ea cuprinde învăţături despre alcătuirea trupului Bisericii, întocmirea societăţii ecleziale, ca şi doctrinele despre ierarhia bisericească, Sfintele Taine etc. Ordinea nu priveşte doar esenţa duhovnicească a Bisericii, ci şi ţesătura ei empirică, întrucât cea din urmă este nedespărţibilă de cea dintâi, fiind legată în mod organic de ea.
Contrar părerii lui R. Sohm, alcătuirea bisericească nu s-a dezvoltat în ordinea unui proces istoric, datorită pătrunderii legii în Biserică. Alcătuirea Bisericii nu este legată de lege ca atare, ci decurge din însăşi esenţa Bisericii. Încă de la începuturi Biserica a pătruns în istorie ca societate cu o formă de alcătuire determinată. În aşa-numita perioadă harismatică Biserica avea deja alcătuirea bine determinată a existenţei sale istorice. Este adevărat, comunităţile creştine timpurii abia începuseră să se înveşmânteze în ţesătura istoriei, dar ţesătura era străvezie şi prin ea se vedea limpede esenţa adevărată a Bisericii.
Formele existenţei istorice a Bisericii sânt destul de felurite; pentru cel familiarizat cu istoria Bisericii faptul este atât de învederat, încât nu mai trebuie dovedit. În decursul istoriei, o formă istorică a fost înlocuită cu alta. Totuşi, în ciuda feluritelor forme istorice, descoperim în toate un anumit sâmbure statornic. Acel sâmbure este învăţătura dogmatică despre Biserică; cu alte cuvinte, Biserica Însăşi. Formele istorice ale vieţii bisericeşti sânt înrâurite de cuprinsul învăţăturii dogmatice. Viaţa bisericească poate dobândi doar acele forme ce se potrivesc cu esenţa Bisericii şi sânt în stare să înfăţişeze acea esenţă în împrejurările istorice date. De-aici decurge că o schimbare în cuprinsul învăţăturii dogmatice despre Biserică trebuie să dea naştere unei denaturări în doctrina despre rânduiala şi alcătuirea trupului bisericesc, iar aceasta îşi va găsi întruchiparea în formele existenţei istorice a Bisericii. Chiar în vechime, în vremea de început a creştinătăţii, obştile ereticilor aveau o alcătuire deosebită de cea aflată în Biserica Universală. Cu cât doctrina despre Biserică era mai deformată, cu-atât mai puţin semăna alcătuirea acelor obşti cu cea a Bisericii, iar în cazurile extreme, în obştile gnostice, nu se mai păstra nimic în comun cu ea. Felurimea alcătuirilor bisericeşti aflate astăzi în Romano-catolicism, Protestantism şi Ortodoxie se explică în mare măsură prin felurimea învăţăturilor dogmatice despre Biserică. Pe de altă parte, unitatea învăţăturii dogmatice duce la o unitate de temelie a formelor istorice ale vieţii bisericeşti. Comunităţile Bisericii Universale din primele veacuri ale creştinătăţii au ivit aceleaşi alcătuiri bisericeşti, în ciuda totalei lipse de legături administrative între ele şi a lipsei unei legislaţii canonice comune.
Învăţătura dogmatică despre Biserică se întruchipează în formele istorice ale vieţii bisericeşti. Cu toate acestea, întruchiparea nu este niciodată deplină, ci rămâne relativă. Viaţa istorică a Bisericii nu este în stare să întruchipeze esenţa Bisericii în plinătatea ei, ci doar s-o aproximeze mai mult sau mai puţin. De-aceea, posibilitatea vreunei forme canonice ideale este exclusă. Recunoaşterea existenţei unei forme ideale ar conduce la o nepotrivită absolutizare a relativităţii alcătuirilor istorice ale Bisericii. Biserica trăieşte în cuprinsul vieţii istorice de obşte a vremii sale. Formele ei istorice, spre deosebire de cele dogmatice, sânt în mare măsură înrâurite de împrejurările generale ale vieţuirii în istorie. Învăţăturile dogmatice sânt un factor statornic şi nedependent de procesul istoric, dar sânt învăţăturile întruchipate în ţesătura istoriei, care este supusă  necontenit  feluritelor  schimbări. Biserica nu-şi schimbă formele de existenţă istorică în mod întâmplător ori samavolnic, şi nici nu se adaptează vieţii contemporane urmând pasiv mersul vremurilor.
Împrejurările istorice înrâuresc formele vieţii bisericeşti, dar nu în sensul că prescriu feluritele schimbări din viaţa Bisericii, căci Biserica însăşi, din străfundurile esenţei sale, îşi schimbă formele existenţei istorice. Biserica se străduieşte ca, în împrejurările istorice date, să-şi găsească o formă care să întruchipeze cât mai deplin şi total esenţa Bisericii, Biserica însăşi şi învăţătura ei dogmatică. Ajungem astfel la o concluzie foarte însemnată: legătura dintre existenţa istorică a Bisericii şi esenţa ei este de aşa natură încât existenţa istorică este însăşi forma în care esenţa Bisericii se întruchipează în istorie. Folosind această formulă, este uşor de explicat de ce recunoaşterea unei singure forme ideale de existenţă istorică a Bisericii ar corespunde unei absolutizări nepotrivite a acelei existenţe. Dacă ar fi existat o asemenea formă, atunci s-ar fi recunoscut că existenţa vremelnică a Bisericii a încetat de a mai fi vremelnică şi că Biserica s-a despărţit de viaţa istorică de obşte. Mai mult, aceasta ar fi dus la uitarea aspectului empiric al Bisericii, ce nu poate fi absolutizat şi nici înghiţit de către natura duhovnicească a Bisericii. Uitarea naturii empirice este celălalt pol din doctrina despre Biserică: monofizismul bisericesc.


IV.

Legătura între formele vieţii bisericeşti şi esenţa Bisericii se statorniceşte prin decizii canonice. Până în prezent, nu s-a ajuns la o soluţionare a întrebării dacă aceste norme au caracter legal sau nu, şi de asemenea dacă se poate admite existenţa legii ecleziastice în Biserică sau, aşa cum crede Sohm, ea ar veni în contrazicere cu esenţa Bisericii. Nu a fost soluţionată nici problema esenţei legii, punctul principal al întrebării. Lăsând cu totul de-o parte această chestiune, este esenţial să scoatem în relief felul cum canoanele se deosebesc de normele legale obişnuite. Cele din urmă statornicesc şi reglementează ordinea în organismele obşteşti ce aparţin cu totul existenţei empirice. Chiar admiţând că ele pun în concordanţă viaţa organismelor obşteşti cu „spiritul legii” (Rechtsgefühl), nu ieşim din domeniul empiricului, căci „spiritul legii” este el însuşi o valoare empirică.
Pe de altă parte, Biserica este un organism divino-uman, însuşire esenţială ce o deosebeşte de toate celelalte organisme ce nu au o natură divino-umană. Canoanele nu statornicesc ordinea aflată la temelia acestui organism (care este înfăţişată în dogmele despre Biserică); ele nu fac decât să reglementeze alcătuirea canonică a Bisericii, în aşa fel încât să poată descoperi cât mai bine esenţa Bisericii. De-aceea în literatura canonică nu se află decizii pe care, prin analogie cu jurisprudenţa, le-am putea desemna drept „fundamentale” . Canoanele modelează dogma sub forma unor norme ce trebuie urmate în viaţa bisericească, spre a fi în concordanţă cu învăţăturile dogmatice. Canoanele sânt un fel de tâlcuiri canonice ale dogmelor pentru un moment anume al existenţei istorice a Bisericii; ele sânt de fapt un izvod, o pravilă a formei de viaţă pentru obştea Bisericii, înfăţişând adevărul despre rânduiala vieţii bisericeşti, însă urmând mai curând existenţa istorică decât înfăţişând adevărul în forme absolute.
Pornind de la această însuşire a canoanelor, împărţirea lor între cele întemeiate pe legea Dumnezeiască şi cele întemeiate pe legea omenească trebuie lepădată cu toată hotărârea. Ceea ce în hotărârile canonice este pomenit ca lege Dumnezeiască nu se aplică la canoane, ci la definiţiile dogmatice. Oricum am defini legea, canoanele nu ţin în nici un fel de domeniul legii. Toate cele din Scriptură se raportează la sfera credinţei şi moralităţii, iar Hristos nu a lăsat definiţii canonice ce ar putea determina alcătuirea Bisericii în existenţa ei istorică. Cu toate acestea, este oare cu putinţă să ajungem la încheierea că toate canoanele se întemeiază exclusiv pe legea omenească, numai pentru că lipsesc canoanele întemeiate pe legea Dumnezeiască? Recunoaştem – şi trebuie recunoscut – că există unele canoane ce de fapt se referă la legea omenească. Ele sânt mai ales hotărâri diriguitoare, ce privesc treburile Bisericii. Totuşi Biserica nu a confundat aceste decizii cu canoanele, deosebind întotdeauna între kanones şi nomoi. Am mai putea atribui legii omeneşti deciziile bisericeşti neîntemeiate pe învăţături dogmatice, ci pe socotinţe de natură neecleziastică; dar, în acelaşi timp, nu putem spune că toate canoanele primite de Biserică sânt lipsite de har şi sânt neecleziastice. Jus humanum reglementează doar organismele empirice. Dacă în Biserică ar fi existat doar legea omenească, Biserica ar fi aparţinut exclusiv domeniului realităţii empirice. Învăţătura protestantă ce susţine că definiţiile canonice se întemeiază doar pe legea omenească este încheierea de neocolit ce decurge din învăţătura protestantă asupra Bisericii: Biserica văzută este o valoare empirică şi, ca urmare, legea omenească îşi face în mod firesc lucrarea în Biserică. Nestorianismul ecleziologic se răsfrânge astfel în domeniul canonic, prin recunoaşterea lui jus humanum ca singurul său principiu călăuzitor.
Atunci când Protestantismul recunoaşte numai prezenţa legii omeneşti în Biserică, îşi dovedeşte consecvenţa lăuntrică, în acord cu propria învăţătură dogmatică. Însă pentru Biserica Ortodoxă o asemenea recunoaştere contrazice doctrina Bisericii. Ca organism, Biserica este omenească şi dumnezeiască, şi plină de har. În Biserică totul este plin de har: Ubi ecclesia, ibi et spiritus Dei, et ubi spiritus Dei, illic ecclesia et omnis gratia, „Unde se află Biserica, acolo este şi duhul lui Dumnezeu, iar unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi plinătatea harului” (Iraen. III, 24, 5). Deci până şi simplele decizii bisericeşti sânt înzestrate cu har. Ele, asemeni dogmelor, sânt adevăruri descoperite. Formula „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” se poate aplica deopotrivă hotărârilor dogmatice şi celor canonice. Potrivit celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic, cele din urmă sânt legiuiri „Dumnezeieşti” (Canonul 1). Natura duală a Bisericii, definită la Calcedon, se opune atât nestorianismului ecleziologic cât şi monofizismului ecleziologic. Prin urmare, obârşia divino-umană a deciziilor canonice este mărturisită de Tradiţie. Dacă este nevoie să vorbim despre lege în Biserică, atunci n-ar trebui să vorbim despre lege divină şi umană ca entităţi separate, dezlegate una de cealaltă, ci ar trebui să vorbim de o singură lege divino-umană. Voinţa Bisericii (voinţa sa divino-umană) se face arătată prin deciziile canonice, astfel ca formele sale istorice de existenţă să-i întruchipeze esenţa.
Hotărârile canonice, întocmai ca dogmele, sânt dumnezeieşte-insuflate, însă de aici nu trebuie să se înţeleagă că unele ar fi aidoma cu celelalte. Deosebirea între dogme şi canoane nu stă în obârşia fiinţării lor, ci în faptul că dogmele sânt adevăruri absolute iar canoanele sânt aplicări ale acelor adevăruri în existenţa istorică a Bisericii. Dogmele nu privesc vieţuirea vremelnică, pe când canoanele sânt vremelnice. Însă aspectul lor vremelnic nu le împuţinează natura dumnezeieşte-insuflată, căci vremelnicia nu priveşte acea natură. Ele sânt vremelnice în înţelesul că se aplică la ceea ce este vremelnic, formele istorice ale existenţei Bisericii. Adevărul înfăţişat de canoane este absolut în sine, însă cuprinsul canoanelor nu este adevărul însuşi, ci felul cum adevărul trebuie înfăţişat într-o formă istorică dată din viaţa Bisericii. Canoanele înfăţişează veşnicul în vremelnic. Vremelnicul este „cum”-ul, modul de întrebuinţare, pe când veşnicul este ceea ce se întrebuinţează.

V.

Problema schimbării ori neschimbabilităţii canoanelor se rezolvă prin caracterul lor veşnic şi vremelnic. Formele istorice ale Bisericii sânt flexibile şi modificabile, căci esenţa Bisericii se întrupează în anumite împrejurări istorice. Hotărârile canonice urmăresc formele istorice, întrucât îndreaptă acele forme spre o mai deplină întruchipare a esenţei Bisericii. Ele se schimbă, dat fiind că viaţa bisericească suferă schimbări în feluritele împrejurări istorice. Dacă împrejurările istorice în care trăieşte Biserica ar dăinui de-a pururi, atunci canoanele n-ar suferi nici o schimbare. Ca adevăruri ale descoperirii Dumnezeieşti, ele sânt de netăgăduit – „primim dumnezeieştile canoane şi întărim aşezământul lor întreg şi nestrămutat” (Canonul 2 Trulan) – însă în înţeles relativ, nu absolut; ele sânt nimerite numai pentru vremea lor. Adevărul dogmatic de temelie al canoanelor nu poate fi schimbat; doar întrebuinţarea şi întruchiparea lui într-un canon poate fi preschimbată de existenţa istorică a Bisericii.
Întocmai cum în fizică o forţă poate acţiona numai dacă are un punct de sprijin, asemenea şi canoanele sânt lucrătoare doar când au un punct de sprijin în împrejurările vieţii bisericeşti pentru care au fost date. Când punctul de sprijin nu mai dăinuie, canoanele ajung a fi nelucrătoare; fie că încetează a mai lucra cu totul, fie că suferă schimbări ori, ca să fiu mai limpede, sânt înlocuite cu altele. Dacă restrângem aria cercetării noastre la canoane în înţelesul lor cel mai îngust, adică hotărârile Sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi, vom descoperi o seamă de canoane cu totul de neîntrebuinţat în viaţa bisericească de azi, ca de pildă toate deciziile privitoare la reprimirea în Biserică a celor căzuţi, ca şi la unele dregătorii ce nu mai fiinţează ori au fost înlocuite cu altele, precum horepiscopoi, oikonomoi, ekdikoi etc. Aflăm chiar unele hotărâri pe care în prezent conducerea Bisericii nu le mai cere a fi îndeplinite. În veacul al patrulea conducerea Bisericii cerea tuturor celor prezenţi la Liturghie să se împărtăşească (Canonul Apostolic 9 şi Canonul 2 al Sinodului din Antiohia) dar, ca urmare a noilor împrejurări de viaţă, Biserica a renunţat la această cerinţă. Din aceeaşi categorie fac parte şi canoanele ce  rânduiesc  mutarea  episcopilor  şi  clericilor dintr-un ţinut în altul. Numărul exemplelor de acest fel poate fi încă mult sporit, căci în realitate cele mai multe hotărâri canonice cuprinse în Pidalion nu se mai pot aplica vieţii bisericeşti actuale în înţeles literal. Chiar când se aplică, aceasta nu se mai face în înţelesul cu care au fost date. În vechile canoane se varsă mereu noi înţelesuri, astfel că de fapt se dă la iveală o nouă hotărâre, însă înfăţişată în vechea formă: adeseori vechea decizie canonică s-a contopit în aşa măsură cu noul conţinut, încât cel vechi este cu totul şters din amintirea Bisericii. Canonul 12 de la Antiohia îl îndrumă pe episcopul osândit să facă apel la „un sinod mai mare de episcopi.” Potrivit cu domeniile patriarhale alcătuite mai târziu ca entităţi jurisdicţionale, „sinodul mai mare de episcopi” a fost privit ca sinodul episcopilor de pe teritoriul unui patriarhat. Astfel Valsamon, tâlcuind acest canon, scrie: „Canonul spune că un (episcop) depus trebuie să facă apel nu la împărat, ci la un sinod mai mare de episcopi. Din această pricină, un (episcop) depus, de pildă de către mitropolitul Efesului ori Thessalonicului, se cuvine a fi îndrumat să facă apel la Patriarhatul Ecumenic.” “Sinodul mai mare al episcopilor unei dioceze” amintit în Canonul 6 al Întâiului Sinod Ecumenic este înţeles întocmai la fel. Totuşi, aşa cum dovedeşte Canonul 14 de la Antiohia, sinoadele din Antiohia şi Constantinopol socoteau drept „sinod mai mare” nu sinodul patriarhal, ci un sinod regional lărgit cu episcopi din regiunile învecinate. Înţelesul corect al faimoaselor Canoane 6 şi 7 ale Întâiului Sinod de la Nikeia rămâne neclar pentru prezent sau, în orice caz, controversat.
În vremea activităţii sinodale creatoare Biserica şi-a sporit, şi-a înlocuit şi şi-a preschimbat vechile decizii canonice. Odată cu aceasta, „cuprinsul de neclătit al canoanelor” – chiar al celor preschimbate – nu a fost încălcat. Dacă noile hotărâri oglindeau neprefăcut Biserica, atunci învăţătura dogmatică ce slujise drept temei atât noilor cât şi vechilor canoane rămânea neschimbată. Vechiul canon continua să oglindească un adevăr, însă doar pentru o vreme trecută. Tocmai aşa a acţionat şi Sinodul Trulan când a socotit că este de trebuinţă şi potrivit cu vremea să introducă celibatul pentru episcopat, hotărând ca toţi episcopii hirotoniţi mai nainte să-şi lase soţiile. Sinodul avea dreptate să scrie că dădea la iveală o nouă decizie „nu spre desfiinţarea sau răsturnarea celor legiuite apostoliceşte, ci pentru că purtăm grijă de mântuirea şi de propăşirea spre mai bine a norodului.” Canonul Apostolic era o decizie canonică; el înfăţişa învăţătura dogmatică despre ierarhia bisericească, însă înfăţişa ierarhia potrivit cu vremea sa. Când împrejurările istorice ale vieţii s-au schimbat, a fost nevoie să apară o nouă decizie, spre a înfăţişa aceeaşi învăţătură dogmatică. Faptul că conştiinţa canonică a Sinodului Trulan era sau nu justă, este o problemă de alt ordin, însă e cât se poate de limpede că perioada istorică a Sinodului Trulan se deosebea mult de vremurile apostolice. Semnul schimbărilor ce avuseseră loc în împrejurările istorice era chiar cererea lui Iustinian ca aspiranţii la episcopat să fie necăsătoriţi, adică fie celibatari, fie văduvi fără copii.
Dacă organele conducerii bisericeşti, mai ales în perioadele de scădere a creativităţii, nu urmează cum se cuvine realitatea Bisericii, atunci viaţa bisericească însăşi va înlocui această neîmplinire. Astfel apar datinile bisericeşti, care dobândesc necontenit statutul unor canoane. Biserica dă întotdeauna mare însemnătate datinii, mai ales când se întemeiază pe tradiţie. „O datină nescrisă a Bisericii trebuie păzită ca o lege” (Nomocanon, articolul XIV). În astfel de cazuri datina slujeşte ca adăugire la o tâlcuire a deciziilor canonice. Însă datina poate înlocui lipsa de creativitate canonică atât în chip pozitiv cât şi negativ. Este de ajuns să aducem doar câteva exemple dintre cele mai izbitoare. Canonul 9 Apostolic şi Canonul 2 de la Antiohia, pomenite mai sus, rânduiesc ca „toţi credincioşii ce intră în biserică şi ascultă Scripturile să rămână la rugăciune şi la Sfânta Împărtăşanie.” După tâlcuirea îndătinată, s-a ajuns să se înţeleagă că acest canon cere doar prezenţa, nu şi participarea la Sfânta Împărtăşanie. Tâlcuind Canonul 2 de la Antiohia, Valsamon scrie:

Citeşte ce se scrie în Canoanele Apostolice (8 şi 9) şi potrivit cu ele înţelege canonul de faţă, şi spune că cei ce se lipsesc de Sfânta Împărtăşanie (pomeniţi aici) nu sânt cei ce o tăgăduiesc sau, cum au spus unii, cei ce se lipsesc de ea din cucernicie ori smerenie (căci cei dintâi n-ar trebui doar îndepărtaţi, ci afurisiţi ca eretici; dară cei de al doilea fel sânt vrednici de iertare, din pricina cucerniciei şi spăimântării în faţa sfinţeniei), ci aceia ce din mândrie şi dispreţuire părăsesc Biserica înainte de Sfânta Împărtăşanie şi nu aşteaptă să vadă dumnezeiasca împărtăşire cu Sfintele Taine.

Tâlcuirea nu se încheie aici, căci acelaşi Valsamon scrie ceva mai încolo:

Iar întrucât unii spun: de ce oare Patriarhul Ecumenic, în sfânta zi a Învierii, nu aşteaptă până la sfârşitul Liturghiei ci, ridicându-se de pe scaun, pleacă după Evanghelie? Acelora le răspundem: pentru că Dumnezeiasca Liturghie, în adevăratul înţeles, are loc după citirea Sfintei Evanghelii... După Evanghelie începe slujirea preacuratei jertfe fără de sânge, şi din această pricină Patriarhul este îndreptăţit să plece înaintea aceleia şi după Sfânta Evanghelie, necălcând canoanele. În acest chip, nimenea nu păcătuieşte de pleacă fie înainte, fie după Evanghelie, dacă, fireşte, o face de nevoie ori din pricini binecuvântate şi de netăgăduit.

Un alt exemplu: Canonul 9 al Sinodului Trulan opreşte pe clerici să ţină cârciumă (kapelion). După Sinodul Trulan, în Bizanţ a ieşit obiceiul de-a se îngădui clericului să stăpânească o cârciumă, cu condiţia să nu o chivernisească personal. În legătură cu aceasta, Zonaras scrie că „dacă un cleric stăpâneşte un asemenea aşezământ (o cârciumă) şi o dă în arendă altuia, nu va fi păgubit în ce priveşte chemarea sa.” Iar Valsamon scrie şi mai clar: „Canonul de faţă rânduieşte ca un cleric să nu aibă cârciumă; adică nu trebuie să se îndeletnicească cu meseria de cârciumar; căci de are cârciumă în chip de proprietar şi o arendează altora, nu face un lucru nou, de vreme ce-l fac şi mănăstirile şi mai multe biserici. Deci citeşte în locul lui energein (a făptui, a lucra) cuvântul ekhein (a avea)”.
Asemenea datini aduc în minte cuvintele Sfântului Chiprian: non quia aliquando erratum est, ideo semper errandum est – „să nu se săvârşească greşeli sub cuvânt că ele s-au săvârşit în trecut” (Ep. 73, 22). Adevăratul înţeles al deciziilor Bisericii este uitat ori deformat, iar locul lor este luat de datini fără temei în canoanele bisericeşti! Perspectiva istorică s-a pierdut iar apariţia unei datini este pusă în legătură cu trecutul îndepărtat, binecuvântat de lucrările Părinţilor Bisericii ori de Sinoadele Ecumenice. Astfel ia naştere o falsă tradiţie ce nimiceşte natura divino-umană a Bisericii, căci face ca viaţa bisericească să se abată de la temeiurile sale dogmatice. Inerţia acestei false tradiţii poate fi biruită numai prin reînnoirea canonicităţii creatoare.


VI.

Aşa cum am văzut, învăţătura ortodoxă recunoaşte în principiu putinţa modificării deciziilor canonice. Mai bine spus, Biserica cere o atitudine creatoare în ce priveşte viaţa contemporană. Biserica cercetează viaţa contemporană ca subiect şi material al creativităţii sale. Din această pricină, doctrina neschimbabilităţii canoanelor, cu care ne întâlnim adesea în prezent, reprezintă respingerea lucrării creatoare şi a atitudinii creatoare faţă de viaţa contemporană. De altfel, nu avem cum să dăm de-o parte situaţia istorică în care trăim, căci însăşi viaţa modernă pătrunde în Biserică, iar dacă lipseşte atitudinea creatoare faţă de ea, acceptarea pasivă este de neocolit; va avea loc o simplă adaptare la ea, iar adaptarea pasivă este întotdeauna dăunătoare vieţii bisericeşti.
Mai mult, doctrina neschimbabilităţii canoanelor ajunge să aplice toate deciziile existente la oricare formă a vieţii istorice a Bisericii. Asemenea doctrină eronată este de obicei dedusă din premisa caracterului „dumnezeiesc” al canoanelor, premisă justă în esenţă. Însă în practică ea conduce la afirmarea în Biserică a voinţei omeneşti în locul celei divino-umane. Însuşirea deciziilor canonice de a fi dumnezeieşte-insuflate se defineşte prin faptul de-a înfăţişa voinţa Bisericii, îndreptată astfel încât viaţa Bisericii în împrejurări date să se potrivească cu învăţătura ei dogmatică. Încercarea de-a aplica deciziile Bisericii când împrejurările pentru care au fost date nu mai există duce la rezultate potrivnice, pricină pentru care o asemenea strădanie devine întruchiparea voinţei omeneşti în locul celei divino-umane. Nimeni nu pune la îndoială caracterul dumnezeieşte-insuflat al îndrumărilor canonice date de apostolul Pavel în cea dintâi Epistolă către Corintheni; însă dacă am încerca să aplicăm acele îndrumări şi să reînviem artificial aşezăminte precum cel al prorocilor, al apostolilor, al darului limbilor, al darului tălmăcirii etc., am isca cele mai mari tulburări cu putinţă în viaţa bisericească contemporană. Întoarcerea vieţii bisericeşti la primele veacuri ale Creştinătăţii ar însemna lepădarea istoriei. Grija Bisericii nu se întoarce îndărăt spre veacurile trecute, ci este îndreptată spre prezent şi viitor.
Adevărata înţelegere a Tradiţiei nu stă în repetarea mecanică a trecutului, ci în izvorul neîntreruptului şuvoi al vieţii şi creativităţii, în harul neîmpuţinat ce sălăşluieşte în Biserică. În sine, duhul deciziilor canonice ţine de această adevărată Tradiţie, unde ele slujesc la „mântuirea şi propăşirea spre mai bine a noroadelor.” Au existat şi vor continua să existe culegeri de decizii canonice, însă din ele va lipsi totdeauna întâiul canon, cel mai însemnat şi de temelie. Va lipsi, fiindcă el se găseşte în Tradiţie, iar în acest canon se cuprinde înţelegerea Tradiţiei canonice. Canonul acesta ne spune că deciziile canonice sânt canonice doar când îndeplinesc cerinţa căreia i-au fost sortite: să slujească ca întruchipare canonică a învăţăturilor dogmatice în formele istorice ale existenţei Bisericii.
Este greu de aflat în istoria Bisericii un alt moment care să ceară atât de stăruitor o atitudine creatoare faţă de viaţa contemporană pe cât vremea de azi. Împrejurările istorice bine cunoscute ale vieţii bisericeşti ce s-au statornicit şi cristalizat de-a lungul veacurilor se schimbă acum din temelii; noul nu mai seamănă cu nici un chip vechiului. Conştiinţa Bisericii nu poate să se împace cu gândul adaptării mecanice la viaţa modernă, căci aceasta ar însemna înfrângerea ei de către viaţa modernă. Pornind din profunzimile şi esenţa ei, Biserica încearcă să descopere în mod creator acele forme de existenţă istorică unde învăţăturile dogmatice se pot întruchipa cât mai deplin. Noile forme de viaţă istorică presupun o lucrare canonică creatoare. Biserica nu poate vieţui doar cu legislaţia canonică existentă, care de fapt este legislaţia Bisericii Bizantine sporită cu deciziile Bisericilor Locale. Biserica are dreptul să-şi săvârşească lucrarea canonică creatoare în toate timpurile, nu doar într-o perioadă de timp anume.
Indiferent cât de expusă criticilor ar putea fi această lucrare, ea nu poate fi totuşi ocolită. Orice strădanie creatoare este ameninţată de putinţa greşelii. Dacă în trecut au existat greşeli în deciziile doctrinare ale unor Sinoade, cu-atât mai mult sânt ele cu putinţă în domeniul canoanelor. Greşelile apar când deciziile nu pun viaţa Bisericii laolaltă cu doctrina ei, ci mai curând despart doctrina de viaţă. Obârşia unor asemenea greşeli se află în voia omenească, ce adeseori rătăceşte, primind plăsmuirile drept adevăruri, iar uneori stă chiar împotriva voii Bisericii. Jus humanum se strecoară în Biserică sub chipul tâlcuirii existenţei sale istorice. Cu cât este mai întins domeniul lui jus humanum în Biserică, cu atât mai neprielnice devin formele istorice ale existenţei Bisericii, iar pentru esenţa Bisericii devine cu atât mai anevoios să străbată prin ţesătura istoriei. Pătrunzând în Biserică, legea omenească tinde să prefacă Biserica dintr-un organism divino-uman plin de har într-o instituţie juridică. Binecunoscutul stadiu de dezvoltare numit instituţionalism ecleziastic ameninţă să pervertească în mod vădit viaţa bisericească, căci ameninţă să nimicească vieţuirea în har a Bisericii.
Păcatele Bisericii istorice se află în acest domeniu. Este de-ajuns să pomenim sistemul de constrângere împrumutat de legislaţia canonică din viaţa lumească: închiderea silnică în mănăstiri, închisorile pentru clerici în reşedinţele episcopilor, sistemul de răscumpărare din rânduielile pentru pocăinţă, drepturile „ctitorilor”, atât în întregul lor cât şi în feluritele lor răstălmăciri, ce au dus la prefacerea bisericilor şi mănăstirilor în bunuri de vânzare, schimb, moştenire sau danie; mănăstirile cu viaţă de sine, cu obştile lor ce le-au prefăcut în aşezăminte de credit etc. Dar nu este nevoie să înmulţim exemplele, căci indiferent cât de însemnate ar fi abaterile de la duhul deciziilor canonice, ele nu sânt şi nici nu vor fi vreodată în stare să nimicească vieţuirea în har a Bisericii. „Porţile iadului nu o vor birui.” Încet şi sigur, viaţa  bisericească mătură din cale deciziile ce nu-i sânt fireşti şi îndreaptă deformările pe care le aduc în realitatea Bisericii.
Totuşi greşelile în legislaţia canonică nu se datorează în primul rând, ori exclusiv, creativităţii, ci dimpotrivă, sânt o decădere a creativităţii, o stingere a Duhului, palida amorţeală a morţii. De-a lungul perioadelor creatoare a existat şi va continua să existe destulă tărie în Biserică spre a pune faţă în faţă minciuna cu  adevărul. Greşelile pot fi ocolite numai printr-o limpede şi dreaptă conştiinţă canonică şi cu condiţia ca creativitatea canonică să rămână mereu în plinătatea harului din Biserică. Este cu neputinţă să ne păzim de greşală refuzând a fi creativi, întrucât însăşi această lepădare a creativităţii este o greşală şi mai mare şi o siluire a voinţei divino-umane, înlesnind încă mai mult lucrarea lui jus humanum în Biserică. Numai Biserica, cu puterile ei binecuvântate, este în stare să se păzească de greşelile creativităţii – ubi ecclesia, ibi et Spiritus Dei („Unde este Biserica, acolo se află şi Duhul lui Dumnezeu”) – iar Mângâietorul, Duhul Cel Sfânt, „acela pre voi va învăţa toate şi vă va aduce aminte toate cele ce am grăit vouă” (In. 14, 26).

 VII.

Cele vremelnice ca întruchipare a celor veşnice, cele stricăcioase ca întruchipare a celor nestricăcioase: în acest chip se leagă vremelnicul cu veşnicul în legislaţia canonică; acelaşi lucru are loc şi în Biserică, unde vremelnicul se îmbină cu veşnicul, încât dacă cineva absolutizează vremelnicul şi stricăciosul, însuşi veşnicul şi nestricăciosul se relativizează. Această îmbinare izvorăşte din chiar esenţa Bisericii ca organism viu divino-uman. Viaţa este în Biserica însăşi, şi ea însăşi sălăşluieşte în viaţă, în „lume”, neputând să iasă din lume, în măsura în care natura empirică este prezentă în ea. Astfel că Biserica nu înfruntă pustia, ci lumea, unde are îndatoriri creatoare şi ziditoare. Biserica, în mod creator, caută în împrejurările istorice ale existenţei sale acele forme de viaţă unde poate să-şi întruchipeze cât mai deplin esenţa, dobândind astfel capacitatea de-a înrâuri realitatea contemporană. Înrâurirea creatoare asupra vieţii nu înseamnă însuşirea acestei vieţuiri, care adeseori se leapădă ea însăşi de Biserică. Însă fie că este lepădată ori primită, Biserica îşi aduce lumina şi judecata în lume, schimbându-şi necontenit formele istorice de existenţă. Aflându-se în lume, ea vădeşte lumea „de păcat şi de dreptate şi de judecată” (In. 16, 8).
Starea nepreschimbabilă şi nepieritoare a Bisericii ţine de nestrămutarea vieţii sale ce nu poate fi copleşită de către lume. Cu cât mai înspăimântător este prezentul şi mai sumbru viitorul, cu-atât mai tare devine stânca Bisericii, iar noi ne ţinem cu atât mai sigur pe ea.
Prin formele sale istorice de existenţă, Biserica nu numai că fiinţează în istorie, ci şi istoria sălăşluieşte în Biserică. În Biserică şi prin Biserică procesul istoric îşi împlineşte rostul: se străduieşte să ajungă la ţelul său cel mai de pe urmă, la punctul său culminant. Parafrazând cuvintele unui cărturar protestant german, s-ar zice că „întreaga istorie a Creştinătăţii până în ziua de azi, istoria sa lăuntrică reală, se întemeiază pe aşteptarea Parusiei”. Biserica se străduieşte să meargă înainte, aşteptând necontenit a Doua Venire, după care neîncetat suspină: „Vino, Doamne Iisuse!”

Cuprins
CANOANE  ŞI  CONŞTIINŢĂ  CANONICĂ 5
CANOANELE  BISERICII:  SCHIMBABILE
SAU NESCHIMBABILE? 35
I. 35
II. 38
III. 43
IV. 50
V. 55
VI. 63
VII. 69
Distribuţie:
S.C. Egumeniţa S.R.L.
O.P. 3
C.P. 301
800730 Galaţi
tel./fax: 0236-326.730
e-mail: bunavestire@geniusnet.ro
www.egumenita.ro

​Taina Timpului:

Este o întrebare profundă, în fața căreia aproape fiecare om ajunge, mai ales pe măsură ce înaintează în vârstă, să spună: „Când eram copil, o vară părea nesfârșită. Acum un an trece ca o lună.” Această senzație este atât de răspândită încât merită analizată din toate unghiurile de la cel psihologic și istoric, până la cel adânc duhovnicesc.

​