martedì 9 ottobre 2018
NICODIM AGHIORITUL DESPRE TAINA SPOVEDANIEI
Cuvînt înainte
După cum, la rînduiala firii, Dumnezeu n-a purtat de grijă numai să fim sănătoşi în viaţa aceasta, ci să şi dobîndim sănătatea cu osebite doctorii şi tămăduiri cînd ne vom îmbolnăvi trupeşte, În acelaşi chip, şi la rînduiala Darului, El n-a purtat de grijă numai ca să ne naştem a doua oară duhovniceşte, sănătoşi, prin Sfîntul Botez, ci şi să dobîndim sănătatea cea duhovnicească, cînd ne vom îmbolnăvi sufleteşte, cu o baie curăţitoare şi doctorie minunată. Şi aceasta nu este altceva decît Taina Sfintei Mărturisiri.
Dar, o, nenorocire! Această baie curăţitoare şi minunată doctorie, adică mărturisirea cea folositoare de suflet, s-a făcut astăzi la creştini o Taină prea puţin folositoare! Căci, socotind că se curăţă în această baie, n-au ajuns nici măcar să se spele - după cum zice Solomon: Fiul rău pe sine se judecă a fi drept, şi de întinăciune nu s-a spălat. (Pilde 30, 13) - de vreme ce unii dintre dînşii sau nu se mărturisesc niciodată, sau se mărturisesc foarte rar, iubind, ticăloşii, mai bine să se tăvălească în noroiul păcatelor lor ca dobitoacele decît să alerge la această baie şi să se cureţe. Alţii se mărturisesc, e adevărat, însă nu precum se cuvine, pentru că nu se spovedesc cu cea mai cuviincioasă cercetare a conştiinţei şi a păcatelor lor, nici cu zdrobirea şi umilinţa cea trebuincioasă, nici cu o voinţă hotărîtoare ca de aici înainte să nu mai păcătuiască, nici cu facerea canonului care se cuvine - că acestea toate alcătuiesc mărturisirea cea plăcută lui Dumnezeu. Ci se mărturisesc fără de nici o cercetare, fără de nici o umilinţă, fără de hotărîre şi fără de împlinirea canonului, mai pe scurt spus, se spovedesc numai pentru obicei, poate pentru că vine Paştele, sau Naşterea lui Hristos, sau Botezul. Şi aşa, în acest chip rău mărturisindu-se, ticăloşii, se batjocoresc cu adevărat şi foarte se păgubesc. De aceea, noi ne întristăm pentru o atît de mare pagubă şi înşelare a fraţilor noştri creştini, încît ne-am nevoit ca să adunăm de la mulţi dascăli această scurtă sfătuire către cel ce se pocăieşte şi cu aceasta să-i îndemnăm pe păcătoşii ce se mărturisesc să se mărturisească mai des; iar celor de se mărturisesc rău, să le tîlcuim şi să-i facem să cunoască a se mărturisi cum se cuvine, pentru ca mărturisirea lor să fie plăcută lui Dumnezeu şi folositoare şi, ca urmare, să fie adeverită şi fără de îndoială iertarea păcatelor lor, care se dă de la Dumnezeu prin preotul duhovnic.
Cum trebuie să se pregătească fiecare cînd vrea să se mărturisească
Fratele meu cel păcătos, în aşa chip trebuie să te pregăteşti cînd vei voi să te pocăieşti şi să te mărturiseşti: află, mai întîi, că pocăinţa - potrivit cu dumnezeiescul Ioan Damaschin (Cartea 11, capitolul 47) - este o întoarcere de la starea cea împotriva firii la cea potrivit cu firea, adică de la diavol la Dumnezeu, şi care se săvîrşeşte cu durere şi cu nevoinţă. Deci şi tu, iubitul meu, dacă vrei să te pocăieşti precum se cuvine, trebuie să părăseşti pe diavol şi faptele cele diavoleşti şi să te întorci către Dumnezeu şi către o trăire potrivită cu voia lui Dumnezeu. Să laşi păcatul, care este lucru împotriva firii şi să te întorci spre fapta cea bună, care este ceva potrivit cu firea; să urăşti într-atît de mult răutatea, încît să zici şi tu, împreună cu David: Nedreptatea am urît şi am dispreţuit (Psalmi 118, 163); şi, dimpotrivă; să iubeşti atît de mult binele, încît să zici, cu acelaşi David; Legea Ta am iubit-o şi, iarăşi: Pentru aceasta am iubit poruncile Tale, mai mult decît aurul şi topazul (Psalmi 118, 127). Pe scurt, Duhul Sfînt, prin înţeleptul Isus Sirah, te învaţă care este adevărata pocăinţă, grăind astfel: Întoarce-te la Domnul şi părăseşte păcatele.... Sîrguieşte către Cel Preaînalt, şi te întoarce de la nedreptate şi te scîrbeşte foarte de lucrul urît. (Isus Sirah 17, 20-21). Iar care este adevărata pocăinţă şi roadele ei, caută şi vezi în cuvîntul cel de la sfîrşit.
Părţile pocăinţei
În al doilea rînd, să ştii că trei sînt părţile pocăinţei; I) zdrobirea inimii, II) mărturisirea şi III) împlinirea canonului. Gheorghe Koressios, în cartea lui despre Taine, mai adaugă o parte a pocăinţei, şi anume: dezlegarea de păcat - care se face de către darul Sfîntului Duh, prin mijlocirea duhovnicului - care se numeşte cheie şi, mai ales aceasta ţine într-însa Taina pocăinţei.
I) Ce este zdrobirea inimii. Zdrobirea inimii este o mîhnire şi o durere desăvîrşită a inimii, care se petrece fiindcă omul a supărat cu păcatele sale pe Dumnezeu şi a călcat legea Lui dumnezeiască. Această durere nu stă numai întru simţire, adică în suspine şi lacrimi, ci stă, mai ales, în aceea ca voinţa omului să urască păcatul dinlăuntru şi să hotărască să nu-l mai facă. Ţine seama şi de aceasta, potrivit cu Koressios, că durerea şi zdrobirea inimii sînt părţi alcătuitoare ale pocăinţei şi, în măsura în care se găsesc în inimă, se află şi omul în pocăinţă. Îndată însă ce va lipsi durerea din inimă, lipseşte şi omul de la pocăinţă. Prin aceasta vrea să spună că durerea şi zdrobirea trebuie să se afle pururea în inima celui ce se pocăieşte şi, în acest chip pocăinţa lui este adevărată. Însă această zdrobire a inimii este lucrarea celor ce sînt desăvîrşiţi şi asemenea unor fii, fiindcă izvorăşte numai din dragostea cea către Dumnezeu. Adică, după cum se pocăieşte un fiu numai pentru că l-a supărat pe tatăl său, şi nu pentru că va fi lipsit de moştenirea părintească sau va fi izgonit din casa tatălui său.
Mărturisirea trebuie să se facă la cei mai iscusiţi duhovnici
Întîi, cercetează şi află care este cel mai iscusit duhovnic între ceilalţi. Pentru că marele Vasile spune (în hotărîrea pe scurt 229): „După cum oamenii nu-şi arată unul altuia suferinţele şi rănile trupului, ci le dezvăluie doctorilor încercaţi care ştiu să le lecuiască, aşa şi păcatele se cade să fie înfăţişate nu oricui, ci acelora care pot să le tămăduiască.”
Cum să-şi cerceteze cineva cugetul său
În al doilea rînd, după cum stai şi socoteşti cu cîţi bani eşti păgubit în neguţătoria pe care o faci, tot aşa adună-te şi tu, frate, deoparte, şi - înainte să mergi la un asemenea duhovnic, vreme de două sau trei săptămîni, mai cu seamă la începutul celor patru posturi ale anului - şezi în mare linişte, şi plecîndu-ţi capul, cercetează în cugetul tău ceea ce Filon Iudeul numeşte judecata cugetului. Şi să nu te faci apărător, ci judecător al păcatelor tale, cum spune Sfinţitul Augustin. Socoteşte şi tu, precum Iezechia, toată vremea trecută a vieţii tale, cu mîhnire şi amărăciune în sufletul tău: Sfîrşi-voi firul vieţii mele aducîndu-mi aminte de amărăciunea sufletului meu! (Isaia 38, 15); sau măcar socoteşte, după ce te-ai mărturisit, cîte păcate ai săvîrşit;cu fapta, cu vorba şi încuviinţarea gîndurilor. Numără lunile; apoi, de la luni, treci la săptămîni, şi de la săptămîni la zile. Adu-ţi aminte de oamenii cu care ai păcătuit şi de locurile unde ai păcătuit şi gîndeşte-te cu grijă, ca să afli fiecare păcat al tău.
Deoarece oamenii astăzi fie că se lasă greu cînd e vorba să-şi facă o asemenea cercetare amănunţită a cugetului lor, fie că uită şi nu pot să-şi amintească păcatele, iată, frate, că ţi-am aşternut pe hîrtie, în „Învăţătura către duhovnic”, păcatele de moarte, păcatele ce se iartă şi păcatele care se trec cu vederea. Ţi-am înfăţişat acolo şi cele zece porunci şi cine sînt cei ce greşesc la fiecare din acestea, ca să te despovărăm de această greutate şi să te facem să-ţi aminteşti cu uşurinţă păcatele tale. Deci caută acolo şi, cercetînd, adu-ţi aminte care păcate din cele ce se află acolo le-ai săvîrşit, ca să le mărturiseşti.
Dar, precum vînătorii nu se mulţumesc doar să afle fiara în pădure, ci se străduiesc în tot chipul să o ucidă, tot astfel şi tu, frate al meu păcătos, nu te mulţumi doar să-ţi cercetezi şi să-ţi afli păcatele. Pentru că numai acest lucru puţin îţi va folosi. Ci luptă-te în tot chipul să-ţi omori păcatele cu durerea inimii tale, adică cu zdrobirea inimii şi cu îngrijorarea. Şi, ca să dobîndeşti zdrobirea, socoteşte marea vătămare pe care ţi-au adus-o păcatele tale înaintea lui Dumnezeu. Iar ca să dobîndeşti îngrijorarea, gîndeşte la paguba cea mare pe care păcatele tale ţi-au pricinuit-o ţie însuţi.
Cum trebuie să se mărturisească păcătosul
După ce te vei fi gîndit în acest chip la păcatele tale, frate al meu păcătos, şi te vei fi pregătit cu această zdrobire a inimii şi îngrijorare, mergi atunci la acel iscusit duhovnic de care am vorbit. Dacă ştii carte, însemnează-ţi, frate, păcatele şi pe hîrtie, ca să nu le uiţi. Şi, de va fi departe locuinţa duhovnicului, să nu întîrzii, după cum nu întîrzii să mergi pentru boala ta cea trupească la acel doctor iscusit care se află departe. Ci zi şi tu ca fiul acela risipitor: Sculîndu-mă, mă voi duce la tatăl meu (Luca 15, 18). Şi, mergînd la dînsul, cînd acela îţi va spune să-ţi mărturiseşti păcatul tău înaintea Stăpînului Hristos, atunci tu, îngenunchind înaintea sfintei Lui icoane, să zici: „Părinte, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu sînt vrednic să mă numesc fiul Tău, dar iată că astăzi, prin părintele meu duhovnicesc, mă voi mărturisi Ţie, întru dreptatea inimii.” Şi, aşa, să începi apoi să te mărturiseşti.
Ce este mărturisirea?
Mărturisirea este o înfăţişare, de bunăvoie, prin grai, a faptelor rele, ca şi a vorbelor şi a gîndurilor. Ea este smerită, învinuindu-se pe sine, este dreaptă, fără ruşinare, hotărîtă, şi se face către un duhovnic legiuit.
Mărturisirea trebuie făcută de bunăvoie
Aşadar, şi tu, frate:
1) Trebuie să mărturiseşti, cu însăşi gura ta, toate faptele tale cele rele, toate vorbele tale rele şi toate gîndurile tale rele. Am zis să-ţi spui păcatele cu însăşi gura ta deoarece, chiar dacă le-ai avea scrise ca să nu le uiţi, totuşi ai datoria să le citeşti tu însuţi duhovnicului tău. Cei care îşi scriu păcatele şi, după ce au dat duhovnicului ceea ce scriseseră, pleacă, fac rău şi greşesc, iar mărturisirea lor nu este desăvîrşită. Şi, pe viitor, să înceteze cu acest lucru nepotrivit şi să-şi citească ei singuri înscrisul cu păcatele lor.
Mărturisirea să nu se facă din silă sau nevoie, ci de bunăvoie, de la sine, grăind împreună cu David: „Şi din voia mea mă voi mărturisi Lui.” Să nu te asemeni şi tu, în aceasta, împăratului Nabucodonosor, care nu a spus magilor visul pe care l-a avut ca, pe urmă, magii să-l tălmăcească, ci a cerut ca aceia să-i spună şi visul, şi tălmăcirea lui. Deci, descoperiţi-mi visul şi tîlcuirea lui! (Daniel 2, 6). Dar tu, spune mai întîi visul, adică păcatele tale, şi atunci, auzindu-le, duhovnicul să le îndrepte.
Mărturisirea trebuie să fie smerită
2) Trebuie să te mărturiseşti cu smerenie, cu multă umilinţă şi cu inima zdrobită - precum şi-a mărturisit femeia desfrînată păcatele ei, precum cananeanca şi precum se ruga vameşul - pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta şi să-ţi dea iertarea păcatelor. Fiindcă inima înfrîntă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Această smerenie şi umilinţă trebuie să o arăţi încă şi atunci cînd te mustră duhovnicul pentru vreun păcat al tău, păstrînd tăcerea şi fără să te mînii, şi nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca şi cînd ţi-ar face-o Însuşi Dumnezeu. Ce zic să o primeşti cu bucurie? Dacă s-ar putea, ar trebui să cazi la pămînt ca un vinovat şi să-i scalzi picioarele cu lacrimile tale, cum te sfătuieşte Sfîntul Ioan Scărarul: „Fii - şi în purtare, şi în cuget - ca un păcătos, la mărturisirea ta cătînd spre pămînt, şi, de este cu putinţă, să scalzi în lacrimi picioarele celui ce te lecuieşte, ca pe ale lui Hristos” (Cuvîntul IV).
Mărturisirea trebuie să fie spre învinovăţirea ta
3) Cînd te mărturiseşti nu trebuie să învinovăţeşti pe unul sau pe altul, spunînd că ei au fost pricina de ai păcătuit, după cum Adam a dat vina pe Eva şi Eva pe şarpe. Nu! Tu să nu faci aşa! Ci să te învinovăţeşti numai şi numai pe tine şi voinţa ta cea ticăloasă. „Dacă vrei să învinovăţeşti pe cineva - îţi spune dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia 51 la Matei) - învinovăţeşte-te pe tine!” Şi alcătuitorul Pildelor spune: Drept este cel ce se învinovăţeşte pe sine (Pilde 18, 17). „Pe sine” zice, şi nu „pe alţii.” Pentru ca nu cumva, căutînd să-şi împuţineze cu mărturisirea păcatele sale, să şi le sporească, adăugînd şi învinovăţirea. Iar ce să spui duhovnicului, te sfătuieşte Ioan Scărarul: (Cuvîntul IV): „Spune şi nu te ruşina: A mea este izbitura, părinte, a mea este rana, ea este pricinuită de însăşi lipsa mea de grijă şi nu de altul. Nimeni nu este vinovat de aceasta: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai lipsa mea de grijă!”
Mărturisirea trebuie să fie dreaptă
4) Trebuie să te mărturiseşti întru adevărul şi dreptatea inimii tale, arătîndu-ţi toate păcatele, aşa cum le-ai săvîrşit, cu toate împrejurările: locul, persoana, pricina, numărul păcatelor şi felul lor. (Vezi capitolul V al „Învăţăturii către Duhovnic”, despre împrejurări. Numai că numele persoanelor cu care ai păcătuit nu trebuie să le arăţi.) Mărturiseşte-ţi păcatele fără să adaugi sau să scazi ceva, fără să spui jumătate din păcatele tale unui duhovnic şi jumătatea cealaltă altuia, cum fac unii vicleni. Să nu le spui cu cine ştie ce cuvinte meşteşugite, - cu care în acelaşi timp să-ţi ascunzi păcatele, cu scopul să-ţi micşorezi ruşinea - ci să le mărturiseşti simplu şi drept, cu inimă fără vicleşug, şi adevărat. Fiindcă, dacă te mărturiseşti cu vicleşug şi doar aşa, pe deasupra, nu numai că mărturisirea ta va fi urîtă înaintea lui Dumnezeu, Care iubeşte pururi adevărul: Că iată adevărul ai iubit (Psalmi 50, 7), ci încă şi păcatele tale pe care le-ai mărturisit vor încolţi din nou în tine, după puţină vreme, după cum încolţesc din nou şi perii albi la acei bătrîni care nu-i dezrădăcinează, ci doar îi rad pe deasupra. Cu acestea te asemeni şi tu, în această privinţă, cum spune David: Ca un brici ascuţit ai făcut vicleşug (Psalmi 51, 1).
Mărturisirea trebuie făcu
tă fără să te ruşinezi
5) Trebuie să te mărturiseşti fără să te ruşinezi, fiindcă ruşinea pe care o capeţi cînd te mărturiseşti îţi aduce slavă şi har de la Dumnezeu, potrivit cu Isus Sirah: Este ruşine care aduce păcate şi este ruşine care aduce mărire şi har (Isus Sirah 4, 23). Ruşinea aceasta te face să scapi de ruşinea ce va să fie în ziua înfricoşată a Judecăţii, potrivit cu Scărarul (Cuvîntul IV): „Nu nesocoti mărturisirea păcatului tău, pentru ca, prin ruşinea de aici, să scapi de ruşinea de dincolo!”
De ce te ruşinezi, păcătosule? Cînd săvîrşeşti păcatul nu te ruşinezi, şi acum, cînd cauţi să te scapi de el, te ruşinezi? O, nebunule! Tu nu ştii că ruşinea aceasta este de la diavolul, care, atunci cînd faci păcatul, îţi dă îndrăzneală şi neruşinare, iar cînd îl mărturiseşti îţi dă frică şi ruşine? Aşa dă mărturie Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Două sînt acestea: păcatul şi pocăinţa: în păcat - ruşine şi batjocură; în pocăinţă - laudă şi îndrăzneală. Dar satana răstoarnă rînduiala şi dă la păcat îndrăzneală, şi la pocăinţă ruşine. Tu însă să nu i te încrezi!” (Cuvîntul pentru mărturisire). Pentru aceasta, citim la Pateric că un părinte îmbunătăţit l-a văzut cu ochii lui pe diavol cum merge adesea la spovedaniile duhovnicilor, ca să insufle ruşine păcătoşilor care se mărturisesc acolo. Dumnezeu nu ţi-a dat drept duhovnic vreun Înger sau vreun Arhanghel, ca să te ruşinezi, ci un om, unul supus patimilor ca şi tine, pentru ca să nu te ruşinezi.
5) Trebuie să te mărturiseşti fără să te ruşinezi, fiindcă ruşinea pe care o capeţi cînd te mărturiseşti îţi aduce slavă şi har de la Dumnezeu, potrivit cu Isus Sirah: Este ruşine care aduce păcate şi este ruşine care aduce mărire şi har (Isus Sirah 4, 23). Ruşinea aceasta te face să scapi de ruşinea ce va să fie în ziua înfricoşată a Judecăţii, potrivit cu Scărarul (Cuvîntul IV): „Nu nesocoti mărturisirea păcatului tău, pentru ca, prin ruşinea de aici, să scapi de ruşinea de dincolo!”
De ce te ruşinezi, păcătosule? Cînd săvîrşeşti păcatul nu te ruşinezi, şi acum, cînd cauţi să te scapi de el, te ruşinezi? O, nebunule! Tu nu ştii că ruşinea aceasta este de la diavolul, care, atunci cînd faci păcatul, îţi dă îndrăzneală şi neruşinare, iar cînd îl mărturiseşti îţi dă frică şi ruşine? Aşa dă mărturie Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Două sînt acestea: păcatul şi pocăinţa: în păcat - ruşine şi batjocură; în pocăinţă - laudă şi îndrăzneală. Dar satana răstoarnă rînduiala şi dă la păcat îndrăzneală, şi la pocăinţă ruşine. Tu însă să nu i te încrezi!” (Cuvîntul pentru mărturisire). Pentru aceasta, citim la Pateric că un părinte îmbunătăţit l-a văzut cu ochii lui pe diavol cum merge adesea la spovedaniile duhovnicilor, ca să insufle ruşine păcătoşilor care se mărturisesc acolo. Dumnezeu nu ţi-a dat drept duhovnic vreun Înger sau vreun Arhanghel, ca să te ruşinezi, ci un om, unul supus patimilor ca şi tine, pentru ca să nu te ruşinezi.
Iar dacă, să zicem ai afla de la alţii sau ai bănuit că duhovnicul tău dă pe faţă altora păcatele tale, acest fapt să nu te împiedice de la mărturisire, fiindcă este înşelăciune a diavolului, cu care caută să-ţi piardă sufletul. Tu să mergi fără teamă şi mărturiseşte-ţi păcatele! Iar dacă acela le dă pe faţă altora (ceea ce este foarte cu anevoie, ca să nu zic cu neputinţă, să o facă) el are să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu, pentru răul acesta pe care îl face. Iar tu, odată spovedit, eşti pe deplin nevinovat şi iertat de păcatele tale. Aşa cum îţi aduce la cunoştinţă Sfîntul Meletie Mărturisitorul (Treapta 171): „Dacă îţi dă în vileag şi-ţi defăima mărturisirea, acesta va da socoteală lui Dumnezeu la Judecată, iar cel ce s-a spovedit rămîne întru totul nevinovat şi izbăvit pe deplin de greşelile lui.” În vechime, cei ce păcătuiau, stăteau la poarta bisericii şi-şi mărturiseau păcatele la toată mulţimea care intra în biserică, după cum spune Sozomen: „La început, aşa au socotit preoţii să se arate mulţimii din biserică păcatele de către cel ce se mărturiseşte, ca într-un teatru” (Cartea a VII-a, capitolul 16, şi canoanele 56 şi 75 ale marelui Vasile spun acelaşi lucru.) Un om drept ca Iov nu se ruşina să se mărturisească în faţa mulţimii, după cum ne vesteşte el însuşi: Căci nu am dat înapoi faţă de mulţimea gloatei, ca să mă mărturisesc înaintea lor (Iov 31, 34). Şi tu, frate al meu, păcătos fiind, de ce să te ruşinezi, cînd te mărturiseşti unui singur om?
Păcatele trebuie să fie arătate, fie aici, fie dincolo.
6) Una din două: sau aici, jos, trebuie să-ţi arăţi păcatele tale, frate, către duhovnicul; sau, dincolo, înfricoşatul Judecător le va da în vileag înaintea tuturor Îngerilor şi oamenilor, cu mare mustrare pentru tine. Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale (Psalmi 49, 22). Ce zic, judecător? Înseşi păcatele tale nemărturisite te vor mustra atunci şi te vor da în vileag, la acel Scaun de judecată a toată lumea. Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra (Ieremia 2, 19). Vezi şi pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur care zice: „Acolo le vom vedea (greşelile noastre), în faţa ochilor, goale şi descoperite, şi vom plînge acolo şi va fi în zadar!” Vezi şi mărturia marelui Vasile, că vom vedea atunci păcatele noastre, pe fiecare cum s-a săvîrşit (în al optulea capitol al „Învăţăturii către Duhovnic”).
Dacă cumva vreun singur păcat va rămîne nemărturisit, rămîn neiertate şi celelalte. Dacă vei mărturisi toate păcatele tale, dar vei ascunde, de ruşine, numai unul singur, află că nu numai păcatele pe care le-ai mărturisit rămîn neiertate, dar îţi mai adaugi ţie, pe deasupra, şi un alt mare păcat, al pîngăririi celor sfinte, pentru această tăinuire, după cum spune, în „Cartea cea pentru mărturisire”, Patriarhul Hrisant al Ierusalimului. Vezi şi în „Mîntuirea păcătoşilor”, unde se arată că o femeie, deşi şi-a mărturisit toate celelalte păcate la un cucernic duhovnic, nu şi-a mărturisit un mare păcat al ei, iar un frate slujitor al duhovnicului a văzut cum ieşea din gura ei cîte un şarpe pentru fiecare păcat mărturisit. Iar la urmă de tot, a văzut un şarpe mare cum şi-a scos de trei ori capul afară din gura femeii, apoi iarăşi l-a tras înăuntru şi nu l-a mai scos. Pentru aceasta, toţi ceilalţi şerpi care ieşiseră mai înainte s-au întors iarăşi şi au intrat în gura ei. După moartea sa, acea nenorocită s-a arătat şezînd pe un înfricoşat balaur şi i-a spus duhovnicului ei şi fratelui că a fost pedepsită fiindcă nu şi-a mărturisit acel păcat. De aceea, şi un oarecare dascăl te sfătuieşte cu înţelepciune că, dacă vrei să biruieşti pe diavolul care îţi aduce ruşinea, spune, mai înainte de toate celelalte, acel păcat de care te ruşinezi mai mult.
Mărturisirea se cuvine să fie plină de hotărîre
7) Trebuie să te mărturiseşti cu hotărîre, adică să arăţi înaintea duhovnicului o hotărîre temeinică şi statornică cum că vrei mai bine să mori de mii de ori, decît să mai păcătuieşti cu voia ta, avînd ajutorul harului dumnezeiesc. Fiindcă, dacă nu iei o asemenea hotărîre în inima ta, puţin îţi va folosi zdrobirea inimii şi îngrijorarea şi pocăinţa, cum spun îndeobşte toţi dascălii Bisericii. Pentru aceasta, cîţi nu iau o asemenea hotărîre, au - ca sa zic aşa - un picior la duhovnic, şi altul în păcat. Se mărturisesc cu gura, iar cu inima gîndesc iarăşi să săvîrşească păcatul, asemuindu-se în aceasta cu cîinele care, după ce a vărsat, se întoarce iarăşi la vărsătura lui, şi cu porcul care, după ce s-a spălat, se tăvăleşte iarăşi în noroiul de la început. Aceştia - după cum spune Sfinţitul Augustin - nu retează păcatul, ci amînă aceasta pentru altă dată. Ei se mărturisesc doar din obişnuinţă, aşa, pentru că vine - să zicem - Paştele, sau Naşterea Domnului, sau pentru că sînt în primejdie de moarte şi nu că ar vrea cu adevărat să taie păcatul din rădăcină. Citim la Pateric că un părinte a văzut sufletele coborînd în iad cum cade zăpada pe pămînt în mijlocul iernii. Şi oare de ce aceasta? Nu pentru că nu se mărturisesc creştinii, ci fiindcă nu se mărturisesc bine, cu hotărîrea de a nu mai păcătui; fiindcă nu-şi sfâşie inima cu o durere adevărată, pentru o îndreptare hotărîtă, ci îşi sfîşie numai veşmintele, după cuvîntul Proorocului, cu o mincinoasă şi prefăcută durere. Sfîşiaţi inimile, şi nu hainele voastre! (Ioil 2, 13).
Şi ce-ţi va fi ţie de folos, frate al meu, dacă spui doar: Am păcătuit, mă pocăiesc! Un asemenea am păcătuit a spus şi Saul (1 Regi 15, 24), a spus şi Iuda (Matei 27, 4), dar nu le-a folosit. De aceea, şi marele Vasile spune că nu se foloseşte de pe urma mărturisirii şi nu se mărturiseşte nicidecum acela care spune numai „am păcătuit”, dar stăruie iarăşi în păcat şi nu-l urăşte. Şi spune că nu trage nici un folos de pe urma nedreptăţilor pe care i le-a iertat duhovnicul, dacă el iarăşi săvîrşeşte nedreptăţi, „fiindcă nu se mărturiseşte cu adevărat cel ce zice „am păcătuit”, şi pe urmă stăruie în păcat, ci acela care, după cuvîntul Psalmului, şi-a aflat păcatul său şi l-a urît. Căci ce folos este pentru bolnav îngrijirea doctorului, dacă el face mereu lucruri primejdioase pentru viaţă? Tot aşa este şi cel ce încă face păcate, nu are nici un folos de pe urma păcatelor iertate de duhovnic” (într-o tîlcuire de către Nichita a Psalmului 35). Întreaga ta pocăinţă înseamnă să te hotărăşti să-ţi schimbi viaţa. Să nu spui: Dacă am să pot, am să mă îndrept! sau: Am voit să nu păcătuiesc! Ci aşa să spui: „Hotărăsc să mă îndrept! Vreau de astăzi - cu voinţă puternică, neschimbată şi hotărîtă - să nu mai păcătuiesc, după cum nu vreau să beau vreodată un pahar cu otravă, după cum nu vreau vreodată să mă prăbuşesc într-o prăpastie şi după cum nu vreau vreodată să mă omor.” Deoarece voinţa omului nu poate să rămînă tare fără ajutor dumnezeiesc, noi ţi-am alcătuit o rugăciune prin care se arată cum să ceri de la Dumnezeu acest ajutor. Pe aceasta o vei găsi la sfîrşitul învăţăturii a şasea, pentru păzirea de sine.
Se cuvine să însemn aici că se face şi o a doua mărturisire a propriilor păcate, pentru trei pricini: 1) dacă cineva nu-şi mărturiseşte păcatele cu împrejurările şi cu pregătirea cuviincioasă, cu întristarea şi hotărîrea de a nu mai greşi şi cu împlinirea canonului; 2) dacă nu s-a îndreptat şi nu s-a canonisit cum trebuie de duhovnic; şi 3) (după Simeon al Tesalonicului, întrebarea 24) dacă - odată ce a căzut din nou în aceleaşi păcate sau într-altele, care sînt urmare a celor dintîi - spune, odată cu păcatele din urmă, şi pe cele dintîi, socotite ca nişte rădăcini şi pricini ale celor din urmă, sau pentru o mai mare zdrobire a inimii şi smerenie.
Scris este în cartea ce se cheamă „Învăţătură pentru cel ce se pocăieşte”, că este un lucru foarte folositor dacă îşi face cineva şi o mărturisire cuprinzătoare şi de obşte a tuturor păcatelor pe care le-a săvîrşit în întreaga sa viaţă, după cum fac cei ce vor să se preoţească şi cei ce sînt în primejdie de moarte, măcar o dată pe an şi mai ales, dacă se întîmplă să mergi la un nou duhovnic. Deoarece, prin mijlocirea acestei cuprinzătoare mărturisiri, se strîng laolaltă toate păcatele, ca nişte rîuri şi alcătuiesc o mare întinsă, sau sînt ca nişte munţi deasupra altor munţi, încît par că ajung pînă la cer, cum spune Ezdra: Şi greşelile noastre s-au ridicat pînă la cer (Ezdra 9, 6). Iar cel ce se mărturiseşte, văzîndu-le pe acestea dintr-o singură privire îngrămădite laolaltă, capătă o mai mare ruşinare, o suferinţă mai mare, o mai mare smerenie şi, drept urmare, se teme mai mult de dumnezeiasca dreptate, pe care a mîniat-o atîta de mult. Capătă astfel o linişte deplină în cugetul său, vestindu-i-se că păcatele i-au fost iertate şi capătă o mare înfrînare şi piedică spre a nu mai cădea din nou. Se cuvine ca păcătosul să primească cu bucurie canonul său.
Ce este împlinirea canonului
După mărturisire, urmează a treia parte a pocăinţei, adică facerea canonului dat de duhovnic, care este o împlinire prin fapte a canonisirii, după cum o hotărăşte Gavriil al Filadelfiei, în cartea lui despre Taine. Aşadar şi tu, frate al meu păcătos, eşti dator să primeşti cu mare bucurie canonul pe care ţi-l va da duhovnicul, fie că e vorba de post, de plecări ale genunchilor, de milostenie, sau de altceva. Şi, înainte de toate, să primeşti din tot sufletul îndepărtarea de la împărtăşire, atîţia ani cît va hotărî el. Fiindcă cu această mică pedeapsă îmblînzeşti marea urgie pe care o are Dumnezeu împotriva ta. Cu acest canon trecător, scapi de canonul cel veşnic al iadului.
Pilde ale celor care s-au canonisit pentru păcatele lor
Dacă sora lui Moisi n-ar fi fost izgonită afară din tabără pe şapte zile, nu s-ar fi curăţit de lepră (Numeri 12). Dacă desfrînatul din Corint nu ar fi fost dat satanei, el nu şi-ar fi mîntuit sufletul (1 Corinteni 5, 5). Aşa şi tu, frate, dacă nu primeşti această mică pedeapsă a canonului, nici de lepra păcatului nu te vei curăţi pe deplin, nici sufletul tău nu se mîntuieşte. Neguţătorie este aceasta, iubitule, aducătoare de mult cîştig şi de mare însemnătate pentru cei înţelepţi: una dai şi scapi de milioane; primeşti (pedepse) trecătoare şi scapi de cele veşnice.
Împăratul David, pentru ispăşirea păcatelor sale, a fost alungat din împărăţia sa de însuşi fiul său, Avesalom. Cutreiera munţii şi văile desculţ, era ocărît şi lovit cu pietre de Şimei (2 Regi 16, 6-13), era dispreţuit şi defăimat de toţi. Şi tu cauţi să-L îmblînzeşti pe Dumnezeu fără nici un canon? O, om fără de minte ce eşti! Împăratul Teodosie cel Mare a împlinit o vestită canonisire la Milan, aşa cum i-a fost hotărîtă de Sfîntul Ambrozie. Împăratul Romanos cel bătrîn, Lecapenul, din pricina jurămintelor pe care le călcase, pocăindu-se, s-a călugărit. Şi, cînd era timpul să mănînce pîine, avea (lîngă el) un băieţaş care îl lovea cu un bici peste picioare, pentru canonisire şi-i spunea: „Mergi, călugăr nevrednic, la trapeză!” Alt împărat, pentru un omor pe care îl săvîrşise, a fost canonisit să suie un munte înalt, cu picioarele goale. Şi, acolo sus aflîndu-se, dezbrăcat de veşmîntul împărătesc, a ţinut un post întreg de patruzeci de zile numai cu pîine şi apă, în necurmată rugăciune şi tăcere, dormind pe pămîntul tare. Şi alţi mulţi împăraţi au îndurat cele mai aspre canonisiri pentru păcatele lor. Şi tu, păcătosule, eşti - chipurile! - mai de soi decît ei? Sau ai un trup mai de soi şi mai gingaş şi nu primeşti un canon atît de uşor, de la duhovnicul tău, pentru păcatele tale?
Să nu te înşele cugetul zicînd că dai bani să-ţi răscumperi canonul! Împăraţii aceştia aveau bani mai mulţi decît tine şi puteau să dea milioane ca să nu capete aceste canoane. Dar aceasta nu este cu putinţă să se întîmple, chiar dacă cineva ar da o împărăţie. Fiindcă dreptatea nepărtinitoare a lui Dumnezeu nu poate fi mulţumită în alt chip decît numai dacă se pedepseşte însuşi trupul care a păcătuit. Iar de se va afla vreun duhovnic iubitor de cîştig şi-ţi va spune să-i dai bani, că el te iartă, ia aminte şi să nu-i dai crezare, fiindcă nu poate să te ierte în asemenea chip şi-ţi pierzi şi banii şi rămîi şi neiertat. Sfîntul Isidor Pelusiotul scrie unui asemenea duhovnic aşa: „Duhovnicii nu pot ierta pe cei bogaţi care dau bani, căci ei nu sînt stăpîni şi domni ai iertării, sau moştenitori ai jertfelnicului dumnezeiesc, ca acei necredincioşi care ziceau: „Veniţi să moştenim altarul lui Dumnezeu!” Căci, după cum a spus Apostolul, acei care aduc jertfe pentru păcatele lor, nu pot să ierte cu a lor putere păcatele celor nepocăiţi, chiar dacă aceştia ar fi bogaţi” (Epistola 1060 către Zosim). (Vezi şi la începutul capitolului IX din „Învăţătura către duhovnic.”)
Cel ce împlineşte canonul său este fiu adevărat al Bisericii
Dacă îţi împlineşti canonul dat de duhovnicul tău, prin aceasta arăţi că într-adevăr te pocăieşti şi eşti fiu cu adevărat al lui Dumnezeu şi al Sfintei Biserici, care a hotărît această pedeapsă. Iar dacă, dimpotrivă, încalci canonul duhovnicului tău, aceasta este un semn că pocăinţa ta nu este adevărată, ci mincinoasă, un semn că nu eşti fiu adevărat al lui Dumnezeu şi al Bisericii, aşa cum grăieşte şi Pavel: Răbdaţi, spre înţelepţire! Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de fii, căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sînteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sînteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi (Evrei 12, 7-8).
Cel ce se pocăieşte se cuvine să ceară de la sine un canon mai greu
Dacă, din întîmplare, duhovnicul tău vrea să-ţi dea canon uşor, atunci tu, din dragostea pentru Dumnezeu, trebuie să-l rogi să-ţi dea canon mai greu (cum fac mulţi care se pocăiesc cu osîrdie), ca să îmblînzeşti mai vîrtos, prin acest canon vremelnic, dumnezeiasca dreptate şi să te încredinţezi mai bine că Dumnezeu te-a iertat de pedeapsa cea veşnică pe care ai fi căpătat-o pentru păcat.
Păcătosul trebuie să-şi capete canonul fie aici, în chip vremelnic, fie dincolo, pe veci
Frate, să alegi una din două: ori să primeşti aici, în chip vremelnic, canonul păcatelor tale; ori acolo, pentru vecie. Dacă-l primeşti aici, atunci scapi de cel de acolo; iar dacă nu-l primeşti aici, atunci negreşit ai să-l capeţi dincolo, dar va fi pe vecie. După cum scrie şi Gavriil al Filadelfiei, în cartea sa despre Taine „Cel ce nu s-a supus (canoanelor) aici, trebuie să fie trimis la scaunul de judecată de dincolo şi va da socoteală de nelegiuirile pe care le-a săvîrşit, ca unul ce a încălcat aşezămintele Sfintei Biserici.”
Cel ce se pocăieşte trebuie să se îndepărteze de la Sfînta Împărtăşanie
Mai presus de toate, îţi spunem, frate, că trebuie fără greş să stai departe de Sfînta Împărtăşanie atîţia ani cîţi îţi va hotărî duhovnicul, pentru că această îndepărtare este o canonisire a canonisirilor, trebuincioasă şi alcătuind adevărata ta pocăinţă. Fiindcă, dacă vei cuteza să te împărtăşeşti în aceşti ani, vei ajunge un al doilea Iuda. Şi, dacă vei sili pe duhovnic să te ierte, tu nu vei mai fi un om care se pocăieşte, ci un asupritor şi un tiran care sileşte legile dumnezeieşti şi canoanele Sfintelor Sinoade ale Bisericii şi ale Părinţilor. Pentru aceasta, Dumnezeiasca Împărtăşanie îţi va fi ţie nu pentru iertare, ci pentru o mai mare osîndă şi pedeapsă. Şi, ca să înţelegi mai bine acest lucru, înţelege din pilda aceasta: după cum omul care are răni pe trup merge şi le arată doctorului şi primeşte de la el porunca cum să ia cutare doctorie pentru răni şi să nu bea vin sau să nu mănînce cutare mîncare, pentru că altfel rănile nu i se vindecă, tot aşa şi tu, frate al meu, porţi răni nevăzute în sufletul tău, adică anumite păcate. Ai mers şi le-ai arătat duhovnicului, adică te-ai mărturisit, iar duhovnicul a hotărît să foloseşti o anumită doctorie pentru păcatele tale, canonul adică: hrană uscată, plecarea genunchilor, milostenie, rugăciuni şi celelalte. Pe lîngă acestea, ţi-a prescris să nu bei şi să nu mănînci cutare mîncare, adică să nu te împărtăşeşti cu Dumnezeieştile Taine. Aşadar, dacă nu-i vei da ascultare duhovnicului (mai adevărat Canoanelor Sfinţilor Părinţi, n. n.) rănile şi păcatele tale nu se vor vindeca, ba vor ajunge mai cumplite şi mai întinse. Dar ce zic eu că nu se vindecă? Ţi se trage încă şi moartea, sufletească şi trupească, cum spune dumnezeiescul Pavel: De aceea, mulţi dintre voi sînt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit (1 Corinteni 11, 30). Adică, deoarece se împărtăşesc fiind nevrednici, unii mor sufleteşte şi ajung neputincioşi şi bolnavi şi mulţi dintre ei încetează din viaţă.
Dacă cineva, fiind nedumerit, ar spune că păcatul celui ce se pocăieşte se iartă prin rugăciunea de iertare a duhovnicului - şi deci de ce acestuia nu i se îngăduie să se împărtăşească cu Sfintele Taine, odată ce a fost iertat şi îndreptat? - acestuia îi răspundem în trei chipuri: 1) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, însă nu de-a dreptul, ci socotind că el va împlini canonul şi va sta departe de Sfînta Împărtăşanie (fiindcă de aceea duhovnicul, înainte de iertare, îi hotărăşte canonul şi lipsirea de Sfintele Taine); 2) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, nu însă şi pedeapsa şi certarea pentru păcat, cu alte cuvinte canonul, în care se cuprinde şi îndepărtarea de la Sfînta Împărtăşanie. Fiindcă şi păcatul lui David s-a iertat cu adevărat de Dumnezeu - cînd Natan i-a spus: „Domnul a ridicat păcatul tău” - dar nu s-a iertat şi pedeapsa pentru păcatul lui, fiindcă, după această iertare, el a fost izgonit din împărăţia sa de către fiul său, Avesalom şi sabia nu s-a îndepărtat de casa lui şi alte nenumărate răutăţi a pătimit, după cum însuşi Natan i le proorocise; 3) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, dar este nevoie ca păcătosul să fie pus la încercare şi, cu timpul, să fie întărit în harul lui Dumnezeu.
În sfîrşit, îţi spunem, frate, că acel canon pe care ţi-l va da duhovnicul (după Canoanele Sfinţilor Părinţi n. n.). trebuie să-l împlineşti cît mai repede cu putinţă, adică cîtă vreme te afli în harul lui Dumnezeu şi să nu amîni, fiindcă nu ştii ce ţi se va întîmpla mîine: Că nu ştii la ce poate da naştere ziua de mîine (Pildele lui Solomon 27, 1).
Cum să se păzească păcătosul după mărturisire
Iar după ce te-ai mărturisit şi ţi-ai primit canonul de la duhovnicul tău, pentru ca să te păzeşti să nu cazi din nou în acelaşi păcat sau în altele, foloseşte-te de aceste cinci povăţuiri, ca de nişte leacuri care să te păzească:
Întîia păzire: aducerea aminte de păcatele făcute. Să nu uiţi, ci să-ţi aminteşti pururea de păcatele pe care le-ai săvîrşit. Că aşa îţi porunceşte Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isaia: Eu sînt Acela care şterge păcatele tale şi nu Îşi mai aduce aminte de fărădelegile tale (Isaia 43, 25). Aceasta să faci, adică să-ţi aminteşti păcatele tale, nu ca să-ţi chinuieşti cugetul - îţi spune dumnezeiescul Gură de Aur, în Omilia IV la Statui - ci să-ţi pedepseşti sufletul, ca să nu mai zburde la patimi şi să nu mai cadă iarăşi în aceleaşi. Ca, prin aducerea aminte, să cunoşti marele dar ce l-ai primit de la Dumnezeu ca să-ţi ierte atît de multe păcate, după cum şi Pavel şi-a adus pururea aminte că a prigonit Biserica, pentru ca să arate cît de mare este harul lui Dumnezeu - spune Sfîntul Ioan Gură de Aur (Cuvîntul XXXVIII la 1 Corinteni). Unul care a scăpat dintr-o mare primejdie, cînd îşi aminteşte ce a păţit, tremură şi se înfricoşează şi frica aceasta îl face să nu mai cadă iarăşi în aceeaşi prăpastie. Aşa şi David, după ce i-au fost iertate păcatele, întotdeauna şi le amintea şi le avea înaintea ochilor lui. De aceea şi zice: Şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmi 50, 4).
Dacă voieşti - îţi spune Sfinţitul Augustin - să-Şi întoarcă Dumnezeu faţa Sa de la păcatele tale, trebuie ca tu să le ai pururea înaintea ta, să le priveşti şi să plîngi pentru ele. Dacă tu vei scrie şi îţi vei aminti de păcatele tale, dumnezeiescul Gură de Aur te încredinţează că Dumnezeu le va şterge şi ţi le va ierta. Iar dacă tu le vei şterge de unde le-ai scris şi le vei uita, atunci le va scrie Dumnezeu şi-Şi va aminti de ele. Şi iarăşi spune acelaşi: „Căci nu este nici un alt leac pentru iertarea păcatelor precum neîncetata aducere aminte şi necurmata lor osîndire.” (Cuvîntul II cum că spre folos este că proorociile nu sînt limpezi).
Sfîntul Marcu Pustnicul te sfătuieşte însă ca, atunci cînd îţi mărturiseşti lui Dumnezeu păcatele tale, să nu-ţi aminteşti de ele după felul lor, deci să nu-ţi aminteşti împrejurările şi feţele oamenilor cu care ai păcătuit. Deoarece, fiind tu încă împătimit şi iubitor de plăceri, s-ar putea să pofteşti iarăşi la ele şi să te tulburi; sau, aducîndu-ţi aminte cu durere de ele după chipul lor, să cazi în deznădejde. Mai cu seamă să te fereşti cînd este vorba de păcatele trupeşti şi murdare pe care le-ai săvîrşit: deci să nu-ţi aduci în minte împrejurările şi oamenii cu care ai păcătuit, fiindcă îţi întinezi mintea. Să-ţi aminteşti doar că eşti păcătos şi că ai săvîrşit multe păcate cu care ai mîniat pe Dumnezeu.
A doua păzire: să fugi de pricinile păcatului. A doua păzire foloseşte-o ca să fugi de pricinile păcatului, fiindcă aceleaşi pricini aduc întotdeauna şi aceleaşi urmări. Fugi, dar, frate, de priveliştile cele rele, de vorbirea şi întovărăşirea cu cei fără de rînduială şi, mai cu seamă, să fugi de vorbirea şi prietenia cu oamenii aceia cu care ai păcătuit trupeşte. Fiindcă, una din două: sau tu trebuie să fugi de ei, sau ei trebuie să se îndepărteze de tine şi să-i alungi, dacă-i ai în casă la tine, fie că este slujnică, fie că este argat, fie că este unul din prietenii tăi. Căci despre aceştia a vorbit Domnul: Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decît tot trupul tău să fie aruncat în gheena (Matei 5, 29). Să nu te încrezi niciodată în tine, zicînd: Eu pot să mă întovărăşesc cu oameni vătămători şi să nu mă vatăm! Înşelător este gîndul acesta, fiindcă scris este: Nu te încrede în duşmanul tău niciodată (Isus Sirah 12, 12). Şi unii dascăli sînt de părere că acel prea-înţelept Iosif, dacă n-ar fi fugit din iatacul stăpînei sale, de bună seamă ar fi căzut în păcat. Cine se teme de primejdie nu va cădea într-însa, dar cine o îndrăgeşte, acela va cădea: Cel ce iubeşte primejdia, va cădea într-însa (Isus Sirah 3, 25). De aceea spune şi dumnezeiescul Gură de Aur: „Cel ce nu fuge departe de păcate, ci merge aproape de ele, cu frică va trăi şi de multe ori va cădea într-însele” (Cuvîntul XV la Statui).
A treia păzire: mărturisirea deasă aduce cinci lucruri bune. De a treia păzire foloseşte-te, spovedindu-te des, aşa încît, dacă este cu putinţă, să alergi îndată la duhovnic ori de cîte ori vei săvîrşi un păcat cît de mic, care se iartă, nu doar cînd vei săvîrşi un păcat mare şi de moarte. Fiindcă, după cum rănile care sînt arătate doctorului nu se măresc, tot aşa şi păcatele mici, cînd sînt mărturisite, nu sporesc, după cuvîntul Scărarului: „Vînătăile care sînt date la iveală nu se vor înrăutăţi, ci se vor tămădui” (Cuvîntul IV pentru ascultare).
Berzele au un obicei foarte înţelept: cînd li se strică cuibul, nu se mai duc acolo. Aşa fac şi diavolii: fug de cel ce se spovedeşte des, fiindcă, prin mărturisirea deasă, îşi pierd cuiburile şi mrejele lor, după cum i-au spus dracii unui călugăr îmbunătăţit, că ei nu au mijloace şi nici putere împotriva cui se spovedeşte des. Şi, pe lîngă aceasta, au mai spus că, atîta timp cît omul se află nespovedit, toate mădularele lui sînt ca şi legate de păcat şi nu se pot mişca spre a face binele; dar, cînd se va spovedi, numaidecît ele sînt dezlegate. Şi pentru ce altceva nu s-a scăldat Neeman Sirianul o singură dată în Iordan, ci de şapte ori, decît pentru a ne învăţa pe toţi - mici şi mari, patriarhi şi arhierei, duhovnici şi preoţi - să ne spovedim de şapte ori, adică des, cît mai des cu putinţă (pentru că numărul şapte înseamnă, în dumnezeiasca Scriptură, „de multe ori”). Şi ne mai învaţă să ne scăldăm în apele pocăinţei, al cărei chip fusese Iordanul, pentru că într-însul boteza Înaintemergătorul botezul pocăinţei, întru iertarea păcatelor (Marcu 1, 4)
Întîiul folos al mărturisirii dese: după cum copacii care se răsădesc des nu pot să prindă rădăcini adînci în pămînt, tot aşa şi deasa mărturisire nu lasă obiceiurile şi deprinderile rele ale păcatului să capete rădăcini adînci în inima celui ce se spovedeşte des. Sau mai bine zis - după cum un copac bătrîn şi mare nu poate fi doborît dintr-o singură lovitură, tot aşa, un obicei şi o deprindere veche şi rea nu se poate dezrădăcina şi nimici cu totul doar cu o singură suferinţă a inimii (şi aceea, poate, nedesăvîrşită) pe care a arătat-o la spovedanie cel ce se pocăieşte, cu toate că păcatul lui a fost iertat prin rugăciunea de iertăciune a duhovnicului.
Al doilea folos al mărturisirii dese: cine se spovedeşte des are mare uşurinţă în a-şi cerceta cu amănunţime cugetul şi a-şi afla numărul păcatelor sale, deoarece, uşurîndu-se neîncetat de mulţimea păcatelor prin deasa mărturisire, acestea rămîn tot mai puţine. Pentru aceasta poate şi el să le găsească mai lesne şi să şi le amintească. Iar cel care nu se mărturiseşte des, datorită numărului mare de păcate care se îngrămădesc asupra lui, nu poate nici să le afle cu amănunţime şi nici să şi le amintească; ci, de multe ori, uită multele şi grelele păcate ale sale care, dacă rămîn nemărturisite, rămîn prin urmare şi neiertate. Pentru aceea, diavolul are să i le amintească în ceasul morţii sale, şi atît de mult îl va strîmtora, încît îl vor trece sudorile morţii şi va plînge cu amar, sărmanul, dar fără nici un folos, fiindcă atunci nu mai poate să le mărturisească.
Al treilea folos al mărturisirii dese: cel ce se mărturiseşte des, chiar de va săvîrşi vreodată un păcat de moarte, îndată însă, după ce s-a mărturisit, intră în harul lui Dumnezeu, şi cîte fapte bune va face, îl vor învrednici de viaţa cea veşnică. Iar cel ce nu se mărturiseşte des, dacă - să zicem - săvîrşeşte şi el acelaşi păcat de moarte şi nu aleargă neîntîrziat să se spovedească, cîtă vreme rămîne nespovedit, nu numai că este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar şi lucrurile bune pe care le face de la sine - posturi, privegheri, metanii mari şi altele asemenea - nu-i sînt vrednice pentru a-i cîştiga plată şi viaţă veşnică, pentru că sînt lipsite de harul lui Dumnezeu, care este începutul şi temelia tuturor faptelor care duc la mîntuire. (Vezi şi capitolul X al „Învăţăturii către duhovnic.”)
Al patrulea folos al mărturisirii dese: cel ce se mărturiseşte des este mai încredinţat că moartea îl va afla în harul lui Dumnezeu şi că astfel va fi mîntuit. Şi diavolul - care este pururea obişnuit să meargă la morţi, nu numai la moartea păcătoşilor, dar şi la cea a sfinţilor (cum spune marele Vasile în tîlcuirea Psalmului 7) şi încă şi la aceea a Domnului, potrivit cu cuvîntul: Vine stăpînitorul acestei lumi, şi el nu are nimic în Mine (Ioan 14, 30) - diavolul, zic, care merge la morţile oamenilor, să vadă dacă va găsi ceva, va merge şi la acesta, dar nu va afla nimic din ale sale, fiindcă acesta i-a luat-o înainte prin spovedanie şi socotelile lui sînt limpezi şi catastifele lui sînt bine cumpănite, datorită desei mărturisiri. Iar cel ce nu se spovedeşte des este foarte cu putinţă să moară nespovedit şi astfel să fie pierdut pe vecie, deoarece cade iarăşi cu uşurinţă în păcat şi nu se spovedeşte, iar moartea vine pe neaşteptate.
Al cincilea folos al mărturisirii dese: al cincilea folos pe care îl pricinuieşte deasa mărturisire este că îi împiedică şi-i înfrînează pe oameni de la păcat. Fiindcă cel ce se mărturiseşte des, cînd îşi aminteşte că peste puţine zile are să se spovedească, chiar dacă îşi are gîndul la păcat, se opreşte numaidecît, socotind ruşinea pe care o va simţi cînd se va mărturisi şi dojana pe care o va auzi de la duhovnic. Pentru aceasta a scris şi Sfîntul Ioan Scărarul: „Nimic nu dă diavolilor şi gîndurilor (vinovate) atîta putere asupra noastră, cît faptul de a le lăsa pe acestea nemărturisite, şi să fie hrănite în inimă.” Şi iarăşi: „Sufletul care înţelege mărturisirea este oprit ca de un frîu să nu mai păcătuiască, fiindcă pe cele nemărturisite le săvîrşim fără frică, ca şi cum am fi în întuneric” (Cuvîntul IV). De aceea, acelaşi sfînt grăieşte pentru fraţii acelei minunate chinovii pe care o înfăţişează, că aveau cîte o tăbliţă atîrnată de cingătoare, pe care îşi scriau gîndurile în fiecare zi şi le spuneau prin spovedanie la acel mare stareţ.
Aşadar, frate al meu păcătos, aflînd de acestea, mergi mai des la Sfinţita Mărturisire, căci cu cît mai des mergi la această baie, cu atît mai spornic te vei curăţa. Nu amîna timpul potrivit zicînd: Să fac acest lucru, şi pe urmă merg să mă spovedesc! - fiindcă Dumnezeu, deşi de multe ori Se arată îndelung răbdător, totdeauna soseşte la timp. Să nu zici: Am păcătuit, şi ce mi s-a făcut mie? Că Domnul este îndelung-răbdător. Că mila şi mînia de la El sînt, şi peste cei păcătoşi se va odihni mînia Lui (Isus Sirah 5, 4-7). Adu-ţi aminte mereu de Samson, care, deşi de trei ori a izbutit să-şi rupă legăturile cu care îl legaseră cei de alt neam, a patra oară n-a mai izbutit să le rupă şi să scape. Voi face ca mai înainte, şi mă voi scăpa de ei. Dar nu ştia că Domnul Se depărtase de el (Judecători 16, 20). Aşa şi tu, frate, cu toate că o dată, şi de două ori şi de trei ori păcătuind şi zăbovind să te îndrepţi şi să te spovedeşti, mai tîrziu, cu mila Domnului te-ai învrednicit să te spovedeşti şi să te îndrepţi, dacă şi a patra oară păcătuind amîni vremea potrivită pentru mărturisire, poate că nu te vei mai învrednici de ea, ci vei muri nespovedit şi neîndreptat. Care lucru să dea Domnul să nu se întîmple niciodată vreunui creştin.
A patra păzire: aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi. Foloseşte cea de a patra păzire, frate, ca să-ţi aminteşti de cele de la sfîrşitul vieţii tale, adică să cugeţi necontenit la moartea ta, la Înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea veşnică şi la veşnica desfătare a Raiului. Fiindcă aducerea aminte şi teama de acestea patru se face întru tine ca un frîu puternic, care nu te lasă să păcătuieşti. După cum grăieşte Duhul Sfînt, prin Isus Sirah: „În tot ce faci, adu-ţi aminte de sfîrşitul tău, şi nu vei păcătui niciodată” (Isus Sirah 7, 38). Aşadar, atunci cînd gîndul cel viclean şi diavolul, ca şi patimile tale, se luptă cu tine şi te îndeamnă să păcătuieşti fă aşa: întîi, pune în faţa ta moartea şi cugetă că însuşi acest trup al tău - care acum pofteşte să curvească, sau să ucidă, sau să fure sau să săvîrşească vreun alt păcat - va muri şi îşi va pierde frumuseţea, sănătatea, grăsimea şi toate puterile lui şi o să ajungă un hoit, slut, fără chip, fără frumuseţe, fără suflet. Gîndeşte-te că acesta are să fie înmormîntat într-un mormînt prea-întunecat, şi acolo are să se risipească şi o să ajungă hrană viermilor, împuţiciune, putreziciune şi pulbere. Adu-ţi aminte cîtă spaimă, cîtă durere, cîtă groază vei încerca atunci cînd sufletul se va despărţi de trup, cînd îţi vor sta în preajmă diavolii, ca să te răpească, şi nimeni nu se va afla să te ajute. Să iei aminte că acelaşi lucru are să se întîmple şi acelui ins cu care doreşti să săvîrşeşti păcatul. Fiindcă acest trup, pe care acum tu îl iubeşti şi-l pofteşti atît de mult, peste puţin are să se facă după moarte deopotrivă: un hoit nefericit, putreziciune, hrană viermilor şi împuţiciune. Şi, mai presus de toate acestea, aminteşte-ţi că însăşi moartea este ca un hoţ care vine pe neaşteptate, încît nu ştii niciodată cînd vine la tine. Se poate să vină în această zi, în acest ceas, în această clipă, şi tu, care te simţeai bine ziua, să nu apuci să mai vezi seara, şi tu, care ai ajuns pînă seara, să nu mai apuci a doua zi, după cum a grăit Domnul: Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul cînd vine Fiul Omului (Matei 25, 13). Trage învăţătură din acestea, frate al meu, şi spune aşa în sinea ta: Dacă eu am să mor, şi poate de o moarte năprasnică, ce am să ajung, nefericitul de mine? Ce-mi va folosi atunci că m-am bucurat de toate plăcerile lumii? Ce voi cîştiga dacă săvîrşesc acest păcat? Ce-mi va rămîne dacă voi făptui această ticăloşie? Mergi înapoia mea, satano, şi tu, gînd viclean! Nu vreau să te ascult, şi să cad în păcat!
În al doilea rînd, dacă vrei să nu păcătuieşti, pune-ţi în faţă ziua înfricoşată a Judecăţii şi adu-ţi aminte de toate cele ce se vor întîmpla atunci, adică cum cerul se va înfăşură ca o hîrtie, cum stelele vor cădea din cer, cum soarele şi luna se vor întuneca, munţii şi colinele se vor topi ca ceara, marea se va înspăimînta şi va scădea, stihiile vor arde, pămîntul se va cutremura, mormintele se vor deschide şi vor învia toţi oamenii, de la Adam pînă la sfârşitul lumii, ca să se înfăţişeze înaintea înfricoşatului Judecător. Cum, de frică, se vor clinti pînă şi Îngerii din cer; cum au să se deschidă catastifele şi cum are să fie judecat fiecare, urmînd să dea socoteală în amănunt pentru faptele rele pe care le-a săvîrşit şi pentru gîndurile rele pe care le-a gîndit. Aşadar, păcătosule, aşa să-i zici gîndului tău: Dacă eu am să păcătuiesc acum, ce am să fac atunci, în ziua şi în ceasul acela înfricoşat? Cum mă voi apăra pentru acest păcat, faţă de acel Judecător nemitarnic şi nepărtinitor? Ah, cîtă teamă şi cutremur voi încerca, nenorocitul de mine! Vai! Vai! Cum voi putea să mă ţin pe picioare? - cînd voi auzi hotărîrea aceea cutremurătoare: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, cel pregătit pentru diavol şi pentru îngerii lui!” Vai! Vai! Cîtă ruşine voi încerca atunci cînd voi sta gol, dat în vileag înaintea a toată acea adunare a întregii lumi: a Îngerilor, a Sfinţilor, a Drepţilor, a păcătoşilor şi a toată omenirea! Desigur, neputînd să îndur acea necinstire şi ruşine, necuprinsă cu mintea, am să grăiesc munţilor şi măgurilor să se prăbuşească şi să mă zdrobească, ca să nu mă mai arăt în ochii oamenilor şi ca să scap de urgia unui asemenea înfricoşat Judecător, strigînd munţilor şi stîncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mînia Mielului! (Apocalipsa 6, 16).
De voieşti să nu păcătuieşti, frate al meu, pune înaintea ta toate felurile înfricoşate de pedeapsă pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca să pedepsească păcatul, adică necurmata lipsire de Dumnezeu, întunericul cel mai din afară, focul cel nestins, viermele cel neadormit, străfundul cel prea rece, plînsul cel nemîngîiat, scrîşnirea dinţilor şi celelalte cazne nenumărate şi felurite. Şi, mai presus de toate, că te vei găsi pururea întovărăşit cu înşişi acei diavoli, duşmanii tăi, pe care îi urăşti atît de mult, pentru că ţi-au pricinuit atîtea suferinţe. Lucru care este mai cumplit decît celelalte feluri de pedeapsă - potrivit cu Sfîntul Maxim. Căci - în cuvîntul de sfătuire către Gheorghe, Eparhul Africii - acesta spune următoarele: „Şi, ceea ce este mai jalnic între toate şi mai greu de spus cu adevărat - lucru pe care nu pot măcar să-l grăiesc, cu atît mai mult să-l îndur (izbăveşte-ne, Hristoase, şi scapă-ne de această durere!): despărţirea de Dumnezeu şi de Sfintele Sale Puteri şi vieţuirea laolaltă cu diavolul şi dracii săi vicleni, care va ţine o veşnicie! Şi cea mai grea şi mai cumplită dintre pedepse este să stea de-a pururi împreună cei ce urăsc cu cei ce sînt urîţi.” Apoi, ţine minte că toate aceste suferinţe vor fi pedeapsă păcătoşilor nu pentru o sută de mii de ani, nu pentru o mie de milioane de ani, ci în vecii vecilor, fără nădejdea că li se va mai pune capăt vreodată.
Aşadar, aşa să-ţi vorbeşti în tine însuţi: Dacă eu nu pot să rabd durerea pricinuită de un os al meu cînd iese din locul lui, cum voi răbda, nefericitul de mine, îndepărtarea veşnică de Dumnezeu, Care este tot ce e mai lăuntric în fiinţa mea? Dacă eu nu pot îndura să fiu aruncat doar pentru un ceas într-un cuptor, chiar dacă mai înainte m-aş fi bucurat de toate plăcerile lumii, cum voi suferi să mă aflu pe vecie în cuptorul acela al focului nestins? Blestemat să fii, păcatule, care mă stînjeneşti! Nu, nu te voi săvîrşi! Şi cum, pentru o singură şi măruntă plăcere, să dobîndesc o veşnicie de suferinţe şi să plîng nemîngîiat, ca un smintit, precum acel Ionatan: Doar am gustat puţină miere cu vîrful toiagului pe care îl aveam în mînă, şi, iată, trebuie să mor! (1 Regi 14, 43).
A cincea păzire: cunoaşterea păcatului. Foloseşte, frate, şi a cincea păzire, cunoscînd bine ce lucru rău este păcatul, şi mai ales cel de moarte. Toţi oamenii săvîrşesc păcatul, fiindcă nu ştiu cît de mare rău este. De aceea, în multe părţi ale dumnezeieştii Scripturi, păcătoşii se numesc „nesocotiţi” şi „neştiutori.” Avînd în vedere acestea, noi aici îţi vom da (putinţa) să cunoşti răutatea păcatului, nu în deplinătatea lui - fiindcă nici o minte nu poate să-l înţeleagă pe deplin: Greşelile, cine le va pricepe? (Psalmi 18, 13), ci numai cît este cu putinţă: 1) din păcatul însuşi, 2) din împrejurările lui, 3) după pedeapsa pe care a primit-o de la Dumnezeu.
1) Cunoaşterea păcatului din el însuşi. Păcatul, prin el însuşi, este un rău nemărginit, fiindcă este o ocară faţă de Dumnezeu cel nemărginit şi o defăimare a nemărginitei Sale bunătăţi şi măreţii. Deoarece atunci cînd tu ai să săvîrşeşti - să zicem - un omor, sau curvie, sau furtişag, sau vreun alt păcat, gîndeşte-te că Dumnezeu stă de-o parte a ta şi diavolul de cealaltă parte. Dumnezeu îţi spune: Omule, să nu faci acest păcat, fiindcă este ceva împotriva legii Mele; fiindcă, dacă nu-l vei face, vei cîştiga un Rai veşnic, iar dacă îl vei face, vei dobîndi o pedeapsă veşnică! Iar diavolul îţi spune: Săvîrşeşte acest păcat, şi nu mai ţine seama nici de ocara pe care acesta o aduce lui Dumnezeu, nici de pedeapsa pe care o vei căpăta pe urmă! Ştii ce faci dacă vei asculta de diavol şi vei săvîrşi acel păcat? Aduci ocară lui Dumnezeu, dispreţuieşti legea Sa, înjoseşti măreţia şi bunătatea Sa. Dacă nu cu vorba, însă cu fapta se vede că-I spui cuvintele:...depărtează-Te de la mine, că nu voiesc să cunosc căile Tale! (Iov 21, 14). Şi: Mie nu-mi pasă de Tine, eu nu doresc Raiul Tău, nu pun preţ pe pedeapsa Ta, nu mă tem de urgia Ta, nu Te cunosc drept Stăpîn al meu! Pentru aceasta nu vreau să ascult glasul şi porunca Ta! Astfel, te asemeni şi tu cu încăpăţînatul Faraon, care spunea: Cine este acela, Domnul, ca să-I ascult glasul? Nu cunosc pe Domnul! (Ieşirea 5, 2). [...]
2) Cunoaşterea păcatului după împrejurările care îl însoţesc. Am arătat, în culori întunecate, cît de mare este răutatea păcatului, privit în el însuşi. Acum, îţi vom arăta răutatea lui şi după împrejurările care îl însoţesc.
Cea dintîi împrejurare a păcatului. Cea dintîi împrejurare a păcatului eşti tu însuţi, care îl săvîrşeşti. Fiindcă cine eşti tu, cel care te împotriveşti măreţiei atît de nemărginite a Ziditorului tău? Un vierme nevrednic al pămîntului, puţintel lut, precum spune Isaia: Tu eşti Tatăl nostru, noi sîntem lutul (Isaia 64, 7). Un om care, nu numai că ai începătura din pămînt şi în pămînt ai să te risipeşti, dar şi un om dăruit de Dumnezeu cu nespus de multe binefaceri, zidit de puterea şi înţelepciunea Lui cea nemărginită, ocrotit de nemărginita Lui pronie, răscumpărat cu nenumăratele Lui suferinţe şi dureri, înfiat prin botezul Lui, părtaş al Tainelor Sale, adăpat cu sîngele Lui, hrănit cu trupul Lui. Şi, un asemenea om să păcătuiască?! O, înfricoşată privelişte! Să păcătuiască un barbar, un păgîn, un închinător la idoli, se poate răbda - de m-ar fi ocărît vrăjmaşul, aş fi răbdat (Psalmi 54, 12) - dar să păcătuiască un creştin - care s-a împărtăşit din Duhul lui Dumnezeu, care luptă sub steagul şi în oastea lui Iisus Hristos, care este casnic al Lui, care s-a bucurat de atîtea ori de darurile Lui, care îi datorează întreaga sa fiinţă - aceasta nu se mai poate răbda: iar tu, omule asemenea mie, căpetenia mea şi cunoscutul meu, care împreună cu mine te-ai îndulcit de mîncări… (Psalmi 54, 14-15).
A doua împrejurare a păcatului. A doua împrejurare a păcatului este pricina pentru care tu, păcătosule, păcătuieşti. Şi oare te încumeţi tu să săvîrşeşti păcatul pentru vreo mare nevoie a ta: ca să-ţi păstrezi viaţa, ca să dobîndeşti slavă, sau bogăţie, sau o împărăţie? Nu! Ci îl săvîrşeşti pentru puţină linte, ca Esau; ca să mănînci puţină miere, ca Ionatan, sau ca să dobîndeşti puţin orz sau o bucată de pîine. Voi Mă necinstiţi înaintea poporului Meu pentru o mînă de orz şi pentru o bucată de pîine - aşa se plînge Dumnezeu prin Iezechiel (Iezechiel 13, 19). Tu te lepezi de multe ori de harul Lui, încalci legea Lui, dispreţuieşti binefacerile Lui. Pentru ce? Pentru o plăcere greţoasă, pentru un cîştig de nimic, pentru o deşartă nălucire a ta, pentru un nimic. Iată pînă la ce grozăvie ajunge răutatea inimii tale, omule! Pentru care, cu jale strigă Iisus: M-au urît pe nedrept! (Ioan 15, 25). Ah! Pentru o singură asemenea defăimare a ta, oare nu trebuie cerul să verse din nou peste tine focul şi pucioasa Sodomitenilor, ca să te mistuie? Nu trebuie să se deschidă deodată pămîntul sub picioarele tale şi să te înghită de viu, ca pe Datan şi Aviron?
A treia împrejurare a păcatului. A treia împrejurare a păcatului este locul în care îl săvîrşeşti, frate. Ah! Şi, de ai fi ocărît pe Dumnezeu într-un loc în care El să nu vadă această ocară, treacă-meargă! Dar, dacă Dumnezeu cuprinde toate locurile, ca Unul ce se află pretutindeni şi deasupra a toate, cum se poate găsi vreodată un asemenea loc? În faţa Lui deci, înaintea feţei Lui păcătuieşti, păcătosule, chiar în faţa ochilor Lui, şi te arăţi ca şi cum I-ai spune: „Cu toate că eşti de faţă, cu toate că vezi şi auzi fiecare gînd, şi cuvînt şi faptă a mea, cu toate că ochii Tăi cei luminoşi privesc cu ură la răutate, eu totuşi o voi săvîrşi! Dacă o vezi şi dacă nu-Ţi place, puţin îmi pasă de asta! Îmi este de ajuns dacă nu mă văd ochii oamenilor; dacă mă văd ochii Tăi, nu mă sinchisesc! O, îndrăzneală nemaiauzită! O, obrăznicie de nespus!
A patra împrejurare a păcatului. A patra împrejurare este vremea în care săvîrşeşti păcatul. Mai ales din această împrejurare se vede cît de mare este răutatea lui. Fiindcă nu-l săvîrşeşti doar atunci cînd Dumnezeu te ceartă şi te pedepseşte, ci întotdeauna: oameni care întărîtau fără încetare faţa Mea (Isaia 65,
Păcatele trebuie să fie arătate, fie aici, fie dincolo.
6) Una din două: sau aici, jos, trebuie să-ţi arăţi păcatele tale, frate, către duhovnicul; sau, dincolo, înfricoşatul Judecător le va da în vileag înaintea tuturor Îngerilor şi oamenilor, cu mare mustrare pentru tine. Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale (Psalmi 49, 22). Ce zic, judecător? Înseşi păcatele tale nemărturisite te vor mustra atunci şi te vor da în vileag, la acel Scaun de judecată a toată lumea. Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra (Ieremia 2, 19). Vezi şi pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur care zice: „Acolo le vom vedea (greşelile noastre), în faţa ochilor, goale şi descoperite, şi vom plînge acolo şi va fi în zadar!” Vezi şi mărturia marelui Vasile, că vom vedea atunci păcatele noastre, pe fiecare cum s-a săvîrşit (în al optulea capitol al „Învăţăturii către Duhovnic”).
Dacă cumva vreun singur păcat va rămîne nemărturisit, rămîn neiertate şi celelalte. Dacă vei mărturisi toate păcatele tale, dar vei ascunde, de ruşine, numai unul singur, află că nu numai păcatele pe care le-ai mărturisit rămîn neiertate, dar îţi mai adaugi ţie, pe deasupra, şi un alt mare păcat, al pîngăririi celor sfinte, pentru această tăinuire, după cum spune, în „Cartea cea pentru mărturisire”, Patriarhul Hrisant al Ierusalimului. Vezi şi în „Mîntuirea păcătoşilor”, unde se arată că o femeie, deşi şi-a mărturisit toate celelalte păcate la un cucernic duhovnic, nu şi-a mărturisit un mare păcat al ei, iar un frate slujitor al duhovnicului a văzut cum ieşea din gura ei cîte un şarpe pentru fiecare păcat mărturisit. Iar la urmă de tot, a văzut un şarpe mare cum şi-a scos de trei ori capul afară din gura femeii, apoi iarăşi l-a tras înăuntru şi nu l-a mai scos. Pentru aceasta, toţi ceilalţi şerpi care ieşiseră mai înainte s-au întors iarăşi şi au intrat în gura ei. După moartea sa, acea nenorocită s-a arătat şezînd pe un înfricoşat balaur şi i-a spus duhovnicului ei şi fratelui că a fost pedepsită fiindcă nu şi-a mărturisit acel păcat. De aceea, şi un oarecare dascăl te sfătuieşte cu înţelepciune că, dacă vrei să biruieşti pe diavolul care îţi aduce ruşinea, spune, mai înainte de toate celelalte, acel păcat de care te ruşinezi mai mult.
Mărturisirea se cuvine să fie plină de hotărîre
7) Trebuie să te mărturiseşti cu hotărîre, adică să arăţi înaintea duhovnicului o hotărîre temeinică şi statornică cum că vrei mai bine să mori de mii de ori, decît să mai păcătuieşti cu voia ta, avînd ajutorul harului dumnezeiesc. Fiindcă, dacă nu iei o asemenea hotărîre în inima ta, puţin îţi va folosi zdrobirea inimii şi îngrijorarea şi pocăinţa, cum spun îndeobşte toţi dascălii Bisericii. Pentru aceasta, cîţi nu iau o asemenea hotărîre, au - ca sa zic aşa - un picior la duhovnic, şi altul în păcat. Se mărturisesc cu gura, iar cu inima gîndesc iarăşi să săvîrşească păcatul, asemuindu-se în aceasta cu cîinele care, după ce a vărsat, se întoarce iarăşi la vărsătura lui, şi cu porcul care, după ce s-a spălat, se tăvăleşte iarăşi în noroiul de la început. Aceştia - după cum spune Sfinţitul Augustin - nu retează păcatul, ci amînă aceasta pentru altă dată. Ei se mărturisesc doar din obişnuinţă, aşa, pentru că vine - să zicem - Paştele, sau Naşterea Domnului, sau pentru că sînt în primejdie de moarte şi nu că ar vrea cu adevărat să taie păcatul din rădăcină. Citim la Pateric că un părinte a văzut sufletele coborînd în iad cum cade zăpada pe pămînt în mijlocul iernii. Şi oare de ce aceasta? Nu pentru că nu se mărturisesc creştinii, ci fiindcă nu se mărturisesc bine, cu hotărîrea de a nu mai păcătui; fiindcă nu-şi sfâşie inima cu o durere adevărată, pentru o îndreptare hotărîtă, ci îşi sfîşie numai veşmintele, după cuvîntul Proorocului, cu o mincinoasă şi prefăcută durere. Sfîşiaţi inimile, şi nu hainele voastre! (Ioil 2, 13).
Şi ce-ţi va fi ţie de folos, frate al meu, dacă spui doar: Am păcătuit, mă pocăiesc! Un asemenea am păcătuit a spus şi Saul (1 Regi 15, 24), a spus şi Iuda (Matei 27, 4), dar nu le-a folosit. De aceea, şi marele Vasile spune că nu se foloseşte de pe urma mărturisirii şi nu se mărturiseşte nicidecum acela care spune numai „am păcătuit”, dar stăruie iarăşi în păcat şi nu-l urăşte. Şi spune că nu trage nici un folos de pe urma nedreptăţilor pe care i le-a iertat duhovnicul, dacă el iarăşi săvîrşeşte nedreptăţi, „fiindcă nu se mărturiseşte cu adevărat cel ce zice „am păcătuit”, şi pe urmă stăruie în păcat, ci acela care, după cuvîntul Psalmului, şi-a aflat păcatul său şi l-a urît. Căci ce folos este pentru bolnav îngrijirea doctorului, dacă el face mereu lucruri primejdioase pentru viaţă? Tot aşa este şi cel ce încă face păcate, nu are nici un folos de pe urma păcatelor iertate de duhovnic” (într-o tîlcuire de către Nichita a Psalmului 35). Întreaga ta pocăinţă înseamnă să te hotărăşti să-ţi schimbi viaţa. Să nu spui: Dacă am să pot, am să mă îndrept! sau: Am voit să nu păcătuiesc! Ci aşa să spui: „Hotărăsc să mă îndrept! Vreau de astăzi - cu voinţă puternică, neschimbată şi hotărîtă - să nu mai păcătuiesc, după cum nu vreau să beau vreodată un pahar cu otravă, după cum nu vreau vreodată să mă prăbuşesc într-o prăpastie şi după cum nu vreau vreodată să mă omor.” Deoarece voinţa omului nu poate să rămînă tare fără ajutor dumnezeiesc, noi ţi-am alcătuit o rugăciune prin care se arată cum să ceri de la Dumnezeu acest ajutor. Pe aceasta o vei găsi la sfîrşitul învăţăturii a şasea, pentru păzirea de sine.
Se cuvine să însemn aici că se face şi o a doua mărturisire a propriilor păcate, pentru trei pricini: 1) dacă cineva nu-şi mărturiseşte păcatele cu împrejurările şi cu pregătirea cuviincioasă, cu întristarea şi hotărîrea de a nu mai greşi şi cu împlinirea canonului; 2) dacă nu s-a îndreptat şi nu s-a canonisit cum trebuie de duhovnic; şi 3) (după Simeon al Tesalonicului, întrebarea 24) dacă - odată ce a căzut din nou în aceleaşi păcate sau într-altele, care sînt urmare a celor dintîi - spune, odată cu păcatele din urmă, şi pe cele dintîi, socotite ca nişte rădăcini şi pricini ale celor din urmă, sau pentru o mai mare zdrobire a inimii şi smerenie.
Scris este în cartea ce se cheamă „Învăţătură pentru cel ce se pocăieşte”, că este un lucru foarte folositor dacă îşi face cineva şi o mărturisire cuprinzătoare şi de obşte a tuturor păcatelor pe care le-a săvîrşit în întreaga sa viaţă, după cum fac cei ce vor să se preoţească şi cei ce sînt în primejdie de moarte, măcar o dată pe an şi mai ales, dacă se întîmplă să mergi la un nou duhovnic. Deoarece, prin mijlocirea acestei cuprinzătoare mărturisiri, se strîng laolaltă toate păcatele, ca nişte rîuri şi alcătuiesc o mare întinsă, sau sînt ca nişte munţi deasupra altor munţi, încît par că ajung pînă la cer, cum spune Ezdra: Şi greşelile noastre s-au ridicat pînă la cer (Ezdra 9, 6). Iar cel ce se mărturiseşte, văzîndu-le pe acestea dintr-o singură privire îngrămădite laolaltă, capătă o mai mare ruşinare, o suferinţă mai mare, o mai mare smerenie şi, drept urmare, se teme mai mult de dumnezeiasca dreptate, pe care a mîniat-o atîta de mult. Capătă astfel o linişte deplină în cugetul său, vestindu-i-se că păcatele i-au fost iertate şi capătă o mare înfrînare şi piedică spre a nu mai cădea din nou. Se cuvine ca păcătosul să primească cu bucurie canonul său.
Ce este împlinirea canonului
După mărturisire, urmează a treia parte a pocăinţei, adică facerea canonului dat de duhovnic, care este o împlinire prin fapte a canonisirii, după cum o hotărăşte Gavriil al Filadelfiei, în cartea lui despre Taine. Aşadar şi tu, frate al meu păcătos, eşti dator să primeşti cu mare bucurie canonul pe care ţi-l va da duhovnicul, fie că e vorba de post, de plecări ale genunchilor, de milostenie, sau de altceva. Şi, înainte de toate, să primeşti din tot sufletul îndepărtarea de la împărtăşire, atîţia ani cît va hotărî el. Fiindcă cu această mică pedeapsă îmblînzeşti marea urgie pe care o are Dumnezeu împotriva ta. Cu acest canon trecător, scapi de canonul cel veşnic al iadului.
Pilde ale celor care s-au canonisit pentru păcatele lor
Dacă sora lui Moisi n-ar fi fost izgonită afară din tabără pe şapte zile, nu s-ar fi curăţit de lepră (Numeri 12). Dacă desfrînatul din Corint nu ar fi fost dat satanei, el nu şi-ar fi mîntuit sufletul (1 Corinteni 5, 5). Aşa şi tu, frate, dacă nu primeşti această mică pedeapsă a canonului, nici de lepra păcatului nu te vei curăţi pe deplin, nici sufletul tău nu se mîntuieşte. Neguţătorie este aceasta, iubitule, aducătoare de mult cîştig şi de mare însemnătate pentru cei înţelepţi: una dai şi scapi de milioane; primeşti (pedepse) trecătoare şi scapi de cele veşnice.
Împăratul David, pentru ispăşirea păcatelor sale, a fost alungat din împărăţia sa de însuşi fiul său, Avesalom. Cutreiera munţii şi văile desculţ, era ocărît şi lovit cu pietre de Şimei (2 Regi 16, 6-13), era dispreţuit şi defăimat de toţi. Şi tu cauţi să-L îmblînzeşti pe Dumnezeu fără nici un canon? O, om fără de minte ce eşti! Împăratul Teodosie cel Mare a împlinit o vestită canonisire la Milan, aşa cum i-a fost hotărîtă de Sfîntul Ambrozie. Împăratul Romanos cel bătrîn, Lecapenul, din pricina jurămintelor pe care le călcase, pocăindu-se, s-a călugărit. Şi, cînd era timpul să mănînce pîine, avea (lîngă el) un băieţaş care îl lovea cu un bici peste picioare, pentru canonisire şi-i spunea: „Mergi, călugăr nevrednic, la trapeză!” Alt împărat, pentru un omor pe care îl săvîrşise, a fost canonisit să suie un munte înalt, cu picioarele goale. Şi, acolo sus aflîndu-se, dezbrăcat de veşmîntul împărătesc, a ţinut un post întreg de patruzeci de zile numai cu pîine şi apă, în necurmată rugăciune şi tăcere, dormind pe pămîntul tare. Şi alţi mulţi împăraţi au îndurat cele mai aspre canonisiri pentru păcatele lor. Şi tu, păcătosule, eşti - chipurile! - mai de soi decît ei? Sau ai un trup mai de soi şi mai gingaş şi nu primeşti un canon atît de uşor, de la duhovnicul tău, pentru păcatele tale?
Să nu te înşele cugetul zicînd că dai bani să-ţi răscumperi canonul! Împăraţii aceştia aveau bani mai mulţi decît tine şi puteau să dea milioane ca să nu capete aceste canoane. Dar aceasta nu este cu putinţă să se întîmple, chiar dacă cineva ar da o împărăţie. Fiindcă dreptatea nepărtinitoare a lui Dumnezeu nu poate fi mulţumită în alt chip decît numai dacă se pedepseşte însuşi trupul care a păcătuit. Iar de se va afla vreun duhovnic iubitor de cîştig şi-ţi va spune să-i dai bani, că el te iartă, ia aminte şi să nu-i dai crezare, fiindcă nu poate să te ierte în asemenea chip şi-ţi pierzi şi banii şi rămîi şi neiertat. Sfîntul Isidor Pelusiotul scrie unui asemenea duhovnic aşa: „Duhovnicii nu pot ierta pe cei bogaţi care dau bani, căci ei nu sînt stăpîni şi domni ai iertării, sau moştenitori ai jertfelnicului dumnezeiesc, ca acei necredincioşi care ziceau: „Veniţi să moştenim altarul lui Dumnezeu!” Căci, după cum a spus Apostolul, acei care aduc jertfe pentru păcatele lor, nu pot să ierte cu a lor putere păcatele celor nepocăiţi, chiar dacă aceştia ar fi bogaţi” (Epistola 1060 către Zosim). (Vezi şi la începutul capitolului IX din „Învăţătura către duhovnic.”)
Cel ce împlineşte canonul său este fiu adevărat al Bisericii
Dacă îţi împlineşti canonul dat de duhovnicul tău, prin aceasta arăţi că într-adevăr te pocăieşti şi eşti fiu cu adevărat al lui Dumnezeu şi al Sfintei Biserici, care a hotărît această pedeapsă. Iar dacă, dimpotrivă, încalci canonul duhovnicului tău, aceasta este un semn că pocăinţa ta nu este adevărată, ci mincinoasă, un semn că nu eşti fiu adevărat al lui Dumnezeu şi al Bisericii, aşa cum grăieşte şi Pavel: Răbdaţi, spre înţelepţire! Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de fii, căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sînteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sînteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi (Evrei 12, 7-8).
Cel ce se pocăieşte se cuvine să ceară de la sine un canon mai greu
Dacă, din întîmplare, duhovnicul tău vrea să-ţi dea canon uşor, atunci tu, din dragostea pentru Dumnezeu, trebuie să-l rogi să-ţi dea canon mai greu (cum fac mulţi care se pocăiesc cu osîrdie), ca să îmblînzeşti mai vîrtos, prin acest canon vremelnic, dumnezeiasca dreptate şi să te încredinţezi mai bine că Dumnezeu te-a iertat de pedeapsa cea veşnică pe care ai fi căpătat-o pentru păcat.
Păcătosul trebuie să-şi capete canonul fie aici, în chip vremelnic, fie dincolo, pe veci
Frate, să alegi una din două: ori să primeşti aici, în chip vremelnic, canonul păcatelor tale; ori acolo, pentru vecie. Dacă-l primeşti aici, atunci scapi de cel de acolo; iar dacă nu-l primeşti aici, atunci negreşit ai să-l capeţi dincolo, dar va fi pe vecie. După cum scrie şi Gavriil al Filadelfiei, în cartea sa despre Taine „Cel ce nu s-a supus (canoanelor) aici, trebuie să fie trimis la scaunul de judecată de dincolo şi va da socoteală de nelegiuirile pe care le-a săvîrşit, ca unul ce a încălcat aşezămintele Sfintei Biserici.”
Cel ce se pocăieşte trebuie să se îndepărteze de la Sfînta Împărtăşanie
Mai presus de toate, îţi spunem, frate, că trebuie fără greş să stai departe de Sfînta Împărtăşanie atîţia ani cîţi îţi va hotărî duhovnicul, pentru că această îndepărtare este o canonisire a canonisirilor, trebuincioasă şi alcătuind adevărata ta pocăinţă. Fiindcă, dacă vei cuteza să te împărtăşeşti în aceşti ani, vei ajunge un al doilea Iuda. Şi, dacă vei sili pe duhovnic să te ierte, tu nu vei mai fi un om care se pocăieşte, ci un asupritor şi un tiran care sileşte legile dumnezeieşti şi canoanele Sfintelor Sinoade ale Bisericii şi ale Părinţilor. Pentru aceasta, Dumnezeiasca Împărtăşanie îţi va fi ţie nu pentru iertare, ci pentru o mai mare osîndă şi pedeapsă. Şi, ca să înţelegi mai bine acest lucru, înţelege din pilda aceasta: după cum omul care are răni pe trup merge şi le arată doctorului şi primeşte de la el porunca cum să ia cutare doctorie pentru răni şi să nu bea vin sau să nu mănînce cutare mîncare, pentru că altfel rănile nu i se vindecă, tot aşa şi tu, frate al meu, porţi răni nevăzute în sufletul tău, adică anumite păcate. Ai mers şi le-ai arătat duhovnicului, adică te-ai mărturisit, iar duhovnicul a hotărît să foloseşti o anumită doctorie pentru păcatele tale, canonul adică: hrană uscată, plecarea genunchilor, milostenie, rugăciuni şi celelalte. Pe lîngă acestea, ţi-a prescris să nu bei şi să nu mănînci cutare mîncare, adică să nu te împărtăşeşti cu Dumnezeieştile Taine. Aşadar, dacă nu-i vei da ascultare duhovnicului (mai adevărat Canoanelor Sfinţilor Părinţi, n. n.) rănile şi păcatele tale nu se vor vindeca, ba vor ajunge mai cumplite şi mai întinse. Dar ce zic eu că nu se vindecă? Ţi se trage încă şi moartea, sufletească şi trupească, cum spune dumnezeiescul Pavel: De aceea, mulţi dintre voi sînt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit (1 Corinteni 11, 30). Adică, deoarece se împărtăşesc fiind nevrednici, unii mor sufleteşte şi ajung neputincioşi şi bolnavi şi mulţi dintre ei încetează din viaţă.
Dacă cineva, fiind nedumerit, ar spune că păcatul celui ce se pocăieşte se iartă prin rugăciunea de iertare a duhovnicului - şi deci de ce acestuia nu i se îngăduie să se împărtăşească cu Sfintele Taine, odată ce a fost iertat şi îndreptat? - acestuia îi răspundem în trei chipuri: 1) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, însă nu de-a dreptul, ci socotind că el va împlini canonul şi va sta departe de Sfînta Împărtăşanie (fiindcă de aceea duhovnicul, înainte de iertare, îi hotărăşte canonul şi lipsirea de Sfintele Taine); 2) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, nu însă şi pedeapsa şi certarea pentru păcat, cu alte cuvinte canonul, în care se cuprinde şi îndepărtarea de la Sfînta Împărtăşanie. Fiindcă şi păcatul lui David s-a iertat cu adevărat de Dumnezeu - cînd Natan i-a spus: „Domnul a ridicat păcatul tău” - dar nu s-a iertat şi pedeapsa pentru păcatul lui, fiindcă, după această iertare, el a fost izgonit din împărăţia sa de către fiul său, Avesalom şi sabia nu s-a îndepărtat de casa lui şi alte nenumărate răutăţi a pătimit, după cum însuşi Natan i le proorocise; 3) adevărat este că se iartă păcătosului păcatul, dar este nevoie ca păcătosul să fie pus la încercare şi, cu timpul, să fie întărit în harul lui Dumnezeu.
În sfîrşit, îţi spunem, frate, că acel canon pe care ţi-l va da duhovnicul (după Canoanele Sfinţilor Părinţi n. n.). trebuie să-l împlineşti cît mai repede cu putinţă, adică cîtă vreme te afli în harul lui Dumnezeu şi să nu amîni, fiindcă nu ştii ce ţi se va întîmpla mîine: Că nu ştii la ce poate da naştere ziua de mîine (Pildele lui Solomon 27, 1).
Cum să se păzească păcătosul după mărturisire
Iar după ce te-ai mărturisit şi ţi-ai primit canonul de la duhovnicul tău, pentru ca să te păzeşti să nu cazi din nou în acelaşi păcat sau în altele, foloseşte-te de aceste cinci povăţuiri, ca de nişte leacuri care să te păzească:
Întîia păzire: aducerea aminte de păcatele făcute. Să nu uiţi, ci să-ţi aminteşti pururea de păcatele pe care le-ai săvîrşit. Că aşa îţi porunceşte Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isaia: Eu sînt Acela care şterge păcatele tale şi nu Îşi mai aduce aminte de fărădelegile tale (Isaia 43, 25). Aceasta să faci, adică să-ţi aminteşti păcatele tale, nu ca să-ţi chinuieşti cugetul - îţi spune dumnezeiescul Gură de Aur, în Omilia IV la Statui - ci să-ţi pedepseşti sufletul, ca să nu mai zburde la patimi şi să nu mai cadă iarăşi în aceleaşi. Ca, prin aducerea aminte, să cunoşti marele dar ce l-ai primit de la Dumnezeu ca să-ţi ierte atît de multe păcate, după cum şi Pavel şi-a adus pururea aminte că a prigonit Biserica, pentru ca să arate cît de mare este harul lui Dumnezeu - spune Sfîntul Ioan Gură de Aur (Cuvîntul XXXVIII la 1 Corinteni). Unul care a scăpat dintr-o mare primejdie, cînd îşi aminteşte ce a păţit, tremură şi se înfricoşează şi frica aceasta îl face să nu mai cadă iarăşi în aceeaşi prăpastie. Aşa şi David, după ce i-au fost iertate păcatele, întotdeauna şi le amintea şi le avea înaintea ochilor lui. De aceea şi zice: Şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmi 50, 4).
Dacă voieşti - îţi spune Sfinţitul Augustin - să-Şi întoarcă Dumnezeu faţa Sa de la păcatele tale, trebuie ca tu să le ai pururea înaintea ta, să le priveşti şi să plîngi pentru ele. Dacă tu vei scrie şi îţi vei aminti de păcatele tale, dumnezeiescul Gură de Aur te încredinţează că Dumnezeu le va şterge şi ţi le va ierta. Iar dacă tu le vei şterge de unde le-ai scris şi le vei uita, atunci le va scrie Dumnezeu şi-Şi va aminti de ele. Şi iarăşi spune acelaşi: „Căci nu este nici un alt leac pentru iertarea păcatelor precum neîncetata aducere aminte şi necurmata lor osîndire.” (Cuvîntul II cum că spre folos este că proorociile nu sînt limpezi).
Sfîntul Marcu Pustnicul te sfătuieşte însă ca, atunci cînd îţi mărturiseşti lui Dumnezeu păcatele tale, să nu-ţi aminteşti de ele după felul lor, deci să nu-ţi aminteşti împrejurările şi feţele oamenilor cu care ai păcătuit. Deoarece, fiind tu încă împătimit şi iubitor de plăceri, s-ar putea să pofteşti iarăşi la ele şi să te tulburi; sau, aducîndu-ţi aminte cu durere de ele după chipul lor, să cazi în deznădejde. Mai cu seamă să te fereşti cînd este vorba de păcatele trupeşti şi murdare pe care le-ai săvîrşit: deci să nu-ţi aduci în minte împrejurările şi oamenii cu care ai păcătuit, fiindcă îţi întinezi mintea. Să-ţi aminteşti doar că eşti păcătos şi că ai săvîrşit multe păcate cu care ai mîniat pe Dumnezeu.
A doua păzire: să fugi de pricinile păcatului. A doua păzire foloseşte-o ca să fugi de pricinile păcatului, fiindcă aceleaşi pricini aduc întotdeauna şi aceleaşi urmări. Fugi, dar, frate, de priveliştile cele rele, de vorbirea şi întovărăşirea cu cei fără de rînduială şi, mai cu seamă, să fugi de vorbirea şi prietenia cu oamenii aceia cu care ai păcătuit trupeşte. Fiindcă, una din două: sau tu trebuie să fugi de ei, sau ei trebuie să se îndepărteze de tine şi să-i alungi, dacă-i ai în casă la tine, fie că este slujnică, fie că este argat, fie că este unul din prietenii tăi. Căci despre aceştia a vorbit Domnul: Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decît tot trupul tău să fie aruncat în gheena (Matei 5, 29). Să nu te încrezi niciodată în tine, zicînd: Eu pot să mă întovărăşesc cu oameni vătămători şi să nu mă vatăm! Înşelător este gîndul acesta, fiindcă scris este: Nu te încrede în duşmanul tău niciodată (Isus Sirah 12, 12). Şi unii dascăli sînt de părere că acel prea-înţelept Iosif, dacă n-ar fi fugit din iatacul stăpînei sale, de bună seamă ar fi căzut în păcat. Cine se teme de primejdie nu va cădea într-însa, dar cine o îndrăgeşte, acela va cădea: Cel ce iubeşte primejdia, va cădea într-însa (Isus Sirah 3, 25). De aceea spune şi dumnezeiescul Gură de Aur: „Cel ce nu fuge departe de păcate, ci merge aproape de ele, cu frică va trăi şi de multe ori va cădea într-însele” (Cuvîntul XV la Statui).
A treia păzire: mărturisirea deasă aduce cinci lucruri bune. De a treia păzire foloseşte-te, spovedindu-te des, aşa încît, dacă este cu putinţă, să alergi îndată la duhovnic ori de cîte ori vei săvîrşi un păcat cît de mic, care se iartă, nu doar cînd vei săvîrşi un păcat mare şi de moarte. Fiindcă, după cum rănile care sînt arătate doctorului nu se măresc, tot aşa şi păcatele mici, cînd sînt mărturisite, nu sporesc, după cuvîntul Scărarului: „Vînătăile care sînt date la iveală nu se vor înrăutăţi, ci se vor tămădui” (Cuvîntul IV pentru ascultare).
Berzele au un obicei foarte înţelept: cînd li se strică cuibul, nu se mai duc acolo. Aşa fac şi diavolii: fug de cel ce se spovedeşte des, fiindcă, prin mărturisirea deasă, îşi pierd cuiburile şi mrejele lor, după cum i-au spus dracii unui călugăr îmbunătăţit, că ei nu au mijloace şi nici putere împotriva cui se spovedeşte des. Şi, pe lîngă aceasta, au mai spus că, atîta timp cît omul se află nespovedit, toate mădularele lui sînt ca şi legate de păcat şi nu se pot mişca spre a face binele; dar, cînd se va spovedi, numaidecît ele sînt dezlegate. Şi pentru ce altceva nu s-a scăldat Neeman Sirianul o singură dată în Iordan, ci de şapte ori, decît pentru a ne învăţa pe toţi - mici şi mari, patriarhi şi arhierei, duhovnici şi preoţi - să ne spovedim de şapte ori, adică des, cît mai des cu putinţă (pentru că numărul şapte înseamnă, în dumnezeiasca Scriptură, „de multe ori”). Şi ne mai învaţă să ne scăldăm în apele pocăinţei, al cărei chip fusese Iordanul, pentru că într-însul boteza Înaintemergătorul botezul pocăinţei, întru iertarea păcatelor (Marcu 1, 4)
Întîiul folos al mărturisirii dese: după cum copacii care se răsădesc des nu pot să prindă rădăcini adînci în pămînt, tot aşa şi deasa mărturisire nu lasă obiceiurile şi deprinderile rele ale păcatului să capete rădăcini adînci în inima celui ce se spovedeşte des. Sau mai bine zis - după cum un copac bătrîn şi mare nu poate fi doborît dintr-o singură lovitură, tot aşa, un obicei şi o deprindere veche şi rea nu se poate dezrădăcina şi nimici cu totul doar cu o singură suferinţă a inimii (şi aceea, poate, nedesăvîrşită) pe care a arătat-o la spovedanie cel ce se pocăieşte, cu toate că păcatul lui a fost iertat prin rugăciunea de iertăciune a duhovnicului.
Al doilea folos al mărturisirii dese: cine se spovedeşte des are mare uşurinţă în a-şi cerceta cu amănunţime cugetul şi a-şi afla numărul păcatelor sale, deoarece, uşurîndu-se neîncetat de mulţimea păcatelor prin deasa mărturisire, acestea rămîn tot mai puţine. Pentru aceasta poate şi el să le găsească mai lesne şi să şi le amintească. Iar cel care nu se mărturiseşte des, datorită numărului mare de păcate care se îngrămădesc asupra lui, nu poate nici să le afle cu amănunţime şi nici să şi le amintească; ci, de multe ori, uită multele şi grelele păcate ale sale care, dacă rămîn nemărturisite, rămîn prin urmare şi neiertate. Pentru aceea, diavolul are să i le amintească în ceasul morţii sale, şi atît de mult îl va strîmtora, încît îl vor trece sudorile morţii şi va plînge cu amar, sărmanul, dar fără nici un folos, fiindcă atunci nu mai poate să le mărturisească.
Al treilea folos al mărturisirii dese: cel ce se mărturiseşte des, chiar de va săvîrşi vreodată un păcat de moarte, îndată însă, după ce s-a mărturisit, intră în harul lui Dumnezeu, şi cîte fapte bune va face, îl vor învrednici de viaţa cea veşnică. Iar cel ce nu se mărturiseşte des, dacă - să zicem - săvîrşeşte şi el acelaşi păcat de moarte şi nu aleargă neîntîrziat să se spovedească, cîtă vreme rămîne nespovedit, nu numai că este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar şi lucrurile bune pe care le face de la sine - posturi, privegheri, metanii mari şi altele asemenea - nu-i sînt vrednice pentru a-i cîştiga plată şi viaţă veşnică, pentru că sînt lipsite de harul lui Dumnezeu, care este începutul şi temelia tuturor faptelor care duc la mîntuire. (Vezi şi capitolul X al „Învăţăturii către duhovnic.”)
Al patrulea folos al mărturisirii dese: cel ce se mărturiseşte des este mai încredinţat că moartea îl va afla în harul lui Dumnezeu şi că astfel va fi mîntuit. Şi diavolul - care este pururea obişnuit să meargă la morţi, nu numai la moartea păcătoşilor, dar şi la cea a sfinţilor (cum spune marele Vasile în tîlcuirea Psalmului 7) şi încă şi la aceea a Domnului, potrivit cu cuvîntul: Vine stăpînitorul acestei lumi, şi el nu are nimic în Mine (Ioan 14, 30) - diavolul, zic, care merge la morţile oamenilor, să vadă dacă va găsi ceva, va merge şi la acesta, dar nu va afla nimic din ale sale, fiindcă acesta i-a luat-o înainte prin spovedanie şi socotelile lui sînt limpezi şi catastifele lui sînt bine cumpănite, datorită desei mărturisiri. Iar cel ce nu se spovedeşte des este foarte cu putinţă să moară nespovedit şi astfel să fie pierdut pe vecie, deoarece cade iarăşi cu uşurinţă în păcat şi nu se spovedeşte, iar moartea vine pe neaşteptate.
Al cincilea folos al mărturisirii dese: al cincilea folos pe care îl pricinuieşte deasa mărturisire este că îi împiedică şi-i înfrînează pe oameni de la păcat. Fiindcă cel ce se mărturiseşte des, cînd îşi aminteşte că peste puţine zile are să se spovedească, chiar dacă îşi are gîndul la păcat, se opreşte numaidecît, socotind ruşinea pe care o va simţi cînd se va mărturisi şi dojana pe care o va auzi de la duhovnic. Pentru aceasta a scris şi Sfîntul Ioan Scărarul: „Nimic nu dă diavolilor şi gîndurilor (vinovate) atîta putere asupra noastră, cît faptul de a le lăsa pe acestea nemărturisite, şi să fie hrănite în inimă.” Şi iarăşi: „Sufletul care înţelege mărturisirea este oprit ca de un frîu să nu mai păcătuiască, fiindcă pe cele nemărturisite le săvîrşim fără frică, ca şi cum am fi în întuneric” (Cuvîntul IV). De aceea, acelaşi sfînt grăieşte pentru fraţii acelei minunate chinovii pe care o înfăţişează, că aveau cîte o tăbliţă atîrnată de cingătoare, pe care îşi scriau gîndurile în fiecare zi şi le spuneau prin spovedanie la acel mare stareţ.
Aşadar, frate al meu păcătos, aflînd de acestea, mergi mai des la Sfinţita Mărturisire, căci cu cît mai des mergi la această baie, cu atît mai spornic te vei curăţa. Nu amîna timpul potrivit zicînd: Să fac acest lucru, şi pe urmă merg să mă spovedesc! - fiindcă Dumnezeu, deşi de multe ori Se arată îndelung răbdător, totdeauna soseşte la timp. Să nu zici: Am păcătuit, şi ce mi s-a făcut mie? Că Domnul este îndelung-răbdător. Că mila şi mînia de la El sînt, şi peste cei păcătoşi se va odihni mînia Lui (Isus Sirah 5, 4-7). Adu-ţi aminte mereu de Samson, care, deşi de trei ori a izbutit să-şi rupă legăturile cu care îl legaseră cei de alt neam, a patra oară n-a mai izbutit să le rupă şi să scape. Voi face ca mai înainte, şi mă voi scăpa de ei. Dar nu ştia că Domnul Se depărtase de el (Judecători 16, 20). Aşa şi tu, frate, cu toate că o dată, şi de două ori şi de trei ori păcătuind şi zăbovind să te îndrepţi şi să te spovedeşti, mai tîrziu, cu mila Domnului te-ai învrednicit să te spovedeşti şi să te îndrepţi, dacă şi a patra oară păcătuind amîni vremea potrivită pentru mărturisire, poate că nu te vei mai învrednici de ea, ci vei muri nespovedit şi neîndreptat. Care lucru să dea Domnul să nu se întîmple niciodată vreunui creştin.
A patra păzire: aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi. Foloseşte cea de a patra păzire, frate, ca să-ţi aminteşti de cele de la sfîrşitul vieţii tale, adică să cugeţi necontenit la moartea ta, la Înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea veşnică şi la veşnica desfătare a Raiului. Fiindcă aducerea aminte şi teama de acestea patru se face întru tine ca un frîu puternic, care nu te lasă să păcătuieşti. După cum grăieşte Duhul Sfînt, prin Isus Sirah: „În tot ce faci, adu-ţi aminte de sfîrşitul tău, şi nu vei păcătui niciodată” (Isus Sirah 7, 38). Aşadar, atunci cînd gîndul cel viclean şi diavolul, ca şi patimile tale, se luptă cu tine şi te îndeamnă să păcătuieşti fă aşa: întîi, pune în faţa ta moartea şi cugetă că însuşi acest trup al tău - care acum pofteşte să curvească, sau să ucidă, sau să fure sau să săvîrşească vreun alt păcat - va muri şi îşi va pierde frumuseţea, sănătatea, grăsimea şi toate puterile lui şi o să ajungă un hoit, slut, fără chip, fără frumuseţe, fără suflet. Gîndeşte-te că acesta are să fie înmormîntat într-un mormînt prea-întunecat, şi acolo are să se risipească şi o să ajungă hrană viermilor, împuţiciune, putreziciune şi pulbere. Adu-ţi aminte cîtă spaimă, cîtă durere, cîtă groază vei încerca atunci cînd sufletul se va despărţi de trup, cînd îţi vor sta în preajmă diavolii, ca să te răpească, şi nimeni nu se va afla să te ajute. Să iei aminte că acelaşi lucru are să se întîmple şi acelui ins cu care doreşti să săvîrşeşti păcatul. Fiindcă acest trup, pe care acum tu îl iubeşti şi-l pofteşti atît de mult, peste puţin are să se facă după moarte deopotrivă: un hoit nefericit, putreziciune, hrană viermilor şi împuţiciune. Şi, mai presus de toate acestea, aminteşte-ţi că însăşi moartea este ca un hoţ care vine pe neaşteptate, încît nu ştii niciodată cînd vine la tine. Se poate să vină în această zi, în acest ceas, în această clipă, şi tu, care te simţeai bine ziua, să nu apuci să mai vezi seara, şi tu, care ai ajuns pînă seara, să nu mai apuci a doua zi, după cum a grăit Domnul: Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul cînd vine Fiul Omului (Matei 25, 13). Trage învăţătură din acestea, frate al meu, şi spune aşa în sinea ta: Dacă eu am să mor, şi poate de o moarte năprasnică, ce am să ajung, nefericitul de mine? Ce-mi va folosi atunci că m-am bucurat de toate plăcerile lumii? Ce voi cîştiga dacă săvîrşesc acest păcat? Ce-mi va rămîne dacă voi făptui această ticăloşie? Mergi înapoia mea, satano, şi tu, gînd viclean! Nu vreau să te ascult, şi să cad în păcat!
În al doilea rînd, dacă vrei să nu păcătuieşti, pune-ţi în faţă ziua înfricoşată a Judecăţii şi adu-ţi aminte de toate cele ce se vor întîmpla atunci, adică cum cerul se va înfăşură ca o hîrtie, cum stelele vor cădea din cer, cum soarele şi luna se vor întuneca, munţii şi colinele se vor topi ca ceara, marea se va înspăimînta şi va scădea, stihiile vor arde, pămîntul se va cutremura, mormintele se vor deschide şi vor învia toţi oamenii, de la Adam pînă la sfârşitul lumii, ca să se înfăţişeze înaintea înfricoşatului Judecător. Cum, de frică, se vor clinti pînă şi Îngerii din cer; cum au să se deschidă catastifele şi cum are să fie judecat fiecare, urmînd să dea socoteală în amănunt pentru faptele rele pe care le-a săvîrşit şi pentru gîndurile rele pe care le-a gîndit. Aşadar, păcătosule, aşa să-i zici gîndului tău: Dacă eu am să păcătuiesc acum, ce am să fac atunci, în ziua şi în ceasul acela înfricoşat? Cum mă voi apăra pentru acest păcat, faţă de acel Judecător nemitarnic şi nepărtinitor? Ah, cîtă teamă şi cutremur voi încerca, nenorocitul de mine! Vai! Vai! Cum voi putea să mă ţin pe picioare? - cînd voi auzi hotărîrea aceea cutremurătoare: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, cel pregătit pentru diavol şi pentru îngerii lui!” Vai! Vai! Cîtă ruşine voi încerca atunci cînd voi sta gol, dat în vileag înaintea a toată acea adunare a întregii lumi: a Îngerilor, a Sfinţilor, a Drepţilor, a păcătoşilor şi a toată omenirea! Desigur, neputînd să îndur acea necinstire şi ruşine, necuprinsă cu mintea, am să grăiesc munţilor şi măgurilor să se prăbuşească şi să mă zdrobească, ca să nu mă mai arăt în ochii oamenilor şi ca să scap de urgia unui asemenea înfricoşat Judecător, strigînd munţilor şi stîncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mînia Mielului! (Apocalipsa 6, 16).
De voieşti să nu păcătuieşti, frate al meu, pune înaintea ta toate felurile înfricoşate de pedeapsă pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca să pedepsească păcatul, adică necurmata lipsire de Dumnezeu, întunericul cel mai din afară, focul cel nestins, viermele cel neadormit, străfundul cel prea rece, plînsul cel nemîngîiat, scrîşnirea dinţilor şi celelalte cazne nenumărate şi felurite. Şi, mai presus de toate, că te vei găsi pururea întovărăşit cu înşişi acei diavoli, duşmanii tăi, pe care îi urăşti atît de mult, pentru că ţi-au pricinuit atîtea suferinţe. Lucru care este mai cumplit decît celelalte feluri de pedeapsă - potrivit cu Sfîntul Maxim. Căci - în cuvîntul de sfătuire către Gheorghe, Eparhul Africii - acesta spune următoarele: „Şi, ceea ce este mai jalnic între toate şi mai greu de spus cu adevărat - lucru pe care nu pot măcar să-l grăiesc, cu atît mai mult să-l îndur (izbăveşte-ne, Hristoase, şi scapă-ne de această durere!): despărţirea de Dumnezeu şi de Sfintele Sale Puteri şi vieţuirea laolaltă cu diavolul şi dracii săi vicleni, care va ţine o veşnicie! Şi cea mai grea şi mai cumplită dintre pedepse este să stea de-a pururi împreună cei ce urăsc cu cei ce sînt urîţi.” Apoi, ţine minte că toate aceste suferinţe vor fi pedeapsă păcătoşilor nu pentru o sută de mii de ani, nu pentru o mie de milioane de ani, ci în vecii vecilor, fără nădejdea că li se va mai pune capăt vreodată.
Aşadar, aşa să-ţi vorbeşti în tine însuţi: Dacă eu nu pot să rabd durerea pricinuită de un os al meu cînd iese din locul lui, cum voi răbda, nefericitul de mine, îndepărtarea veşnică de Dumnezeu, Care este tot ce e mai lăuntric în fiinţa mea? Dacă eu nu pot îndura să fiu aruncat doar pentru un ceas într-un cuptor, chiar dacă mai înainte m-aş fi bucurat de toate plăcerile lumii, cum voi suferi să mă aflu pe vecie în cuptorul acela al focului nestins? Blestemat să fii, păcatule, care mă stînjeneşti! Nu, nu te voi săvîrşi! Şi cum, pentru o singură şi măruntă plăcere, să dobîndesc o veşnicie de suferinţe şi să plîng nemîngîiat, ca un smintit, precum acel Ionatan: Doar am gustat puţină miere cu vîrful toiagului pe care îl aveam în mînă, şi, iată, trebuie să mor! (1 Regi 14, 43).
A cincea păzire: cunoaşterea păcatului. Foloseşte, frate, şi a cincea păzire, cunoscînd bine ce lucru rău este păcatul, şi mai ales cel de moarte. Toţi oamenii săvîrşesc păcatul, fiindcă nu ştiu cît de mare rău este. De aceea, în multe părţi ale dumnezeieştii Scripturi, păcătoşii se numesc „nesocotiţi” şi „neştiutori.” Avînd în vedere acestea, noi aici îţi vom da (putinţa) să cunoşti răutatea păcatului, nu în deplinătatea lui - fiindcă nici o minte nu poate să-l înţeleagă pe deplin: Greşelile, cine le va pricepe? (Psalmi 18, 13), ci numai cît este cu putinţă: 1) din păcatul însuşi, 2) din împrejurările lui, 3) după pedeapsa pe care a primit-o de la Dumnezeu.
1) Cunoaşterea păcatului din el însuşi. Păcatul, prin el însuşi, este un rău nemărginit, fiindcă este o ocară faţă de Dumnezeu cel nemărginit şi o defăimare a nemărginitei Sale bunătăţi şi măreţii. Deoarece atunci cînd tu ai să săvîrşeşti - să zicem - un omor, sau curvie, sau furtişag, sau vreun alt păcat, gîndeşte-te că Dumnezeu stă de-o parte a ta şi diavolul de cealaltă parte. Dumnezeu îţi spune: Omule, să nu faci acest păcat, fiindcă este ceva împotriva legii Mele; fiindcă, dacă nu-l vei face, vei cîştiga un Rai veşnic, iar dacă îl vei face, vei dobîndi o pedeapsă veşnică! Iar diavolul îţi spune: Săvîrşeşte acest păcat, şi nu mai ţine seama nici de ocara pe care acesta o aduce lui Dumnezeu, nici de pedeapsa pe care o vei căpăta pe urmă! Ştii ce faci dacă vei asculta de diavol şi vei săvîrşi acel păcat? Aduci ocară lui Dumnezeu, dispreţuieşti legea Sa, înjoseşti măreţia şi bunătatea Sa. Dacă nu cu vorba, însă cu fapta se vede că-I spui cuvintele:...depărtează-Te de la mine, că nu voiesc să cunosc căile Tale! (Iov 21, 14). Şi: Mie nu-mi pasă de Tine, eu nu doresc Raiul Tău, nu pun preţ pe pedeapsa Ta, nu mă tem de urgia Ta, nu Te cunosc drept Stăpîn al meu! Pentru aceasta nu vreau să ascult glasul şi porunca Ta! Astfel, te asemeni şi tu cu încăpăţînatul Faraon, care spunea: Cine este acela, Domnul, ca să-I ascult glasul? Nu cunosc pe Domnul! (Ieşirea 5, 2). [...]
2) Cunoaşterea păcatului după împrejurările care îl însoţesc. Am arătat, în culori întunecate, cît de mare este răutatea păcatului, privit în el însuşi. Acum, îţi vom arăta răutatea lui şi după împrejurările care îl însoţesc.
Cea dintîi împrejurare a păcatului. Cea dintîi împrejurare a păcatului eşti tu însuţi, care îl săvîrşeşti. Fiindcă cine eşti tu, cel care te împotriveşti măreţiei atît de nemărginite a Ziditorului tău? Un vierme nevrednic al pămîntului, puţintel lut, precum spune Isaia: Tu eşti Tatăl nostru, noi sîntem lutul (Isaia 64, 7). Un om care, nu numai că ai începătura din pămînt şi în pămînt ai să te risipeşti, dar şi un om dăruit de Dumnezeu cu nespus de multe binefaceri, zidit de puterea şi înţelepciunea Lui cea nemărginită, ocrotit de nemărginita Lui pronie, răscumpărat cu nenumăratele Lui suferinţe şi dureri, înfiat prin botezul Lui, părtaş al Tainelor Sale, adăpat cu sîngele Lui, hrănit cu trupul Lui. Şi, un asemenea om să păcătuiască?! O, înfricoşată privelişte! Să păcătuiască un barbar, un păgîn, un închinător la idoli, se poate răbda - de m-ar fi ocărît vrăjmaşul, aş fi răbdat (Psalmi 54, 12) - dar să păcătuiască un creştin - care s-a împărtăşit din Duhul lui Dumnezeu, care luptă sub steagul şi în oastea lui Iisus Hristos, care este casnic al Lui, care s-a bucurat de atîtea ori de darurile Lui, care îi datorează întreaga sa fiinţă - aceasta nu se mai poate răbda: iar tu, omule asemenea mie, căpetenia mea şi cunoscutul meu, care împreună cu mine te-ai îndulcit de mîncări… (Psalmi 54, 14-15).
A doua împrejurare a păcatului. A doua împrejurare a păcatului este pricina pentru care tu, păcătosule, păcătuieşti. Şi oare te încumeţi tu să săvîrşeşti păcatul pentru vreo mare nevoie a ta: ca să-ţi păstrezi viaţa, ca să dobîndeşti slavă, sau bogăţie, sau o împărăţie? Nu! Ci îl săvîrşeşti pentru puţină linte, ca Esau; ca să mănînci puţină miere, ca Ionatan, sau ca să dobîndeşti puţin orz sau o bucată de pîine. Voi Mă necinstiţi înaintea poporului Meu pentru o mînă de orz şi pentru o bucată de pîine - aşa se plînge Dumnezeu prin Iezechiel (Iezechiel 13, 19). Tu te lepezi de multe ori de harul Lui, încalci legea Lui, dispreţuieşti binefacerile Lui. Pentru ce? Pentru o plăcere greţoasă, pentru un cîştig de nimic, pentru o deşartă nălucire a ta, pentru un nimic. Iată pînă la ce grozăvie ajunge răutatea inimii tale, omule! Pentru care, cu jale strigă Iisus: M-au urît pe nedrept! (Ioan 15, 25). Ah! Pentru o singură asemenea defăimare a ta, oare nu trebuie cerul să verse din nou peste tine focul şi pucioasa Sodomitenilor, ca să te mistuie? Nu trebuie să se deschidă deodată pămîntul sub picioarele tale şi să te înghită de viu, ca pe Datan şi Aviron?
A treia împrejurare a păcatului. A treia împrejurare a păcatului este locul în care îl săvîrşeşti, frate. Ah! Şi, de ai fi ocărît pe Dumnezeu într-un loc în care El să nu vadă această ocară, treacă-meargă! Dar, dacă Dumnezeu cuprinde toate locurile, ca Unul ce se află pretutindeni şi deasupra a toate, cum se poate găsi vreodată un asemenea loc? În faţa Lui deci, înaintea feţei Lui păcătuieşti, păcătosule, chiar în faţa ochilor Lui, şi te arăţi ca şi cum I-ai spune: „Cu toate că eşti de faţă, cu toate că vezi şi auzi fiecare gînd, şi cuvînt şi faptă a mea, cu toate că ochii Tăi cei luminoşi privesc cu ură la răutate, eu totuşi o voi săvîrşi! Dacă o vezi şi dacă nu-Ţi place, puţin îmi pasă de asta! Îmi este de ajuns dacă nu mă văd ochii oamenilor; dacă mă văd ochii Tăi, nu mă sinchisesc! O, îndrăzneală nemaiauzită! O, obrăznicie de nespus!
A patra împrejurare a păcatului. A patra împrejurare este vremea în care săvîrşeşti păcatul. Mai ales din această împrejurare se vede cît de mare este răutatea lui. Fiindcă nu-l săvîrşeşti doar atunci cînd Dumnezeu te ceartă şi te pedepseşte, ci întotdeauna: oameni care întărîtau fără încetare faţa Mea (Isaia 65,
3). Fără încetare: şi cînd îţi păzeşte fiinţa ta, şi cînd îţi dăruieşte hrană şi îmbrăcăminte; fără încetare; şi atunci cînd te apără de mii de primejdii înfricoşate, şi cînd îţi dă putere, sănătate, frumuseţe, prieteni, avuţii şi toate celelalte bunătăţi cîte le ai. Şi, ceea ce este mai greu e că, în acelaşi timp în care le primeşti pe acestea de la Dumnezeu, tu le foloseşti ca arme ca să porţi război fără încetare împotriva însuşi Aceluia care ţi le-a dăruit. Lucru care, dacă l-ai fi făcut faţă de un împărat de pe pămînt, ar fi fost o culme a nelegiuirii şi nerecunoştinţei. Despre o asemenea lipsă de recunoştinţă a ta ar fi vorbit toate istoriile lumii şi toţi oamenii s-ar fi ruşinat că sînt de o fire cu tine.
A cincea împrejurare a păcatului. A cincea împrejurare a păcatului de moarte o alcătuiesc înspăimîntătoarele răutăţi şi urmări pe care ţi le pricinuieşte. Şapte sînt capetele balaurului celui otrăvitor:
Întîia răutate a păcatului. Întîia răutate a păcatului este lipsirea de harul lui Dumnezeu, care este un mărgăritar de un atît de mare preţ, încît Domnul Şi-a cheltuit tot sîngele Său ca să-l răscumpere pentru tine, şi pe care tu, nenorocitule, îl schimbi cu un nimic, fâcînd ceva mai nechibzuit decît un prunc care schimbă un diamant pe o singură nucă. Fără acest har, sufletul tău, frate, rămîne atît de urît, încît este cu neputinţă să-l privească cineva aşa cum este şi să nu moară.
A doua răutate a păcatului. A doua răutate a păcatului de moarte, păcătosule, este că-ţi lipseşte sufletul tău de dumnezeiasca înfiere, care este un însemnat dar şi o harismă atît de înaltă, încît face ca Duhul Sfînt să locuiască în tine cu o înfiinţare şi o lucrare osebită, alta decît în toate celelalte locuri. Ea te face fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al Împărăţiei Lui, aşa încît cea mai măruntă faptă a ta este de un preţ atît de mare cît este şi întreg Raiul. Dar, îndată ce pierzi un asemenea dar, ce ajungi? Vai! Fiu al diavolului, asemenea cu el din pricina păcatului, după cum şi fiul se aseamănă cu tatăl său, potrivit cu firea: voi sînteţi din tatăl vostru, diavolul (Ioan 8, 44).
A cincea împrejurare a păcatului. A cincea împrejurare a păcatului de moarte o alcătuiesc înspăimîntătoarele răutăţi şi urmări pe care ţi le pricinuieşte. Şapte sînt capetele balaurului celui otrăvitor:
Întîia răutate a păcatului. Întîia răutate a păcatului este lipsirea de harul lui Dumnezeu, care este un mărgăritar de un atît de mare preţ, încît Domnul Şi-a cheltuit tot sîngele Său ca să-l răscumpere pentru tine, şi pe care tu, nenorocitule, îl schimbi cu un nimic, fâcînd ceva mai nechibzuit decît un prunc care schimbă un diamant pe o singură nucă. Fără acest har, sufletul tău, frate, rămîne atît de urît, încît este cu neputinţă să-l privească cineva aşa cum este şi să nu moară.
A doua răutate a păcatului. A doua răutate a păcatului de moarte, păcătosule, este că-ţi lipseşte sufletul tău de dumnezeiasca înfiere, care este un însemnat dar şi o harismă atît de înaltă, încît face ca Duhul Sfînt să locuiască în tine cu o înfiinţare şi o lucrare osebită, alta decît în toate celelalte locuri. Ea te face fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al Împărăţiei Lui, aşa încît cea mai măruntă faptă a ta este de un preţ atît de mare cît este şi întreg Raiul. Dar, îndată ce pierzi un asemenea dar, ce ajungi? Vai! Fiu al diavolului, asemenea cu el din pricina păcatului, după cum şi fiul se aseamănă cu tatăl său, potrivit cu firea: voi sînteţi din tatăl vostru, diavolul (Ioan 8, 44).
A treia răutate a păcatului. A treia răutate a păcatului este că te lipseşte, frate, de moştenirea veşnică a Raiului - cum am mai spus - pe care Tatăl tău cel ceresc o avea pregătită să ţi-o dea. Şi cine poate spune cîtă cinstire primeşte de la toţi un fiu întîi-născut şi moştenitor al unui împărat? Cît este pizmuit de toţi, cît îl fericesc toţi? Nimeni, desigur! Tot aşa, dimpotrivă, nimeni nu poate spune cît este de nebun cît este de batjocorit de toţi unul care şi-ar vinde acest drept al său de nepreţuit, cum şi-a vîndut Esau dreptul de întîi-născut pentru puţină linte.
A patra răutate a păcatului. A patra răutate pe care o face păcatul, iubitule, este că te lipseşte de toate plăţile tuturor faptelor bune pe care le-ai săvîrşit. De pildă: de ai fi dus o viaţă aspră vreme de şaizeci de ani împliniţi, rămînînd despuiat şi ars vara de arşiţa soarelui, iar iarna îngheţat de frig, precum Onufrie şi Petru de la Sfîntul Munte; dacă ai fi purtat pe grumazul tău un lanţ de fier, vreme de douăzeci de ani, ca Sfîntul Eusebiu; dacă ai fi locuit într-un mormînt paisprezece ani, precum Cuviosul Iacov; dacă ai fi stat patruzeci de ani deasupra unui stîlp, ca Sfîntul Simeon Stîlpnicul; de ai fi adus la credinţă mai multe neamuri decît Apostolii, de ai fi primit mai multe descoperiri decît Proorocii; de ai fi vărsat mai mult sînge decît toţi Mucenicii, dar, după acestea, ai fi săvîrşit un singur păcat de moarte, din pricina acestuia pierzi îndată acele fapte bune ale tale de mai înainte şi răsplata lor şi, murind în păcat, nu te vei folosi cu nimic de pe urma atîtor nevoinţe. Aşa hotărăşte Însuşi Dumnezeu pentru dreptul care păcătuieşte, că nu se vor aminti faptele lui cele drepte: atunci nu se va mai pomeni toată dreptatea lui (Iezechiel 33, 13).
A cincea răutate a păcatului. A cincea răutate pe care o pricinuieşte păcatul este că te lipseşte, frate, de ajutoarele cele mai alese ale lui Dumnezeu, fiindcă, după cum o mamă iubitoare îndrăgeşte şi poartă din inimă pururea de grijă copilului ei, aşa şi Dumnezeu poartă de grijă sufletului tău, cînd eşti fără de păcat de moarte: După cum mama îşi mîngîie fiul ei, şi Eu vă voi mîngîia pe voi (Isaia 66, 13). El îl ajută, îl chiverniseşte, îl ţine în braţele Sale, îi îndulceşte inima, îi luminează mintea, îi încălzeşte voinţa şi-i dă o putere lucrătoare, ca să-şi făurească mîntuirea cu uşurinţă. Însă, după ce tu păcătuieşti de moarte, cu toate că nu te părăseşte cu totul, Dumnezeu nu mai răspîndeşte totuşi în sufletul tău înrîuririle şi ajutoarele cele dinainte ale harului Său. Aşa că, lipsindu-te de asemenea ajutoare, şi mîntuirea ta ţi se face mai anevoioasă, fiindcă partea mai înaltă a sufletului tău se face neputincioasă, iar partea cea mai de jos, supusă patimilor, se întăreşte şi biruie. Şi astfel, căzînd dintr-un păcat într-altul, nimereşti la sfîrşit într-o prăpastie de nenorociri.
A şasea răutate a păcatului. A şasea răutate pe care ţi-o pricinuieşte păcatul, frate, este că te face vinovat de pedeapsa cea veşnică, fiindcă, îndată ce păcătuieşti de moarte, numele tău se şterge din cartea vieţii şi te faci supus la acele cumplite chinuri ale iadului, ca să fii pedepsit pe vecie.
A şaptea răutate a păcatului. A şaptea răutate a păcatului este cea mai de pe urmă, care urmează morţii. Fiindcă dacă nu nimiceşti păcatul în tine înaintea morţii tale, printr-o pocăinţă adevărată şi desăvîrşită şi printr-o îndreptare - sufletul tău cade de fapt în acele temniţe ale iadului, într-un loc de durere, într-un loc întunecos, aşteptînd pînă ce va veni învierea cea de obşte, ca să învie şi trupul tău, ca să capeţi şi împlinirea pedepsei. La toate aceste nesfîrşite nenorociri şi pagube pe care ţi le pricinuieşte păcatul cugetă şi te socoteşte pururea, frate al meu păcătos, ca să duşmăneşti din fundul inimii păcatul, ca pe un lucru aducător de moarte şi ca pe cel mai mare duşman al tău, şi altă dată să nu-l mai săvîrşeşti.
3) Cunoaşterea păcatului după cele trei pedepse pe care le-a căpătat. A rămas acum, frate, să-ţi arătăm răutatea păcatului şi după pedeapsa cea aspră cu care Dumnezeu l-a pedepsit: a) la Îngeri, b) la oameni, c) în faţa lui Iisus Hristos.
a) Pedeapsa păcatului la Îngeri. Numai pentru un gînd trufaş şi hotărîtor al lor, Dumnezeu a pedepsit păcatul la Îngeri, prăbuşind în iad o mulţime nenumărată, neţinînd seama că erau duhuri nemateriale în firea lor, nemuritoare după fiinţa lor, mai înţelepte decît toţi oamenii, mai puternice decît toate făpturile. Şi nu a ţinut seama nici de firea lor aleasă, nici de mintea lor prea subţire, nici de cunoaşterea nematerială pe care o aveau, ci i-a osîndit cu o pedeapsă veşnică, cu cele mai crîncene cazne ale iadului, ca să ne facă să înţelegem cît de mult urăşte şi, în acelaşi timp, pedepseşte păcatul.
b) Pedeapsa păcatului la oameni. A pedepsit păcatul la oameni, fiindcă pe Adam, pe cel dintîi om, îndată după ce a călcat porunca Lui, l-a izgonit din Rai şi l-a osîndit, pe el şi pe noi toţi urmaşii săi, să trăim pe acest pămînt blestemat, cu sărăcie, cu boli, cu suferinţe, cu suspine, cu nefericiri şi, în sfîrşit, să înfruntăm o moarte dureroasă şi în afara firii. A pedepsit păcatul, fiindcă pe oamenii păcătoşi din vremea lui Noe i-a înecat într-un potop de apă care s-a întins peste toată lumea; fiindcă a pîrjolit Sodoma şi Gomora cu un alt şi nou potop, de pucioasă şi de foc. Şi, în sfîrşit, fiindcă i-a osîndit pe păcătoşii nepocăiţi să ardă de-a pururi în focul iadului, pe care diavolii nu vor osteni niciodată să-i chinuie şi Dumnezeu nu se va milostivi niciodată de nenorocirea lor, nu va asculta niciodată plînsetele lor, ci mai degrabă îi va lovi şi-i va urî în veci.
c) Pedeapsa păcatului în faţa lui Iisus Hristos. A pedepsit Dumnezeu păcatul şi în faţa lui Iisus Hristos, dar cu o atît de aspră pedeapsă, încît toate pedepsele pomenite mai sus, puse alături de aceasta, par doar o umbră. Fiindcă o singură rană uşoară pe faţa Mîntuitorului Hristos, un ghimpe din spinii (cununii) Lui, o singură biciuire a Lui înseamnă o pedeapsă mai mare decît dacă Dumnezeu ar fi prăpădit întreaga lume şi ar fi părăsit în focul iadului pe oameni, pe Îngeri, pe Arhangheli şi orice altă făptură. Fiindcă ce are de-a face pedeapsa tuturor făpturilor cu cea mai mică suferinţă a Ziditorului, a Fiului cel prea-curat, prea-sfînt, Unul născut?
A şasea păzire este rugăciunea. Sfinţitul Augustin spune că omul trebuie să facă ceea ce poate şi să ceară de la Dumnezeu ceea ce nu poate: „Să faci ce poţi şi să ceri ceea ce nu poţi.” Pentru aceasta, şi noi - după ce ţi-am dat, frate, cele cinci mijloace de păzire pentru a nu mai cădea în păcat, mai sus arătate, mijloace pe care le poţi folosi de la tine, cu propria ta putinţă şi alegere - acum, la sfîrşit, îţi dăm şi un al şaselea mijloc de păzire, care este sfinţita rugăciune. Să nu încetezi aşadar să te dăruieşti pe tine lui Dumnezeu, şi să-L rogi prea-fierbinte să dea putere slăbiciunii tale, să-ţi întărească voinţa în această hotărîre pe care ai luat-o, cu harul şi ajutorul cel de sus, nădăjduind că El te va auzi, în marea Sa milostivire, cum făgăduieşte El Însuşi: De va striga către Mine, îl voi auzi, pentru că sînt milostiv (Ieşirea 22, 27). Nu ai putere de la tine însuţi? Nu ai încredere în voinţa ta? Pricină este că nu le ceri de la Dumnezeu. Nu aveţi, pentru că nu cereţi - spune dumnezeiescul (Iacov 4, 2). Te temi de primejdie? Te înspăimînţi de ispita păcatului? Priveghează şi te roagă, ca să nu cazi într-însul. Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită (Matei 26, 41). Şi, pentru mai multă uşurinţă, iată că-ţi însemnăm aici rugăciunea de faţă:
Mult milostive Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că, prin mărturisirea de taină către duhovnicul meu părinte, m-ai învrednicit pe mine, păcătosul, să primesc de la Tine iertarea păcatelor mele. Urmînd deci lui David - care spunea: Juratu-m-am şi m-am hotărît să păzesc judecăţile dreptăţii Tale (Psalmi 118, 106) - Îţi făgăduiesc, cu o voinţă hotărîtoare a sufletului meu, că sînt gata să primesc mai bine mii de morţi, decît să mai săvîrşesc vreun păcat de moarte şi cu el să amărăsc nesfîrşita Ta bunătate. Fiindcă însă voinţa mea este slabă în sinea ei, fără de ajutorul Tău, Te rog fierbinte să mă împuterniceşti cu harul Tău şi să mă întăreşti cu ajutorul Tău cel puternic, ca să rămîn pînă la sfîrşit neabătut în această sfîntă hotărîre a mea. Da, Doamne Iisuse al meu, Cel prea iubitor de suflet, dă-mi putere să petrec în pocăinţă timpul ce-mi rămîne din viaţa mea, ca să mă bucur aici jos de harul Tău, iar acolo, în cer, de fericita Ta slavă, prin soliile prea-binecuvîntatei Tale Maici şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.
Cuvîntul de pe urmă
Pun capăt şi pecetluiesc această sfătuire cu aceste cuvinte: Tatăl, Care a trimis pe Înainte-Mergătorul Ioan ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoşilor: Pocăiţi-vă! (Matei 3, 2). Fiul, cînd S-a arătat în lume, a grăit acest cuvînt, începătură şi temelie a propovăduirii Sale: Pocăiţi-vă! (Matei 4, 17). Duhul Sfînt, cînd S-a pogorît în chip de limbi de foc, cuvîntul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: Pocăiţi-vă! (Faptele Apostolilor 2, 38). Trei sînt Cei ce mărturisesc, şi mărturia Celor Trei este adevărată, mai mult, este adevărul însuşi. Deci, fraţii mei păcătoşi: „Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!”
Bibliografie: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Dulce sfătuire, Editura Credinţa strămoşească, 2000.
A patra răutate a păcatului. A patra răutate pe care o face păcatul, iubitule, este că te lipseşte de toate plăţile tuturor faptelor bune pe care le-ai săvîrşit. De pildă: de ai fi dus o viaţă aspră vreme de şaizeci de ani împliniţi, rămînînd despuiat şi ars vara de arşiţa soarelui, iar iarna îngheţat de frig, precum Onufrie şi Petru de la Sfîntul Munte; dacă ai fi purtat pe grumazul tău un lanţ de fier, vreme de douăzeci de ani, ca Sfîntul Eusebiu; dacă ai fi locuit într-un mormînt paisprezece ani, precum Cuviosul Iacov; dacă ai fi stat patruzeci de ani deasupra unui stîlp, ca Sfîntul Simeon Stîlpnicul; de ai fi adus la credinţă mai multe neamuri decît Apostolii, de ai fi primit mai multe descoperiri decît Proorocii; de ai fi vărsat mai mult sînge decît toţi Mucenicii, dar, după acestea, ai fi săvîrşit un singur păcat de moarte, din pricina acestuia pierzi îndată acele fapte bune ale tale de mai înainte şi răsplata lor şi, murind în păcat, nu te vei folosi cu nimic de pe urma atîtor nevoinţe. Aşa hotărăşte Însuşi Dumnezeu pentru dreptul care păcătuieşte, că nu se vor aminti faptele lui cele drepte: atunci nu se va mai pomeni toată dreptatea lui (Iezechiel 33, 13).
A cincea răutate a păcatului. A cincea răutate pe care o pricinuieşte păcatul este că te lipseşte, frate, de ajutoarele cele mai alese ale lui Dumnezeu, fiindcă, după cum o mamă iubitoare îndrăgeşte şi poartă din inimă pururea de grijă copilului ei, aşa şi Dumnezeu poartă de grijă sufletului tău, cînd eşti fără de păcat de moarte: După cum mama îşi mîngîie fiul ei, şi Eu vă voi mîngîia pe voi (Isaia 66, 13). El îl ajută, îl chiverniseşte, îl ţine în braţele Sale, îi îndulceşte inima, îi luminează mintea, îi încălzeşte voinţa şi-i dă o putere lucrătoare, ca să-şi făurească mîntuirea cu uşurinţă. Însă, după ce tu păcătuieşti de moarte, cu toate că nu te părăseşte cu totul, Dumnezeu nu mai răspîndeşte totuşi în sufletul tău înrîuririle şi ajutoarele cele dinainte ale harului Său. Aşa că, lipsindu-te de asemenea ajutoare, şi mîntuirea ta ţi se face mai anevoioasă, fiindcă partea mai înaltă a sufletului tău se face neputincioasă, iar partea cea mai de jos, supusă patimilor, se întăreşte şi biruie. Şi astfel, căzînd dintr-un păcat într-altul, nimereşti la sfîrşit într-o prăpastie de nenorociri.
A şasea răutate a păcatului. A şasea răutate pe care ţi-o pricinuieşte păcatul, frate, este că te face vinovat de pedeapsa cea veşnică, fiindcă, îndată ce păcătuieşti de moarte, numele tău se şterge din cartea vieţii şi te faci supus la acele cumplite chinuri ale iadului, ca să fii pedepsit pe vecie.
A şaptea răutate a păcatului. A şaptea răutate a păcatului este cea mai de pe urmă, care urmează morţii. Fiindcă dacă nu nimiceşti păcatul în tine înaintea morţii tale, printr-o pocăinţă adevărată şi desăvîrşită şi printr-o îndreptare - sufletul tău cade de fapt în acele temniţe ale iadului, într-un loc de durere, într-un loc întunecos, aşteptînd pînă ce va veni învierea cea de obşte, ca să învie şi trupul tău, ca să capeţi şi împlinirea pedepsei. La toate aceste nesfîrşite nenorociri şi pagube pe care ţi le pricinuieşte păcatul cugetă şi te socoteşte pururea, frate al meu păcătos, ca să duşmăneşti din fundul inimii păcatul, ca pe un lucru aducător de moarte şi ca pe cel mai mare duşman al tău, şi altă dată să nu-l mai săvîrşeşti.
3) Cunoaşterea păcatului după cele trei pedepse pe care le-a căpătat. A rămas acum, frate, să-ţi arătăm răutatea păcatului şi după pedeapsa cea aspră cu care Dumnezeu l-a pedepsit: a) la Îngeri, b) la oameni, c) în faţa lui Iisus Hristos.
a) Pedeapsa păcatului la Îngeri. Numai pentru un gînd trufaş şi hotărîtor al lor, Dumnezeu a pedepsit păcatul la Îngeri, prăbuşind în iad o mulţime nenumărată, neţinînd seama că erau duhuri nemateriale în firea lor, nemuritoare după fiinţa lor, mai înţelepte decît toţi oamenii, mai puternice decît toate făpturile. Şi nu a ţinut seama nici de firea lor aleasă, nici de mintea lor prea subţire, nici de cunoaşterea nematerială pe care o aveau, ci i-a osîndit cu o pedeapsă veşnică, cu cele mai crîncene cazne ale iadului, ca să ne facă să înţelegem cît de mult urăşte şi, în acelaşi timp, pedepseşte păcatul.
b) Pedeapsa păcatului la oameni. A pedepsit păcatul la oameni, fiindcă pe Adam, pe cel dintîi om, îndată după ce a călcat porunca Lui, l-a izgonit din Rai şi l-a osîndit, pe el şi pe noi toţi urmaşii săi, să trăim pe acest pămînt blestemat, cu sărăcie, cu boli, cu suferinţe, cu suspine, cu nefericiri şi, în sfîrşit, să înfruntăm o moarte dureroasă şi în afara firii. A pedepsit păcatul, fiindcă pe oamenii păcătoşi din vremea lui Noe i-a înecat într-un potop de apă care s-a întins peste toată lumea; fiindcă a pîrjolit Sodoma şi Gomora cu un alt şi nou potop, de pucioasă şi de foc. Şi, în sfîrşit, fiindcă i-a osîndit pe păcătoşii nepocăiţi să ardă de-a pururi în focul iadului, pe care diavolii nu vor osteni niciodată să-i chinuie şi Dumnezeu nu se va milostivi niciodată de nenorocirea lor, nu va asculta niciodată plînsetele lor, ci mai degrabă îi va lovi şi-i va urî în veci.
c) Pedeapsa păcatului în faţa lui Iisus Hristos. A pedepsit Dumnezeu păcatul şi în faţa lui Iisus Hristos, dar cu o atît de aspră pedeapsă, încît toate pedepsele pomenite mai sus, puse alături de aceasta, par doar o umbră. Fiindcă o singură rană uşoară pe faţa Mîntuitorului Hristos, un ghimpe din spinii (cununii) Lui, o singură biciuire a Lui înseamnă o pedeapsă mai mare decît dacă Dumnezeu ar fi prăpădit întreaga lume şi ar fi părăsit în focul iadului pe oameni, pe Îngeri, pe Arhangheli şi orice altă făptură. Fiindcă ce are de-a face pedeapsa tuturor făpturilor cu cea mai mică suferinţă a Ziditorului, a Fiului cel prea-curat, prea-sfînt, Unul născut?
A şasea păzire este rugăciunea. Sfinţitul Augustin spune că omul trebuie să facă ceea ce poate şi să ceară de la Dumnezeu ceea ce nu poate: „Să faci ce poţi şi să ceri ceea ce nu poţi.” Pentru aceasta, şi noi - după ce ţi-am dat, frate, cele cinci mijloace de păzire pentru a nu mai cădea în păcat, mai sus arătate, mijloace pe care le poţi folosi de la tine, cu propria ta putinţă şi alegere - acum, la sfîrşit, îţi dăm şi un al şaselea mijloc de păzire, care este sfinţita rugăciune. Să nu încetezi aşadar să te dăruieşti pe tine lui Dumnezeu, şi să-L rogi prea-fierbinte să dea putere slăbiciunii tale, să-ţi întărească voinţa în această hotărîre pe care ai luat-o, cu harul şi ajutorul cel de sus, nădăjduind că El te va auzi, în marea Sa milostivire, cum făgăduieşte El Însuşi: De va striga către Mine, îl voi auzi, pentru că sînt milostiv (Ieşirea 22, 27). Nu ai putere de la tine însuţi? Nu ai încredere în voinţa ta? Pricină este că nu le ceri de la Dumnezeu. Nu aveţi, pentru că nu cereţi - spune dumnezeiescul (Iacov 4, 2). Te temi de primejdie? Te înspăimînţi de ispita păcatului? Priveghează şi te roagă, ca să nu cazi într-însul. Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită (Matei 26, 41). Şi, pentru mai multă uşurinţă, iată că-ţi însemnăm aici rugăciunea de faţă:
Mult milostive Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că, prin mărturisirea de taină către duhovnicul meu părinte, m-ai învrednicit pe mine, păcătosul, să primesc de la Tine iertarea păcatelor mele. Urmînd deci lui David - care spunea: Juratu-m-am şi m-am hotărît să păzesc judecăţile dreptăţii Tale (Psalmi 118, 106) - Îţi făgăduiesc, cu o voinţă hotărîtoare a sufletului meu, că sînt gata să primesc mai bine mii de morţi, decît să mai săvîrşesc vreun păcat de moarte şi cu el să amărăsc nesfîrşita Ta bunătate. Fiindcă însă voinţa mea este slabă în sinea ei, fără de ajutorul Tău, Te rog fierbinte să mă împuterniceşti cu harul Tău şi să mă întăreşti cu ajutorul Tău cel puternic, ca să rămîn pînă la sfîrşit neabătut în această sfîntă hotărîre a mea. Da, Doamne Iisuse al meu, Cel prea iubitor de suflet, dă-mi putere să petrec în pocăinţă timpul ce-mi rămîne din viaţa mea, ca să mă bucur aici jos de harul Tău, iar acolo, în cer, de fericita Ta slavă, prin soliile prea-binecuvîntatei Tale Maici şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin.
Cuvîntul de pe urmă
Pun capăt şi pecetluiesc această sfătuire cu aceste cuvinte: Tatăl, Care a trimis pe Înainte-Mergătorul Ioan ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoşilor: Pocăiţi-vă! (Matei 3, 2). Fiul, cînd S-a arătat în lume, a grăit acest cuvînt, începătură şi temelie a propovăduirii Sale: Pocăiţi-vă! (Matei 4, 17). Duhul Sfînt, cînd S-a pogorît în chip de limbi de foc, cuvîntul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: Pocăiţi-vă! (Faptele Apostolilor 2, 38). Trei sînt Cei ce mărturisesc, şi mărturia Celor Trei este adevărată, mai mult, este adevărul însuşi. Deci, fraţii mei păcătoşi: „Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!”
Bibliografie: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Dulce sfătuire, Editura Credinţa strămoşească, 2000.
Despre citirea Evangheliei
CUVÎNTUL
SFÎNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV - DESPRE CITIREA EVANGHELIEI, A SFINŢILOR
PĂRINŢI ŞI DESPRE PĂZIREA DE CĂRŢILE CARE CUPRIND ÎNVĂŢĂTURI MINCINOASE
Despre
citirea Evangheliei
Cînd citeşti Evanghelia, nu
căuta desfătări, nu căuta extaze, nu căuta cugetări sclipitoare: caută să vezi
adevărul cel sfînt, singurul infailibil.
Nu te mulţumi doar cu
citirea neroditoare a Evangheliei; străduieşte-te să împlineşti poruncile ei,
citeşte-o cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită.
Nu socoti că din întîmplare
cea mai sfîntă dintre cărţi. „Tetra-Evanghelia” începe cu Evanghelia după Matei
şi sfîrşeşte cu Evanghelia după Ioan. Matei ne învaţă mai mult cum să împlinim
voia lui Dumnezeu şi poveţele lui sînt deosebit de potrivite cu cel ce face
primii paşi pe calea lui Dumnezeu; Ioan arată chipul unirii dintre Dumnezeu şi
omul înnoit prin porunci, unire la care pot ajunge doar cei ce au sporit în
calea lui Dumnezeu.
Deschizînd Sfînta
Evanghelie pentru a o citi, adu-ţi aminte că ea hotărăşte soarta ta veşnică. După
ea vom fi judecaţi şi după felul în care neam potrivit pe pămînt cu
îndreptarul ei vom primi fie fericirea veşnică, fie chinurile veşnice (Ioan 12,
48).
Dumnezeu Şi-a descoperit
voia unui nevrednic firicel de praf, omul! Cartea în care e înfăţişată această
mare şi atotsfintă voie se află în mîinile tale. Poţi să primeşti ori să lepezi
voia Ziditorului şi Mîntuitorului tău, după cum îţi place. Viaţa ta veşnică şi
moartea ta veşnică sînt în mîinile tale: judecă singur de cîtă prevedere şi
înţelepciune ai nevoie. Nu te juca cu soarta ta veşnică!
Roagă-te Domnului cu inimă
înfrîntă ca să-ţi descopere minunile ascunse în legea Lui (Psalmi 118, 18),
care e Evanghelia. Se deschid ochii şi se arată minunata vindecare de păcat a
sufletului săvîrşită de Cuvîntul lui Dumnezeu. Tămăduirea neputinţelor trupeşti
a fost numai dovada tămăduirii sufletului, dovadă pentru oamenii trupeşti,
dovadă pentru minţile orbite prin faptul că s-au robit simţurilor (Luca 5, 24).
Să citeşti Evanghelia cu
cea mai mare evlavie şi luare aminte. Nimic din ea să nu socoţi de mică
însemnătate, prea puţin vrednic de cercetare. Din orişicare cuvînt al ei iese o
rază de lumină. Nepăsarea faţă de viaţă înseamnă moarte.
Citind despre leproşii,
slăbănogii, orbii, şchiopii, îndrăciţii tămăduiţi de Domnul, să te gîndeşti că
sufletul tău, care poartă rănile cele de multe feluri ale păcatelor şi e
înrobit de către demoni, se aseamănă cu aceşti bolnavi. Învaţă din Evanghelie
să crezi că Domnul, Care i-a vindecat pe ei, te va vindeca şi pe tine dacă îl vei
ruga cu rîvnă ca să fii vindecat.
Să dobîndeşti o stare a
sufletului care să te ajute în primirea vindecării; iar vindecarea sînt în
stare să o primească cei care şi-au recunoscut păcătoşenia şi sînt gata să o
părăsească (Ioan 9, 39-41). Dreptului mîndru, adică păcătosului care nu-şi vede
păcătoşenia sa, Mîntuitorul nu îi este de folos (Matei 9, 13).
Vederea păcatelor, vederea
căderii în care se află tot neamul omenesc, e un dar deosebit al lui Dumnezeu.
Cere să capeţi acest dar şi vei pricepe mai uşor cartea Doctorului Ceresc,
Evanghelia.
Străduieşte-te să-ţi
însuşeşti Evanghelia cu mintea şi cu inima, încît mintea ta, ca să zic aşa, să
plutească în ea, să trăiască în ea: atunci şi lucrarea ta cu înlesnire va
deveni lucrare evanghelică. Poţi să reuşeşti asta citind cu evlavie, cercetînd
cu deadinsul Evanghelia.
Preacuviosul Pahomie cel
Mare, unul din cei mai vestiţi părinţi ai vremurilor vechi, ştia pe dinafară
Sfînta Evanghelie şi socotea, prin descoperire dumnezeiască, învăţarea ei pe
dinafară drept o îndatorire de căpătîi a ucenicilor săi. Astfel, Evanghelia îi
însoţea pe aceştia pretutindeni, călăuzindu-i neîncetat.
Şi de ce în vremurile de
acum dascălul creştin nu ar împodobi ţinerea de minte a copilului nevinovat cu
Evanghelia, în loc s-o murdărească prin învăţarea fabulelor lui Esop şi a altor
nimicuri?
Ce fericire, ce bogăţie
este întipărirea Evangheliei în minte! Nu pot fi prevăzute întorsăturile sorţii
şi necazurile ce pot să ni se întîmple de-a lungul vieţii pămînteşti.
Evanghelia, odată întipărită în minte, poate fi spusă de cel orb, pe osîndit îl
însoţeşte în temniţă, vorbeşte în ţarină cu plugarul, călăuzeşte pe negustor la
tîrg, veseleşte pe cel bolnav în vremea chinuitoarei lipse de somn şi a grelei
singurătăţi.
Nu cuteza să tîlcuieşti tu
însuţi Evanghelia şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi. Scriptura a fost
întocmită de către Sfinţii Prooroci şi Apostoli, întocmită nu după bunul plac,
ci din insuflarea Sfîntului Duh (2 Petru 1, 21). Aşadar, cum să nu fie o
nebunie tîlcuirea ei după bunul plac?
Sfîntul Duh, Care a grăit
prin Prooroci şi Apostoli cuvîntul lui Dumnezeu, l-a tîlcuit prin Sfinţii
Părinţi. Atît cuvîntul lui Dumnezeu, cît şi tîlcuirea lui sînt dar al Sfîntului
Duh. Numai această tîlcuire o primeşte Sfînta Biserică Ortodoxă! Numai această
tîlcuire o primesc adevăraţii ei fii!
Cel care tîlcuieşte după
bunul plac Evanghelia şi întreaga Scriptură leapădă prin aceasta tîlcuirea ei
de către Sfinţii Părinţi, de către Sfîntul Duh. Cel care leapădă tîlcuirea
Scripturii de către Sfîntul Duh leapădă, fără nici o îndoială, însăşi Sfînta
Scriptură.
Şi cuvîntul lui Dumnezeu,
cuvîntul mîntuirii, se face pentru cei ce îl tîlcuiesc cu obrăznicie mireasmă
spre moarte, sabie cu două tăişuri cu care aceştia se junghie pe sine
spre veşnică pieire (2 Petru 3, 16; 2 Corinteni 2, 15, 16). Cu această sabie
s-au omorît pe veci Arie, Nestorie, Eutihie şi alţi eretici care prin tîlcuirea
după bunul plac şi cu obrăznicie a Scripturii au căzut în hulă.
La cine voi căuta,
dacă nu la cel smerit şi blînd, care tremură de cuvintele Mele? (Isaia 66, 2), zice Domnul. Aşa să fii faţă de Evanghelie şi de Domnul,
Care este în ea. Părăseşte viaţa păcătoasă, părăseşte împătimirile şi
desfătările pămînteşti, leapădă-te de sufletul tău: atunci Evanghelia îţi va fi
la îndemînă şi lesne de pătruns.
Cel ce-şi urăşte
sufletul în lumea aceasta, a grăit Domnul,
sufletul pentru care, de la cădere încoace, iubirea de păcat s-a făcut o a doua
fire, s-a făcut însăşi viaţa sa îl va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan
12, 25). Pentru cel ce iubeşte sufletul său, pentru cel care nu se hotărăşte să
se lepede de sine, Evanghelia râmîne închisă: acesta citeşte litera, însă
cuvîntul vieţii, fiind duh, rămîne acoperit de ochii lui printr-un văl cu
neputinţă de pătruns.
Cînd Domnul era pe pămînt
cu trupul Său cel preasfînt, mulţi L-au văzut şi totodată nu L-au văzut. Ce
folos dacă omul vede cu ochii trupeşti, pe care-i au şi dobitoacele, dar nu
vede nimic cu ochii sufletului, cu mintea şi cu inima? Şi în vremea de acum
sînt mulţi care citesc Evanghelia şi totodată nu o citesc niciodată, nu o
cunosc deloc.
Evanghelia, a zis un
oarecare preacuvios sihastru, se citeşte cu mintea curată şi se pricepe după
măsura împlinirii poruncilor cu fapta. Însă pătrunderea desăvîrşită a
Evangheliei nu poate fi atinsă prin sforţările omeneşti: ea este dar al lui
Hristos.
Duhul Sfint, sălăşluindu-se
în adevăratul şi credinciosul Său slujitor îl face şi desăvîrşit cititor şi
adevărat plinitor al Evangheliei.
Evanghelia zugrăveşte
însuşirile omului nou, care e Domnul din ceruri (1 Corinteni 15, 48). Acest om
nou este Dumnezeu după fire. Pe oamenii din sfînta Lui seminţie, care cred în
El şi se preschimbă după asemănarea Lui, El îi face dumnezei prin har.
Voi, ce vă tăvăliţi în
balta cea puturoasă şi murdară a păcatelor şi aflaţi în aceasta desfătare,
ridicaţi capetele voastre, priviţi la cerul curat: acolo este locul vostru!
Dumnezeu vă dă cinstea de a fi dumnezei; voi, lepădînd această cinste, vă
alegeţi „cinstea” dobitoacelor şi încă a celor mai necurate. Veniţi-vă în fire!
Părăsiţi balta cea rău-mirositoare; curăţiţi-vă prin mărturisirea păcatelor;
spălaţi-vă prin lacrimi de pocăinţă; împodobiţi-vă cu lacrimile duhului
înfrînt; urcaţi la cer: acolo vă cheamă Evanghelia. Cît aveţi lumina
(Evanghelia, în care e ascuns Hristos) credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai
luminii (Ioan 12, 36).
Despre
citirea Sfinţilor Părinţi
Tovărăşiile şi societatea
au o mare înrîurire asupra omului. Tovărăşia şi apropierea unui învăţat aduce
multă ştiinţă, a unui poet multe gînduri şi simţiri înalte, a unui călător
multe cunoştinţe despre ţările străine, despre obiceiurile şi datinile altor
popoare. E limpede: tovărăşia şi apropierea Sfinţilor aduc sfinţenie. Cu
cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu bărbatul nevinovat, nevinovat vei fi, şi cu
cel ales, ales vei fi (Psalmi 17, 28, 29).
Fă cunoştinţă cu Sfinţii
încă de pe acum din vremea vieţii pămînteşti, pe care Scriptura nici măcar nu o
numeşte viaţă, ci pribegie. Vrei ca în cer să te numeri în obştea lor, vrei să
fii părtaş al fericirii lor? Fă-te părtaş al lor încă de pe acum. Cînd vei ieşi
din casa trupului, te vor primi la ei ca pe un cunoscut, ca pe un prieten (Luca
16, 9). Nu este prietenie mai apropiată, nu este legătură mai strînsă decît
legătura unirii în cuget, a unirii în simţiri, a unirii în ţeluri (1 Corinteni
1, 10).
Însuşeşte-ţi gîndirea şi
duhul Sfinţilor Părinţi prin citirea scrierilor lor. Sfinţii Părinţi au atins
ţelul: mîntuirea. Şi tu vei atinge acest ţel prin mersul firesc al lucrurilor.
Fiind într-un cuget şi într-un suflet cu Sfinţii Părinţi, te vei mîntui.
Cerul i-a primit pe Sfinţii
Părinţii în fericitele sale sînuri. Prin acest fapt, el a dat mărturie că
gîndurile, simţirile şi faptele Sfinţilor Părinţi îi sînt plăcute. Sfinţii
Părinţi şi-au zugrăvit gîndurile, inima şi lucrarea în scrierile lor. Asta
înseamnă că scrierile Părinţilor sînt călăuză nerătăcită către cer, mărturisită
de cerul însuşi.
Toate scrierile Sfinţilor
Părinţi sînt alcătuite sub insuflarea sau înrîurirea Sfîntului Duh. Minunată
este conglăsuirea lor, minunată este ungerea lor de sus! Cel care se călăuzeşte
după ele are drept călăuză, fără îndoială Duhul Sfînt.
Toate apele pămîntului se
revarsă în ocean şi poate că oceanul este izvorul tuturor apelor pămîntului.
Toate scrierile Părinţilor se reunesc în Evanghelie, toate amintesc de ea, ca
să ne înveţe a împlini întocmai poruncile Domnului nostru Iisus Hristos;
izvorul şi sfîrşitul lor, al tuturor, e Sfînta Evanghelie.
Sfinţii Părinţi ne învaţă
cum să ne apropiem de Evanghelie, cum s-o citim, cum să o înţelegem aşa cum
trebuie, ce ajută şi ce împiedică înţelegerea ei şi ca atare, la început,
citeşte mai mult scrierile Sfinţilor Părinţi; iar după ce acestea te vor învăţa
cum să citeşti Evanghelia, citeşte cu precădere Evanghelia.
Să nu socoţi că-ţi e de
ajuns numai citirea Evangheliei, fără citirea Sfinţilor Părinţi! Acesta e un
gînd trufaş, primejdios. Mai bine să te aducă la Evanghelie Sfinţii Părinţi ca
pe un fiu iubit, ce a fost pregătit pentru aceasta prin scrierile lor.
Mulţi, toţi care i-au
lepădat nebuneşte şi cu trufie pe Sfinţii Părinţi, care s-au apropiat
nemijlocit, cu îndrăzneală oarbă, cu minte şi inimă necurate de Evanghelie, au
căzut în rătăcire pierzătoare. Pe aceştia i-a lepădat Evanghelia: ea îi
îngăduie la sine numai pe cei smeriţi.
Citirea cărţilor Părinţilor
e maica şi împărăteasa tuturor virtuţilor. Din citirea cărţilor Părinţilor
deprindem adevărata înţelegere a Sfintei Scripturi, credinţa dreaptă, vieţuirea
după îndreptarul poruncilor evanghelice, adînca cinstire pe care se cuvine să o
avem faţă de ele: într-un cuvînt, mîntuirea şi desăvîrşirea creştină.
După ce povăţuitorii
duhovniceşti s-au împuţinat, citirea scrierilor Părinţilor a devenit călăuza de
căpetenie pentru cei ce doresc să se mîntuiască şi chiar să atingă desăvîrşirea
creştină.
Cărţile Sfinţilor Părinţi,
aşa cum spune unul dintre ei, asemenea sînt unei oglinzi: privind în ele cu
luare aminte şi ades, sufletul poate să-şi vadă toate neajunsurile.
Iarăşi: aceste cărţi sînt
asemenea unui loc plin de leacuri; în el, sufletul poate să afle doctoria
mîntuitoare pentru fiecare dintre bolile sale.
Grăit-a Sfîntul Epifanie al
Ciprului: „Şi singură vederea cărţilor creştineşti mai pregetători spre păcat
ne face pe noi şi către dreptate ne îndeamnă să ne ridicăm.”
Pe Sfinţii Părinţi trebuie să-i
citim cu rîvnă, cu luare-aminte şi în chip statornic: vrăjmaşul nostru nevăzut,
care urăşte glasul adeverinţei (Pilde 11, 15), urăşte acest glas mai ales cînd
el vine din partea Sfinţilor Părinţi. Acest glas dă în vileag meşteşugurile
vrăjmaşului nostru, viclenia lui, descoperă cursele lui, felul în care lucrează
el: drept aceea, vrăjmaşul se înarmează împotriva citirii Sfinţilor Părinţi
prin felurite cugetări trufaşe şi hulitoare; se străduieşte să-l arunce pe
nevoitor în vîrtejul grijilor deşarte, ca să-l abată de la citirea cea
mîntuitoare, îl luptă prin trîndăvie, plictiseală, uitare. Din acest război
împotriva citirii Sfinţilor Părinţi trebuie să ne dăm seama cît de mîntuitoare
armă este ea pentru noi şi cît o urăşte vrăjmaşul.
Fiecare să citească din
Sfinţii Părinţi ceea ce se potriveşte cu felul său de viaţă. Pustnicul să-i
citească pe Părinţii care au scris despre liniştire; monahul care vieţuieşte în
chinovie, pe Părinţii care au scris povăţuiri pentru viaţa chinovială;
creştinul care trăieşte în lume, pe Sfinţii Părinţi ce şi-au rostit poveţele
pentru tot creştinul îndeobşte. Fiecare, în orice tagmă s-ar afla, să culeagă
belşug de povăţuire din scrierile Părinţilor.
Este neapărat trebuincioasă
citirea potrivită cu felul de viaţă al fiecăruia. Altminteri, ne vom umple de
gînduri chiar dacă sfinte, însă de neîmplinit cu fapta, care stîmesc o lucrare
neroditoare doar în închipuiri şi în dorinţe; faptele cucerniciei care se
potrivesc cu felul tău de viaţă îţi vor scăpa din mîini. Pe lîngă faptul că vei
deveni un visător sterp, gîndurile tale, aflîndu-se în neîncetată împotrivire
cu faptele, negreşit vor naşte tulburare în mintea ta, iar în purtarea ta,
nehotărîre; iar această tulburare şi această nehotărîre sînt apăsătoare şi
vătămătoare pentru tine însuţi şi pentru cei din jurul tău. Necitind după
rînduiala cuvenită Sfînta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi, lesne te poţi
abate de la calea mîntuitoare în hăţişuri de netrecut şi prăpăstii adînci, ceea
ce s-a şi întîmplat cu mulţi. Amin.
lunedì 8 ottobre 2018
Iscriviti a:
Post (Atom)