Curs de Teologie Mistică Ortodoxă

Curs de Teologie Mistică Ortodoxă

Pr. Drd.Picioruş Dorin-Octavian
♦♦♦
3 noiembrie 2006
 
Vă propunem un curs de iniţiere în fastuoasa şi necunoscuta adâncime a teologiei ortodoxe, adica în Teologia mistică. Cursul nu este gata făcut şi noi vi-l livrăm, ci va apare ca o interactiune între mine şi dv. La fiecare prelegere veţi putea pune întrebări strict referitoare la ce s-a prezentat anterior. Intrebările, remarcile, completările dv. vor servi drept îndreptar pentru prelegerile ulterioare. Însă, deşi nu avem conţinutul exact al prelegerilor ştim ce vom dezbate în mare şi unde vom ajunge. Nimic nu va fi la întamplare. Bibliografia cursului va fi spre întărirea afirmaţiilor prezentate şi nu în locul lor.
Veţi avea parte, daca veţi colabora, de un curs non-conformist în expunere dar cu acrivie dogmatică în conţinut. Vă urez : audiţie plăcută a inimii!
♦♦♦
3 noiembrie 2006
Valabilitatea/actualitatea cursului sau despre Teologia ca viaţă
 
Dacă suntem începatori în ale cunoaşterii teologice sau dacă suntem avansaţi în cunoaşterea Teologiei, nevoia de a percepe adâncimile credinţei ortodoxe este o nevoie reală, continuă şi arzătoare. Raportarea noastră la Dumnezeu este un subiect viu, trebuie să fie un subiect viu pentru întreaga noastră fiinţă. Chiar dacă nu ne scriem dorul de Dumnezeu, dacă nu ni-l descriem şi el există, iar rugăciunile noastre sunt spuneri ale inimii proprii către Dumnezeu, atunci tot scriem, într-un anume fel, ceea ce simţim.
Scrierile teologice ale Scripturii şi ale Părinţilor Bisericii au apărut ca mărturii personale ale adevarului şi ale iubirii inimii, scrise în mod deliberat. Ele puteau să nu fie scrise, conform Sfântului Ioan Gură de Aur [Introducerea la Omiliile la Matei], daca ne păstram inima curată, ca să contemplăm în mod direct pe Dumnezeu. Scrierea, confesiunea, mărturia scrisa a apărut ca o fixare în materie a adevarului, pentru cei care au nevoie de recitire. Cu alte cuvinte, cartea scrisă nu a aparut ca o înlocuire a experienţei noastre vii cu Dumnezeu, ci pentru a garanta veridicitatea simţirii noastre, pentru a ne ajuta să înţelegem viciile iubirii noastre, adică unele exagerari ale modului nostru de a ne raporta la Dumnezeu. Cartea a apărut pentru cei care nu au inima fierbinte, ci tare, impietrită.
Ceea ce noi numim Cărţi Sfinte, sunt acele scrieri care ne-au rămas de la cei pe care îi recunoaştem ca fiind Sfinţi. Problema sfinţeniei şi a Sfinţilor va fi tratata in extenso în viitoarele noastre prelegeri.
Ceea ce noi numim Sfinte Cărţi, sunt, mai înainte de toate, relatări acurate, sincere, duhovniceşti ale evenimentelor iconomiei lui Dumnezeu cu lumea.
Credinciosul simplu cinsteşte în primul rand Sfânta Scriptură. Nu ştie prea multe despre autorii ei, despre cum arată manuscrisele în care ni s-a păstrat, despre modul cum ea trebuie interpretată, dar el o cinsteşte ca Sfântă. Aşa şi este: Scriptura e cu totul sfântă, cu totul revelată, cu totul o mare de enigme dumnezeieşti, care nu pot fi străbătute decât pe măsura experienţei tale. Nu poţi vorbi decât pe măsura cunoaşterii, a experienţei tale. Ceea ce te depăşeşte trebuie să cinsteşti cu multă reverenţă şi să laşi loc altora, mai mari decât tine, ca să vorbească despre acele lucruri.
Dacă începem să citim Scriptura nu înseamnă că ajungem undeva, la un capăt. Terminatul de citit al Scripturii, adica prima citire a ei, nu înseamnă decât o acomodare cu evenimentele Scripturii, cu modul ei de a pune problema, cu adevărurile ei. A presupune că de unul singur, fără niciun ajutor, poţi înţelege Scriptura e sinucidere curată. Nu că nu am înţelege nimic, dar nu am înţelege ceea ce ne sfinţeşte, ceea ce ne umple cu adevarat.
Trebuie să citim Scriptura şi o vom face până la sfârşitul vieţii, şi, în măsura în care această citire ne duce la înţelegerea că suntem la început, că totuşi nu am înţeles mare lucru din ce am citit, atunci stăm bine cu cititul. Înseamnă că Dumnezeu ne-a luminat mintea în mod fundamental, ca să înţelegem că Scriptura e un ocean imens, pe care niciodata nu îl vom putea contempla în adâncimea şi frumuseţea sa, dar că, fara el, nu avem nicio şansă de adevar incipient.
Sintagma adevar incipient nu am spus-o la întâmplare. La un moment dat vom propune un alt set de sintagme, care vor reliefa faptul, că această cunoaştere literală a Scripturii este nivelul cel mai de jos posibil al înţelegerii. Citirea, trebuie să înţelegem şi să reţinem acest aspect, nu este cunoaştere. În domeniul Teologiei, a citi înseamnă a te informa. A te informa înseamnă a fi tobă de carte, dar nu Teolog.
Teologia este o harismă, o încununare a unei vieţi sfinte, a unei continue sporiri, de care vom tot vorbi.
Teologia de care vă vorbesc acum este sesizarea şi trăirea faptului că, relaţia cu Dumnezeu înseamnă trăirea vieţii lui Dumnezeu, adică simţirea harului Său.
Dacă noi vorbim de viaţă, de experienţă şi de acţiune se presupune că suntem vii, funcţionali. Dacă nu ne credem vii înseamnă că suntem nebuni sau avem chef de glume.
Un om întreg la minte va recunoaşte în faţa tuturor că el e viu şi va dovedi cu vârf şi îndesat viaţa lui, vitalitatea pe care acesta o are. Daca te mişti, exişti. Dacă te doare capul, înseamna că ştii că ai cap.
Iar dacă ştim că existăm şi recunoaştem în Dumnezeu pe Creatorul nostru, atunci, cu atât mai mult recunoaştem că Dumnezeu e viu.
Scriptura are în componenţa ei sintagma Dumnezeul Cel Viu [Iosua 3, 10; IV Regi 19, 4; 19, 16;Est. 6, 13;Ps. 41, 2; 83, 2;Is. 37, 4; 37,17;Dan. 6, 27; Bal. 1, 6; Mt. 26, 36; I Tim. 4, 10; 6, 17; Evr. 3, 12 cf. ed. BOR 1988]. Scriptura nu presupune că Dumnezeu e viu, ci autorii ei au experiat viaţa lui Dumnezeu pe propria lor piele. Ei nu şi-au închipuit că vad, că ştiu lucruri pe care nu le ştiu şi nici nu au spus poveşti la care noi să aţipim citindu-le. Ei au spus ceea ce era de la început, ce au auzit, ce au vazut şi ce au simţit în mod direct [ Cf. I In.1, 1] din viaţa lui Dumnezeu şi din manifestarea Lui în lume, în creaţia Sa.
Dacă ei au scris ceea ce au simţit din Dumnezeu şi Dumnezeu e viu, e Cel mai viu cu putinţă, singurul Viu cu adevărat şi mai presus de orice viaţă, atunci ei nu au scris despre moarte, ci despre viaţă. Au scris despre viaţa lui Dumnezeu, despre Dumnezeu şi au scris pentru nişte oameni vii, foarte vii, energic de vii.
Dumnezeu nu a lăsat scris adevărul Său unor tolomaci, unor pierde-vară sau unor păcătoşi care nu s-au pocăit, ci unor Sfinţi. Sfinţenia, daca tot am vorbit despre viaţă, despre experienţa vieţii, trebuie să aibă legătura cu viaţa.
Cand spunem că cineva e Sfânt, spunem, fără doar şi poate, că el a trăit şi a trăit ca un Sfânt. Ce înseamnă Sfânt, repet, vom vorbi pe parcurs.
Insă noi ne revendicăm Sfinţii dintre cei care au trăit sfânt şi nu din basme. Noi credem în evidenţe. Deşi merge prin capul multora, că noi credem în ce nu vedem şi nu a vazut nimeni, credinţa noastră este o evidenţă. Pentru că, am spus adineauri, autorii Scripturii au scris lucruri sigure, despre lucruri certe. Dacă nu acceptăm că Scriptura e o scriere cu lucruri sigure şi spunem că autorii lor nu sunt reali, tot la fel de bine putem să presupunem că nimeni nu a scris vreodata şi că, de fapt, nu există nimeni care să existe pe faţa acestui pământ.
Putem să negăm aşa şi pe Eminescu, pentru că noi nu l-am prins în viaţă ( şi, deci, ceea ce nu vedem, nu exista), putem să nu credem în undele de telefonie mobilă ( pentru că, ce nu e detectabil cu ochiul, nu există) şi putem să credem că nici mama noastră nu există, în pofida faptului că noi existăm şi suntem înceţi la minte.
Însă noi, credem şi susţinem, că suntem vii, şi că Eminescu, undele telefoniei mobile şi mamele noastre sunt reale, există.
Deci, dacă noi existăm iar Dumnezeu există şi El ne-a creat, nu ne-a creat degeaba. Înseamnă că El are vreun plan cu noi. Şi dacă El e viu şi ne-a făcut vii iar cuvintele Sale sunt duh şi viaţă, înseamnă că problema vieţii trebuie să ne preocupe îndeosebi. Nu viaţa ca trai lung şi prin orice mijloace, ci viaţa ca intensitate a dragostei şi a relaţiei noastre cu Dumnezeu.
Rămânem aici deocamdată şi aşteptăm opiniile dv. Toate opiniile pe care le veţi pune pe topic vor fi contorizate şi apoi şterse. Dacă vom considera că reprezintă puncte de dialog şi de împlinire a cursului ele vor fi folosite cu prisosinţă şi vă mulţumim anticipat, celor care vor privi cu multă amabilitate oferta noastră.
 
♦♦♦
4 noiembrie 2006
Terminologie extatică şi omorârea ca viaţă
În titulatura cursului nostru intră trei termeni tehnici, expozitivi, cu care ar trebui să începem prelegerea de astazi.
În primul rând, cel mai adesea interpretabil şi ultragiat cuvânt, este acela de Teologie. Deşi dorisem să intru direct în terminologia mistică, credem că trebuie să insist, în acest preambul, la aceşti trei termeni.
Deci, în primul rând, ce înseamnă Teologie din perspectivă patristică, a Sfinţilor Părinti ai Bisericii? E uşor să afirmăm, că din punct de vedere lingvistic, cuvântul nostru este un calc după greaca veche, o traducere mot-a-mot şi că înseamnă: vorbire/cuvânt/cuvântare despre Dumnezeu.
Termenul însă nu explică nimic din conţinutul Teologiei pe care îl propune. Tocmai de aceea este interpretabil la culme. Avem deopotrivă teologie romano-catolică, teologie musulmană, teologie ebraică etc. Oricine se simte îndreptăţit, în mod fraudulos, bineînţeles, să afirme că face teologie.
Din punct de vedere ortodox, acrivic ortodox, adică tranşant ortodox, fără ambiguităţi [ atât vom spune până la acest nivel] a face Teologie sau a scrie Teologie înseamnă a vorbi despre realitatea lui Dumnezeu pentru că te-ai împărtăşit de ea. Teologia însă, mare atenţie!, nu este raţională şi nici nu poate fi raţionalizată. Ca ceva sa fie raţional, în sensul comun al accepţiunii, înseamnă să aibă o legătură cu modul nostru de a gândi. Dacă noi observăm că ceva e recurent, că ceva se repetă, că există nişte legi repetitive în natură, în noi şi că ceva există într-un anume fel, pentru că toată istoria noastră umană a văzut acel lucru în acel fel, asta înseamnă să gândim acel ceva în limitele minţii, ale raţiunii noastre.
Însă Dumnezeu nu este o realitate, un obiect sau o persoană la care să ajungem cu raţiunea noastră. Dacă fiecare îşi imaginează un Dumnezeu şi începe să se roage la ceea ce gândesc ei şi cred că acela e Dumnezeu, le spunem că aceea e imaginaţie. Însă Dumnezeu nu poate fi imaginat şi nici înţeles pe cale ratională. Daca ar fi aşa, dacă cunoaşterea lui Dumnezeu cu mintea, prin gândurile noastre proprii, ar însemna cunoaşterea lui Dumnezeu, atunci Teologia devine literatură, filosofie, o parte a culturii dar nu fundamentul revelaţional al Bisericii.
Însă această vorbire despre Dumnezeu, pe care o propune termenul Teologie nu înseamnă : citesc despre Dumnezeu, deci ştiu cine este Dumnezeu şi mă dau mare cu asta, ci vorbirea de Dumnezeu, cine vorbeşte acurat, clar, în mod real despre Dumnezeu, e cel care L-a văzut pe Dumnezeu. Problema vederii lui Dumnezeu este obiectul nostru de discuţie în acest curs.
Dar ca să ajungem la fondul problemei şi să trecem astfel prin terminologia extatică, trebuie să discutăm realitatea lui mistic. Avem deja o Teologie, care nu e o creaţie a minţii noastre autonome, însă este în acelaşi timp şi mistică. Teologia aceasta, care este o mare taină pentru noi, la aceasta dată, este şi mistică, adica tainică. Mistic este tot un cuvânt grecesc. În greaca veche, când ceva era μυστικος [avem de-a face cu un adjectiv] însemna că avem de-a face cu ceva care e tainic, adânc, păstrat înăuntru, cu ceva care este intim. Eu prefer titulatura de intim [un cuvant latin], care înseamnă cel mai adânc loc din fiinţa noastra, sinele nostru cel mai adânc.
Dacă facem Teologie sau cine face Teologie înseamnă că face ceva care reprezintă cea mai adâncă iubire a lui. Teologia este mistică în Sfântul, în omul duhovnicesc care scrie Teologie, pentru că reprezintă cea mai adâncă trăire a lui. Şi astfel, cel care dă carti teologice la iveală, nu face altceva decât să dea din inima lui cea mai frumoasă şi sfântă iubire, simţire şi gândire a sa.
Teologie tainică, adică mistică. Vorbire despre Dumnezeu din cele pe care le trăieşti în adâncul inimii tale. Spui cele ale vieţii tale cu Dumnezeu. Dai mărturie din cele care, în mod tainic, intim, lăuntric, Dumnezeu ţi le descoperă.
Când vorbim de Teologie şi îi punem lângă ea adjectivul mistică vorbim de fapt despre o cunoaştere personală a lui Dumnezeu, care ne vine de la Sfinţii care au mărturisit intimitatea lor cu Dumnezeu.
Dacă Sfântul Apostol Pavel se făcea că nu are timp şi nu scria nicio scrisoare, dacă şi Sfântul Irineu al Lyonului se făcea că nu ii pasă sau Sfântul Simeon Noul Teolog nu ne spunea nimic din trăirile sale mistice, adica tainice, nu am fi ştiut nimic despre ce trăiesc Sfinţii. Am fi crezut că aceşti oameni simt ca şi noi, gândesc ca şi noi, se manifestă ca şi noi, adică nu fac prea multe lucruri.

Sf. Simeon Noul Teolog
Dar ca noi să vorbim astăzi despre Teologie mistică ortodoxă a trebuit ca ei, Sfinţii şi Părinţii noştri, pe care îi iubim atât de mult, să ne scrie trăirile lor. Daca nu le scriau, noi ne-am fi pierdut obiectul cursului. Dacă toţi Sfinţii ar fi tăcut mâlc, s-ar fi crezut cu toţii smeriţi, pacătoşi, nepricepuţi cu totul, nu am fi ştiut nimic despre Dumnezeu.
Lucru acesta nu s-a petrecut şi noi suntem cei mai binecuvântaţi cu putinţă, pentru că avem toate lucrurile pe masă, în calculator, în biblioteci gigant şi habar avem cât de bogaţi, de superbogaţi suntem.
Avem Teologie, ea este mistică şi avem şi o a treia necunoscută, apelativul de ortodoxă.
Iarăşi e uşor de aflat că ορθοδοξος, in limba greacă, tot veche, înseamnă cel care cinsteşte/laudă drept sau după dreptate. Dar titulatura de ortodox nu ne spune nimic despre ce înseamnă ea de fapt.
Teologia mistică, tainică de care am vorbit este şi ortodoxă, adica e plină de dreptate, e plina de adevăr sau este experienţa celui care trăind drept/sfânt, are o relaţie de mare adâncime cu Dumnezeu, despre care poate vorbi oricând. Bineînţeles, dacă vrea să vorbească despre ea. Dacă o are, poate vorbi despre ea.
≈ + ≈
Când vorbim despre terminologie extatică, ne referim fără doar şi poate la termenii care desemnează experienţa noastră tainică, experienţa duhovnicească. Unul din termenii cei mai uzitaţi e cel de extaz. Şi acest cuvant vine din greacă şi înseamnă schimbare de stare/ieşire din sine. Cand avem un εκστασις, adică un extaz, se petrece ceva intim cu noi, atât de intim, încât ceea ce vedem atunci este cu totul diferit faţă de oricare altă experienţă pe care am fi avut-o înainte. Extazul este acel-ceva-cu-totul-altfel, pe care nu ni-l putem imagina, cu toate sforţările noastre, dacă Dumnezeu nu ne-a dat să avem unul.
Sinonim cu extaz şi care reprezintă conţinutul său este cuvantul θεορια [tot grec], care înseamnă contemplatie/vedere. Dacă extaz înseamnă, din punct de vedere morfematic, ieşit /în afară de στασις, adică de stare, de starea curenta a omului, θεορια înseamnă vederea lui Dumnezeu, vederea slavei lui Dumnezeu. Mai pe româneşte, dacă spui extaz sau dacă spui vedere dumnezeiască spui tot una.
De obicei noi preferăm pe vedere, pentru că el indică faptul că avem ceva pe care l-am văzut, l-am experiat, că e vorba de o realitate la care am ajuns. Lângă aceşti doi termeni, avem şi pe acela de αποκαλυψις [ tot grec], care indică o descoperire/o revelare/o arătare a ceva în lăuntrul nostru. Dacă ultima carte a Scripturii se numeste Apocalipsa, asta e din motivul că e o carte a vederilor dumnezeieşti, a descoperirilor.
Avem extaz, vedere/contemplaţie şi descoperire până acum: trei cuvinte la îndemâna pentru a vorbi despre vederea lui Dumnezeu. Când românul spune vedenie se referă la vederea dumnezeiască, la extaz. Vedenie însă nu e tot una cu halucinaţie, iluzie, năzăreală, fata morgana etc. Vedenie nu înseamnă nici vis şi nici apariţie neprevăzută, sub forma unor înfăţişări anume în faţa noastră.
Pentru noi vedenia este o descoperire a unui adevar capital din partea lui Dumnezeu. Şi mai ales, vedenia nu vine pentru că vreau eu, ci pentru că Dumnezeu doreşte acest lucru. Nu putem aşadar să avem vedenii sau extaze programate.
Facem totuşi distincţie între vedenie şi vedere extatică, adica avută în timpul unui extaz. Dacă atunci când vorbim de vedenie, vorbim de o înşiruire de evenimente extatice, care ni se revelează de către Dumnezeu ( exemplu: viziunea oaselor din Iez. 37), când vorbim de extaz sau de vedere dumnezeiască indicăm de cele mai multe ori vederea luminii dumnezeieşti, adică vederea extatică.
Nici pe departe nu am ajuns la epuizarea terminologiei extatice. Pentru ca să nu se transforme cursul nostru în ceva plictisitor ( mă refer la cei care nu se ocupă toata ziua cu aşa ceva), vom analiza alţi termeni cand vom dezbate texte ca atare, care relatează descoperiri, extaze, vedenii.
≈ + ≈
Omorârea ca viaţă, al treilea punct în disertaţia de astăzi, are legătură directă cu experienţa mistică. În Mat. 16, 24, Domnul vorbind despre lepădarea de sine, despre despărţirea de tine cel vechi şi de asumarea, luarea crucii, a nevoinţei pentru curăţirea de patimi vorbeşte despre moartea care învie pe om. Curăţirea de patimi e o moarte la propriu faţă de noi, de sinele nostru cel vechi.
Ca să devii nou, trebuie să nu mai fi cel care ai fost. Curăţirea despre care noi vorbim, nici ea nu e o mişcare întâmplătoare în viaţa noastră. Viaţa ascetică, viaţa care presupune lupta cu patimile din noi nu se poate face dacă nu ai de partea ta harul lui Dumnezeu, dacă nu rămai în Biserica Sa şi dacă nu ai în obiectiv, în plan, ajungerea ta la lumina lui Dumnezeu, la vedere.
Omorârea omului nostru cel vechi, a patimilor noastre este singura şi unica cale spre viaţă, spre vedere, spre sfinţenie. Aşa că, dacă stăm la masă, cu mâna la falcă şi visăm că o să ajungem la bine dupa ce murim, asta nu înseamnă progres. Progres înseamnă să mori pentru trecut, ca să fii viu, prin har, în faţa lui Dumnezeu.
Dacă nu mori cu toată fiinţa ta pentru trecut ai mari probleme de înţelegere a vieţii duhovniceşti. Spre exemplu, dacă dorim să nu mai drăcuim de astăzi, dar nu vrem să începem să şi postim de astăzi, ne vom da seama cândva, că daca nu ne apucăm şi de postit, ce am început cu lipsa dracuitului trebuie continuat cu nemâncarea postului. Dacă ni se pare că noi trebuie numai să postim şi să ne rugam şi să batem metanii, dar nu trebuie să şi citim cărţi duhovniceşti, să ne spovedim şi să ne împărtăşim cât mai des, vom sta pe loc, ne vom crede deştepţii lui peşte, ne vom uita cu ochi răi la ăia care se bucură şi noi vom fi trişti.
Adică, de nu vom vrea să murim şi cu mintea, şi cu simţirea, şi cu voinţa, şi cu trupul nostru pentru trecut nu vom putea să ne bucurăm deplin, complet, de bucuria pe care Dumnezeu o rezervă celor care îşi curăţesc inima de patimi. Şi ştim cu toţii, că în Mt. 5, 8, numai cei curaţi cu inima, numai ei, văd pe Dumnezeu.
Treaba asta cu moartea care ne face vii, nici ea, nu e atât de simplă. În credinţa noastră nimic nu e atât de simplu pe cât pare. De fapt nimic nu e atât de simplu pe cât pare. Însă despre greutatea de a privi sub realitate, sub aparenţe, în prelegerile următoare.
≈ + ≈
Invităm la dialog, la propuneri, la conlucrare pe toţi câţi doresc să ne ajute la formarea cursului.
 
♦♦♦
11 noiembrie 2006
Experienţa de viaţă şi experienţa duhovnicească
Amănunte preliminare
Am considerat că trebuie să asimilăm aceasta problematică acum, pentru a ştii ce este şi ce nu este experienţă duhovnicească şi să putem astfel să trecem la datele concrete, interioare, ale acestei vieţi care experiază duhovnicescul. Dacă nu ştim să facem distincţia ( nu separaţia) între lumesc şi duhovnicesc, între la intâmplare, viaţa la întâmplare şi viaţa cu Dumnezeu, nu putem să ajungem la nimic pozitiv în demersul nostru.
Pornim însă de la constatarea dureroasă a faptului, că de multe ori creditam în mod fals drept oameni duhovniceşti, persoane ce nu pot vorbi în mod conştient şi personal despre relaţia lor cu Dumnezeu. Am stabilit de la bun început că o relaţie cu cineva ( şi cu atât mai mult cea cu Dumnezeu) trebuie să fie o relaţie conştientă. Nu poţi să-L iubeşti inconştient pe Dumnezeu şi nici să Il urăşti inconştient.
Conştienţa de care vorbim acum se referă la perceperea interioară, totală, a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Dacă noi vorbim de trup şi suflet, ca totalitate a omului viu şi spunem că Dumnezeu are o relaţie cu noi, această relaţie este desemnată drept o relaţie duhovnicească. Ce inseamnă însă relaţie duhovnicească în amănunt, nu numai declaratoriu, rămâne de văzut.
Dacă Dumnezeu este Duh ( Cf. In. 4, 24), dacă este Realitatea duhovnicească personală prin excelenţă şi noi suntem suflete întrupate, suflete care ne-am creat trupul în pântecele mamei cu ajutorul lui Dumnezeu şi suntem după chipul Său ( Cf. Fac. 1, 27), rezultă că relaţia noastră cu Dumnezeu este şi poate fi una reală. Însă, între posibilitatea de a fi în relaţie cu Dumnezeu şi între a avea o relaţie vie cu Dumnezeu există o diferenţă majoră.
A. Experienţa de viaţă
Să începem însă cu prima sintagmă, pentru a ajunge la relaţia cu Dumnezeu. Să începem cu experienţa de viaţă. Aici pare că toată lumea se pricepe sau are aşa ceva. La viaţă, la experienţa de viaţă, omul răsuflă uşurat, crezând că e de ajuns să trăieşti, să înaintezi în vârstă şi, automat, ajungi şi la acest rezultat: experienţa.
Însă ceea ce noi numim experienţă de viaţă nu se potriveşte cu părerea comună. Pentru a avea experienţă, pentru a avea date concrete de viaţă, acumulare de înţelegeri cu alte cuvinte, trebuie să ajungi la costatări absolut umane, generale, care să coincidă cu înţelegerea adâncă a marilor oameni ai omenirii.
Trebuie să ajungem la constatări adânci, personale şi în acelaşi timp general valabile, despre viată, greutatea vieţii, trecerea timpului, suferinţă, naştere, sexualitate, aptitudini, moarte etc. Cu alte cuvinte să ajungem la puterea interioară de a extrage din întâmplările vieţii noastre adevăruri general valabile şi, în acelaşi timp, deplin umane. Când am suferit din n motive, când ne-am bucurat, când am păcătuit cu ceva etc., am simţit anumite lucruri, am avut anumite gânduri.
De fiecare dată am simţit altceva, altcumva o zi, o persoană, o emoţie, însă a existat şi ceva neschimbător în lucrurile care s-au petrecut cu noi. Ne-am dat seama ce ne place şi ce ne displace, că a spune adevărul împlineşte, că a munci ne împlineşte, că dragostea este o continuă adâncire interioară a relaţiilor noastre, că a ne lovi de ceva înseamnă durere, că regretul este cumva în inima noastră. Constatările vieţii noastre, adâncirea propriilor lucruri care ţin de noi şi de întreaga existenţă ne duc la un cuantum de înţelegere personală.
Aceasta înţelegere adâncă, simplă, necenzurată a propriei persoane, a vieţii şi a existenţei în general are drept rezultat experienţa de care suntem interesaţi acum, experienţa de viaţă. Cu alte cuvinte, experienţa de viaţă nu e o colecţie de date despre noi şi despre alţii, ci o extragere a unei înţelegeri simple din tot ceea ce a luat contact cu noi şi din ce am trăit noi.
Când am început secţiunea aceasta, am afirmat că la experienţa de viaţă oamenii răsuflă uşurat. Da, oamenii au datele experienţei de viaţă, într-o mai mare sau mai mică măsură, dar nu sunt capabili cu toţii să extraga din ea înţelegerea simplă, atât de fundamentală pentru începerea unei vieţi duhovniceşti.
B. Preambulul vieţii duhovniceşti
Ca să te converteşti la credinţa ortodoxă, un anumit cuantum în această schimbare dumnezeiască, radicală din viaţa noastră, o are şi datele experienţei de viaţă. Când suntem atraşi deodată de harul lui Dumnezeu, ca să credem în Creatorul şi Dumnezeul nostru cel Preabun, schimbarea începe să vizeze ceea ce suntem noi şi am acumulat până acum, mai mult sau mai puţin conştient.
Convertirea, venirea noastra în fire, înseamnă printre altele şi înţelegerea faptului că noi pornim în viaţa noastră cu Dumnezeu de la o anumită parte a vieţii noastre, de la care trebuie să ne regândim toate datele vieţii noastre.
Marii convertiţi ai istoriei, Sfinţii care trecuseră prin tot felul de vieţi zgomotoase, păcătoase la culme, au văzut în convertire o cale deschisă pocăinţei, ca plâgere a păcatelor dar şi o pocăinţă ca regândire a vieţii lor şi ca înţelegere a ceea ce fusese bun şi rău în viaţa lor, a cursului vieţii lor, în raportarea lor la Dumnezeu. Tocmai de aceea, un om fără credinţă, un om care nu se raportează la Dumnezeu nu poate să extragă din viaţa lui înţelegerea modului cum l-a păzit şi l-a condus Dumnezeu la credinţă. Viaţa noastră, cu bunele sşi relele ei, nu este o sursă de inţelegere pentru noi, o sursă reală de inţelegere, de luminare, până ce nu o raportăm la Dumnezeu, la parametrii credinţei, ai convertirii.
Noi avem datele experienţei de viata, însă fără credinţă, nu ştim să ne folosim de ele spre mântuirea noastră. Credinţa şi pocăinţa sunt cele care ne regândesc viaţa şi ne fac să ajungem la o experienţă de viaţă, adică la fundamentul vieţii duhovniceşti.
C. Viaţa duhovnicească
Dacă am fost botezaţi ortodox din pruncie, atunci am primit harul lui Dumnezeu care a sădit în noi viaţa lui Dumnezeu, viaţa duhovnicească. Însă, datorită multelor noastre păcate ea a fost alterată, trucată, depreciată, pentru că nu am stat la reala intensitate a relaţiei cu Dumnezeu sau am abandonat-o pur şi simplu.
Convertirea reală la credinţă, ca rupere cu viaţa păcătoasă, trăită ca nesimţire faţă de Dumnezeu sau ca trecere de la o inerţie tradiţională a modului în care priveam credinţa, la avântul interior pentru mântuire, reprezintă, in opinia noastră, pragul de la care vorbim de pregătire pentru o viaţă duhovnicească conştientă, sfinţitoare, curăţitoare a fiinţei noastre.
Dacă numim relaţia, legătura cu Dumnezeu o legătură reală, vie, conştientă, atunci nu putem presupune o viaţă angajată fără o conştientizare şi responsabilizare a întregii noastre fiinţe pentru exigenţele mântuirii. Convertirea si reconvertirile de fiecare zi la relaţia cu Dumnezeu sunt manifestarea iubirii noastre vii faţă de Dumnezeu, faţă de simţirea lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Intrăm însă pe un drum accidentat, greu, anevoios înţelegerii. Fiecare încearcă să creadă, să simta pe Dumnezeu în modul lui, să facă anumite fapte, să se lepede de anumite fapte. Acum, dupa convertire, cautand raspunsuri în cărţi, la oameni duhovniceşti, în Biserică, în noi înşine, găsim tot felul de răspunsuri, unele părându-ni-se că se bat cap în cap. Însă ceva ne devine sigur: că am fost duşi, conduşi în viaţa noastră spre a crede, spre a ne întâlni cu Dumnezeu şi că, această credinţă, cea ortodoxă, e singura care ne mântuieşte, pentru că e singura care ne intimizează deplin cu Dumnezeu. Dacă am mai trecut prin alte religii până în Biserica Ortodoxă ştim să facem diferenţa.
Bineînţeles nu mă refer la oamenii pe care îi întâlnim în Biserică, nu toţi sunt Sfinţi, ci la credinţa necenzurată a Sfinţilor lui Dumnezeu din Biserica Ortodoxă. Şi aici sunt n discuţii contradictorii. Cursul nostru stârneşte multiple căi de comunicare, cu alte subiecte tot la fel de minunate în esenţa lor. Nu le putem accesa pe toate.
Ne întoarcem la experienţa cu care venim în Biserică, la datele experienţei de viaţă pe care acum o conştientizăm, pe care începem să o conştientizăm. La viaţa trecută, trăită în depărtare de Dumnezeu sau în nesimţirea lui Dumnezeu, ca singurul cu adevărat vital în viaţa noastră, se adaugă datele experienţei de om al credinţei, care trăieşte prin credinţă. Când intrăm în Biserică în mod conştient, conştientizat de viaţa noastră, când începem să ne spovedim păcatele cu durere, cu lacrimi, atunci începem să eradicăm din noi, să începem să eradicăm, comportamente şi fapte incompatibile cu înţelepciunea lui Dumnezeu.
Dintre datele experienţei noastre de viaţă le aruncăm pe cele neconforme cu virtutea. Toate păcatele pe care le mărturisim ca atare, vom încerca să nu le mai repetam şi vom înţelege că experienţa de viată şi pregătirea pentru experienţa duhovnicească de după convertire nu agreează faptele care nu sunt pozitive la spovedanie. Vom eradica faptele rele din viaţa noastră, le vom scoate din noi cu timpul, însă ne vom folosi de ceea ce a produs în noi păcatul: de amărăciunea lui, de răutatea pe care ne-a procurat-o, de ştiinţa demonică pe care ne-a adus-o şi pe care, de acum încolo, o vom folosi în lupta noastră cu demonii.
Recalcularea datelor experienţei noastre va ajunge la concluzia că, deşi am păcătuit enorm de mult, şi că cele mai multe dintre păcate sunt taine ale sufletului nostru, pe care nu le-au vazut mulţi, totuşi, Dumnezeu ne-a condus spre El, prin tot ce am trăit. Păcatele nu mai trebuie repetate, virtuţile trebuie maximalizate în fiinţa noastră, trecutul nu mai poate fi readus la lumină, dar ne putem curăţi de trecut prin pocăinţa prezentului.
Când începe să se formeze în noi experienţa de viaţă, adică conştientizarea vieţii noastre, atunci noi suntem în faza pocăinţei, a regândirii şi resituării noastre în faţa noastră, a lui Dumnezeu, a oamenilor, a întregii lumi şi a istoriei.
Ne pregătim sa fim acceptaţi în intimitatea lui Dumnezeu, din ce în ce mai mult, lucru la care suntem atraşi prin har. Harul lui Dumnezeu, viaţa lui Dumnezeu ne prelucrează mintea, în acord cu cât suntem noi dispuşi să acceptam din Dumnezeu, ne prelucrează, ne preface mintea, inima, trupul, întreaga noastră fiinţă, pentru a fi proprii vieţii duhovniceşti, care începe odata cu extazul.
Vederea lui Dumnezeu, extazul, de care am vorbit în prelegerea trecută este momentul în care noi începem viaţa duhovnicească conştientă, în deplinătatea simţirii şi a înţelegerii noastre cu Dumnezeu.
Pregătirea noastra prin asceză, prin munca cu noi, cu fiinţa noastră launtrică este pentru a primi lumina dumnezeiască în mod extatic. De aici începe viaţa duhovnicească reală, sfinţirea reală a fiinţei noastre. Când vom trece la comentarea textelor patristice referitoare la vederea lui Dumnezeu vom înţelege cât de tranşanţi erau Părinţii Bisericii în această problemă. Tot ce este după vederea luminii înseamnă strângere a datelor pentru experienţa duhovnicească şi o tot mai mare înţelegere a datelor din care se va extrage experienţa duhovnicească.
Cele doua sintagme sunt destul de uzuale. Nu ştiu cine le-a inventat şi când. Însă ele exprimă lucruri distincte dar nu separate. Experienţa de viaţă rezultă din înţelegerea datelor vieţii noastre cotidiene prin ochii credinţei, pe când experienţa duhovnicească reprezintă extragerea înţelegerii noastre din datele luminarilor dumnezeieşti sau a descoperirilor dumnezeieşti care ni s-au dăruit de către Dumnezeu sau care li s-au dăruit tuturor Sfinţilor Bisericii.
Cu alte cuvinte, dacă experienţă de viaţă putem avea când am înţeles cum a lucrat şi lucrează Dumnezeu în viaţa noastră, lăsându-ne să înţelegem una sau alta, la experienţa duhovnicească nu ajungem numai pentru că citim mai mult şi, mai ales, texte grele de mistică şi duhovnicie sau pentru că avem o viaţă ascetica aspră, din care nu a rezultat nicio schimbare dumnezeiască in viaţa noastră.
La viaţa duhovnicească ajungem când Dumnezeu să ne dea să vedem slava Sa, ca raspuns la dorul nostru de El şi la asceza noastră riguroasă şi înţeleaptă a pocăinţei noastre.
Niciun om nu are un barem impus de către Dumnezeu până unde să înainteze în cele două, care sunt strâns unite. De fapt nu trebuie să înţelegeţi că e vorba despre două vieţi de om, ci de două stadii de dezvoltare interioară, care se întrepătrund la un moment dat. Dacă vrem să renunţăm la cele doua sintagme ( şi nu pierdem nimic cu această renunţare) putem să spunem că ele reprezintă drumul nostru de la păcat la sfinţenie, de la viaţa fără Dumnezeu la intimitatea absolută cu El. Numai că cele doua sintagme tuşează o distincţie pe care o fac şi Sfinţii lui Dumnezeu, aceea între omul trupesc şi cel duhovnicesc, adică între cel mânat de către patimi şi de voinţa de sine şi cel pe care Duhul lui Dumnezeu îl conduce.
Când vrem să inţelegem I Cor., cap.2, în mod corect, adică distincţia între omul trupesc şi cel duhovnicesc, trebuie să înţelegem că această distincţie e dată de o experienţă reală şi ea nu e doar afirmată formal. Omul firesc, trupesc ( cum zice textul rom. de la I Cor. 2, 14) nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu nu pentru că e Gică contra, ci pentru că nu poate să le înţeleagă, pentru că nu are pe Duhul lui Dumnezeu în mod conştient/conştientizat în el, Care să-l înveţe în mod real cum se înţeleg cărţile duhovniceşti.
Experienţa duhovnicească, cu alte cuvinte, nu se reduce la date, la ce ştim noi, la ce am învăţat. Nu se reduce nici la un numar de extaze sau minuni sau luminări dumnezeieşti pe care le-am trăit în viaţa noastră. Ci experienţa duhovnicească este rodul continuu al vieţii duhovniceşti, adică al vieţii în care simţim în mod neîncetat în noi prezenţa şi lucrarea harului dumnezeiesc.
Dacă relaţia presupune contact direct cu Dumnezeu, adică contact haric cu Dumnezeu, simţit neîncetat, atunci nu putem statuta un contact pe ne-simţirea, neştiinţa sau inexistenţa lui.
Dacă avem băgat calculatorul în priză el funcţionează. Dacă trăim cu Dumnezeu, dacă avem o relaţie vie cu Dumnezeu, simţim neîncetat harul, viaţa lui Dumnezeu în noi. Nu există şi o a treia fază: în care merge şi nu prea. În relaţia cu Dumnezeu există numai simţirea Lui în noi, simţire care se şterge în noi, atunci când noi greşim fundamental faţă de simţirea harului dumnezeiesc în noi, adică încălcând flagrant voia lui Dumnezeu cu noi.
≈ + ≈
Încheiem aici prelegerea de astăzi, din care putem discerne numai atât in mod fundamental: de la vederea lui Dumnezeu încolo vorbim de începutul vieţii duhovniceşti conştiente. Însă pregătirea pentru vedere e absolut importantă pentru mântuirea noastră.
Aşteptăm sugestiile şi întrebările dv. în continuare. Dacă sugestiile dv. vor fi interesante ca prezentare, vom face un topic numai cu ele, desprinzându-le din acest loc, pentru a se urmări aportul dv. la dezvoltarea cursului nostru. Vă mulţumim frumos pentru că ne citiţi şi ne ajutaţi cu rugăciunile dv!
 
 
 
 
 
♦♦♦
24 noiembrie 2006
Launtricitate, conexiune si vedere dumnezeiasca
Încă mai facem câteva tatonări, pregătim terenul pentru a intra în dezbaterea scripturală şi patristică a subiectului nostru. Iarăşi amintesc: avem în faţa noastră un subiect fastuos, greu, imens pentru cel care îl include în viaţa sa, pentru cel care devine una cu ceea ce scriem aici şi care reprezintă adevarata normă a vieţii creştine.
Poate că la început cursul nostru a părut o conjectură la o parte non-indispensabilă a vieţii ortodoxe. Adică un subiect exotic, care nu prea are de-a face cu noi. Dorinţa noastră este tocmai una contrară: de a arăta că acest subiect, adica viaţa mistică, reprezintă adevărata noastră statură creştină.
Şi, pentru a trece mai departe cu expunerea, vom accede la realitatea launtrică a fiinţei noastre.
a) Lăuntricitatea noastră
Când e vorba să spunem că avem o viaţă, că am acumulat multiple experienţe în viaţa noastra vorbim de noi, de adâncul din noi, de cel mai special conţinut al fiinţei noastre.
Acest adânc al nostru, pe care îl numim în diverse feluri, toate intimiste, este o mare taină pentru noi, dar în acelaşi timp este ceea ce credem, în mod paradoxal, că ne exprimă cel mai bine, cel mai adânc fiinţa noastră. Când replicăm cuiva faptul că nu ne înţelege ne referim la ceea ce avem în capul nostru, în inima noastră, în sufletul nostru, adică în noi. Acest înlăuntru al nostru reprezintă ceea ce nu se vede prea mult din noi, insesizabilul din noi, impenetrabilul din noi.
Pe de o parte, de la cei care ne cunosc mai mult, le cerem să ştie cine suntem noi, pe când la străini le arătăm cine suntem noi. Întotdeauna noi vrem sa arătam ca suntem cineva, nu doar nişte mărfuri, imagini, amintiri, animale de povară; şi cerem de la cei în faţa cărora ne dezvăluim să ne recepteze ca pe nişte eu-uri revelatorii, ca pe nişte persoane care se fac cunoscute altora, pentru că vor să fie receptate ca atare.
Cine comunică pentru că vrea să fie înţeles, comunică având intenţia să fie receptat ca o persoană cu anume calităţi, posibilităţi, doruri, neîmpliniri, insatisfacţii. Cine comunică încearcă să pună în cuvinte lăuntricitatea lui.
În măsura în care ştie să vorbească despre sine şi există oameni care doresc receptarea noastra totală, atunci o parte din lăuntricitatea noastră, din ceea ce suntem noi, trece în fiinţa lor, ca iubire, ca admiraţie, ca simpatie, ca prietenie sau cum mai vreţi dv. să o numim. Important e aceea că, daca ştii să vorbeşti apriat, corect, direct despre tine, poţi fi înţeles de cei cărora le place directeţea.
Însă comunicarea nu conţine şi nu epuizează întreaga noastra fiinţă.
Întotdeauna vor rămane lucruri neînţelese din noi, pentru ca această lăuntricitate este abisală.
Nu este abisală pentru că vrem noi, nu e abisală pentru că nu o înţelegem deplin în mod neapărat, ci pentru că persoana umană, ca creaţie a lui Dumnezeu, omul, omul acesta a fost creat de către El cu o adâncime fără fund, fără limite interioare, cu o adâncime interioară colosală. Dacă folosim paradigma, exemplul calculatorului, care în aparenţă e mic, e limitat, dar când intrăm în el are o lăuntricitate nebănuită, colosală, zeci de mii de fişiere, de note, de imagini, de amănunte, putem să avem o imagine redusă a profunzimii umane, din care ies multe minuni dar şi multe satanisme.
Suntem profunzi cu toţii, pentru ca Dumnezeu aşa ne-a creat. Profunzimea nu este apanajul numai al unora şi a altora nu, ci, ca şi viaţa, sănătatea, oricât de redusă ar fi această sănătate înseamnă buna funcţionare a omului. Ceea ce Scriptura numeşte chip al lui Dumnezeu în om, noi putem numi în termeni moderni: lăuntricitate abisală, potenţe nebănuite, integralitatea darurilor cu care venim pe lume, cu care ne naştem şi pe care le putem actualiza în Biserica lui Dumnezeu.
Cu alte cuvinte nu ştim cât de bogaţi suntem, cât de adânci, cât de spaţiosi suntem în interiorul nostru.
Adâncul din noi, acolo unde pogoară Dumnezeu, dupa cum o să vedem în continuare, este atât de vast, încât Dumnezeu Cel necuprins este cuprins în mod necuprinzibil ( incomprehensibil, spunem noi în Teologie) de către fiinţa noastră. Măreţia înfricoşătoare a acestei realităti, capătă adevărata noastra atenţie, când suntem absorbiţi de prezenţa lui Dumnezeu, Care a venit în noi prin Botez, Care e mereu cu noi, pe care Îl primim prin fiecare rugăciune şi Sfântă Taină şi care Se uneşte mereu cu noi şi coboară in noi, deşi este mereu în noi.
Dacă pentru noi, noi suntem o taină nepătrunsă, o neştiinţă abisală, este de la sine înţeles că Dumnezeul treimic, Dumnezeul nostru este o taină a tainei abisalităţii noastre.
Credinţa, în această ordine de idei, ca şi dragostea noastră pentru Dumnezeu nu sunt ceva de pus sub lupă şi să le înţelegi imediat. Pentru că credinţa, iubirea, nădejdea noastră în Dumnezeu, orice virtute a noastră nu sunt nişte body-piercinguri la vedere sau pete de la arşiţa soarelui, pe care cineva să le repereze imediat, ci ele sunt lucrurile de taină ale abisalei noastre lăuntricităţi.
Relaţia noastră cu Dumnezeu ( şi ajungem prin asta, la a doua parte a prelegerii de astăzi) nu se consumă la suprafaţa fiinţei noastre, ci în lăuntrul abisal al fiinţei noastre, în văgăuna fără fund, în puţul fără fund al fiinţei noastre.
b) Conexiunea noastră cu Dumnezeu şi cu oamenii
Cuvântul conexiune este sinonimul lui relaţie sau al lui legătură. Un cuvânt latin, pe care şi l-au împrumutat englezii dar şi francezii, pe care românii îl folosesc şi mai bine de la Conex încoace şi care reprezintă realitatea directă a doi inşi care sunt în relaţie, sunt într-o stare de intimitate, de familiaritate.
Conexiunea noastră cu Dumnezeu, relaţia cu El este reală, pentru că noi suntem abisuri, două abisuri, ţinând cont de proporţie, care nu stau numai faţă în faţă ( asta e grandoarea Teologiei mistice!), ci Abisul cel mare, Absolutul cel mare, adica Dumnezeu, vine şi locuieşte în om, de la Botez, şi îl face locuinţă a Sa.
Întreaga Sfântă Taină a Botezului vorbeşte despre alungarea demonilor din noi, de izgonirea lor din noi, pentru ca să intre Dumnezeul tripersonal, Tatal, Fiul şi Sfantul Duh în noi şi să rămâna veşnic cu noi.
Tocmai de aceea e dubioasă şi penibilă afirmaţia cum că noi creştinii ortodocşi nu cunoaştem pe Dumnezeu şi nu Îl simţim pe El în noi, atâta timp cât El este în noi de la Botez, adică din primele zile ale vieţii noastre trupeşti.
Toata viaţa noastră ortodoxă este numai o continuă coborâre la Dumnezeul care S-a sălăşluit în noi, dar nu până la nivelul creierului nostru, sau al inimii noastre, ci până la cel mai adânc adânc al adâncului nostru. Viaţa ortodoxă mistică, tainică, viaţa trăită la nivelul adâncimii lăuntricităţii noastre este o continuă descoperire a comorii căzute în noi, de sus, din cer, în fiinţa noastră, pe când am murit şi am înviat cu Hristos prin Botez.
Intimitatea cu Dumnezeu, conexiunea cu El, conexarea, legarea noastă de El, este mai întâi de toate legarea Lui de noi. Nu noi L-am iubit mai întâi, ci El ne-a iubit pe noi. El ne-a iubit, pe când noi nu existam decât ca realitate personală ce vom apărea la un moment dat în lume. O astfel de iubire putem să o înţelegem şi noi, într-o formă redusă, atunci când ne dorim toată viaţa să facem un copil, ne pregătim pentru el, îl iubim, deşi nu ştim cum va fi el, ce sex va avea, cine va ajunge în lume, care va fi viaţa lui.
Adevărata relaţie nu ţine numai de existenţa cuiva ca atare, de modul cum se află el acum, în faţa noastră, ci relaţia ţine mai degrabă de ceea ce vrem să fie el in relaţie cu noi.
Iubirea Sfintei Treimi faţă de fiecare dintre noi nu este numai iubirea pentru cineva care va apărea în lume şi doar atât. Ci iubirea lui Dumnezeu pentru noi este iubirea pentru persoana care va veni în lume, pentru cea care va avea viaţă, dar care va şi creşte într-un anume fel sau pe care ar dori-o într-un anume fel.
Conexiunea ţine de lăuntricitate şi este exprimarea lăuntricităţii. Nu putem să venim în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor decât cu ceea ce suntem, cu ceea ce vrem şi cu ceea ce putem. La El venim cu simţământul neputinţei şi al neiubirii noastre pentru El, pentru a căpăta bogăţia adâncă a iubirii pentru El şi a îndrăznelii întru El.
Însă, pentru a trece la al treilea punct al disertaţiei de astăzi, nu putem să avem o relaţie cu Dumnezeu, în care noi să tot ne rugăm lui Dumnezeu şi El să nu ne răspundă nicidecum. Când întrebăm ceva dorim să ni se răspundă. În cazul nostru, a ni se raspunde din partea lui Dumnezeu, la iubirea noastra ardentă, la focul nostru pentru El, înseamnă a vedea slava Lui, adică a avea o vedere dumnezeiască.
c) Vederea dumnezeiască
Dacă vederea umană sau priveliştea de orice fel înseamnă inventarul personal a tot felul de amănunte pe care le stocăm în noi prin vedere, prin analizorii noştri oculari, miros, pipăit, gust etc., tot la fel, în cazul vederii dumnezeieşti, a extazului, avem parte de date concrete, de detalii ale vieţii veşnice pe care le vedem în slava lui Dumnezeu, în lumina lui Dumnezeu.
Dacă orice om cu ochi sănătoşi nu se îndoieşte că poate să vadă, tot la fel, orice om sănătos cu ochii inimii sau ai minţii, adică cu sufletul curăţit de patimi, poate primi ( nu îşi poate lua singur) din partea lui Dumnezeu, vederea lucrurilor dumnezeieşti care sunt în lumina divină. Iniţiativa vederii luminii divine, veşnice, nu ţine de noi, ci de Dumnezeu. El ne arată slava Sa.
Însă o arată celor care se curăţesc cu adevărat de patimi, prin împlinirea poruncilor Sale, cu mare zel, şi cu dorul de a vedea slava Sa şi a se bucura de înfricoşătoarea măreţie a iubirii Sale. Vederea dumnezeiască este o iniţiativă divină dar nu o gratuitate.
Când Dumnezeu binevoieşte să ne arate slava Sa, acest lucru se întâmplă dintr-un motiv foarte întemeiat pentru dezvoltarea noastră duhovnicească.
Evenimentul personal al extazului, venit în relaţia noastră abisală cu Dumnezeu este resimţit de noi ca cea mai mare minune din viaţa noastră. Nimic nu poate fi comparat cu ceea ce se petrece atunci cu noi, cu ceea ce vedem noi, cu ceea ce rămânem noi dupa ceea ce vedem slava Sa.
Este un eveniment personal abisal, înfricoşător, uimitor, surprinzător, străin, altfel decât orice altă experienţă a noastră. El este experienţa la nivelul absolut. Înainte şi, mai ales, după el, viaţa terestră, viaţa în trup, începe să pară infinit de redusă în posibilităţi şi este resimţită ca o neîmplinire continuă în comparaţie cu viaţa în lumina Sa, în veşnicie.
Vederea luminii este o trecere a noastră în veşnicie, o transcendere a morţii, a istoriei, a timpului de către noi, unde gustăm conţinuul vieţii dumnezeieşti, mereu plin de o bogăţie continuu izvorâtoare din lumina Sa.
Vederea extatică este o vedere în uimire a luminii Sale, o contemplare plină de uimire. Nimic şi nimeni nu ne-o poate zugrăvi cu totul, pe deplin şi nimeni nu ne-o poate reda numai prin cuvinte, ci ea este o experienţă personală, pe care trebuie să o trăieşti pentru ca să o ai. Ca orice lucru personal, ea este o bogăţie a lăuntricităţii proprii, a abisului personal, primită în dar de la Dumnezeu şi cu care începe viaţa noastră deplin conştientă cu Dumnezeu. De atunci încolo ştim cum arată slava lui Dumnezeu, “slava slavei Sale” ( ne corectează Sfântul Simeon Noul Teolog) şi cât de tulburătoare este relaţia vie cu Dumnezeu.
Dacă atunci când ne îndrăgostim întreaga noastră fiinţă palpită dupa persoana iubită, şi credem că experienţa ca asta şi ca relaţia sexuala sau ca drogurile nu mai există una mai puternica şi mai mare, când vedem slava Sa, trăim un entuziasm, o bucurie, o veselie interioară atat de mare, încât, dacă înmulţim de o mie de ori bucuria că am câştigat 10 miliarde de euro la un concurs, nu exprimăm decat o palidă nuanţă a acelei bucurii.
Atunci omul credincios înţelege că relaţia cu Dumenezeu, că iubirea şi prezenţa lui Dumnezeu este cutremurătoare, că El e Foc, că e Lumină curăţitoare, că e Dulceaţă negrăită, că e Bucurie veşnică, că e Viaţa la superlativ. Înţelege, că orice ar spune despre ce a văzut este o nimica toată şi, că oricine ar spune că ce a vazut el nu e real, nu ar afecta cu nimic realitatea lui, atâta timp cât am avut de-a face cu un extaz real.
Există şi năluciri demonice care se propun drept extaz, dar despre astea altcândva. Însă ( şi cu asta încheiem disertaţia de astăzi) cel care trăieşte experienţa vederii lui Dumnezeu primeşte din partea Sa garanţia autenticitătii credinţei sale, certitudinea că este în dorul autentic de Dumnezeu şi că nu luptă în deşert, ci trăieşte întru dreptatea lui Dumnezeu. Extazul e o certificare din partea lui Dumnezeu a seriozităţii credinţei noastre şi o felicitare de încurajare, în dorul nostru de El. El este începutul şi nu sfârşitul vieţii duhovniceşti.
Precizăm încă odată, ca toate postările care analizează tematica cursului nostru trebuie să fie făcute în cadrul notelor rezervate acelor cursanţi, acelor cititori ai noştri, care vor să ne ajute cu diferite sugestii, propuneri etc. şi cărora le-am dedicat un topic alăturat. Vă mulţumim frumos şi vă aşteptăm comentariile şi întrebările.
 
 

Conferenţiază

Introducere

Prelegerea 1

Prelegerea a 2-a

Prelegerea a 3-a

Prelegerea a 4-a

CUNOASTEREA LUI DUMNEZEU PRIN ORTODOXIE

CUNOASTEREA LUI DUMNEZEU PRIN ORTODOXIE

Dorul sufletului creștinesc mai de a-L cunoaște pe Dumnezeu s-a aratat din vremurile cele mai indepartate. Istoria religiilor, cu documentariile sale arheologice, ne stau ele insesi marturie. Scanteia divina din sufletul omului, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, isi indrepta continuu privirile in necunoscut, spre a-L afla, a-L cunoaste si a-L adora pe Dumnezeu. Constiinta religioasa din sufletul omului, pe care o avea de la creatia divina, il indemna pe acesta sa caute pe Dumnezeu, precum avea sa explice mai tarziu Sfantul Apostol Pavel: "Paganii, cari nu au lege, din fire fac ale legii, acestia neavand lege, isi sunt lor lege, cum arata fapta legii scrisa in inimile lor, prin marturia constiintei lor..." ¹.

Natura universului ce-l inconjura pe om ii umplea sufletul de admiratie, dar fara sa-l poata descoperi si cunoaste pe marele Creator al acestei lumi. Astfel s-a putut petrece marele fenomen, descris cu multa intelepciune de Sfantul Vasile cel Mare, care scria in prima Omilie a Hexaimeronului, despre crearea lumii si a omului in cele sase zile, afirmand: "Universul este invatatura sufletelor rationale si scoala stiintei dumnezeiesti, privelistea fiintelor ce se vad si se misca, calauzeste ca si cu o mana sufletul omului catre contemplarea Celui ce nu se vede" ². Universul este insa prea mare si deosebit in elementele sale, spre a-L putea descoperi pe Creatorul lor. Omul ramane constrans in contemplarea lui Dumnezeu, impins de ceea ce vede in afara, in univers, si de aceea ce simtea ca traieste in sufletul sau si-l rascoleste, precum avea sa conchida mai tarziu marele filozof Kant: "Cerul plin de stele si constiinta morala din om umplu sufletul omului de admiratie" ³.

Recunoasterea esentei spirituale a dumnezeirii, nu putea sa o priceapa omul, nici cu vazul, nici cu ratiunea sa, precum avea sa ne explice Sfantul Grigorie Teologul in cuvantarea a doua despre Dumnezeu, in care arata cum unii oameni au adorat soarele, altii luna, altii multimea stelelor, altii cerul in intregimea lui, atribuindu-le acestora conducerea universului. Altii o atribuiau stihiilor lumii acesteia, care ajuta la sustinerea vietii, precum sunt: pamantul, apa, cerul, focul si altele. Iar altii au adorat cele mai frumoase lucruri pe care le vedeau, - in puterea si frumusetea trupului omenesc, ajungand la plasmuiri ale mainilor omenesti, ca statui si alte inchipuiri, pentru a crea mituri, pe care se sprijineau propriile lor rataciri ⁴. Adevarul acesta il evidentiase si Sfantul Apostol Pavel, cand scria catre Romani: "Si au schimbat oamenii slava lui Dumnezeu Celui nestricacios intru asemanarea chipului omului celui stricacios si al pasarilor si a celor cu patru picioare si al taratoarelor si s-au inchinat si au slujit fapturii, in locul Facatorului, care este binecuvantat..." ⁵.

Dumnezeu, care este duh nevazut, dar iubirea suprema, din iubire pentru omul pe care l-a creat in decursul istoriei omenirii, s-a descoperit spre Sine, in mod treptat, precum ne istoriseste Sfanta Scriptura a Vechiului si a Noului Testament ⁶, precum si Sfanta Traditie ⁷. Sfantul Grigorie Teologul ne istoriseste cum Dumnezeu ca un bun Parinte, cel mai mare pedagog al omenirii si cel mai iscusit medic al omului, l-a scos pe om treptat din intunericul ratacirilor, spre a-l aduce la cunoasterea luminii celei adevarate, la insasi cunoasterea lui Dumnezeu. Cele doua Testamente, infatisate de Sfanta Scriptura, sunt cele doua mari cutremurari ale lumii si ale universului, prima, trecerea de la idololatria pagana la legea Vechiului Testament si a doua, trecerea de la legea Vechiului Testament la Evanghelie, - la Noul Testament. Cutremurarea lumii si a omului in descoperirea divina s-a facut dupa principiile fundamentale ale pedagogiei divine, ale respectarii liberei vointe a omului, prin convingerea sa si prin bunatatea si blandetea lui Dumnezeu. Caci omul nu este o planta ce poate creste fortat, iar ceea ce porneste din libera vointa este mai temeinic si mai trainic ⁸.

Cat de mare deosebire a fost intre religiile idololatre, in care jertfele cu dorintele pacatelor trupesti ajunsesera la un cult religios si monoteismul Vechiului Testament, in care pocainta fata de pacat si dorinta de indreptarea vietii, ajunsese la cunoscutii psalmi ai Proorocului rege David, in care scria cu deplina cainta si dor de indreptare: "Intoarce fata Ta de la pacatele mele, si toate faradelegile mele sterge-le. Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinauntrul meu" ⁹. Proorocii Vechiului Testament, pe calea inspiratiei divine, aratau nu numai crearea lumii si pe Creator, ca Proorocul Moise, dar prin Proorocii mari si mici venirea unui Mantuitor, Fiul lui Dumnezeu, pe pamant intre oameni, precum cu amanunte avea sa vesteasca prin profetiile sale marele Prooroc Isaia, supranumit Evanghelistul Vechiului Testament. Insusi Decalogul a fost un mare indrumator religios-moral al omului. Astfel a fost indreptatit Sfantul Apostol Pavel sa scrie ca Legea Vechiului Testament a fost "Calauza spre Hristos, pentru ca sa ne indreptam prin credinta" ¹⁰. Vechiul Testament, completat mai apoi de Noul Testament si de Sfanta Traditie, aveau sa justifice temeiurile biblice ale primului articol din Simbolul nostru de Credinta, prin care marturisim: "Cred intru unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor." Explicarea amanuntita o putem urmari in cartea cu "Invatatura de Credinta Crestina Ortodoxa" ¹¹.

La plinirea vremii, precum ne scrie Evanghelistul, omenirea in decursul istoriei, acum aproape doua mii de ani, s-a putut bucura de "Rasaritul cel de sus", prin care aveam sa dobandim "Lumina cunostintei". Bunavestire, a coborarii Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu pe pamant, avea sa fie bucuria omenirii, ca tunetul norilor pentru revarsarea ploii binefacatoare dupa o seceta indelungata, precum graia odinioara marele Varlaam Mitropolitul Moldovei, in Cartea romaneasca de invatatura, la sarbatoarea Blagovesteniilor. Cutremurarea de pamant, dupa Sfantul Grigorie Teologul si tunet ceresc binevestitor, dupa Varlaam al Moldovei, graiau despre acelasi adevar dumnezeiesc.

Caci acum aproape doua mii de ani Sfantul Arhanghel Gavril, cu o ramura de crin in mana, in luna infloririi pomilor, cobora in Nazaratul Galileei, cetatea mugurelui si a florii, la o Fecioara prea curata, din neamul Proorocului rege David, sa-i rosteasca mesajul dumnezeiesc al cerului: "Bucura-te ceea ce esti plina de dar. Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei. Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Cerului Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da lui tronul lui David. Duhul Sfant se va pogora peste tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta..." ¹².

Asa se explica frumoasa cantare bisericeasca, ce se canta de credinciosii Bisericii noastre in dimineata sarbatorii Buneivestiri: "Astazi este inceputul mantuirii noastre si aratarea tainei celei din veacuri. Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face si Gavriil harul bine il vesteste..." ¹³. Insasi cantarea "Lumina Lina a Sfintei mariri" de la Vecernie, una din cele mai vechi cantari crestine ale Bisericii, binevestea in spiritul proorocilo Vechiului Testament, ca dupa "Lumina cea de seara", avea sa vina lumina Fiului lui Dumnezeu, a Sfantului si a Fericitului Iisus Hristos, Cel ce da viata si lumea il slaveste.

Cu evlavioasa si profunda convingere de toate cele rostite de Sfantul Arhanghel Gavriil, Sfanta Fecioara Maria avea sa-si marturiseasca credinta sa inaintea Elisabetei, mama Sfantului Ioan Botezatorul, in casa preotului Zaharia, care umplandu-se si ea de Duhul Sfant, i-a rostit: "Binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau. Si de unde mie aceasta, ca sa vina la mine Maica Domnului meu?" ¹⁴. Cu acest prilej a rostit Sfanta Fecioara Maria celebra rugaciune: "Mareste suflete al meu pe Domnul si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mantuitorul meu. Ca a cautat spre smerenia roabei Sale. Ca iata, de acum ma vor ferici toate neamurile.Ca mi-a facut mie marire Cel Puternic si sfant este numele Lui..." ¹⁵.

Toate aceste marturisiri de credinta ale Sfintei Fecioare Maria se rostesc in Biserica noastra, ca stihuri la cantarea a opta a canonului de la Utrenia diminetii, insotite de crestineasca cantare: "Ceea ce esti mai cinstita decat Heruvimii si esti mai marita fara de asemanare decat Serafimii, carea fara stricaciune spre Dumnezeu Cuvantul ai nascut, pre tine cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim..." ¹⁶.

Aceasta cantare se repeta la fiecare text din rugaciunea Macii Domnului, dupa ce Preotul slujitor al Sfantului Altar rosteste, cadind toata Biserica, vestitoarele cuvinte: "Prea Nascatoarea de Dumenzeu si Maica luminii, intru cantari cinstindu-o, sa o marim" ¹⁷. Dupa cum se stie, usile imparatesti ale Sfantului Altar, in toate Bisericile, sunt purtatoare inaintea credinciosilor ale icoanei Buneivestiri, cu Arhanghelul Gavriil binevestitor in fata Maicii Domnului. Deci prin Maica <<Luminii>> avea sa se coboare <<Lumina>> pe pamant.

Si iata ca la timpul potrivit, precum marturisesc Sfintii Evanghelisti, bunavestirea Sfantului Arhanghel Gavriil s-a implinit. Sfanta Fecioara Maria avea sa nasca pe Pruncul Iisus, in cetatea lui David, Betleemul Iudeei, in vremea Cezarului August al imperiului roman, pe cand Quirinus ocarmuia Siria ¹⁸. Pastorii de pe campia Betleemului aveau sa vada stralucirea dumnezeiasca in jurul lor si sa auda graiul ingerului binevestitor, ce li se arata: <<Nu va temeti. Caci iata, va binevestesc voua bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; Ca vi s-a nascut azi Mantuitor, care este Hristos Domnul, in cetatea lui David... Si deodata s-a vazut, impreuna cu ingerul, multime de oaste cereasca, laudind pe Dumnezeu si zicind: <<Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire !>> ¹⁹.

Mesajul divin al ingerilor, cu graiul cerului catre pamant avea sa rasune de aproape doua mii de ani in Biserica crestina, catre Sfarsitul Utreniei, inaintea Sfintei Liturghii, cand Preotul deschizind usile imparatesti ale Sfantului Altar, rosteste cu glas solemn, cu fata catre credinciosi: <<Slava Tie, Celui ce ne-ai aratat noua Lumina>> ²⁰. Iar la strana se repeta cantarea ingerilor deasupra Betleemului: <<Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire>>, cu toate cele ale Doxologiei ²¹. Fiul lui Dumnezeu se intrupa in atmosfera luminoasa, luminata de steaua luminoasa deasupra Betleemului si in cantari despre lumina, pentru ca insusi El era Lumina, precum avea sa rosteasca mai tarziu: <<Eu sunt Lumina lumii>> ²². Lumina, Lumina si Lumina, dar o singura Lumina, un singur Dumnezeu, precum scria Sfantul Grigorie Teologul, cand explica unitatea lui Dumnezeu in cele trei perioade ale Sfintei Treimi ²³. Dupa cum unitatea lucrarii dumnezeirii, ca Lumina, se poate compara cu unitatea dintre soare, raza lui si lumina pe care o revarsa ²⁴.

Asa ne explicam cum la formularea Simbolului de Credinta prin Sinodul intai ecumenic al Sfintilor Parinti, privitoare la dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, s-a hotarat marturisirea cunoscuta: <<Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut, Cel ce este de o fiinta cu Tatal, prin carele toate s-au facut>>. Adica precum, prin inspiratia divina, Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, ne-a lasat scris la inceputul Evangheliei sale: <<La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Aceasta era intru inceput la Dumnezeu. Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din cele ce s-au facut. Intru El era viata si viata era lumina oamenilor. Si lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o>> ²⁵ . Adevar dumnezeiesc pe care-l ascultam cu cutremurare sufleteasca, din Sfanta Evanghelie dupa Ioan, in noaptea Sfintei invieri, cand toata Biserica este luminata, toti credinciosii poarta lumanarea aprinsa in maini, iar clopotul si toaca, cu glas sarbatoresc deosebit, vestesc Lumina dumnezeiasca si in afara, in vazduhul cerului inconjurator. Dupa cum la aprinderea luminilor, inaintea slujbei Sfintei invieri, Preotul slujitor, din usile imparatesti, se adreseaza credinciosilor cu traditionalele cuvinte: <<Veniti de primiti lumina>> si Biserica se umple de lumina.

Mai departe, tot Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, ne infatiseaza la inaltimea inspiratiei sale divine, adevarul dumnezeiesc, cum Fiul lui Dumnezeu Unul-Nascut, Carele din Tatal s-a nascut mai inainte de toti vecii, s-a intrupat in chip minunat: <<Si Cuvantul s-a facut trup si s-a salasluit intre noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar>> ²⁶ . Adica cele ce aveau sa marturiseasca Sfintii Parinti in al treilea articol al Simbolului de Credinta: <<Carele pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire s-a pogorat din ceruri si s-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si s-a facut om>> ²⁷.

Menirea Domnului Iisus Hristos era de a revarsa lumina dumnezeiasca in sufletul intunecat al omului: <<Cuvantul era lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul ce vine in lume... Si celor cati L-au primit, care cred in numele Lui, le-a dat putere sa se faca fiii lui Dumnezeu>> ²⁸. Domnul Iisus Hristos, Cel intrupat a facut cunoscuta omului dumnezeirea, ca Acela ce facea parte din dumnezeire: <<Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Fiul cel Unul-Nascut, Care este in sanul Tatalui. Acela L-a facut cunoscut>> ²⁹ . Insasi Teofania, sau aratarea dumnezeirii, in cele trei persoane ale Sfintei Treimi, la Botezul Domnului, in apa Iordanului, a fost primul prilej, la inceputul misiunii Sale, de a face cunoscuta dumnezeirea. Adevarul acesta il canta si Biserica noastra, precum se poate vedea in Mineiul lunii Ianuarie, la sarbatoarea Botezului Domnului. Dupa cum Evanghelistul scrie: "Iar botezindu-se Iisus, indata ce a iesit din apa, iata cerurile I s-au deschis si el a vazut Duhul lui Dumnezeu, pogorindu-se ca un porumbel si venind peste El. Si iata glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru care am binevoit" ³⁰. Deci Tatal, prin glasul din ceruri, Fiul primind Sfintul Botez, iar Sfintul Duh in chip de porumbel.

Intreaga misiune luminatoare, binefacatoare, tamaduitoare, sfintitoare si mintuitoare a Domnului Hristos, de la Nasterea pina la Jertfa pe Cruce de pe Golgota, culminind cu dumnezeiasca Sa Inviere si Inaltare la ceruri, este infatisata in Ortodoxie precum stim nu numai prin citirea cuprinsului Sfintelor Evanghelii si al Epistolelor apostolice in Biserica, ci si prin cintarile respective ale tuturor imnologiilor bisericesti din Minei, Octoih, Triod si Penticostar si infatisata si prin icoanele picturilor din interior, precum si prin cuprinsul simbolic si mistic-religios al Sfintei Liturghii. De aceea Sfinta Liturghie ocupa locul de cinste al invataturii pentru explicarea credintei crestine ortodoxe ³¹. Caci prin Sfinta Liturghie se desfasoara inaintea sufletelor noastre intregul fir dumnezeiesc al Evangheliei, culminind in jertfa mintuitoare. Asemenea si la infatisarea celorlalte Sfinte Taine ³². Dupa cum, toate articolele Simbolului de Credinta se desfasoara, cu evlavia cuvenita in Biserica, inaintea tuturor credinciosilor, in lumina istorisirii Evangheliei.

Din intregul cuprins al Evangheliei, al epistolelor Sfintilor Apostoli si al scrierilor Sfintilor Parinti, se desprinde marele adevar, cum Domnul Iisus Hristos a fost pentru om, nu numai Mintuitorul sufletelor noastre, dar si supremul Invatator si deplinul Luminator al cugetarii si vietii noastre crestine. Lumina cea adevarata, precum El singur a marturisit: "Eu sint Lumina lumii; cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii" ³³. "Eu, Lumina am venit in lume, ca tot cel ce crede in Mine, sa nu ramina in intuneric" ³⁴. Sfintul Apostol Toma, care L-a intrebat calea unde merge, i-a raspuns solemn: "Eu sint Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal Meu, decit prin Mine" ³⁵. Iar Sfintului Apostol Filip, care dorea sa le arate Apostolilor pe Tatal, i-a raspuns: "Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal... Credeti Mie ca Eu sint intru Tatal si Tatal intru Mine... Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le vorbesc de la Mine, ci Tatal care ramine intru Mine - face lucrurile Lui" ^35bis. Dupa cum tuturor Sfintilor Apostoli le-a rostit: "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui" ³⁶. Activitatea Domnului Iisus Hristos, inca de la inceputul propovaduirii Sale, avea sa intareasca toate cele istorisite inca de la inceputul Evangheliei, precum au fost profetite si de marele Prooroc Isaia: "Poporul care statea intru intuneric a vazut lumina si celor ce sedeau in latura si in umbra mortii lumina le-a rasarit" (Matei IV, 16).

Predica de pe munte a Domnului Iisus Hristos a fost zguduitoare de suflete. Caci cunoasterea lui Dumnezeu nu sta numai in a-I recunoaste dumnezeirea, ci mai ales in implinirea voii si poruncilor Sale, privitoare la viata morala a credinciosului. Adevaratul si bunul crestin sa nu ramina numai la post si rugaciune, ci alungind orice pacat din cugetul sau, sa paseasca mai departe la fapte bune, in ajutorarea aproapelui sau. Adevaratul si bunul crestin este acela care, nu numai ca nu ucide pe semenul sau, dar nici nu-i poarta ura sau minie si este in plina pace cu semenul sau ³⁷. Adulterul este un pacat asa de mare, incit nici cu gindul nu trebuie cugetat ³⁸. Femeia trebuie respectata si tratata umanitar, chiar in caz de despartire ³⁹. Razbunarea fata de cel ce ne face rau trebuie inlaturata, iar fata de vrajmasi trebuie sa avem iubire, raspunzind cu dragoste la ura ⁴⁰. Facerea de bine, milostenia, sa se faca nu din fatarnicie, ci din iubire pentru semenul nostru ⁴¹. Rugaciunea sa se faca cu deplina sinceritate si cu credinta curata, precum si postul ⁴². Lacomia pentru bogatii, imbracaminte si mincare multa este un pacat si impotriva firii ce ne inconjoara ⁴³. Nedreptatea si birfirea semenului trebuiesc inlaturate ⁴⁴. Omul cel bun se cunoaste dupa faptele sale ⁴⁵. Ceea ce nu-ti place, altuia nu-i face ⁴⁶.Omul bun trebuie sa tinda catre desavirsire, dupa exemplul Tatalui ceresc, care este desavirsit ⁴⁷. Insusirile sufletesti, virtutile crestinului sint infatisate in cele noua fericiri de la inceputul Predicii de pe munte ⁴⁸.

Toate aceste invataturi din Predica de pe munte pot fi auzite in Biserica noastra din Evangheliile ce se citesc, pentru preocuparile duhovnicesti ale crestinului ortodox, in postul cel mare inainte de Sfintele Pasti ⁴⁹. In cintarea "Fericirilor" la sfinta liturghie iese preotul cu Sfinta Evanghelie in mijlocul credinciosilor, avind o lumina aprinsa in fata, spre a se lua aminte la inceputul activitatii invatatoare a Domnului Hristos.

Cunoasterea crestina adevarata nu se poate opri numai la informarea invataturilor Domnului, ci trebuie sa treaca la trairea lor deplina, la trairea virtutilor crestine. Caci Domnul Hristos n-a fost numai Invatator, numai Adevar, ci si Cale in viata si Mintuitor cu adevarat, iar cel ce este crestin si s-a imbracat prin Sfintul Botez in Hristos ⁵⁰, trebuie sa urmeze cu adevarat lui Hristos, ascultind si indeplinind invataturile Sale. Domnul Hristos a fost exemplul desavirsit al unei vieti traite pe pamint, Dumnezeu-Omul. Fara precedenta, trairea vietii Sale a fost intru totul conform invataturilor Sale. De aceea cu deplina Sa autoritate divina, Domnul a rostit la sfirsitul predicii Sale de pe munte: "Nu oricine-Mi zice, Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce va face voia Tatalui Meu, Celui din ceruri... De aceea oricine aude aceste cuvinte ale Mele si le indeplineste asemana-se-va barbatului intelept care a cladit casa lui de piatra... Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele si nu le indeplineste, asemana-se-va barbatului nechibzuit, care si-a cladit casa pe nisip" ⁵¹.

Domnul Iisus Hristos a raspindit invataturile Sale in tot cuprinsul Evangheliei, in timpul activitatii Sale pe pamint, insotindu-le de minuni, pina la invierea Sa din morti, prin dragostea, mila si bunatatea Sa pentru oameni. Alaturi de virtutile religioase, ale credintei, nadejdii si dragostei, a propovaduit cu staruinta si virtutile morale, ale intelepciunii, bunatatii, cumpatarii, dreptatii, blindetei, infrinarii si tuturor celorlalte ⁵². Dupa cum le-a si exemplificat prin minuni binefacatoare. Pildele morale sociale, ca a bogatului nemilostiv, bogatului si saracului Lazar, a Samariteanului milostiv, ilustrau virtuti morale, ce se putea intelege de toti cei ce le puteau asculta. Descoperirea dumnezeiestilor invataturi, prin cuvinte si exemple, era preocuparea Sa permanenta de a infatisa spre cunoastere vointa lui Dumnezeu: "Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu si nimeni nu cunoaste pe Fiul decit numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, decit numai Fiul si cel care va voi Fiul sa-i descopere. Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi...invatati-va de la Mine, ca sint blind si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre" ⁵³. Cu bunatatea Sa cea mare tuturor le-a luminat sufletele, in afara de cei ce nu L-au primit ⁵⁴. In rugaciunea lui Iisus din Ghetsimani, in care s-a rugat pentru Sine, pentru Apostoli si pentru toti credinciosii, Domnul Hristos vedea cu putere insemnatatea adevaratei "cunoasteri a lui Dumnezeu": "Si aceasta este viata vesnica: sa te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis... Aratat-am numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat si cuvintul Tau l-au pazit. Acum au cunoscut ca toate cite Mi-ai dat sint de la Tine..." ⁵⁵.

Dar daca semanatorul la vremea sa devine secerator, asemenea supremul Invatator va fi odata si supremul Judecator. Caci daca Evanghelia incepe cu Predica de pe Munte si termina cu Judecata viitoare ⁵⁶, asemenea Simbolul nostru de Credinta isi termina marturisirile cu venirea Domnului sa judece vii si mortii ⁵⁷, invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie ⁵⁸. Cutremurarea a treia a omului si a omenirii va fi trecerea din viata de aici in viata cealalta ⁵⁹. In viata de dincolo, la suprema Judecata, isi da omul seama de felul cum a inteles sa-L cunoasca pe Domnul Hristos si viata Lui, nu numai prin intelegerea, ci mai ales trairea virtutilor morale, aici pe pamint.

Tabloul profetic dumnezeiesc al infricosatei judecati infatisat de Domnul Hristos si eternizat prin Evanghelie, merita sa fie adesea revazut si meditat de toti credinciosii, fiind programul examenului judecatii noastre morale, pe care Ortodoxia ni-l infatiseaza in fiecare an, la Duminica lasatului sec de Pasti, precedat de Simbata mortilor si urmat in Duminica viitoare de invataturi din Predica de pe Munte. Este programul de evlavie si fapte bune al crestinului in postul mare, ca si in alte imprejurari. Iata cum infatisa profetic Domnul Hristos judecata ce va sa fie.

"Cind va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe uniide altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stinga".

"Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti binecuvintatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamind am fost si Mi-ati dat sa maninc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau, strain am fost si M-ati primit, Gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine".

"Atunci dreptii ii vor raspunde, zicind: Doamne, cind Te-am vazut flamind si Te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei? Sau cind Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat? Sau cind Te-am vazut bolnav, sau in temnita si am venit la Tine? Iar imparatul, raspunzind va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucit ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut".

"Atunci va zice si celor de-a stinga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. Caci flamind am fost si nu Mi-ati dat sa maninc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat; bolnav si intemnitat, si nu M-ati cercetat".

"Atunci vor raspunde si ei, zicind: Doamne, cind Te-am vazut flamind, sau insetat, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau intemnitat si nu Te-am slujit? El insa le va raspunde zicind: Adevarat zic voua: Intrucit nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, Mie nu Mi-ati facut; si vor merge acestia la osinda vesnica, iar dreptii la viata vesnica" ⁶⁰.

Deci la credinta si nadejdea sa in viata, crestinul trebuie sa sporeasca si in dragoste, precum dadea indemnuri si Sfintul Apostol Pavel (I Corinteni XIII, 13) si staruia cu multa intelepciune Sfintul Ioan Gura de Aur, caci astfel se completeaza cunoasterea crestina. Iisus Hristos ieri si azi si in veci - este acelasi ⁶¹. Acesta este sensul luminii cunoasterii crestine in Ortodoxie, descoperita omului prin Domnul Iisus Hristos, precum au talmacit-o Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti ai Ortodoxiei noastre, deci intreaga Sfinta Scriptura si Sfinta Traditie.

Astfel, Sfintul Ioan Damaschin, supranumit si "riul de aur", pentru ideile stralucitoare, in ale carui opere se oglindesc, in sinteza, ideile marilor Sfinti Parinti anteriori, - asaza la locul de cinste problema cunoasterii, ca introducere in operele sale dogmatice, sub denumirea de Izvorul cunoasterii. Acest izvor al cunoasterii il vedem pe Domnul Hristos, ca supremul Dascal si Pedagog, supremul Invatator, cel care nu poate sa greseasca, Invatatorul Adevarului: "Hristos este intelepciunea cuprinzatoare a adevarului; in El sint cuprinse comorile credintei noastre. El este intelepciunea si puterea lui Dumnezeu si a Tatalui; sa ascultam glasul Lui prin mijlocirea Sfintelor Scripturi si sa invatam cunoasterea a toate" ⁶². Dupa cum isi propunea sa adune in scrierile sale, ca si o albina, tot ceea ce este potrivit cu adevarul ⁶³, culegind potrivit Sfintei Traditii, pe cit ii va fi cu putinta, ceea ce s-a spus de catre Dascalii incercati si invatati, spre a infatisa o expunere generala in ascultarea rinduielii celei adevarate ⁶⁴, in cadrul izvorului fundamental al cunoasterii lui Dumnezeu, care ramine Hristos, Dascalul neintrecut al Adevarului Divin.

De fapt unul din motivele fundamentale ale intruparii Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost acesta, de a restaura cunoasterea adevaratului Dumnezeu, afirma Sfintul Parinte bisericesc, Atanasie cel Mare, in cuvintarea sa "Despre Intruparea Cuvintului" ⁶⁵. Oamenii indepartati de la adorarea lui Dumnezeu si cu privirile indreptate in jos, ca si cum s-ar afla in adincimea unei pesteri, cautau pe Dumnezeu, in creatura, in lucruri vazute, facindu-si zei din oameni muritori si din demoni. Atunci bunul si obstescul nostru Mintuitor, Cuvintul lui Dumnezeu, isi ia pentru Sine un corp si traieste ca om printre oameni, atragind toate privirile celor ce gindesc ca Dumnezeu este in lucruri trupesti, catre El, ca invataturile si faptele Sale, spre a recunoaste Adevarul Divin si prin El sa se ridice cu cugetarea catre Tatal Sau. Oameni cu cugetari omenesti, in care-si indreptau privirile, se puteau vedea acum atrasi peste tot si primeau invatatura Adevarului Divin. In ceea ce priveste creatiunea, puteau sa recunoasca pe Hristos, iar in ceea ce priveste zeii dintre oameni, prin comparatie cu faptele Mintuitorului, le apara Mintuitorul, fiindca aceia nu puteau savirsi opere asemenea lui Dumnezeu-Cuvintul.

Deci pe data ce cugetarea oamenilor decazuse in lucrurile simturilor, Cuvintul s-a coborit catre noi, pina a se arata trupeste, spre a ne duce catre El, ca Om, oamenii, sa-si incline simturile catre persoana Sa si de acum inainte ei sa se convinga ca-L vedeau Om, datorita faptelor Sale, ca El nu era numai Om, ci inca Dumnezeu si Cuvint si Intelepciunea adevaratului Dumnezeu. Subliniind cuvintele Sfintului Apostol asupra cunoasterii crestine prin Domnul Hristos (Efeseni III, 17-19), Sfintul Atanasie cel Mare precizeaza: "Cuvintul s-a desfasurat pretutindenea: in sus, in jos, in adincime si largime; in sus prin creatiune, in jos prin intrupare, in adincime pina la iad, in largime pentru toata lumea; totul este plin de cunoasterea lui Dumnezeu... Indoita a fost aratarea bunatatii Mintuitorului prin Intruparea Sa; El indeparta de la noi moartea si ne reinnoia si nevazut, El se arata prin faptele Sale si facea sa se cunoasca, ca El era Cuvintul, conducatorul si regele universului" ⁶⁶. Prin urmare, prin Domnul Iisus Hristos cunoasterea crestina isi primea desavirsirea, prin invatatura dumnezeiasca insotita de exemple desavirsite. S-a petrecut astfel, prin providenta pedagogiei divine, o adevarata restaurare si o deplina cunoastere a lui Dumnezeu si a vointei Sale pentru om.

Problema deplinei cunoasteri crestine in adincimea ei, in inaltimea ei, in intinderea ei, in insemnatatea ei, si mai ales in metodologia formarii ei, precum o punea Sfintul Apostol Pavel (Efeseni III, 17-19), a studiat-o, a experimentat-o si a publicat-o in opere succesive, marele invatat crestin Titus Flavius Clemens, de origine din Atena, in a doua jumatate a secolului al doilea crestin, supranumit si Clement Alexandrinul, pentru meritele sale mari in conducerea scoalei crestine din Alexandria. Din operele sale, Protrepticul, sau Covertitorul, la Cuvintul ca promotor al vietii crestine, Pedagogul, in care infatiseaza Cuvintul ca educator al sufletelor si Stromatele, prin care Didascalul ii infatiseaza doctrina cu invataturile crestine, se poate vedea o larga privire a profundei si temeinicei cunoasteri crestine. Caci gnosticul, sau deplinul cunoscator crestin, trebuia sa treaca prin toate aceste etape al formarii sale crestine. Privind retrospectiv principiile sale metodologice, desprinse din toate operele sale scrise, precum si din bogata si stralucita sa experienta la Scoala crestina din Alexandria, in marea problema a cunoasterii crestine, Clement Alexandrinul a ajuns la urmatoarea concluzie: "Biserica este Invatatoarea Cuvintului si singurul Invatator este Mirele ei, in care s-a implinit vointa sfinta a unui Parinte sfint, adevarata intelepciune, sfintenia cunoasterii" ⁶⁷. La aceasta concluzie ajunge folosind imediat sfatul indrumator al Sfintului Apostol si Evanghelist Ioan, pe care-l citeaza imediat, precum il reproducem: "Si intru aceasta stim ca L-am cunoscut, daca pazim poruncile Lui. Cel ce zice L-am cunoscut, dar poruncile nu le pazeste, mincinos este si intru el adevarul nu se afla. Iar cine pazeste cuvintul Lui, intru acela , cu adevarat dragostea lui Dumnezeu este desavirsita. Dupa aceasta cunoastem ca sintem ai Lui" ⁶⁸.

Iata de ce, cartea de "Invatatura de Credinta Crestina Ortodoxa", pe care o avem la indemina prin purtarea de grija a conducerii Bisericii Ortodoxe Romane, trebuie reluata din biblioteca Bisericii, recitita si mai mult meditata, spre a fi revarsata prin invataturile ei, din amvonul Bisericii, in sufletele credinciosilor nostri, cu inalta, adinca si calda intelegere crestina. Caci "Invatatura Crestina Ortodoxa" nu se opreste numai la informarea si marturisirea "Credintei" ⁶⁹, ci se inalta prin trairea religioasa sufleteasca a "Nadejdii" ⁷⁰ si se adinceste, ca datatoare de viata crestina morala vazuta, prin virtutea cea mare a "Dragostei" ⁷¹, cu implinirea tuturor virtutilor morale crestine.

Credinta, nadejdea si dragostea, virtutile religioase supreme, au fost intotdeauna si au ramas intru vesnicie coloanele de sustinere a invataturii Bisericii crestine ortodoxe. Astfel cunoasterea crestina ortodoxa isi pastreaza si-si intareste unitatea sa, tocmai prin aceasta vietuire si inviorare a ramurilor sale, infloritoare si roditoare. Deci prin Biserica se poate infatisa, inviora si implini cunoasterea crestina ortodoxa, in adevarata lumina a Domnului Hristos, prin toate ramurile sale vii si nemuritoare. Aceste virtuti religioase, impreuna cu virtutile morale, se impletesc si se imbina armonic in lumina cunoasterii Domnului Iisus Hristos si deci a cunoasterii crestine prin Ortodoxie.

Pr. Prof. Mihail Bulacu,

"Glasul Bisericii", nr.9-10/1973, pag. 1054-1063.

1. Romani II, 14-15.
2. Sfantul Vasile cel Mare, Hexaimeronul, Omilia I. Cap. 6, Migne, P. G., tom. XXIX, col. 16
3. Immanuel Kant, Critica ratiunii practice, trad. Prof. Traian Braileanu.
4. Sfantul Grigorie Teologul, Cuvantarea a doua despre Dumnezeu, cap. XIV, trad. de Pr. Dr. Gh. Tilea si Dr. Nicolae Barbu, asist. univ. Cele cinci cuvantari de Dumnezeu, 1947, p. 19-20.
5. Romani I, 23, 25.
6. Invatatura de Credinta Crestina Ortodoxa. Cu aprobarea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane si cu binecuvantarea Prea Fericitului Justinian, Patriarhul Romaniei... Despre descoperirea dumnezeiasca, Bucuresti, 1952, p.4-15, Despre Sfanta Scriptura p. 15-27
7. Idem, op. cit., p. 28-39
8. Sfantul Grigorie Teologul, Cuvantarea a cincea despre Dumnezeu, cap. XXV, op. cit., p. 82-83.
9. Psalmul L, 10-11.
10. Galateni III, 24.
11. Invatatura de Credinta..., op. cit., p. 45-68.
12. Luca, I, 28-37.
13. Mineiul lunii martie la 25 de zile. Troparul sarbatorii Buneivestiri.
14. Luca I, 42-43.
15. Luca I, 46-55.
16. Utrenierul. Utrenia.
17. Liturghierul, Utrenia la cantarea a opta.
18. Luca II, 1-2.
19. Luca II, 9-11; 13-14.
20. Liturghierul, op. cit.
21. Utrenierul, op. cit.
22. Ioan VIII, 12.
23. Sfantul Grigorie Teologul, Cuvantarea cincea despre Dumnezeu, Cap. III, op. cit., p. 69.
24. Ibidem, cap. XXXII, p. 87.
25. Ioan I, 1-5.
26. Ioan I, 14.
27. Invatatura de Credinta..., op. cit., p. 68-102.
28. Ioan I, 9, 12.
29. Ioan I, 18.
30. Matei III, 16-17.
31. Invatatura de credinta..., op. cit., p. 254-285.
32. Idem, op. cit., p. 285-308.
33. Ioan VIII, 12.
34. Ioan XII, 46.
35. Ioan XIV, 6.
35bis. Ioan XIV, 9-10.
36. Ioan XIV, 21.
37. Matei V, 21-26.
38. Matei V, 27-30.
39. Matei V, 31-32.
40. Matei V, 38-47.
41. Matei VI, 1-4.
42. Matei VI, 5-18.
43. Matei VI, 19-34.
44. Matei VII, 1-5.
45. Matei VII, 17-20.
46. Matei VII, 12.
47. Matei VI, 48.
48. Matei V, 3-12.
49. Duminica la lasatul postului pentru Sfintele Pasti.
50. Galateni III, 27.
51. Matei VII, 21-26.
52. Invatatura de credinta..., p. 368-374.
53. Matei XI, 27-29.
54. Ioan XV, 22.
55. Ioan XVII, 3-8.
56. Matei XXV, 31-45.
57. Invatatura de credinta..., op. cit., p. 114-116.
58. Idem, op. cit., p. 163-189.
59. Sfintul Grigorie Teologul, Cuvintarea cincea despre Dumnezeu, cap. XXV, op. cit., p. 82.
60. Matei XXV, 31-46.
61. Evrei XIII 8.
62. Sfintul Ioan Damaschin, Capitolele filozofice, Dialectica, Migne P. G., tom. XCIV, cit. 529.
63. Ibidem, col. 524
64. Ibidem, col. 525
65. Sfintul Atanasie cel Mare, Cuvintarea despre Intruparea Cuvintului, Migne, tom. XXV col. 3-96.
66. Idem, op. cit., cap. XVI.
67. Clement Alexandrinul, Pedagogul, Migne, P. G. tom. VIII, Lib. III, cap. 12.
68. I Ioan II, 3-5.
69. Invatatura de Credinta..., op. cit., p. 43-189.
70. Ibidem, p. 193-341.
71. Ibidem, p. 345-453.