Soborul Sfinților îngeri se prăznuiește de Biserică cu bună cinste după predaniile părinților insuflați de Dumnezeu, care au lepădat de mult credința cea rea a închinării de îngeri care era la eretici și la închinătorii de idoli. Căci încă în Legea Veche, când poporul ales s-a depărtat de la Dumnezeu, a început a se închina idolilor făcuți după asemănarea făpturilor văzute, câte sunt în cer, sus și pe pământ, jos. Atunci oamenii aduceau soarelui jertfă de închinăciune ca lui Dumnezeu, precum și lunii și stelelor, pe care le socoteau că au suflet viu.
Tot cu astfel de închinăciune și cu jertfe se închinau ei și îngerilor, despre care lucru se pomenește în cărțile împăraților, unde zice: „Se cade a aduce tămâie lui Baal și soarelui, lunii, planetelor și la toată puterea cerului, adică îngerilor, căci aceștia sunt ostașii cerești”. Acea credință rătăcită a închinării de îngeri se înmulțise și în zilele Sfinților Apostoli, pe care dezrădăcinând-o Sfântul Apostol Pavel, grăiește astfel în Epistola sa către Coloseni: „Nimeni să nu vă amăgească pe voi, vrând aceasta în smerita cugetare și în slujba îngerilor, învățând cele ce nu știu, în deșert fiind îngâmfat de gândirea trupului său și neținând capul (adică pe Hristos)”.
Căci erau în acea vreme oarecare eretici care, arătându-se smeriți și cu mândrie lăudându-se că urmează îngerilor prin înfrânare și prin viața lor cea curată, învățau a da asemenea închinăciune îngerilor ca și lui Dumnezeu. După aceea s-au ivit alții, care ziceau că îngerii sunt ziditori ai făpturii celei văzute mai presus și mai cinstiți decât Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca niște ființe fără de trupuri; iar despre Mihail ziceau că este Dumnezeul evreilor. Apoi alții dându-se vrăjitoriilor, chemau pe diavoli și le slujeau lor, numindu-i pe ei îngeri.
Mai ales între coloseni, care erau sub Mitropolia Laodiceei, se înmulțise un asemenea eres; și de către mulți se săvârșea în taină păgâneasca închinare de îngeri, asemenea cu închinarea de idoli, pe care Soborul Sfinților Părinți din Laodiceea a blestemat-o, dând-o anatemei. Deci, blestemată și lepădată fiind credința rătăcită a închinării la îngeri, s-a legiuit dreapta credință și vrednica cinstire a prăznuirii sfinților îngeri, ca unor slujitori ai lui Dumnezeu și păzitori ai neamului omenesc.
Chiar și în Colose, unde la început se aducea închinăciune îngerilor, a început a se săvârși cu dreaptă mărire prăznuirea soborului îngeresc, zidindu-se biserici preafrumoase în numele Sfântului Arhanghel Mihail, căpetenia îngerilor. Astfel s-a zidit și în Hone o mărită și preafrumoasă biserică, în care însuși Sfântul Arhanghel Mihail s-a arătat Sfântului Arhip. Apoi s-a așezat a se prăznui soborul Sfinților îngeri în a opta zi a lunii noiembrie, care este a nouă după lună martie - ce este întâia de la zidirea lumii -, spre închipuirea numărului cetelor îngerești, în număr de nouă, pe care le-a numărat Sfântul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfântului Apostol Pavel. Căci, răpit fiind Sfântul Pavel până la al treilea cer și văzând acolo deosebirile cetelor sfinților îngeri, a spus aceasta și lui Dionisie, ca unui ucenic al său. Iar acele nouă cete sunt despărțite în trei ierarhii, care cuprind câte trei cete, cea mai de sus, cea de mijloc și cea mai de jos.
În cea dintâi ierarhie, mai sus și mai aproape de Preasfânta Treime, sunt Serafimii, Heruvimii și Scaunele. Cei care stau mai întâi înaintea Făcătorului și Ziditorului, sunt iubitorii de Dumnezeu Serafimi, cei cu câte șase aripi, precum a văzut Isaia proorocul, care a zis: Serafimii stau împrejurul Lui, având câte șase aripi. Ei sunt în chipul focului, precum scrie: Dumnezeul nostru este foc mistuitor. Scaunul Lui pară de foc, iar îmbrăcămintea slavei Domnului este ca focul. Și în alt loc zice: Cel ce faci pe îngerii tăi duhuri și pe slugile tale pară de foc. Ei aprind pe oameni cu focul dumnezeieștii iubiri, precum și numele lor îi arată, căci în limba evreiască serafim se tâlcuiește cel ce aprinde sau încălzește.
După Serafimi, stau înaintea lui Dumnezeu Celui Atoatevăzător, Care viețuiește în lumina cea neapropiată, înțelepții Heruvimi cei cu ochi mulți, care mai mult decât alte cete mai de jos, strălucesc totdeauna cu lumina înțelegerii și a cunoștinței lui Dumnezeu. Căci, fiind luminați în tainele lui Dumnezeu și ale științei adâncului înțelepciunii, luminează și pe alții, pentru care numele heruvim, în aceeași limbă evreiască, se tâlcuiește multă înțelegere sau revărsare de înțelepciune. Căci prin Heruvimi se revarsă înțelepciunea și se dă ochilor sufletești lumânare pentru vederea și cunoștința lui Dumnezeu.
Apoi, înaintea Celui ce șade pe scaun înalt, stau purtătorii de Dumnezeu - precum îi numește Sfântul Dionisie -, adică Scaunele; căci pe dânșii, ca pe niște scaune înțelegătoare, se odihnește Dumnezeu gânditor - precum scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul. Iar purtători de Dumnezeu se înțeleg nu cu ființa, ci cu darul și cu slujirea; căci scrie Sfântul Vasile cel Mare că și trupul lui Hristos a fost purtător de Dumnezeu. Dar trupul Domnului era unit după ființă și după ipostas cu Însuși Dumnezeu Cuvântul, ca Cel ce purta pe Dumnezeu, după unire nedespărțită. Iar Scaunele se socotesc așa, nu după ființă, ci după darul cel dat pentru o slujire ca aceasta, odihnindu-se Dumnezeu pe ele; de aceea se zic purtătoare de Dumnezeu.
Deci, cu negrăit chip odihnindu-Se Dumnezeu pe dânsele, rânduiește judecățile Sale cele drepte, după cuvintele lui David: Șezut-ai pe scaun, Cel ce faci dreptatea. Pentru aceasta, strălucește în ele mai ales dreptatea judecăților lui Dumnezeu. Ei slujesc judecății lui Dumnezeu celei drepte și o preamăresc pe dânsa, revărsând puterea dreptei Sale judecăți peste scaunele judecătorilor acestora de jos, dând împăraților și stăpânitorilor, duhul dreptei judecăți.
În ierarhia cea de mijloc, la fel, sunt tot trei cete ale sfinților îngeri, Domniile, Puterile și Stăpâniile. Se numesc Domnii pentru că domnesc peste ceilalți îngeri care sunt sub dânșii și care, fiind slobozi și lepădând - după Dionisie - toată temerea de rob, de bunăvoie și cu bucurie slujesc neîncetat Domnului. Ei revarsă acestora de jos, adică oamenilor care sunt puși de Dumnezeu ca stăpânitori, puterea stăpânirii cu bună înțelegere și a iconomiei celei înțelepte, pentru ca să domnească bine și cu dreptate peste țările ce le sunt încredințate. Apoi învață a stăpâni simțirile, a smeri poftele, cele fără de rânduialăși patimile; iar pe trup îl face rob duhului, adică a domni peste voia sa și a fi mai presus de orice ispită.
Iar Puterile, umplându-se de dumnezeiasca putere, slujesc voii celei tari și puternice a Domnului Celui Preatare și Atotputernic, fără zăbavă și fără osteneală săvârșind slujba. Apoi fac minuni mari și același dar al facerii de minuni îl revarsă peste plăcuții lui Dumnezeu care sunt vrednici de acest dar, ca să tămăduiască toată durerea și să spună mai înainte cele viitoare. După aceea, sfintele Puteri ajută oamenilor ce se ostenesc și sunt însărcinați cu purtarea jugului cel pus asupra lor, în orice fel de ascultare, ca să fie puternici a împlini chemarea și a purta sarcina celor neputincioși. Ele întăresc pe tot omul cu răbdare, ca să nu deznădăjduiască în necazuri, ci să rabde cu tărie, cu mărime de suflet și cu bărbăție puternică, toate cele ce vin asupră-i și să mulțumească lui Dumnezeu cu smerenie, căci El toate le rânduiește spre folosul nostru.
Stăpâniile se numesc așa, pentru că au stăpânire peste diavoli, ca să potolească stăpânirea cea drăcească și să ne ferească de ispitele aduse de ei asupra oamenilor și a nu-i lăsa să vatăme pe cineva atât cât ar voi ei. Apoi întăresc pe nevoitorii cei buni în nevoințele și ostenelile lor cele duhovnicești, păzindu-i ca să nu piardă împărăția cerească. Iar celor ce se luptă cu patimile și cu poftele, le ajută în ceasul ispitei pentru a izgoni gândurile cele rele și asupririle vrăjmașului și a birui pe diavolul. Însă toate acestea le săvârșesc ei prin sfintele Începătorii, Arhangheli și Îngeri, după cum spune marele Dionisie Areopagitul, în capitolul 50, despre ierarhia cea din mijloc și după cum zice și Sfântul Maxim Mărturisitorul la tâlcuirea dumnezeieștilor nume: „Că aceasta este ierarhia cea mai de jos și mai aproape de noi”.
Asemenea și în ierarhia cea mai de jos, după cum s-a spus, sunt trei cete: Începătoriile, Arhanghelii și Îngerii.
Începătorii se numesc pentru că sunt mai mari peste îngerii cei mai de jos, rânduindu-i pe dânșii spre împlinirea dumnezeieștilor porunci. Lor le este încredințată îndreptarea a toată lumea și păzirea împărățiilor și a domniilor, a ținuturilor, a popoarelor, a neamurilor și a limbilor. Căci fiecare împărăție, neam și limbă are deosebit păzitor și îndreptător al întregii sale lături pe un înger dintr-această ceată cerească ce se zice Începătorie. Slujba acestei cete, după înțelegerea lui Grigorie, este a învăța pe oameni ca să dea cuviincioasă cinste la tot dregătorul, după vrednicia slujirii lui. Acești îngeri înalță pe cei vrednici la treptele ierarhiilor celor mai cinstite și-i povățuiesc pe dânșii ca să nu caute dregătoria pentru câștigul și chiverniseala lor, pentru iubirea de cinste și mărirea cea deșartă, ci pentru cinstea lui Dumnezeu și pentru creșterea și înmulțirea laudei Lui și pentru folosul celor de aproape, slujind de obște tuturor treburilor celor ce sunt sub stăpânirea lor.
Arhangheli se numesc cei mari și vestitori de bine, adică cei care vestesc tainele cele mari și preamărite și aceștia au slujbe, precum zice marele Dionisie, a descoperi proorociile, cunoștința voii lui Dumnezeu și înțelegerile pe care le primesc ei de la cetele cele mai de sus, pentru ca să vestească îngerilor celor mai de jos și printr-înșii oamenilor. Iar Sfântul Grigorie Dialogul zice: „Aceștia înmulțesc sfânta credință între oameni, luminând mintea lor cu lumina înțelegerii Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele credinței celei drepte”.
Îngerii, în orânduielile cele cerești, sunt mai jos decât toate rânduielile și mai aproape de oameni. Aceștia vestesc oamenilor tainele lui Dumnezeu și voile Lui cele mai mici, povățuindu-i să viețuiască cu fapte bune și cu dreptate după Dumnezeu. Apoi sunt puși să ne păzească pe noi, pe fiecare credincios. Deci, pe cei ce suntem buni, ne țin ca să nu cădem, iar pe cei care cădem, ne ridică. Ei niciodată nu ne lasă, deși uneori greșim și sunt totdeauna gata a ne ajuta, numai să voim și noi.
Cu același nume se numesc toate cetele cele mai presus de cer, adică îngeri, cu toate că au și alte nume, după rânduiala și iconomia lui Dumnezeu și după numirile darului de la Dânsul, precum: Serafimi, Heruvimi, Scaune, și celelalte cete. Însă toți de obște se numesc îngeri, căci numele înger nu arată însăși natura lor, ci numai slujba. Deci, toți sunt îngeri pentru că toți slujesc lui Dumnezeu, după cele scrise: Au nu sunt toți duhuri slujitoare, ce se trimit spre slujire?
Numai slujbele lor sunt despărțite și nu-s la fel; ci fiecare ceată are slujbă rânduielii sale ce i se cuvine. Pentru că Preaînțeleptul Ziditor nu descoperă deopotrivă tuturor tainele dumnezeieștii Sale voințe, ci prin mijlocitori, adică prin cetele cele mai de sus, luminând pe cele mai de jos; arătându-le astfel voia Sa cea sfântă, le poruncesc să o îndeplinească, precum se vede arătat în cartea Proorocului Zaharia. Când îngerul vorbea cu proorocul, alt înger ieșea în întâmpinarea îngerului aceluia, poruncindu-i să meargă la prooroc și să-i vestească cele ce aveau să fie pentru Ierusalim. Astfel, se scrie: „Iar îngerul stătea grăind către mine și un alt înger ieșea în întâmpinarea sa și a zis către dânsul, grăind: Aleargă și spune tânărului aceluia - adică către proorocul Zaharia: Fără zid vor locui în Ierusalim, pentru mulțimea oamenilor și Eu voi fi lui, zice Domnul, zid de foc împrejur”.
La aceste cuvinte, Sfântul Grigorie zice: „Când înger către înger grăiește: „aleargă și spune către tânărul acela”, nu este îndoială că îngerii unul pe altul se trimit, adică cei mai de sus trimit pe cei mai de jos. Deci sunt mai mici cei trimiși și mai mari cei ce trimit”. La fel și în proorocia lui Daniil, se spune că un înger poruncește îngerului să-i spună proorocului vedenia. Deci, de aici este arătat că îngerii cetelor celor mai de jos se vestesc și se luminează de îngerii cetelor celor mai de sus despre dumnezeiasca voință a Făcătorului lor.
De aceea, în a opta zi a lunii noiembrie, care este a nouă după lună martie, când a fost creată lumea, Sfânta noastră Biserică luptătoare, căreia îi trebuie ajutor, prăznuiește cu cântări minunate soborul celor nouă cete ale sfinților îngeri. Toate aceste cete îngerești se vor aduna în ziua cea înfricoșată a judecății Domnului, care se socotește de dumnezeieștii învățători ai Bisericii, ziua a opta: după veacul acesta, va veni Fiul Omului, Judecătorul cel drept, întru slava Sa și toți sfinții Îngeri cu Dânsul, precum Domnul singur a zis în Evanghelia Sa: Și va trimite pe îngerii Săi cu glas de trâmbita și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, adică de la răsărit, de la apus, de la miazăzi și de la miazănoapte.
Deci atunci și pe noi, cei ce prăznuim soborul lor cu cinste, o! de ne-ar aduna în ceata aleșilor Domnului. Iar începătorii și voievozii tuturor acestor trei cete mai de jos, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, sunt rânduiți de Dumnezeu Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, ca niște credincioși slujitori ai lui Dumnezeu, care în vremea căderii satanei, din pricina mândriei și a depărtării lui de la Dumnezeu, au adunat aceste trei cete și oști îngerești și arhanghelul Mihail a strigat cu mare glas: „Să luăm aminte! Să stăm bine, să stăm cu frică înaintea Celui ce ne-a făcut pe noi și să nu cugetăm cele potrivnice lui Dumnezeu. (Fiindcă dintre aceștia au fost și cei ce au căzut, și din îngeri luminați, s-au făcut diavoli întunecați, pentru mândria lor). Să luăm aminte ce au pătimit cei ce erau împreună cu noi zidiți și cum se împărtășeau cu noi din dumnezeiasca lumină. Să luăm aminte cum, îndată, din lumină s-au prefăcut în întuneric pentru mândria lor și din înălțime au fost aruncați jos în adânc. Să luăm aminte, cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsărea dimineața și s-a sfărâmat pe pământ”.
Astfel grăind Arhanghelul Mihail către tot soborul îngeresc, a început cel ce stătea la locul cel dintii cu Serafimii, cu Heruvimii și cu toate cetele cerești, a slăvi pe Sfânta cea de o ființă și nedespărțită Treime, pe Unul Dumnezeu, cântând cu glas de prăznuire: Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea Ta!
Deci această conglăsuire a sfinților îngeri s-a numit sobor îngeresc, adică luare aminte, o cugetare, o glăsuire, o unire; căci împreună și cu un glas slăvesc pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Sfânta Treime, Căreia și noi cei de țarină să-I aducem mărire în veci. Amin.
Notă. Biserica, după credința noastră, se împarte în două: Biserica luptătoare, adică aceea care cuprinde pe credincioșii care sunt încă în viață și luptă împotriva tuturor relelor; și Biserica biruitoare sau triumfătoare, care cuprinde pe credincioșii care au trecut din viață și au biruit toate uneltirile cele rele, și împărățesc cu Domnul în Cer.
Sfânta Muceniţă Hira, s-a savârsit prin tăierea capului cu sabia.
Doamne Iisuse Hristoase, dulce Mântuitorul sufletelor noastre, mărturisim înaintea Ta, întru această zi a răstignirii Tale, în care ai pătimit și ai primit moarte pe Cruce pentru păcatele noastre, că noi suntem cei ce Te-am răstignit cu păcatele noastre cele multe și cu fărădelegile noastre cele rele. De aceea, ne rugăm bunătății Tale celei nemărginite să ne faci și pe noi părtași sfintelor Tale Patimi, cinstitelor răni și morții Tale celei de viață făcătoare, pentru ca să ne învrednicim, prin darul Tău, să câștigăm și noi asemenea Ție, pentru dragostea Ta, precum Tu, Cel Milostiv, le-ai răbdat pentru mântuirea noastră, întărindu-ne pururea cu aceeași putere și răbdare ce ai avut când Te-au răstignit nemulțumitorii evrei.
Și ne înviază simțirile noastre cele sufletești, ca să cunoaștem moartea Ta, precum ai făcut de Te-au cunoscut și zidirile cele neînsuflețite, care s-au mișcat la răstignirea Ta, cum Te-a cunoscut tâlharul cel credincios și, rugându-Ți-se, l-ai primit în Rai. De aceea întărește-ne, Doamne, ca să putem ridica cu bucurie, de astăzi înainte, Crucea Ta cu deplină pocăință. Întristarea morții Tale să o simțim, precum au simțit-o Preasfânta Ta Maică, ucenicii Tăi și mironosițele femei.
Dă-ne, Doamne, și nouă, darul Tău, precum ai dat atunci tâlharului celui rău, și iartă păcatele noastre pentru sfintele Tale Patimi, și ne primește prin pocăință împreună cu el în Rai, ca un Dumnezeu și Ziditor ce ne ești. Asemenea fă cu toți creștinii, vii și morți, precum se roagă Ție, în toate zilele, Sfânta Biserică și le iartă lor toate păcatele și-i învrednicește pe ei de Împărăția Ta ca să vadă lumina Ta și să mărească slava Ta. Ne închinăm Crucii Tale, Hristoase, și zicem către dânsa: mărire ei pentru dragostea Ta.
Bucură-te, Preacinstită Cruce a lui Hristos, că prin tine s-a mântuit lumea, ridicând asupra ta pe Iisus țintuit. Bucură-te, pom preamărit, pentru că Tu ai ținut Rodul vieții Ce ne-a mântuit din moartea păcatului.
Bucură-te, toiagul cel tare care ai sfărâmat ușile iadului. Bucură-te, cheia împărătească ce ai deschis ușa Raiului. Ne bucurăm și noi pentru că vedem pe vrăjmașii Tăi surpați jos, iar pe prietenii Tăi împărățind în ceruri, pe vrăjmașii Tăi biruiți de puterea Ta, iar pe creștinii ce Ți se închină, înarmați cu puterea Ta. O, Răstignitul meu Hristoase, câte ai pătimit pentru noi, câte răni, câte scuipări, câte batjocuri și câtă necinste ai răbdat pentru păcatele noastre, pentru ca să ne dai pildă de adevărată răbdare! De aceea, cum putem noi să fugim de Cruce, văzând pe Hristos că este ridicat pe ea? Cum să ne pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul nostru că le iubește și le cere și le socotește Lui de mare cinste? Rușine ne este, cu adevărat, de ne vom întrista de relele ce ne pricinuiesc oamenii sau de ispitele ce ni le aduc diavolii, trupul și gândurile noastre cele rele, sau pentru sărăcia și bolile ce ne vin din voia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, deoarece acestea toate le trimite pentru ca să ne apropie mai mult de El, pentru ca să-L slăvim și să ne pedepsim în această viață pentru binele nostru, pentru ca să ne odihnim cu mai multă mărire întru Împărăția Lui cea veșnică. Și, de vreme ce este așa, înmulțește-ne, Doamne, ostenelile, ispitele și durerile, dar să ne înmulțești împreună și să ne prisosești și răbdarea și puterea, ca să putem răbda toate câte ni s-ar întâmpla. Pentru că recunoaștem că suntem neputincioși de nu ne vei întări, orbi de nu ne vei lumina, legați de nu ne vei dezlega, fricoși de nu ne vei face îndrăzneți, răi de nu ne vei preface în buni, pierduți de nu ne vei ierta, robi de nu ne vei răscumpăra cu bogata și dumnezeiasca Ta putere și cu darul Sfintei Tale Cruci, căreia ne închinăm și o mărim, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
În aceasta luna, în ziua a treizeci si una, pomenirea punerii în sfânta racla a Cinstitului brâu al Preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei, în cinstita ei casa, care este în Halcopratia, unde a fost adus de la episcopia Zilas, în zilele împaratului Iustinian; si minunea ce s-a facut prin punerea Cinstitului brâu deasupra împaratesei Zoe, sotia împaratului Leon cel întelept.
În aceasta luna, în ziua a treizecea, pomenirea celor între sfinti Parintii nostri Alexandru, Ioan si Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului.
În aceasta luna în ziua a douazeci si noua, pomenirea taierii cinstitului cap al cinstitului slavitului Prooroc înainte-mergator si Botezator Ioan.
În aceasta luna, în ziua a douazeci si opta, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Moise Arapul ("cel din tâlhari"), Etiopianul.
În aceasta luna, în ziua a douazeci si saptea, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Pimen cel Mare.
Sfântul Pimen era de origine din Egipt. La vârsta de cincisprezece ani sa dus să-i regăsească pe cei se fraţi ai săi, asceţi in pustiul Sketis (adică "al Schitului"): Avva Anuv era cel mai mare (cf. 6 iunie) iar Paisie cel mai mic (izvoarele nu ne permit sa spunem cu siguranţă ca acest Paisie e sfântul prăznuit la 19 iunie). Pe când era încă tânăr, Pimen se duse să îl cerceteze pe un bătrân (avvă, stareţ) despre trei gânduri, dar în timpul discuţiei uită de unul din ele. Întors la el în chilie şi amintindu-şi-l, plecă pe dată, parcurgând lungul drum ce îl separa de bătrân pentru a-i spune gândul sau. Admirându-i grija de a-şi păstra sufletul curat în faţa lui Dumnezeu, Batrânul îi prezise : "Pimen, numele tău va fi rostit în tot Egiptul iar tu vei deveni cu adevărat 'pastor' [Pimen în greceşte înseamnă 'pastor'] al unei turme mari". Când centrul monastic de la Sketis a fost devastat de către barbarii mazici (407), cei şapte fraţi au reuşit să scape masacrului şi, luând-o pe drumul exploatărilor de nitriu din zonă, se instalară la Terenuthis, în partea superioară a Egiptului, pe malurile Nilului. Pimen deveni aici foarte renumit încât oamenii pioşi îi părăseau pe bătrânii la care se duceau să ceară sfaturi, pentru a veni la el. Când venea cineva la Avva Anuv, el îl trimitea la Pimen, recunoscând că primise harul învăţării celorlalţi, dar Pimen nu lua niciodată cuvântul în prezenta fratelui său mai mare şi refuza să vorbească după un alt bătrân, chiar dacă îi întrecea pe toţi.
Aflând unde se retrăseseră cei şapte fraţi, mama lor încercă să îi întâlnească dar ei refuzară, de aceea se duse în faţa bisericii şi aştepta ca asceţii să vină acolo pentru adunarea lor de fiecare săptămână, sâmbăta (când privegheau împreună până duminică). Văzând-o, fiii ei îşi întoarseră faţa imediat. Ea alergă după ei şi, găsind uşa încuiată, plângea gemând. Pimen îi zise atunci din interior : "Voieşti să ne vezi aici sau pe lumea cealaltă ?". Ea îi răspunse : "Dar nu sunt eu mama voastră ? Nu eu v-am crescut la sân ? Acum când părul mi-a albit, nu pot deci să vă văd ?". El relua : "Dacă tu îţi stăpâneşti dorinţa de a ne vedea pe lumea aceasta, ai să ne vezi veşnic în lumea cealaltă". Şi mama cea evlavioasă plecă atunci plină de bucurie, zicând : "Dacă vă văd cu siguranţă acolo, atunci nu mai doresc să vă văd aici pe pământ".
În primii ani Pimen postea mult, petrecând adesea două sau trei zile la rând fără să mănânce şi îşi supunea trupul la un regim de mare austeritate. Dar cu timpul, câştigă o mare experienţă în ştiinţa spirituală şi, devenit medic, călăuză şi luminător pentru locuitorii pustiului, el învăţa să mănânce moderat în fiecare zi pentru a nu cădea nici în mândrie nici în lăcomie şi să urmeze astfel calea împărătească cea uşoară si fără griji. Când într-o zi un frate îl surprinse spălându-se pe picioare şi a fost smintit, el îi răspunse : "Noi nu am învăţat să ne ucidem trupul, ci patimile". El mai spunea adesea : "Tot ceea ce depăşeşte măsura, de la diavolul vine".
Cumpătat în asceză, era totuşi foarte strict în ceea ce privea relaţiile cu oamenii şi îşi considera chilia ca mormânt al său, în care călugărul, ca un mort, trebuie să rămână străin oricărei legături cu cele pământeşti. Într-o zi, guvernatorul ţinutului, dorind să îl vadă, îl arestă pe băiatul surorii sale, pentru ca Bătrânul să vină să mijlocească în favoarea lui. Dar Pimen rămase insensibil implorărilor surorii sale, spunând : "Pimen nu a născut copil". Şi trimise vorbă guvernatorului să fie judecat după lege dacă făcuse vreo greşeală. Desigur, Bătrânul nu a acţionat ca un fără-de-inimă, ci cu înţelepciunea şi discernământul său a înţeles că guvernatorul se va lăsa păgubaş.
Când un vizitator voia să discute cu el despre lucruri înalte, Bătrânul rămânea tăcut ; dar daca era întrebat despre patimi şi despre modul de a vindeca sufletul, atunci răspundea cu bucurie. Dădea interlocutorilor săi răspunsuri în funcţie de capacitatea lor de înţelegere şi de posibilităţile lor, pentru a-i încuraja să progreseze în virtute. Înainte de toate el îi sfătuia să nu lase loc gândurilor pătimaşe complăcându-se în ele sau încercând să le răspundă ; şi asigura că ele vor dispărea astfel de la sine : "Noi nu le putem împiedica să vină să ne tulbure, dar e în puterea noastră să le rezistăm". El învăţa că a se arunca în pe sine faţa lui Dumnezeu, a nu se măsura pe sine şi a lăsa în urma sa toată voia proprie sunt instrumentele curăţirii sufletului; dar mai ales prin osândirea de sine şi prin trezvie sufletul va putea să se zidească şi să progreseze spre desăvârşire. Când fu întrebat într-o zi dacă se cuvenea să fie atenţionaţi fraţii ce erau văzuţi în vreo greşeală, Pimen răspunse : "În chiar clipa în care noi acoperim greşeala fratelui nostru, Dumnezeu o acoperă pe a noastră, iar când noi scoatem la iveală greşeala fratelui nostru, Dumnezeu o vădeşte pe a noastră". Iar când vedea câte un frate adormind la biserica, departe de a-l mustra, Batrânul Sfânt prefera să îi ia capul şi să îl pună în poala sa, lăsându-l să se odihnească. Cât despre trezvia proprie, veghea la ea cu stricteţe în orice clipă, ştiind că începutul tuturor viciilor este împrăştierea ; iar când trebuia să iasă din chilia sa, se aşeza mai înainte câte o oră, punând rânduială în gândurile sale.
El mai spunea că "omul are nevoie de smerenie ca de suflarea ce iese din nările sale" şi că prin osândirea de sine, care ne face să îl considerăm pe fratele nostru mai sus decât noi, putem ajunge la aceasta smerenie care ne aduce odihna în orice împrejurare. El însuşi adusese la o asemenea măsură dispreţuirea de sine încât mărturisea cu sinceritate : "În locul în care Satan e aruncat, eu mă arunc şi mă aşez sub fiinţele iraţionale, căci ele sunt ireproşabile". Când era întrebat cum de era posibil să se considere mai prejos de orice fiinţă creată de Dumnezeu şi chiar de un ucigaş, Bătrânul răspundea : "El nu a făcut decât greşeala aceasta,eu însă păcătuiesc în fiecare zi".
Văzând într-o zi pe o femeie jelindu-se pe mormântul soţului şi al fiului său, Avva Pimen spuse fratelui sau Anuv că nu poate deveni călugăr cel care nu a atins încă o asemenea măsură în plângere sufletului şi o mortificare neîncetată a trupului. Altă dată căzu în extaz în faţa unuia din cei apropiaţi lui, care îl intrebă apoi unde fusese dus. El răspunse : "Gândul meu era acolo unde se găsea Sfânta Maică a Domnului, care plângea pe Crucea Mântuitorului şi aş vrea în toată vremea să plâng şi eu astfel".
Într-o zi vizitatori cunoscuţi veniră din Siria pentru a-i pune întrebări despre curăţia sufletului, dar Bătrânul nu ştia greceşte şi nu aveau interpret. Remarcând jena musafirilor săi, Pimen începu dintr-odată să vorbească greceşte şi le spuse: "Firea apei este moale, cea e pietrei este dură ; dar un burduf din piele agăţat deasupra unei pietre şi care lasă apa să curgă picătură cu picătură, pătrunde piatra. Aşa şi cuvântul lui Dumnezeu este blând iar inima noastră e dură, dar omul care îl aude adesea îşi deschide inima către frica de Dumnezeu".
După ce a strălucit mulţi ani ca un luceafăr în pustiu, învăţând prin propria experienţă şi făcându-se un model viu al tuturor virtuţilor, Avva Pimen a adormit în pace, la câtva timp după Sfântul Arsenie cel Mare (după 449), dar fără să fi revăzut pustiul Schitului.Cu peste 200 de apoftegme, admirabile prin profunzimea şi înţelepciunea lor, Sfântul Pimen ocupă locul de frunte în diferitele colecţii de Apoftegme ale Părinţilor din Pustiu. Cum el relua adesea cele spuse de Părinţii de mai înainte, se estimează că Sfântului Pimen sau celor ucenicilor lui apropiaţi li se datorează primele culegeri de Apoftegme.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Eutalia.
Aceasta sfânta era din Sicilia, având mama elina, cu curgeri de sânge, care si ea se numea Eutalia, pe care au tamaduit-o Sfintii Mucenici Alfion, Filadelf si Chiprin; caci s-au aratat acesti trei sfinti mucenici în somn Eutaliei si i-au zis: "De crezi în Hristos si de te vei boteza, cu adevarat te vei vindeca si te vei mântui; iar de nu crezi, fugi departe de la noi". Iar Eutalia desteptându-se, s-a plecat cuvintelor Sfintilor Mucenici. Pentru aceasta crezând s-a botezat cu Eutalia fiica sa cea de un nume; avea însa si un fecior anume Sermilian, care a prins-o sa o sugrume, pentru ca crezuse în Hristos. Iar slujnica ei a scapat-o din mâinile lui. Pentru aceasta Eutalia fiica ei a mustrat foarte pe vrajmasul acela, fratele ei, caci a vrut sa omoare pe mama-sa; dar el zise: "Au doara si tu esti crestina?" Iar sfânta a zis: "Adevarat si cu osârdie doresc a muri pentru Hristos". Deci necuratul acela dezbracând-o a batut-o cumplit, apoi a dat-o uneia din slugi ca sa o rusineze; iar ea facând rugaciune a orbit sluga. Atunci fratele ei vazând un lucru ca acesta, i-a taiat capul.
Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru si Marturisitorului Liverie (Liberiu), papa Romei.
Acest sfânt a trait pe vremea împaratiei lui Constantie (337-361), si a fost într-ajutor marelui Atanasie si lui Pavel Marturisitorul ca sa-si ia scaunele lor. Drept aceea împaratul Constantie, dupa moartea fratelui sau a trimis de l-a adus de la Roma, si încercând a-l pleca ca sa se fereasca de împartasire cu Atanasie, si ca sa fie la un gând pentru caterisirea lui. Dar neputând a-l pleca, l-a izgonit în Tracia. Dupa aceea mergând împaratul la Roma si fiind silit de multi, a poruncit sa-si ia fericitul Liverie iarasi scaunul, la care si mergând a raposat în Domnul.
Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Osie, episcopul Cordovei (Cordoba, Spania).
Fericitul acesta, stralucind mai înainte în sihastrie si fiind împodobit cu tot felul de fapte bune, a fost facut episcop al scaunului Cordobei din Spania. Apoi având râvna pentru credinta ortodoxa, a mers si la marele si întâiul Sobor, de la Niceea, mustrând si lepadând tulburarea cea arieneasca. Acesta a strâns si Soborul ce s-a facut la Sardica si exarh a fost, între cei ce se adunasera atunci acolo, pentru ca nu iscalise caterisirea împotriva marelui Atanasie si a altor multi episcopi goniti din scaunele lor de catre Constantie, sau mai bine, pentru ca nu era la o unire cu raul eres al lui Arie, a fost izgonit, si suferind multe scârbe si patimi, a luat sfârsitul într-acel surghiun.
Tot în aceasta zi, pomenirea botezului famenului etiopian, de catre Sfântul Filip.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Antusa cea noua, care cu sac de par fiind îmbracata si cu piatra legata de grumaji si în put aruncata, s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Fanurie.
In timpul lucrărilor pentru scoaterea la iveală a zidurilor fortăreței din Rodos (Rhodos), muncitorii au descoperit ruinele unei frumoase biserici de altadata, sub dalele careia au gasit numeroase icoane. Printre ele, singura care era intacta era o icoana reprezentând un tânar militar, care tinea in mâna sa dreapta o cruce, deasupra careia se gasea o lumânare aprinsa, iar de jur-imprejurul icoanei erau reprezentate doisprezece scene ale muceniciei sale. Episcopul locului, Nil (1355-1369), a putut descifra inscriptia: "Sfântul Phanourios" (Fanurie), nume care nu se gasea in vechiile martirologii si sinaxare. Cum guvernatorul insulei refuza sa-i acorde permisiunea de a restaura biserica, piosul Episcop s-a dus la Constantinopol, obtinând de la imparat dreptul de a o face. De atunci, Sfântul Fanurie a savârsit multe minuni, îndeosebi pentru gasirea obiectelor si animalelor disparute.
Dupa o traditie populara raspândita in Creta, mama sfântului ar fi fost o mare pacatoasa si, in ciuda tuturor eforturilor sale, sfântul nu a reusit sa o converteasca. El nu a incetat totusi nici o clipa sa se roage pentru mântuirea ei; iar când pagânii au venit sa-l ucida cu pietre, sfântul ar fi exclamat: "Pentru aceste osteneli, Doamne, ajuta-le tuturor celor care se vor ruga pentru mântuirea mamei lui Fanurie". De aceea, pâna astazi când credinciosii din Creta pierd vreun obiect, ei au obiceiul sa faca prajituri pe care le dau celor saraci pentru iertarea mamei sfântului Fanurie.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin
În aceasta luna, în ziua a douazeci si sasea, pomenirea Sfintilor Mucenici Adrian si Natalia, si cei împreuna cu dânsii.
Încă din timpul vieții sale, Sfântul Serghie s-a învrednicit de darul facerii de minuni. Vești despre minunile săvârșite de Sfântul Serghie au început să se răspândească rapid, iar bolnavii au început să vină la el din satele din jur, dar și din locuri îndepărtate. Nimeni nu pleca de la cuvios fără să primească vindecare trupească și sufletească. Toți dădeau slavă pentru Sfântul Serghie, și-l cinsteau ca pe Sfinții Părinți. Ascet fiind nu a ținut seama de slava omenească, și a rămas un exemplu de smerenie pentru monahi.
Sfântul Serghie de Radonej s-a născut în satul Varnița, lângă Rostov pe 3 mai 1314, din părinți binecredincioși, Chiril și Maria (prăznuiți pe 28 septembrie). Dumnezeu l-a ales încă din pântecele mamei sale pentru slujba Sa.
În viața Sfântului Serghie este consemnată întâmplarea dinainte de nașterea sfântului, când mama sa, Sfânta Maria, a mers la Sfânta Liturghie în timpul căreia ea și cei ce se rugau acolo au auzit cum pruncul aflat în pântecele mamei sale a plans de trei ori: înainte de citirea Sfintei Evanghelii, în timp ce se cânta Heruvicul, și atunci când preotul a zis: „Sfintele Sfinților”.
Când s-au împlinit zilele și Sfânta Maria a născut un fiu, i-au pus numele Bartolomeu. Încă din primele sale zile de viață, copilul a uimit pe toată lumea cu postul său. Miercurea și vinerea nu accepta să sugă lapte și nici altceva nu accepta să mănânce. Atunci când Sfânta Maria utiliza ulei în prepararea mâncării, copilul refuza de asemenea să mănânce. Observând acest lucru, Maria a încetat să mai gătească cu ulei.
La vârsta de șapte ani, Bartolomeu a fost trimis să studieze împreună cu cei doi frați ai săi: Ștefan, fratele cel mai mare, și Petru, fratele său mai mic. Frații săi au reușit să învețe, dar Bartolomeu nu reușea să asimileze cunoștințele, chiar dacă profesorul îi acorda o atenție mai deosebită. Părinții săi l-au mustrat aspru, profesorul l-a pedepsit, iar colegii săi făceau haz de lipsa lui de înțelegere. Bartolomeu îl ruga stăruitor pe Domnul cu lacrimi să-i dăruiască pricepere pentru a citi.
Odată, tatăl său l-a trimis pe Bartolomeu după cai pe moșia lor. De-a lungul drumului, el a întâlnit un înger trimis de Dumnezeu, având înfățișarea unui călugăr. Bătrânul se ruga sub un stejar. Bartolomeu s-a apropiat de călugăr și a așteptat ca acesta să-și termine rugăciunea, după care i-a făcut o închinăciune. Bătrânul monah l-a binecuvântat, i-a dat un sărut și l-a întrebat ce dorește.
Copilul a răspuns: „Vreau cu tot sufletul meu să învăț citirea și scrierea. Sfinte Părinte, roagă-te pentru mine, ca Dumnezeu să mă ajute și să mă înțelepțească.” După ce l-a ascultat, călugărul a făcut o rugaciune pentru Bartolomeu și l-a binecuvântat zicându-i: „Copilul meu, de acum înainte Dumnezeu îți va da să înțelegi cele de care ai nevoie, încât să poți și pe alții să-i ajuți!” (a se vedea celebra pictură a lui Mihail Nesterov, „Vedenia lui Bartolomeu”)
Apoi, Bătrânul a luat un vas din care i-a dat lui Bartolomeu o bucată de prescură zicându-i: „Copile, ia și mănâncă! Aceasta îți este dăruită ca un semn al harului lui Dumnezeu, și pentru înțelegerea Sfintei Scripturi.” Călugărul a vrut să plece, dar Bartolomeu l-a rugat să viziteze și casa părinților săi. Părinții l-au primit pe oaspete cu bucurie, oferindu-i ospitalitatea lor.
Bătrânul a spus că este potrivit ca în primul rând să se împărtășească de hrană spirituală, și l-a îndemnat pe fiul lor să citească Psaltirea. Bartolomeu a început să citească, iar părinții săi au fost uimiți de schimbările care au avut loc cu fiu lor. La despărțire, Bătrânul a făcut o profeție despre Sfântul Serghie: „Fiul tău va fi mare înaintea lui Dumnezeu și al oamenilor. El va deveni sălaș al Sfântului Duh.”
După această întâmplare, copilul sfânt a citit fără dificultate, înțelegând înțelepciunea cărților fără osteneală. Sfântul se ruga cu ardoare, și nu lipsea de la nicio slujbă săvârșită în biserică. Încă din copilărie, el își impusese un post strict, nemâncând nimic în zilele de miercuri și vineri, iar în celelalte zile consuma doar pâine și apă.
În anul 1328, părinții Sfântului Serghie s-au mutat de la Rostov la Radonej. După ce fiul lor cel mare s-a căsătorit, Chiril și Maria au primit schima monahală la Mănăstirea Khotkov (nu departe de Radonej), cu puțin înainte de moartea lor.
Mai târziu, după ce Ștefan a rămas văduv, Sfântul Serghie a venit la aceeași mănăstire și a devenit călugăr. După ce și-au înmormântat părinții, amândoi s-au retras în pădure (la aproximativ 12 vestre de Radonej) ca să trăiască în pustietate. La început și-au făcut o mică chilie, iar mai apoi, cu binecuvântarea Mitropolitului Teognost au făcut o mică biserică, care a fost sfințită în numele Sfintei Treimi. Neputând suporta dificultățile vieții în pustie, Ștefan a plecat de lângă fratele său, și a mers la Mănăstirea „Botezul Domnului” din Moscova, devenind apropiat al Sfântului Alexie, Mitropolitul Moscovei și a toată Rusia (12 februarie).
Pe 7 octombrie 1337, Bartolomeu a fost tuns în monahism de către egumenul Mitrofan, luându-și numele Sfântului Mucenic Serghie (7 octombrie). Suferind ispitele și aparițiile demonilor, Sfântul Serghie a crescut duhovnicește. Treptat, a devenit cunoscut de călugări, care au început să vină ca să-i ceară sfat. Sfântul Serghie i-a acceptat pe toți cu dragoste, ajungând să formeze o mică mănăstire cu doisprezece călugări.
Sfântul Serghie, s-a distins printr-o dragoste extraordinară de muncă. A construit cu propriile mâini mai multe chilii, a cărat apă, a spart lemne, a copt pâine, a cusut haine și a preparat mâncare pentru pentru frați, și cu umilință și-a luat și alte sarcini. Sfântul Serghie a îmbinat munca grea cu rugăciunea, privegherea și postul.
Frații au fost uimiți să constate că efortul sever la care se supunea sfântul nu-i deteriora deloc sănătatea, ci mai degrabă îl întărea. Nu le-a fost ușor să-l convingă pe Sfântul Serghie să accepte funcția de egumen al mănăstirii.
În anul 1354, Episcopul Atanasie de Volân l-a hirotonit pe sfânt, ieromonah și l-a ridicat la rangul de egumen. La fel ca înainte, ascultările monahale au fost stricte la mănăstire. Odată cu extinderea mănăstirii, nevoile au crescut de asemenea. De multe ori călugării rămâneau cu alimente insuficiente, dar prin rugăciunile Sfântului Serghie, persoane necunoscute aduceau cele necesare.
Sfântul Serghie devenise cunoscut chiar și la Constantinopol, de unde Patriarhul Filoti i-a trimis daruri: o cruce, un paraman (o pânză în patru colțuri cu însemnele patimirilor Mântuitorului, pe care o poartă monahii pe sub rasă), un veșmânt și o gramată de binecuvântare pentru a organiza o mănăstire cu viață de obște.
Sfântul Serghie a mers cu acea scrisoare la Sfântul Alexie, care l-a sfătuit să organizeze mănăstirea pe reguli stricte. După aceea, sfântul s-a retras în pustie. După o vreme, aflând frații locul în care se nevoia sfântul au mers la el și-l rugau să se întoarcă în mănăstire pentru că erau în mare necaz și tulburare, ca oile fără păstor. Dar el nu voia, căci iubea liniștea și singurătatea. Din această cauză mulți dintre ucenicii lui au părăsit lavra, așezându-se cu dânsul în pustia aceea, formând Mănăstirea Bunei Vestiri. Văzând acestea, frații rămași în lavră au mers la Sfântul Alexie rugându-l să-i poruncească cuviosului să revină în mănăstirea ce dintâi. Mitropolitul Alexie l-a rugat pe Cuviosul Serghie să asculte și să mângâie pe frați prin întoarcerea sa la dânșii. Sfântul Serghie l-a ascultat necondiționat pe Mitropolit și s-a întors în lavră, lăsănd la Mănăstirea Kirzhachsk pe Sfântul Roman, ucenicul său.
Încă din timpul vieții sale, Sfântul Serghie s-a învrednicit de darul facerii de minuni. Vești despre minunile săvârșite de Sfântul Serghie au început să se răspândească rapid, iar bolnavii au început să vină la el din satele din jur, dar și din locuri îndepărtate. Nimeni nu pleca de la cuvios fără să primească vindecare trupească și sufletească. Toți dădeau slavă pentru Sfântul Serghie, și-l cinsteau ca pe Sfinții Părinți. Ascet fiind nu a ținut seama de slava omenească, și a rămas un exemplu de smerenie pentru monahi.
Treptat, călugării au început a vedea minunile săvârșite de cuvios. Odată în timpul Sfintei Liturghii, un înger al Domnului a săvârșit slujba împreună cu sfântul, dar din smerenie, cuviosul le-a interzis celor de față să vorbească despre acest lucru până după moartea sa.
Sfântul Serghie a avut legături strânse de prietenie spirituală și frățească cu Sfântul Alexie, Mitropolitul Moscovei. Acesta slăbit de bătrânețe i-a propus Sfântului Serghie să devină mitropolit, dar cuviosul din smerenie a refuzat.
Maica Domnului, Însăși s-a arătat Sfântului Serghie. Odată, târziu în noapte, Sfântul Serghie (1314-1392) citea un acatist al Maicii Domnului. După ce și-a terminat pravila zilnică, el s-a așezat să se odihnească puțin, dar dintr-o dată a zis uncenicului său, Sfântul Mihail (6 mai): „Fiule, trezește-te și priveghează, pentru că trebuie să avem o vizită minunată.” Acestea rostindu-le, îndată s-a auzit un glas: „Preacurata se apropie!”
Sfântul Serghie s-a grăbit spre intrarea în chilie, și dintr-o dată a fost luminat de o lumină strălucitoare, mai strălucitoare decât soarele. El a văzut în apropierea slavei nepieritoare a Maicii Domnului, pe Apostolii Petru și Ioan. Neputând suferi raza cea strălucitoare, Sfântul Serghie a căzut cu fața la pământ înaintea Maicii Domnului. Ea i-a zis lui: „Nu te spăimânta, alesul meu! Iată am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi şi pentru locaşul tău să nu te mai mâhneşti, că de acum înainte vei fi îndestulat cu de toate, nu numai până ce vei fi în viaţa aceasta, ci şi după ducerea ta către Domnul, nedepărtată voi fi de locaşul tău, cele trebuitoare dându-i nelipsit, păzindu-l şi acoperindu-l”. După ce a spus acestea Maica Domnului s-a făcut nevăzută.
Ajuns la bătrânețe, și prevăzând mutarea sa la Domnul cu șapte luni înainte, Sfântul Serghie a chemat pe frați și l-a desemnat pe Sfântul Nicon (17 noiembrie), ca să fie egumen. Deși era tânăr, acesta era mai experimentat în viața spirituală și în ascultare.
Sfântul Serghie a adormit în Domnul la 25 septembrie 1392. În noaptea dinainte, marele sfânt al lui Dumnezeu a chemat pe frați, pentru a le da sfaturile finale: „Fraților, să fiți atenți la voi înșivă! Să aveți mai întâi frică de Dumnezeu, puritate sufletească și dragoste nemărginită.”
La data de 5 iulie 1422, Sfintele Moaște ale Sfântului Serghie au fost descoperite întregi și nestricate, iar la scurt timp, o icoană a Arătării Maicii Domnului a fost așezată pe mormântul Sfântului.
În aceasta luna, în ziua a douazeci si treia, pomenirea Sfântului Mucenic Lup.
