lunedì 23 luglio 2018

Canoanele Sfântului Grigorie de Nyssa

Canoanele Sfântului Grigorie de Nyssa
1 Grigorie de Nyssa
FELURILE PĂCATELOR ŞI TĂMĂDUIREA LOR
Dintre cele ce contribuie la sfânta serbare a Paştilor, una este si
aceea ca să înţelegem orânduirea cea legiuită şi canonică în privinţa
celor ce au păcătuit, cum să se vindece toată boala cea sufletească,
ceea ce s-ar fi făcut prin vreun păcat. Fiindcă sărbătoarea aceasta
universală a creaturii care, după rotaţia rânduită a ciclului anual, se
săvârşeşte în fiecare an în lumea întreagă spre învierea celui căzut
(iar căderea este păcatul şi învierea îndreptarea cea din căderea în
păcat), bine ar fi ca în ziua aceasta să aducem la Dumnezeu prin
harul băii nu numai pe cei transformaţi prin a doua naştere, ci şi pe
cei ce vin iarăşi la calea cea vie prin pocăinţă şi prin întoarcere de la
faptele cele moarte, şi pe aceştia să-i aducem de mână la nădejdea
cea mântuitoare, de care s-au înstrăinat din cauza păcatului (Evr. 9,
14). Şi nu este lucru mic a chibzui cu judecată dreaptă şi încercată
motivele în privinţa acestora, după învăţătura proorocului, care
porunceşte că trebuie să se cumpănească motivele la judecată aşa:
„Ca", precum zice, „să nu se clătească în veac, şi întru pomenire
veşnica va fi dreptul" (Ps. 111, 5, 6) Căci precum la vindecarea cea
trupească scopul meşteşugului celui doftoricesc este de a face
sănătos pe cel bolnav, şi felul tratamentului este deosebit deoarece
şi metoda cea vindecătoare se întrebuinţează la fiecare boală
potrivit felurimii bolilor, astfel fiind de multe feluri şi pătimirile în
boala sufletească, este nevoie ca şi tratamentul să fie de multe
feluri, producând vindecare potrivit cauzei suferinţei. Astfel vom
lămuri chestiunea cum să fie metoda de procedat în privinţa
problemei ce este pusă înainte. Trei sunt elementele cele ce sunt a
se lua în considerare în privinţa sufletului nostru după cea dintâi
împărţire: raţiunea, concupiscenţa şi irascibilitatea. Intru acestea
sunt şi faptele cele bune ale celor ce vieţuiesc potrivit virtuţii, şi
prăbuşirile celor ce merg spre răutate. Pentru aceea se cuvine ca
cel ce voieşte să aducă vindecare potrivită părţii celei bolnave a
sufletului mai întâi adică să cerceteze în care parte s-a aşezat
patima; şi apoi astfel cu potrivire să aducă vindecare celui ce a
pătimit, ca nu cumva, din cauza nepotrivirii metodei doctoriceşti,
alta să fie partea ce boleşte şi alta ce primeşte vindecare; precum
cu adevărat vedem că unii dintre doctori, în necunoştinţa părţii
celei te suferă întâi, mai adaugă la boală, prin cele ce îi lecuiesc.
Căci boala fiind de multe ori după tăria fierbinţelii, deoarece celor
ce se osâdesc de răceală prea multă este de folos doctoria cea
înfierbântătoare şi încălzitoare, astfel ceea ce se dă acestora cu
chibzuială, aceeaşi aplicând-o fără de socotinţă celor ce ard în
fierbinţeală peste măsură, au făcut suferinţa cu anevoie de
vindecat. Deci precum la doctor prea necesară s-a socotit a fi
cunoaşterea însuşirii elementelor corpului, pentru ca fiecăruia din
cele ce află bine sau rău să se facă îndreptarea celui ce este pus în
afară de fire. Astfel şi noi, năzuind a cunoaşte deosebirea celor
privitoare la suflet, drept început şi fundament la vindecarea
diferitelor suferinţe vom pune cunoaşterea originii bolii. Deci dar în
trei părţi, precum am zis, deosebindu-se însuşirea motivaţilor
sufletului, în partea raţională şi cea concupiscentă şi cea irascibilă,
faptele cele bune ale părţii raţionale ale sufletului sunt: părerea cea
52 ap.; 102 Trul.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
bine cinstitoare de Dumnezeu, si cunoaşterea distinctă a binelui si a
răului, si notiunea clară şi neconfuză în privinţa firii hotărârilor, ce
este adică de ales dintre cele ce sunt, şi care trebuie să fie de urât şi
de ferit. Şi iarăşi dimpotrivă se va observa răutatea, ceea ce este în
partea aceasta, când va fi adică necinstire de Dumnezeu, şi lipsa de
apreciere în privinţa binelui adevărat, părerea sucită şi defectuoasă
asupra firii lucrurilor, încât se pune lumina în loc de întuneric, şi
întunericul în loc de lumină, precum zice Scriptura (Is. 5, 20). Iar a
părţii celei concupiscente este îndemnul virtuos a se îndruma pofta
spre ceea ce este într-adevăr de dorit şi cu adevărat bine, şi orice
putere de iubire şi dispoziţie este întru noi să se îndrepteze
întreaga într-acolo, spre a se convinge că nimic altceva nu este
pentru firea sa de iubit decât virtutea şi firea care izvorăşte
virtutea. Iar rătăcirea şi păcatul acestei părţi este când cineva va
deplasa pofta spre slava deşartă, cea fără de fiinţă, ori către floarea
cea vopsită pe trupuri, de unde derivă iubirea de bani şi iubirea de
mărire, şi iubirea de desfătări, şi toate cele de acest fel, care depind
de soiul acesta de răutate. Şi iarăşi fapta bună a dispoziţiei irascibile
este ura răutăţii şi lupta împotriva patimilor, şi a se întări sufletul
spre bărbăţie, ca să nu se înspăimânte de cele de mulţi socotite ca
înfricoşate, şi până la sânge să stea împotriva păcatului şi să
dispreţuiască îngrozirea de moarte şi durerile uneltelor de tortură şi
despărţirea de cele mai plăcute, şi în general a deveni mai buni
faţă de toate cele ce pe mulţi, din oarecare obişnuinţă sau părere
preconcepută, îi ţine în voluptate, luptându-se pentru credinţă şi
virtute. Iar căderile acestei fel de părţi a sufletului tuturor sunt
evidente: pizma, ura, mânia, bârfirea, năzuinţele şi dispoziţiile spre
ceartă şi răzbunare, care prelungesc mânia multă vreme şi pentru
mulţi se termină prin ucideri şi sângerări; căci raţiunea neînvătată,
neaflând unde să-si întrebuinţeze arma cu folos, întoarce asupra sa
ascuţişul fierului, şi arma de apărare dată nouă de Dumnezeu se
preface în pierzătoare pentru cel ce o întrebuinţează rău.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
2 Grigorie
de Nyssa
CĂDEREA DE LA
CREDINŢĂ. (CERTAREA
CELOR CĂZUŢI DE LA
CREDINŢĂ) (APOSTAŢII)
Deci acestea deosebindu-se în felul menţionat, Părinţii adică au
judecat că toate acele păcate, care ating partea raţionala a
sufletului, sunt mai stricăcioase şi vrednice de căinţă mai mare şi
mai completă şi mai osteni-toare. Astfel, dacă cineva s-a lepădat de
credinţa în Hristos, şi s-a văzut că a trecut la iudaism sau la
maniheism, sau la altă oarecare nelegiuire de acest fel, apoi cel ce
cu precugetare a alergat spre o răutate ca aceasta, osândindu-se
însuşi pe sine, are viaţa sa întreagă drept timp de pocăinţă, căci
niciodată nu se va învrednici a se închina la Dumnezeu laolaltă cu
po-porul când se săvârşeşte rugăciunea cea tainică, şi se va ruga
îndeosebi, iar de împărtăşirea celor sfinte va fi cu totul străin; dar în
ceasul ieşirii lui din viaţă, atunci se va învrednici de împărtăşirea
celor sfinte. Iar de s-ar întâmpla ca acela peste orice nădejde să
trăiască, iarăşi întru aceeaşi osândă îşi va petrece viaţa, fiind
neîmpărtăşit de tainele sfinţeniei până la ieşirea din viaţă. Iar cei ce
s-au chinuit cu necazuri şi cu munci cumplite, aceştia au fost prin
aceasta supuşi epitimiilor în cursul timpului hotărât; astfel, în
privinţa acestora Sfinţii Părinţi au aplicat blândeţe, fiindcă sufletul
nu a căzut, ci slăbiciunea trupească nu a suportat chinurile; din care
cauză şi infracţiunea comisă prin constrângere şi chinuri cu măsura
celor ce au păcătuit întru desfrânare li s-a măsurat în cazul
întoarcerii lor de la păcat.
62 ap.; 10, 11,
12, 14 sin. I ec;
102 Trul.; 1-9,
21 Anc; 2, 19
Laod.; 43
Cartag.; 2, 11
Grig. Neocez.; 3,
73, 74, 75, 81,
84 Vasile cel
Mare; 2, 3 Petru
Alex.; 3 Grig.
Nyssa
3 Grigorie
de Nyssa
VRĂJITORIA.
CERTAREA CELOR CE
ALEARGĂ LA VRĂJITORI
Iar cei ce se duc la descântători, sau vrăjitori, sau la cei ce
făgăduiesc să efectueze prin demoni oarecari curăţiri şi apărări de
rău, aceştia se vor întreba cu deamănuntul şi se vor cerceta, ori de
fiind statornici în credinţa cea întru Hristos, din vreo constrângere
au fost atraşi la păcat, producându-se în ei acest impuls spre păcat
în urma vreunui tratament rău, sau vreunei pagube de nesuferit, ori
că dispreţuind cu totul mărturia cea încredinţată de noi, au alergat
la ajutorul demonilor întrucât, dacă au comis acel păcat spre
surparea credinţei şi spre a nu crede că există Dumnezeu, cel
adorat de creştini, fireşte că se vor supune pedepsei celor ce au
călcat credinţa; iar dacă oarecare constrângere insuportabilă,
covârşind lipsa lor de curaj, i-a sedus spre acest păcat, fiind împinşi
de vreo nădejde amăgitoare, aşijderea şi lor li se va aplica
blândeţea, după asemănarea celor ce n-au fost în stare să reziste
chinurilor în vremea mărturisirilor.
61, 65 Trul; 24
Anc.; 36 Laod.;
7, 65, 72, 81, 83
Vasile cel Mare;
2 Grig. Nyssa
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
4 Grigorie
de Nyssa
DESFRÂUL ŞI
ADULTERUL. (OSÂNDA
LOR)
Iar deosebirea păcatelor ce se comit din poftă şi din voluptate este
aceasta: unul adică se numeşte adulter şi celălalt desfrânare. Unora
dintre cei scrupuloşi însă le-a plăcut să socotească şi desfrânarea la
păcatul adulterului; din cauză că numai una singură este însoţirea
cea legiuită, atât a femeii cu bărbatul, cât si a bărbatului cu femeia.
Deci orice nu este după lege afară de lege este; şi cel ce nu are pe
ale sale fireşte că are pe cele străine; căci omului un singur ajutor i
s-a dat de la Dumnezeu şi femeii un singur cap i s-a impus. Drept
aceea, „Dacă cineva posedă pentru sine însuşi vasul său propriu",
precum îl numeşte dumnezeiescul Apostol (I Tes. 4, 4), legea firii
admite întrebuinţarea cuvenită; dar dacă cineva s-ar întoarce spre
cel ce este afară de ale sale proprii, negreşit cu cel străin va fi; iar
străin este fiecăruia tot ceea ce nu este al său, măcar şi dacă n-are
mărturisit pe cel ce-l stăpâneşte. Deci, dar, celor ce cercetează
chestiunea mai exact şi desfrâul li se arată a nu fi departe de
păcatul adulterului, căci şi dumnezeiasca Scriptură zice: „nu fi mult
cu cea străină" (Pilde 5, 20). Dar, fiindcă pentru cei mai neputincioşi
s-a făcut de către Părinţi oarecare îngăduire, infracţiunea aceasta sa
dovedit prin împărţirea generală ca desfrânare să se numească
împlinirea poftei ceea ce se comite de cineva fără nedreptăţim,
altuia; iar adulter, vătămarea şi nedreptăţirea celui străin. Şi la
aceasta se socoteşte a fi şi stricarea dobitoacelor şi pederastía; căci
şi acestea sunt adulter al firii; căci în cel străin şi afară de fire se
face nedreptatea. Deci fiind împărţirea aceasta şi în acest fel a
păcatului, şi tratamentul îi este general în scopul ca omul să devină
curat prin căinţă de furia pătimaşă către acest fel de voluptăţi.
Deoarece cei ce s-au pătat cu desfrânare nu au amestecat oarecare
nedreptate faţă de un străin cu păcatul acesta, din cauza aceasta
îndoit s-a hotărât timpul pedepsirii pentru cei ce s-au spurcat în
adulter şi în celelalte răutăţi oprite, adică în stricarea de dobitoace
şi în turbarea asupra părţii bărbăteşti; căci la aceştia, cum am zis, se
dublează păcatul, unul adică cel al nelegiuitei voluptăţi, iar celălalt,
care provine din nedreptăţi-rea celui străin. Şi se face oarecare
deosebire în privinţa motivului pocăinţei şi la acest fel de păcate ale
lăcomiei după plăceri. Căci cel ce adică de sineşi năzuind spre
mărturisirea păcatelor, prin aceea că a primit să devină acuzator
din îndemn propriu, împotriva celor tăinuite, ca unul care a început
deja vindecarea patimei şi arată semn al schimbării spre mai bine,
se va supune unor epitimii mai blânde, iar cel ce se vădeşte în
răutate ori prin oarecare bănuială, ori prin pâră fiind vădit fără de
voie, se supune unei pedepse mai aspre, astfel că numai curăţinduse
el deplin se primeşte la împărtăşirea celor sfinte. Aşadar,
canonul este acela că cei ce s-au spurcat în desfrânare, trei ani să
fie cu totul scoşi de la rugăciuni, iar trei ani să participe numai la
ascultarea rugăciunilor, şi alţi trei ani să se roage întru pocăinţă
împreună cu cei ce se prosternează şi apoi să se împărtăşească de
cele sfinte. Şi în privinţa celor ce au zel mai mare în îndreptare şi
prin viaţă arată întoarcerea spre bine, este cu putinţă celui ce
dispune ca, spre folosul orânduielilor bisericeşti, să scurteze timpul
ascultării şi mai degrabă a-i aduce la întoarcere. Şi încă o dată a
scurta şi acest timp, şi mai curând a-i primi în comuniune, îndată ce
ar judeca prin însăşi cercetarea sa situaţia celui ce se vindecă. Căci
(48, 61 ap. 87,
93, 98 Trul.; 20
Anc.; 1,8
Neocez; 102
Cartag, 3, 7, 9,
18, 21, 31, 37,
38, ,39, 58, 59,
59, 60, 62, 63,
77 Vasile Cel
Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
precum este oprit a arunca mărgăritarul înaintea porcilor (Mt. 7, 6),
astfel nu este îngăduit a lipsi de mărgăritarul preţios pe cel ce s-a
făcut deja om, prin curăţire şi lipsă de patimi. Iar făcându-se
nelegiuirea prin adulter sau prin celelalte feluri de necurăţie,
precum am spus mai înainte, în privinţa tuturor se va vindeca cu
aceeaşi pedeapsă ca şi păcatul greu al desfrânării; numai că se va
dubla timpul. Dar şi în această privinţă se va ţine seama de
dispoziţia sufletească a celui ce se vindecă, la fel ca şi la cei ce s-au
dedat spurcăciunii desfrânării, astfel ca, ori mai curând, ori mai
târziu, să se facă părtaş de cel Bun.
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
5 Grigorie
de Nyssa
UCIDEREA CU VOIE ŞI
FĂRĂ DE VOIE.
(OSÂNDA LOR)
Rămâne ca pe lângă acestea să supunem cercetării partea cea
irascibilă a sufletului când, rătăcind de la buna întrebuinţare a
irascibilitătii, va cădea în păcat. Şi fiind răutăţile multe şi de tot felul
ce se comit spre păcat din irascibilitate, le-a plăcut oarecum
Părinţilor noştri, între altele, să nu dezbată prea exact, nici să
socotească vindecarea tuturor greşelilor celor din irascibilitate
vrednică de prea mare silinţă, deşi Scriptura opreşte nu numai
lovitura singură, ci şi toată ocara sau hula şi orice altceva de acest
fel ce se produce cu irascibilitate (Col. 3, 8); dar Părinţii au stabilit
epitimii numai spre ferirea de păcatul greu al uciderii. Şi acest păcat
se împarte, deosebindu-se în cel voluntar şi cel involuntar; şi între
cele voluntare se socoteşte uciderea, întâi când cineva se hotărăşte
prin pregătire cum să săvârşească păcatul pe care este gata de a-l
comite. Dar apoi între cele voluntare s-a socotit şi acela când cineva
în învălmăşeală şi gâlceava, lovind şi fiind lovit, ar aplica cuiva cu
mâna lovitură de moarte. Căci cel ce este stăpânit deja de mânie şi
s-a lăsat în voia pornirii de mâ- nie nu ţine seama în timpul patimii
de nimic care ar putea împiedica răul; încât făptuirea omorului din
gâleavă se consideră faptă voluntară, iar nu din întâmplare. Iar
uciderile cele fără de voie au semnele distinctive evidente, adică
atunci când cineva, îndreptându-şi năzuinţa spre altceva, din
întâmplare săvârşeşte ceva nenorocire. Deci în aceste cazuri,
pentru cei ce se vindecă de păcatul cel de voie, uciderea voluntară
în caz de pocăinţă se întinde la întreit timp de penitenţă. Căci de
trei ori câte nouă sunt anii, pentru fiecare treaptă fiind hotărâţi
nouă ani, încât timpul excluderii din Biserică prin afurisire deplină
să fie de nouă ani; apoi aşijderea alţi nouă ani să petreacă în
ascultare, învrednicindu-se numai de ascultarea învăţă turilor şi a
Scripturilor; iar în a treia noime să se roage cu pocăinţă împreună
cu cei ce se prosternează şi astfel să vină la împărtăşirea celor
sfinte; fireşte, cel ce chiverniseşte Biserica va fi cu aceeaşi băgare
de seamă şi în privinţa unuia ca acesta, şi după motivul de pocăinţă
va scurta lui şi întinderea epitimiei, încât în loc de nouă ani în
fiecare treaptă, să fie opt sau şapte, sau şase, sau numai cinci, dacă
mărimea căinţei ar învinge timpul şi prin zelul de îndreptare ar
întrece pe cei ce se curăţesc pe sine mai cu lenevire de întinăciune
în termenul îndelungat. Iar uciderea cea fără de voie se consideră
că merită iertare, dar nu şi laudă; iar aceasta am spus ca să fie
evident că dacă cineva, chiar involuntar, s-ar păta de ucidere,
canonul a hotărât să fie lepădat din ieraticescul har, ca unul ce s-a
întinat de un păcat greu. Şi s-a hotărât că se cuvine ca timpul de
curăţire să fie acelaşi şi pentru cei ce au ucis fără de voie, ca şi cel
pentru simpla desfrânare; fireşte că şi în privinţa aceasta se va
cerceta intenţia celor ce se pocăiesc, astfel că, dacă pocăinţa ar fi
vrednică de încredere, să nu se observe strict numărul anilor, ci prin
prescurtarea timpului de penitenţă să se integreze acela în Biserică
şi în comuniunea Bunului.
Iar dacă cineva, neîmplinind timpul de penitenţă hotărât de
canoane, ar ieşi din viaţă, blândeţea Părinţilor porunceşte ca
împărtăşit cu cele sfinte, iar nu lipsit de merinde să se trimită la
acea mai de pe urmă şi îndepărtată călătorie; iar dacă împărtăşinduse
de cele sfinte iarăşi s-ar întoarce în viaţă, să rămână timpul de
65 ap.; 91 Trul;
21, 22, 23 Anc;
8, 11, 56, 57
Vasile cel Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
pocăinţă cel hotărât, fiind întru acea treaptă în care era înainte de
împărtăşirea cea dată lui de nevoie.
6 Grigorie
de Nyssa
LĂCOMIA Ş[ FURTUL.
(OSÂNDA LOR)
Iar celălalt fel al Idolatriei (căci astfel numeşte dumnezeiescul
Apostol lăcomia) nu ştiu cum de Părinţii noştri au trecut cu vederea
în ce fel este a se vindeca; măcar că acest rău se pare a fi patima
stării a treia din suflet. Fiindcă şi raţiunea greşind în aprecierea
binelui, i se pare că binele este în materie, neuitându-se la
frumuseţea cea imaterială; şi pofta este aplicată spre cele
inferioare, abătându-se de la ceea ce este cu adevărat de dorit; şi
dispoziţia sufletului cea violentă şi pătimaşă multe prilejuri ia din
acest fel de păcat şi în general vorbind, această boală corespunde
definiţiei apostolice despre lăcomie. Că dumnezeiescul Apostol s-a
pronunţat că aceasta este nu numai idolatrie, ci şi rădăcina tuturor
relelor (I Tim. 6, 10); şi cu toate acestea, acest fel de boală s-a trecut
cu vederea necercetat şi nebăgat în seamă; din cauza aceasta se
înmulţeşte acest fel de boală în Biserică; si nimeni nu se interesează
dacă cei ce se aduc în cler nu cumva s-au spurcat cu felul acesta al
idolatriei. Dar în privinţa acestora, din cauză că s-au trecut cu
vederea de Părinţii noştri, socotind ca este suficient să-i vindecăm,
pe cât s-ar putea, prin cuvântul public al învăţăturii, curăţind prin
cuvânt bolile lăcomiei, întocmai ca pe nişte patimi care derivă din
nesaţ. Şi numai furtişagul şi jefuirea de morminte şi sacrilegiul le
socotim patimi, din cauză că aşa ni s-a transmis nouă în privinţa
acestora prin predania moştenită de la Părinţi. Cu toate că atât
darea unor lucruri pe dobândă, cât şi camătă, precum şi a lua cele
străine în proprietatea sa prin puterea cuiva fac parte dintre cele ce
sunt oprite de Sfânta Scriptură, măcar deşi poate una ca aceasta sar
face sub pretext de comerţ. Deci fiindcă părerea noastră nu este
vrednică să atingă puterea canoanelor, vom adăuga la cele spuse
deja dispoziţia canonică în privinţa celor oprite în chip unanim. Deci
furtul s-a împărţit în tâlhărie şi spargere; şi scopul ambelor unul
este, luarea celor străine. Dar, după sensul lor, deosebirea între ele
este multă. Căci tâlharul ia întru ajutor şi vărsarea de sânge spre
ceea ce se sileşte, pregătindu-se la aceasta şi cu arme şi cu multe
ajutoare şi cu locurile priincioase, drept aceea unul ca acesta să se
supună osândei ucigaşilor de oameni, dacă prin căinţă s-ar întoarce
la Biserica lui Dumnezeu. Iarcel ce-şi însuşeşte cele străine prin
răpire în ascuns, apoi prin mărturisirea păcatului se arată pe sine
preotului, cu sârguinţa sa împotriva patimei va vindeca boala;
înţelegând adică prin a da pe ale sale săracilor, pentru ca dând ceea
ce are, să se învedereze că se vindecă de lăcomie; iar de nu ar avea
nimic, şi ar avea numai trupul, Apostolul porunceşte ca prin
osteneala trupească să se vindece acest fel de patimă; iar expresia
este aceasta: „Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se
ostenească lucrând binele ca să aibă a da celui care are trebuinţă"
(Ef. 4, 28).
25, 72 ap.; 5
Cartag.; 2, .3, 4.
5 Grig. Neocez.;
61 Vasile cel
Mare
Nume DenumireExpl Continut Conexiuni
7 Grigorie
de Nyssa
PRĂDAREA
MORMINTELOR
Si jefuirea de morminte se împarte şi aceasta în păcat de iertat şi de
neiertat. Că dacă cineva, sfiindu-se din cauza cinstirii morţilor si
lăsând nejefuit trupul îngropat, încât să nu se arate la lumina
soarelui ruşinea firii, ar folosi oarecare pietre din cele aruncate în
mormânt la facerea vreunui lucru, apoi nici aceasta nu este de
lăudat, dar obiceiul a făcut din ea faptă de iertat, când
transportarea materiei se va face pentru ceva mai de preferat şi
mai folositor pentru obşte. Iar daca va răscoli praful de pe trupul
dat pământului, şi va scormoni oasele, cu nădejdea de a câştiga
vreo bijuterie dintre cele îngropate împreună, fapta aceasta s-a
osândit cu aceeaşi pedeapsă cu care şi desfrânarea simplă, precum
s-a menţionat în cuvântul de mai înainte, cumpănind fireşte cel ce
chiverniseşte taina pocăinţei din însăşi viaţa păcătosului,
vindecarea celui de sub tratament, cu scopul de a putea scurta
termenul epitimiei rânduit de canoane.
(66 Vasile cel
Mare
8 Grigorie
de Nyssa
SPURCAREA CELOR
SFINTE. SACRILEGIUL.
IEROSILIA.
Iar sacrilegiul întru nimic nu s-a socotit mai de tolerat în Scriptura
cea Veche decât osânda uciderii; căci atât cel ce se prindea în
ucidere, cât şi cel ce lua cele afierosite lui Dumnezeu la fel erau
supuşi pedepsei uciderii cu pietre. Iar în obiceiul bisericesc nu ştiu
cum s-a făcut oarecare îngă-duire şi blândeţe încât mai uşoară să se
socotească ispăşirea acestui fel de boală; căci predania Părinţilor a
rânduit epitimisirea unora ca aceştia în timp mai scurt decât pentru
adulter. Pretutindeni însă în privinţa felului păcatului înainte de
toate se cuvine a ţine seama de felul dispoziţiei sufleteşti a celui ce
se vindecă şi să nu se creadă că timpul este suficient spre vindecare
(căci care vindecare se face din timp?), ci de intenţia celui ce se
vindecă pe sine prin credinţă.
Acestea dar, o, bărbat al lui Dumnezeu, alcătuindu-le ţie cu multă
râvnă din cele de la îndemână, pentru că se cuvine a asculta de
poruncile fraţilor, cu sârguinţă le-am trimis. Iar tu să nu întrelaşi de
a aduce pentru noi obişnuitele rugăciuni; fiindcă eşti dator, ca un
fiu înţelept, celui ce după Dumnezeu te-a născut cu purtarea de
grijă cea prin rugăciuni, potrivit poruncii care zice: „Cinsteşte pe
Părinţi ca să-ţi fíe ţie bine şi să ai viaţă îndelungată pe pământ" (leş.
20, 12). Şi fireşte că vei primi scrisoarea ca pe un simbol sfinţit şi nu
vei dispreţui darul prietenesc chiar de ar fi ceva mai mic decât
marele tău talent.
72, 73 ap.; 23
Antioh,; 10 sin. l-
II ec.

Nessun commento:

Posta un commento