[ Clasat în: Array ] [ Data Publicării: 2008-07-02 17:00:00 ]
Arhim. Gheorghe Kapsanis, Stareţul Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos.
În prima sa întrunire de la Ravenna (octombrie 2007), Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog Teologic între ortodocşi şi romano-catolici susţine că a pus „o bază fermă pentru discutarea viitoare a chestiunii primatului la nivelul universal al Bisericii” (Documentul de la Ravenna, paragraful 46)[1]. „Baza fermă”, după cum reiese din cele 46 de paragrafe ale documentului de mai sus, este accepţiunea că în timpul primului mileniu, înainte de Schisma finală din 1054, episcopul Romei era recunoscut ca primul între cei cinci patriarhi în cadrul sinodalităţii bine funcţionabile de atunci. Se anunţă discutarea în continuare asupra primatului după cum urmează: „Chestiunea rolului episcopului Romei în comuniunea tuturor Bisericilor romane să fie studiată în profunzime. Care anume e funcţia specifică a episcopului primului scaun în eclesiologia comunională şi în lumina a ceea ce s-a spus în documentul prezent despre sinodalitate şi autoritate? Cum anume trebuie înţeleasă şi experiată în lumina practicii eclesiale a primului mileniu învăţătura despre primatul universal formulată în Conciliile I şi II Vatican? Sunt chestiuni cruciale pentru dialogul nostru şi pentru speranţele restaurării comuniunii depline între noi” (paragraful 45).
Seriozitatea temei este evidentă. Unde tinde să sfârşească dialogul? Presa internaţională (Le Figaro 15.11.2007, The Times 16.11.2007), în special cea italiană, apreciază că lucrurile tind spre unirea Bisericilor cu recunoaşterea primatului papal prin sacrificarea implicită a unor prerogative papale. Occidentul aşteaptă cu optimism reţinut unirea romano-catolicilor şi a ortodocşilor în baza înţelegerii iniţiate. În Răsăritul nostru Ortodox există însă rezerve şi nelinişte. Poporul credincios se întreabă: Se va păzi oare nefalsificată credinţa ortodoxă?Într-un articol recent al nostru am semnalat că dialogul dintre ortodocşi şi romano-catolici, după cum s-a derulat până acum, arată că duce spre un mod de unire uniat (de tip greco-catolic) şi, desigur, în baza planului elaborat de Vatican. Ne-am exprimat speranţa că”ortodocşii nu vor ceda prerogativelor papale seculare, nu vor uita Uniaţia, nu vor recunoaşte papei vreo formă de primat de autoritate şi de jurisdicţie universală, nici nu vor accepta să colaboreze în planurile unioniste ale Vaticanului, care, direct sau indirect, vor desconsidera neprihănita credinţă ortodoxă”[2].
Unde însă conduce „Documentul de la Ravenna”?
Există motive serioase să credem că „Documentul de la Ravenna” ne întemeiază temerile, că noi ortodocşii cedăm pretenţiilor papale. Motivele sunt următoarele:
Documentul vorbeşte despre”Biserica romano-catolică”. Nu este vorba de un termen tehnic a cărui utilizare va uşura dialogul. Dimpotrivă, i s-a dat un conţinut teologic deplin, aşa încât dialogul să aibă loc cu premiza că Biserica romano-catolică este adevărată, Biserică ortodoxă (drept-slăvitoare).Reprezentanţa ortodoxă a cedat inadmisibil în acest punct. Prin textul de la Balamand (1993) a recunoscut Biserica Romano-Catolică drept Biserică în sensul deplin al termenului:”De ambele părţi se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea Bisericii apostolice, participarea la aceleaşi Taine, înainte de toate la unica Preoţie care săvârşeşte unica jertfă a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu poate să se considere ca fiind proprietatea doar a uneia din Bisericile noastre”[3]. Este vorba despre o cedare substanţială la baza cea mai temeinică şi de plecare a tratativelor teologice. Adică, în timp ce romano-catolicii, atunci când recunosc anumite elemente constitutive ale Bisericii în Biserica Ortodoxă (Taine valide şi succesiune apostolică), rămân fideli eclesiologiei Vatican II, ortodocşii fac rabat de la credinţa noastră mărturisită în timp de Părinţi de seamă şi de Sinoade, cum că, din pricina dogmelor ei eretice, Biserica Romei a fost tăiată din trupul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, nu are elementele care să o constituie ca adevarată Biserică a lui Hristos şi, mai mult, este o Biserică eretică. Ezită să exprime încă şi constatarea istorică, cum a formulat-o Sfântul Marcu Evghenicul: „Înainte cu mulţi ani s-a despărţit de Biserica Apuseană, adică a Romei, faimoasa adunare a comuniunii celorlalţi patru prea sfinţi Patriarhi, despărţită fiind (Biserica Romei) de Biserica Universală a Ortodocşilor prin străine moravuri şi dogme ...(iar cele „străine” ortodocşilor se înţeleg în orice caz ca „eretice”)”[4].
Dar şi această „recunoaştere reciprocă”, prost făcută, a fost depăşită de Directiva Vaticanului din iulie 2007, cu cunoscutele „Răspunsuri”[5], prin care Papa Benedict al XVI-lea caracterizează Bisericile Ortodoxe locale ca „deficitare”(„suferă o lipsă”), deoarece nu au comuniune cu succesorul lui Petru! Conform Directivei, adevărata Biserică a lui Hristos subzistă doar în Biserica romano-catolică. Demn de semnalat este că Directiva s-a dat cu puţine luni înainte de întrunirea de la Ravenna , fapt care, în aprecierea noastră, aduce de la sine că Vaticanul trasează linia pe care trebuie să o urmeze dialogul. Iar linia este ecumenismul romano-centric, după cum l-a definit Conciliul II Vatican. Lucrul acesta îl arată chiar textul Directivei Vaticanului[6], dar o semnalează şi IPS Atanasie Jeftici, fost episcop de Zahumia şi Herţegovina: „Acest text („Răspunsuri”) arată insistenţa papei Ratzinger de a arăta faţa reală a ecumenismului său romano-catolic, care, în realitate, nu este cel despre care vorbeşte papa, ci acela în care crede şi pe care îl practică”[7]. O acută problematizare pentru Directiva papală de mai sus exprimă şi Sfântul Sinod al Bisericii Greciei către copreşedintele ortodox al Comisiei Mixte pentru Dialog, IPS Ioan, Mitropolit de Pergam, prin scrisoarea sa cu data de 8.10.2007.
Nota paragrafului 1 din „Documentul de la Ravenna”, rod prea-probabil al protestului Biserici Greciei, urmează din păcate duhul Directivei papale. În această notă, reprezentanţii ortodocşi, cu toate că asigură că utilizarea termenului „Biserică” nu subminează conştiinţa de sine a Bisericii Ortodoxe ca Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, nu precizează în aceasta nici elementul de bază al conştiinţei de sine a ei: faptul că Biserica Ortodoxă nu acceptă că în Biserica romano-catolică „subzistă” Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Este caracteristic şi constituie verificarea timidă a reprezentanţilor ortodocşi faptul că romano-catolicii au dovedit în aceeaşi contiguitate că nu recunosc decât elemente ale adevăratei Biserici în afara comuniunii romano-catolice. Este clar că „Documentul de la Ravenna” trebuie să fie citit şi interpretat în ipoteza că partea romano-catolică rămâne fidelă şi neclintită în dogmele papale.
Referinţele „Documentului de la Ravenna” la credinţa apostolică, la Tainele de iniţiere, la Preoţie , la Euharistie şi la succesiunea apostolică se fac cu atâta naturaleţe pentru Biserica romano-catolică, încât cineva ar putea crede că Biserica romano-catolică în toate aceste puncte este ortodoxă. Dar ne întrebăm împreună cu Sfântul Marcu Evghenicul: „De unde, deci, să ni se arate nouă deodată a fi ortodocşi cu adevărat, cei care de atâţia ani şi de atâţia Părinţi şi Dascăli au fost judecaţi ca eretici?”[8]. Într-adevăr, când romano-catolicii au dat dovezi clare că au renunţat la învăţăturile lor eretice? Dimpotrivă, au dat dovezi bine probate de persistenţă în ele. Cum au credinţă apostolică de vreme ce Filioque-le, harul creat, primatul ca privilegiu de jurisdicţie universală, infailibilitatea, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu şi altele constituie încă dogmele lor de bază indiscutabile? Cum au Taine de iniţiere valide (Botez, Mirungere), Preoţie şi Euharistie, de vreme ce după Sfântul Marcu au fost despărţiţi de Biserica Universală a lui Hristos? Apoi, Sinodul Quinisext a întărit Canonul I al Marelui Vasile, că „cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii ... cei ce s-au rupt, devenind mireni n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât aici nu este vorba despre câştigarea celor ce se întorc de la latinism (romano-catolicism) la credinţa Bisericii Universale, ci despre confirmarea din partea Bisericii Ortodoxe a învăţăturilor eretice ale latinilor. Cum au şi succesiune apostolică, deoarece, conform Sfântului Grigorie Teologul, Ortodoxia cugetului confirmă succesiunea apostolică, pe când eterodoxia o distruge? „Căci, pe de o parte, (înţelegem) a avea aceeaşi părere şi a împărţi acelaşi tron, iar, pe de altă parte, a avea o părere contrară şi a sta împotriva tronului; pe de o parte, denumirea, iar pe de alta, adevărul succesiunii” scrie dumnezeiescul Grigorie[9].
În „Documentul de la Ravenna” se dezvoltă două importante laturi ale fiinţei Bisericii, sinodalitatea şi autoritatea. S-a căzut de comun acord (paragrafele 40 şi 41) că miezul eclesiologic al sinodalităţii şi al autorităţii a fost experiat de obşte în mod ortodox în primul mileniu de viaţă a Bisericii în Răsărit şi în Apus. Totuşi, oricât am vrea să considerăm ca pozitivă această simfonie, nu ne permite să ne liniştim elucidarea aceluiaşi paragraf: „Nu sunt de acord însă (ortodocşii şi romano-catolicii) în ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din această epocă cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune înţeleasă în moduri diferite încă din primul mileniu” (paragraful 41). Prin această elucidare s-au pus bazele pentru o reinterpretare a primatului papal acceptată de către ortodocşi.
Fără îndoială, în primul mileniu sinodalitatea funcţiona şi, de aceea, nu a fost dezvoltată autoritatea în modul primatului şi jurisdicţiei universale. Însă alunecarea spre primatul papal nu a avut loc într-o clipă. Din cauza hegemoniei papale peste întreaga Biserică, în Biserica Romei s-a conceput de secole deja o procedură de degradare a sinodalităţii şi de ivire a primatului papal. La această procedură face trimitere direct şi clar „neînţelegerea” dintre ortodocşii şi romano-catolicii Comisiei Mixte de la Ravenna. Totuşi , în timp ce romano-catolicii nu se abat de la interpretarea papo-centrică a termenilor de sinodalitate şi autoritate în primul mileniu de viaţă a Bisericii, acordul „Documentului de la Ravenna” înclină spre recunoaşterea unui primat universal al papei. Doar dacă romano-catolicii acceptă să interpreteze elementele istorice ale primului mileniu ca şi ortodocşii, va fi sigur că vor renunţa la inovaţiile papale ale celui de-al doilea mileniu. Numai cu această premisă discuţia anunţată, în timpul următoarelor întruniri ale Comisiei Mixte asupra interpretării sinodalităţii şi autorităţii în cel de-al doilea mileniu şi de Conciliile I şi II Vatican, va atrage consecinţe ortodoxe, adică se va înclina spre desfiinţarea primatului papal. Altfel, cu siguranţă că deznodământul va fi recunoaşterea unui primat papal jurisdicţional (chiar şi sub forma unei funcţiuni diaconale) peste toată Biserica.
Cunoscând strategia Vaticanului, considerăm că romano-catolicii nu pot să renunţe la papo-centrismul lor, la cel vechi şi la cel mai nou, deoarece l-au consfinţit cu hotărârile a treisprezece sinoade „ecumenice” ale lor. Ne amintim ultimele proclamaţii ale papei Ioan Paul al II-lea prin Enciclica „Ut Unum sint” (1995)[10]: „Biserica Catolică are convingerea că a păzit mandatul Apostolului Petru, Episcopul Romei, pe care Dumnezeu l-a zidit „ca pe o căpetenie eternă şi văzută şi temelie a unităţii”” (paragraful 88). Şi: „Sunt convins că am în punctul acesta o responsabilitate specială ... să aflu un mod de exercitare a primatului, care, fără a desfiinţa în nici un fel natura misiunii sale, să se deschidă spre o nouă perspectivă” (paragraful 95). De altfel, recentă este şi proclamarea primatului papal de către papa Benedict al XVI-lea la Fanar în 2006.
În plus, chiar dacă s-ar întâmpla într-un dialog sincer să nu fie urmată linia Vaticanului, tactica este răsturnarea acordurilor teologilor ori de câte ori nu sunt în acord cu linia Curiei. Să ne amintim de cedarea ortodocşilor în tema prezenţei uniţilor la dialog, chiar de la inaugurarea lui; în ciuda hotărârilor sinodale panortodoxe pentru o poziţie inflexibilă în această temă. Să ne mai amintim răsturnarea căii dialogului asupra uniaţiei şi dezordonata noastră cedare până la linia umilitoare a documentului de la Balamand. Să ne amintim, în sfârşit, şi de brutala intervenţie a papei în timpul celei de a IX-a Întruniri a Comisiei Mixte la Baltimoore şi de naufragierea aşteptărilor ortodoxe vis-a-vis de uniaţie. Şi să nu uităm Directiva papala din iulie trecut! Ne temem în ceea ce priveşte discutarea primatului la următoarele întruniri ale Comisiei Mixte, că linia Vaticanului va fi impusă prin recunoaşterea în favoarea papei de la Roma a unui tip de primat universal, poate sub o formă atractivă (în „cod creştin”, după Meletie Pigas), a slujirii întregii Biserici, dar, totuşi, necunoscut şi neacceptat în Biserica Veche. Ne temem de aceasta, deoarece deja ceva începe imperceptibil să transpară prin paragraful 41 din „Documentul de la Ravenna”.
Dorinţa şi speranţa noastră este ca romano-catolicii să renunţe la interpretarea lor papo-centrică asupra elementelor istorice din primul mileniu, ca şi la primatul jurisdicţiei universale ce i-ar urma. Poate aşa, ridicându-se cauza, care este dispoziţia papală de hegemonie, se vor îndrepta şi consecinţele dogmatice. Fericitul părinte Iustin Popovici leagă primatul papal de ereziile papale precum cauza de efect: „Dogma ortodoxă, mai bine zis pan-dogma despre Biserică a fost lepădată şi înlocuită de pan-dogma latino-eretică despre primatul şi infailibilitatea papei, adică a omului. Iar din această pan-erezie s-au născut şi se nasc continuu alte erezii: Filioque-le, excluderea epiclezei, azimele, introducerea harului creat, purgatoriul, tezaurul faptelor prisositoare ...”[11].
Cu dorinţa şi perspectiva ca latinii din veacul al XV-lea să respingă inovaţiile lor dogmatice, Sfântul Marcu al Efesului a mers la Sinodul de la Ferrara-Florenţa , dar s-a izbit de aroganţa papală a lui Eugeniu al IV-lea. Cu aceeaşi dorinţă şi perspectivă, ca papii şi teologii lor să renunţe la papo-centrimul lor, a scris Sfântul Dositei al Ierusalimului Dodekavivlos sau Istoria asupra celor care au patriarhisit în Ierusalim[12], după cum semnalează succesorul său în scaunul Ierusalimului şi editorul ei, pururea pomenitul Hrisant: „Şi prin cartea de faţă – ca prin Apostolii propovăduitori de Dumnezeu şi prin de Dumnezeu purtătorii Părinţi Răsăriteni şi Apuseni, venindu-şi în simţire şi mişcaţi fiind – şi, de bună voie, mai-marii Bisericii apusene să reuşească însăşi aceasta şi să unească Bisericile, mişcaţi de râvnă dumnezeiască, şi să înceteze schismele şi smintelile, care sînt uneltele diavolului”[13]. Desigur, Hrisant observă cu nădejde: „Chiar dacă ar primi îndreptare Biserica Apuseană şi ar lepăda înnoirile şi toate câte nu le avea când era în împreună-glăsuire cu Biserica Răsăriteană, atunci şi episcopul Romei desigur va fi după cum se zice în tot pământul de sub soare primul în ceata patriarhilor şi va fi proclamat cu îndrăzneală de către prea marile Biserici şi de către Arhiereii lumii primul la ecfonise, iar în diptice se va aşeza după cum era şi mai demult, înainte de schismă; dar unitatea Bisericilor îi va înnoi şi îi va reda cu multă bucurie şi mulţumire privilegiile şi mijlocirile cele corecte şi cinstea”[14]. Dar, după cum se ştie, Conciliile I şi II Vatican au dogmatizat o instituţie papală mai rigidă.
În ceea ce ne priveşte, dialogul teologic, când are loc de pe baze ortodoxe, nu este rău. Ar putea să fie considerat participarea noastră umană la lucrarea lui Dumnezeu pentru revenirea, dacă este posibil, a eterodocşilor la credinţa şi comuniunea Bisericii Universale. Printre aceste condiţii, importantă este persistenţa noastră în egală măsură pe poziţia consfinţită sinodal a Bisericii Ortodoxe împotriva papismului, atât în ceea ce priveşte multitudinea de învăţături diferite, cât şi în ceea ce priveşte hegemonismul papo-centric asupra întregii Biserici. Din păcate, „Documentul de la Ravenna” nu observă poziţia ortodoxă, patristică şi sinodală, clară şi fără nici o umbră de îndoială. Lipseşte duhul în care a tratat unirea Bisericilor Sfântul Marcu Evghenicul la Sinodul de la Ferrara-Florenţa , când a impus chiar din principiu ca bază a discuţiei inviolabilitatea Simbolului şi interpretarea sa ortodoxă. Lipseşte cugetul eclesiologic al hotărârilor sinodale ale Patriarhilor Răsăritului din timpul turcocraţiei. Lipseşte duhul sincerităţii cu care vorbeşte Sfântul Nectarie al Pentapolei în lucrarea sa Despre cauzele schismei. Dimpotrivă, domină o îndoielnică „eclesiologie comunională (socială)”, în care comuniunea nu se înţelege între ortodocşi în credinţa Bisericilor locale, ci între Biserica Ortodoxă şi Biserica eterodoxă a Romei. De semnalat, că nu este vorba despre o „comuniune eclesiastică”, ci de o „comuniune eclesială” (ecclesial communion). În „eclesiologia comunională (socială)” de mai sus se subestimează importanţa pe care o au, mai întâi, inviolabilitatea Credinţei apostolice, care, în „Documentul de la Ravenna”, rămâne o simplă referinţă fără importanţa marcantă pe care i-o dă Biserica Ortodoxă spre deosebire de Roma eterodoxă, iar, în al doilea rând, se subestimează porunca Sfintelor Canoane despre neîmpărtăşirea cu ereticii în Taine şi, mai ales, în Euharistie, poruncă care este trecută sub tăcere cu desăvârşire. Totuşi, ambele aceste elemente sunt de bază în învăţătura ortodoxă despre Biserică ca şi comuniune.
Din „Documentul de la Ravenna” transpare tendinţa de a înfrunta chestiunea primatului papal ca o „normalizare” a privilegiilor papale şi nu ca o problemă profund teologică care se referă la însăşi taina lui Hristos. Acceptarea primatului jurisdicţional asupra întregii Biserici, adică un episcop să fie cap şi conducător al Bisericii întregi, fie chiar şi însărcinat cu un rol de slujire (diaconie), este o blasfemie la adresa Persoanei lui Hristos ca unic Cap al trupului Bisericii. Primatul jurisdicţional constituie o răsturnare a eclesiologiei ortodoxe, conform căreia deasupra tuturor episcopilor este Sinodul Ecumenic. În acesta prezida în iubire episcopul Romei ca egal împreună cu episcopii săi, dar în mijlocul episcopilor se aşeza Sfânta Evanghelie ca simbol al prezenţei lui Hristos, unicul cap al Bisericii întregi. Unicul privilegiu al episcopului Romei (de semnalat: atunci când era ortodox), care este acceptat din punct de vedere ortodox, este preşedenţia (protokathedria) în sinoade (motivată de onoare) între cei cinci patriarhi ortodocşi şi, ca urmare, pomenirea lui ca primul între ceilalţi patriarhi în Diptice. Aceasta reiese din litera şi Duhul canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic. Celelalte pretenţii ale episcopului Romei şi rolul lor nu sunt acceptate de Biserică. Prin urmare, este nevoie de multă atenţie asupra terminologiei expresiei, care e predominantă în „Documentul de la Ravenna” şi care a fost proclamată în Italia – chipurile – recunoaşterea pentru prima oară de către ortodocşi a primatului papei[15]. Faimoasa expresie spune: „Primii (protoi) trebuie să-l recunoască pe cel ce este primul (protos) între ei” (paragraful 10). Ambiguitatea expresiei este evidentă. Biserica întotdeauna a recunoscut „protokathedria” episcopului Romei, desigur, atâta vreme cât el era ortodox, însă niciodată până astăzi nu a acceptat vreun primat sau vreo autoritate a sa peste Biserica întreagă, cu atât mai mult cu cât Biserica Romei persistă în dogmele ei eretice.
La următoarele întruniri ale Comisiei Mixte se aşteaptă să se discute rolul episcopului Romei şi modul de exercitare a primatului său în „comuniunea bisericilor”! Nouă, ortodocşilor însă, nu ne este cu putinţă să acceptăm o re-interpretare papo-centrică a primatului episcopului Romei. Din pricina interpretării papo-centrice a primatului, papa a fost investit cu privilegii absolut inacceptabile, fără consimţământul celorlalte Biserici ale Vechii Pentarhii şi, în plus, spre răsturnarea rânduielii canonice (întărite sinodal) a Bisericii vechi. Câteva din acestea care, cu amploare, cu multă putere în cuvânt şi cu satisfăcătoare garantare teologică au fost stigmatizate de partea ortodoxă (noi facem trimitere argumentat la pururea pomeniţii patriarhi Dositei al Ierusalimului şi Meletie Pigas al Alexandriei), sunt următoarele:
Primatul jurisdicţional, deoarece apostolul Petru a fost – chipurile – capul colegiului apostolic şi a avut asupra lor un primat de putere (jurisdicţional)[16].
Infailibilitatea papei[17].
Papa este mai presus de sinoade[18].
Episcopul Romei este deasupra celorlalţi patriarhi[19].
Tronul Romei este judecător al tuturor şi nu se supune judecăţii nimănui[20].
Tronul Romei are dreptul de „ekkliton” asupra întregii Biserici[21].
Papa se consideră episcop al Bisericii Universale (adică din toată lumea)[22]. Amintim că papa (doar el!) până astăzi semnează: episcop al Bisericii Universale.
Papa este capul universal al Bisericii cu misiune de slujire (diaconală). Acesta este un loc în care partea romano-catolică investeşte şi astăzi; să ne amintim faimoasa expresie, că papa este „sluga slugilor lui Dumnezeu”! „Documentul de la Ravenna” vorbeşte despre primatul diaconal al papei de la Roma şi, de aceea, este necesară o atenţie deosebită. Meletie Pigas, preasfinţitul patriarh al Alexandriei, care recent a fost aşezat în sinaxarul Bisericii, scrie printre altele despre el: „Dar,(ei) zic, trebuie să fie cineva dintre episcopi ş între episcopi mai presus. Desigur, pe acesta îl numesc cap diaconal (ce slujeşte) ... , dar tuturor acestor episcopi doar Hristos este Conducător şi Cap ... Ei (a se înţelege romano-catolicii) conferă acestui cap diaconal o autoritate nemărginită şi asupra credinţei şi asupra Bisericii ... În timp ce manifestă o mască de cap ce slujeşte, se comportă cu o tiranie mai absolutistă decât orice stăpânire absolutistă”[23]. Din cele de mai sus se înţelege că acordul de la Ravenna asupra sinodalităţii şi autorităţii nu îndeplineşte criteriile eclesiologice ortodoxe, aşa încât să poată constitui o bază sigură pentru discutarea ulterioară a primatului papal. Cu toate acestea, dacă se va continua discuţia asupra modului de interpretare a primatului papal în cel de-al II-lea mileniu şi de către conciliile I şi II Vatican, aceasta trebuie să se facă de către reprezentanţi ortodocşi care au cunoştinţă de Ortodoxia Sfinţilor Părinţi şi nu de mentalitatea vremurilor ce predispune la compromisuri sau de dispoziţia totalitară a Vaticanului. Recunoaşterea vreunuia din „privilegiile” papei menţionate mai sus sau acordul în ceva asemănător, care contravine eclesiologiei ortodoxe, înseamnă fără îndoială o unire uniată (de tip greco-catolic) cu care nu vom fi de acord. Şi aceasta, deoarece suntem datori să ne păzim pe noi înşine şi poporul ortodox de o mască uniată contemporană, care dincolo de alte urmări, va aduce primejduirea mântuirii noastre veşnice; şi deoarece suntem datori, în acelaşi timp, să ajutăm, dacă este cu putinţă, şi pe „mai-marii Bisericii Apusene, să-şi vină în simţire”, după cum zicea pururea pomenitul patriarh Hrisant al Ierusalimului, şi să lepede papismul lor spre mântuirea lor şi a poporului lor, care ignoră Ortodoxia.
Sfântul Munte, 30 decembrie 2007
– preluat şi tradus din greceşte
din periodicul « Παρακαταθήκη » (noiembrie – decembrie 2007) –
Arhim. Gheorghe Kapsanis, Stareţul Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos.
În prima sa întrunire de la Ravenna (octombrie 2007), Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog Teologic între ortodocşi şi romano-catolici susţine că a pus „o bază fermă pentru discutarea viitoare a chestiunii primatului la nivelul universal al Bisericii” (Documentul de la Ravenna, paragraful 46)[1]. „Baza fermă”, după cum reiese din cele 46 de paragrafe ale documentului de mai sus, este accepţiunea că în timpul primului mileniu, înainte de Schisma finală din 1054, episcopul Romei era recunoscut ca primul între cei cinci patriarhi în cadrul sinodalităţii bine funcţionabile de atunci. Se anunţă discutarea în continuare asupra primatului după cum urmează: „Chestiunea rolului episcopului Romei în comuniunea tuturor Bisericilor romane să fie studiată în profunzime. Care anume e funcţia specifică a episcopului primului scaun în eclesiologia comunională şi în lumina a ceea ce s-a spus în documentul prezent despre sinodalitate şi autoritate? Cum anume trebuie înţeleasă şi experiată în lumina practicii eclesiale a primului mileniu învăţătura despre primatul universal formulată în Conciliile I şi II Vatican? Sunt chestiuni cruciale pentru dialogul nostru şi pentru speranţele restaurării comuniunii depline între noi” (paragraful 45).
Seriozitatea temei este evidentă. Unde tinde să sfârşească dialogul? Presa internaţională (Le Figaro 15.11.2007, The Times 16.11.2007), în special cea italiană, apreciază că lucrurile tind spre unirea Bisericilor cu recunoaşterea primatului papal prin sacrificarea implicită a unor prerogative papale. Occidentul aşteaptă cu optimism reţinut unirea romano-catolicilor şi a ortodocşilor în baza înţelegerii iniţiate. În Răsăritul nostru Ortodox există însă rezerve şi nelinişte. Poporul credincios se întreabă: Se va păzi oare nefalsificată credinţa ortodoxă?Într-un articol recent al nostru am semnalat că dialogul dintre ortodocşi şi romano-catolici, după cum s-a derulat până acum, arată că duce spre un mod de unire uniat (de tip greco-catolic) şi, desigur, în baza planului elaborat de Vatican. Ne-am exprimat speranţa că”ortodocşii nu vor ceda prerogativelor papale seculare, nu vor uita Uniaţia, nu vor recunoaşte papei vreo formă de primat de autoritate şi de jurisdicţie universală, nici nu vor accepta să colaboreze în planurile unioniste ale Vaticanului, care, direct sau indirect, vor desconsidera neprihănita credinţă ortodoxă”[2].
Unde însă conduce „Documentul de la Ravenna”?
Există motive serioase să credem că „Documentul de la Ravenna” ne întemeiază temerile, că noi ortodocşii cedăm pretenţiilor papale. Motivele sunt următoarele:
Documentul vorbeşte despre”Biserica romano-catolică”. Nu este vorba de un termen tehnic a cărui utilizare va uşura dialogul. Dimpotrivă, i s-a dat un conţinut teologic deplin, aşa încât dialogul să aibă loc cu premiza că Biserica romano-catolică este adevărată, Biserică ortodoxă (drept-slăvitoare).Reprezentanţa ortodoxă a cedat inadmisibil în acest punct. Prin textul de la Balamand (1993) a recunoscut Biserica Romano-Catolică drept Biserică în sensul deplin al termenului:”De ambele părţi se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea Bisericii apostolice, participarea la aceleaşi Taine, înainte de toate la unica Preoţie care săvârşeşte unica jertfă a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu poate să se considere ca fiind proprietatea doar a uneia din Bisericile noastre”[3]. Este vorba despre o cedare substanţială la baza cea mai temeinică şi de plecare a tratativelor teologice. Adică, în timp ce romano-catolicii, atunci când recunosc anumite elemente constitutive ale Bisericii în Biserica Ortodoxă (Taine valide şi succesiune apostolică), rămân fideli eclesiologiei Vatican II, ortodocşii fac rabat de la credinţa noastră mărturisită în timp de Părinţi de seamă şi de Sinoade, cum că, din pricina dogmelor ei eretice, Biserica Romei a fost tăiată din trupul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, nu are elementele care să o constituie ca adevarată Biserică a lui Hristos şi, mai mult, este o Biserică eretică. Ezită să exprime încă şi constatarea istorică, cum a formulat-o Sfântul Marcu Evghenicul: „Înainte cu mulţi ani s-a despărţit de Biserica Apuseană, adică a Romei, faimoasa adunare a comuniunii celorlalţi patru prea sfinţi Patriarhi, despărţită fiind (Biserica Romei) de Biserica Universală a Ortodocşilor prin străine moravuri şi dogme ...(iar cele „străine” ortodocşilor se înţeleg în orice caz ca „eretice”)”[4].
Dar şi această „recunoaştere reciprocă”, prost făcută, a fost depăşită de Directiva Vaticanului din iulie 2007, cu cunoscutele „Răspunsuri”[5], prin care Papa Benedict al XVI-lea caracterizează Bisericile Ortodoxe locale ca „deficitare”(„suferă o lipsă”), deoarece nu au comuniune cu succesorul lui Petru! Conform Directivei, adevărata Biserică a lui Hristos subzistă doar în Biserica romano-catolică. Demn de semnalat este că Directiva s-a dat cu puţine luni înainte de întrunirea de la Ravenna , fapt care, în aprecierea noastră, aduce de la sine că Vaticanul trasează linia pe care trebuie să o urmeze dialogul. Iar linia este ecumenismul romano-centric, după cum l-a definit Conciliul II Vatican. Lucrul acesta îl arată chiar textul Directivei Vaticanului[6], dar o semnalează şi IPS Atanasie Jeftici, fost episcop de Zahumia şi Herţegovina: „Acest text („Răspunsuri”) arată insistenţa papei Ratzinger de a arăta faţa reală a ecumenismului său romano-catolic, care, în realitate, nu este cel despre care vorbeşte papa, ci acela în care crede şi pe care îl practică”[7]. O acută problematizare pentru Directiva papală de mai sus exprimă şi Sfântul Sinod al Bisericii Greciei către copreşedintele ortodox al Comisiei Mixte pentru Dialog, IPS Ioan, Mitropolit de Pergam, prin scrisoarea sa cu data de 8.10.2007.
Nota paragrafului 1 din „Documentul de la Ravenna”, rod prea-probabil al protestului Biserici Greciei, urmează din păcate duhul Directivei papale. În această notă, reprezentanţii ortodocşi, cu toate că asigură că utilizarea termenului „Biserică” nu subminează conştiinţa de sine a Bisericii Ortodoxe ca Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, nu precizează în aceasta nici elementul de bază al conştiinţei de sine a ei: faptul că Biserica Ortodoxă nu acceptă că în Biserica romano-catolică „subzistă” Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Este caracteristic şi constituie verificarea timidă a reprezentanţilor ortodocşi faptul că romano-catolicii au dovedit în aceeaşi contiguitate că nu recunosc decât elemente ale adevăratei Biserici în afara comuniunii romano-catolice. Este clar că „Documentul de la Ravenna” trebuie să fie citit şi interpretat în ipoteza că partea romano-catolică rămâne fidelă şi neclintită în dogmele papale.
Referinţele „Documentului de la Ravenna” la credinţa apostolică, la Tainele de iniţiere, la Preoţie , la Euharistie şi la succesiunea apostolică se fac cu atâta naturaleţe pentru Biserica romano-catolică, încât cineva ar putea crede că Biserica romano-catolică în toate aceste puncte este ortodoxă. Dar ne întrebăm împreună cu Sfântul Marcu Evghenicul: „De unde, deci, să ni se arate nouă deodată a fi ortodocşi cu adevărat, cei care de atâţia ani şi de atâţia Părinţi şi Dascăli au fost judecaţi ca eretici?”[8]. Într-adevăr, când romano-catolicii au dat dovezi clare că au renunţat la învăţăturile lor eretice? Dimpotrivă, au dat dovezi bine probate de persistenţă în ele. Cum au credinţă apostolică de vreme ce Filioque-le, harul creat, primatul ca privilegiu de jurisdicţie universală, infailibilitatea, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu şi altele constituie încă dogmele lor de bază indiscutabile? Cum au Taine de iniţiere valide (Botez, Mirungere), Preoţie şi Euharistie, de vreme ce după Sfântul Marcu au fost despărţiţi de Biserica Universală a lui Hristos? Apoi, Sinodul Quinisext a întărit Canonul I al Marelui Vasile, că „cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii ... cei ce s-au rupt, devenind mireni n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât aici nu este vorba despre câştigarea celor ce se întorc de la latinism (romano-catolicism) la credinţa Bisericii Universale, ci despre confirmarea din partea Bisericii Ortodoxe a învăţăturilor eretice ale latinilor. Cum au şi succesiune apostolică, deoarece, conform Sfântului Grigorie Teologul, Ortodoxia cugetului confirmă succesiunea apostolică, pe când eterodoxia o distruge? „Căci, pe de o parte, (înţelegem) a avea aceeaşi părere şi a împărţi acelaşi tron, iar, pe de altă parte, a avea o părere contrară şi a sta împotriva tronului; pe de o parte, denumirea, iar pe de alta, adevărul succesiunii” scrie dumnezeiescul Grigorie[9].
În „Documentul de la Ravenna” se dezvoltă două importante laturi ale fiinţei Bisericii, sinodalitatea şi autoritatea. S-a căzut de comun acord (paragrafele 40 şi 41) că miezul eclesiologic al sinodalităţii şi al autorităţii a fost experiat de obşte în mod ortodox în primul mileniu de viaţă a Bisericii în Răsărit şi în Apus. Totuşi, oricât am vrea să considerăm ca pozitivă această simfonie, nu ne permite să ne liniştim elucidarea aceluiaşi paragraf: „Nu sunt de acord însă (ortodocşii şi romano-catolicii) în ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din această epocă cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune înţeleasă în moduri diferite încă din primul mileniu” (paragraful 41). Prin această elucidare s-au pus bazele pentru o reinterpretare a primatului papal acceptată de către ortodocşi.
Fără îndoială, în primul mileniu sinodalitatea funcţiona şi, de aceea, nu a fost dezvoltată autoritatea în modul primatului şi jurisdicţiei universale. Însă alunecarea spre primatul papal nu a avut loc într-o clipă. Din cauza hegemoniei papale peste întreaga Biserică, în Biserica Romei s-a conceput de secole deja o procedură de degradare a sinodalităţii şi de ivire a primatului papal. La această procedură face trimitere direct şi clar „neînţelegerea” dintre ortodocşii şi romano-catolicii Comisiei Mixte de la Ravenna. Totuşi , în timp ce romano-catolicii nu se abat de la interpretarea papo-centrică a termenilor de sinodalitate şi autoritate în primul mileniu de viaţă a Bisericii, acordul „Documentului de la Ravenna” înclină spre recunoaşterea unui primat universal al papei. Doar dacă romano-catolicii acceptă să interpreteze elementele istorice ale primului mileniu ca şi ortodocşii, va fi sigur că vor renunţa la inovaţiile papale ale celui de-al doilea mileniu. Numai cu această premisă discuţia anunţată, în timpul următoarelor întruniri ale Comisiei Mixte asupra interpretării sinodalităţii şi autorităţii în cel de-al doilea mileniu şi de Conciliile I şi II Vatican, va atrage consecinţe ortodoxe, adică se va înclina spre desfiinţarea primatului papal. Altfel, cu siguranţă că deznodământul va fi recunoaşterea unui primat papal jurisdicţional (chiar şi sub forma unei funcţiuni diaconale) peste toată Biserica.
Cunoscând strategia Vaticanului, considerăm că romano-catolicii nu pot să renunţe la papo-centrismul lor, la cel vechi şi la cel mai nou, deoarece l-au consfinţit cu hotărârile a treisprezece sinoade „ecumenice” ale lor. Ne amintim ultimele proclamaţii ale papei Ioan Paul al II-lea prin Enciclica „Ut Unum sint” (1995)[10]: „Biserica Catolică are convingerea că a păzit mandatul Apostolului Petru, Episcopul Romei, pe care Dumnezeu l-a zidit „ca pe o căpetenie eternă şi văzută şi temelie a unităţii”” (paragraful 88). Şi: „Sunt convins că am în punctul acesta o responsabilitate specială ... să aflu un mod de exercitare a primatului, care, fără a desfiinţa în nici un fel natura misiunii sale, să se deschidă spre o nouă perspectivă” (paragraful 95). De altfel, recentă este şi proclamarea primatului papal de către papa Benedict al XVI-lea la Fanar în 2006.
În plus, chiar dacă s-ar întâmpla într-un dialog sincer să nu fie urmată linia Vaticanului, tactica este răsturnarea acordurilor teologilor ori de câte ori nu sunt în acord cu linia Curiei. Să ne amintim de cedarea ortodocşilor în tema prezenţei uniţilor la dialog, chiar de la inaugurarea lui; în ciuda hotărârilor sinodale panortodoxe pentru o poziţie inflexibilă în această temă. Să ne mai amintim răsturnarea căii dialogului asupra uniaţiei şi dezordonata noastră cedare până la linia umilitoare a documentului de la Balamand. Să ne amintim, în sfârşit, şi de brutala intervenţie a papei în timpul celei de a IX-a Întruniri a Comisiei Mixte la Baltimoore şi de naufragierea aşteptărilor ortodoxe vis-a-vis de uniaţie. Şi să nu uităm Directiva papala din iulie trecut! Ne temem în ceea ce priveşte discutarea primatului la următoarele întruniri ale Comisiei Mixte, că linia Vaticanului va fi impusă prin recunoaşterea în favoarea papei de la Roma a unui tip de primat universal, poate sub o formă atractivă (în „cod creştin”, după Meletie Pigas), a slujirii întregii Biserici, dar, totuşi, necunoscut şi neacceptat în Biserica Veche. Ne temem de aceasta, deoarece deja ceva începe imperceptibil să transpară prin paragraful 41 din „Documentul de la Ravenna”.
Dorinţa şi speranţa noastră este ca romano-catolicii să renunţe la interpretarea lor papo-centrică asupra elementelor istorice din primul mileniu, ca şi la primatul jurisdicţiei universale ce i-ar urma. Poate aşa, ridicându-se cauza, care este dispoziţia papală de hegemonie, se vor îndrepta şi consecinţele dogmatice. Fericitul părinte Iustin Popovici leagă primatul papal de ereziile papale precum cauza de efect: „Dogma ortodoxă, mai bine zis pan-dogma despre Biserică a fost lepădată şi înlocuită de pan-dogma latino-eretică despre primatul şi infailibilitatea papei, adică a omului. Iar din această pan-erezie s-au născut şi se nasc continuu alte erezii: Filioque-le, excluderea epiclezei, azimele, introducerea harului creat, purgatoriul, tezaurul faptelor prisositoare ...”[11].
Cu dorinţa şi perspectiva ca latinii din veacul al XV-lea să respingă inovaţiile lor dogmatice, Sfântul Marcu al Efesului a mers la Sinodul de la Ferrara-Florenţa , dar s-a izbit de aroganţa papală a lui Eugeniu al IV-lea. Cu aceeaşi dorinţă şi perspectivă, ca papii şi teologii lor să renunţe la papo-centrimul lor, a scris Sfântul Dositei al Ierusalimului Dodekavivlos sau Istoria asupra celor care au patriarhisit în Ierusalim[12], după cum semnalează succesorul său în scaunul Ierusalimului şi editorul ei, pururea pomenitul Hrisant: „Şi prin cartea de faţă – ca prin Apostolii propovăduitori de Dumnezeu şi prin de Dumnezeu purtătorii Părinţi Răsăriteni şi Apuseni, venindu-şi în simţire şi mişcaţi fiind – şi, de bună voie, mai-marii Bisericii apusene să reuşească însăşi aceasta şi să unească Bisericile, mişcaţi de râvnă dumnezeiască, şi să înceteze schismele şi smintelile, care sînt uneltele diavolului”[13]. Desigur, Hrisant observă cu nădejde: „Chiar dacă ar primi îndreptare Biserica Apuseană şi ar lepăda înnoirile şi toate câte nu le avea când era în împreună-glăsuire cu Biserica Răsăriteană, atunci şi episcopul Romei desigur va fi după cum se zice în tot pământul de sub soare primul în ceata patriarhilor şi va fi proclamat cu îndrăzneală de către prea marile Biserici şi de către Arhiereii lumii primul la ecfonise, iar în diptice se va aşeza după cum era şi mai demult, înainte de schismă; dar unitatea Bisericilor îi va înnoi şi îi va reda cu multă bucurie şi mulţumire privilegiile şi mijlocirile cele corecte şi cinstea”[14]. Dar, după cum se ştie, Conciliile I şi II Vatican au dogmatizat o instituţie papală mai rigidă.
În ceea ce ne priveşte, dialogul teologic, când are loc de pe baze ortodoxe, nu este rău. Ar putea să fie considerat participarea noastră umană la lucrarea lui Dumnezeu pentru revenirea, dacă este posibil, a eterodocşilor la credinţa şi comuniunea Bisericii Universale. Printre aceste condiţii, importantă este persistenţa noastră în egală măsură pe poziţia consfinţită sinodal a Bisericii Ortodoxe împotriva papismului, atât în ceea ce priveşte multitudinea de învăţături diferite, cât şi în ceea ce priveşte hegemonismul papo-centric asupra întregii Biserici. Din păcate, „Documentul de la Ravenna” nu observă poziţia ortodoxă, patristică şi sinodală, clară şi fără nici o umbră de îndoială. Lipseşte duhul în care a tratat unirea Bisericilor Sfântul Marcu Evghenicul la Sinodul de la Ferrara-Florenţa , când a impus chiar din principiu ca bază a discuţiei inviolabilitatea Simbolului şi interpretarea sa ortodoxă. Lipseşte cugetul eclesiologic al hotărârilor sinodale ale Patriarhilor Răsăritului din timpul turcocraţiei. Lipseşte duhul sincerităţii cu care vorbeşte Sfântul Nectarie al Pentapolei în lucrarea sa Despre cauzele schismei. Dimpotrivă, domină o îndoielnică „eclesiologie comunională (socială)”, în care comuniunea nu se înţelege între ortodocşi în credinţa Bisericilor locale, ci între Biserica Ortodoxă şi Biserica eterodoxă a Romei. De semnalat, că nu este vorba despre o „comuniune eclesiastică”, ci de o „comuniune eclesială” (ecclesial communion). În „eclesiologia comunională (socială)” de mai sus se subestimează importanţa pe care o au, mai întâi, inviolabilitatea Credinţei apostolice, care, în „Documentul de la Ravenna”, rămâne o simplă referinţă fără importanţa marcantă pe care i-o dă Biserica Ortodoxă spre deosebire de Roma eterodoxă, iar, în al doilea rând, se subestimează porunca Sfintelor Canoane despre neîmpărtăşirea cu ereticii în Taine şi, mai ales, în Euharistie, poruncă care este trecută sub tăcere cu desăvârşire. Totuşi, ambele aceste elemente sunt de bază în învăţătura ortodoxă despre Biserică ca şi comuniune.
Din „Documentul de la Ravenna” transpare tendinţa de a înfrunta chestiunea primatului papal ca o „normalizare” a privilegiilor papale şi nu ca o problemă profund teologică care se referă la însăşi taina lui Hristos. Acceptarea primatului jurisdicţional asupra întregii Biserici, adică un episcop să fie cap şi conducător al Bisericii întregi, fie chiar şi însărcinat cu un rol de slujire (diaconie), este o blasfemie la adresa Persoanei lui Hristos ca unic Cap al trupului Bisericii. Primatul jurisdicţional constituie o răsturnare a eclesiologiei ortodoxe, conform căreia deasupra tuturor episcopilor este Sinodul Ecumenic. În acesta prezida în iubire episcopul Romei ca egal împreună cu episcopii săi, dar în mijlocul episcopilor se aşeza Sfânta Evanghelie ca simbol al prezenţei lui Hristos, unicul cap al Bisericii întregi. Unicul privilegiu al episcopului Romei (de semnalat: atunci când era ortodox), care este acceptat din punct de vedere ortodox, este preşedenţia (protokathedria) în sinoade (motivată de onoare) între cei cinci patriarhi ortodocşi şi, ca urmare, pomenirea lui ca primul între ceilalţi patriarhi în Diptice. Aceasta reiese din litera şi Duhul canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic. Celelalte pretenţii ale episcopului Romei şi rolul lor nu sunt acceptate de Biserică. Prin urmare, este nevoie de multă atenţie asupra terminologiei expresiei, care e predominantă în „Documentul de la Ravenna” şi care a fost proclamată în Italia – chipurile – recunoaşterea pentru prima oară de către ortodocşi a primatului papei[15]. Faimoasa expresie spune: „Primii (protoi) trebuie să-l recunoască pe cel ce este primul (protos) între ei” (paragraful 10). Ambiguitatea expresiei este evidentă. Biserica întotdeauna a recunoscut „protokathedria” episcopului Romei, desigur, atâta vreme cât el era ortodox, însă niciodată până astăzi nu a acceptat vreun primat sau vreo autoritate a sa peste Biserica întreagă, cu atât mai mult cu cât Biserica Romei persistă în dogmele ei eretice.
La următoarele întruniri ale Comisiei Mixte se aşteaptă să se discute rolul episcopului Romei şi modul de exercitare a primatului său în „comuniunea bisericilor”! Nouă, ortodocşilor însă, nu ne este cu putinţă să acceptăm o re-interpretare papo-centrică a primatului episcopului Romei. Din pricina interpretării papo-centrice a primatului, papa a fost investit cu privilegii absolut inacceptabile, fără consimţământul celorlalte Biserici ale Vechii Pentarhii şi, în plus, spre răsturnarea rânduielii canonice (întărite sinodal) a Bisericii vechi. Câteva din acestea care, cu amploare, cu multă putere în cuvânt şi cu satisfăcătoare garantare teologică au fost stigmatizate de partea ortodoxă (noi facem trimitere argumentat la pururea pomeniţii patriarhi Dositei al Ierusalimului şi Meletie Pigas al Alexandriei), sunt următoarele:
Primatul jurisdicţional, deoarece apostolul Petru a fost – chipurile – capul colegiului apostolic şi a avut asupra lor un primat de putere (jurisdicţional)[16].
Infailibilitatea papei[17].
Papa este mai presus de sinoade[18].
Episcopul Romei este deasupra celorlalţi patriarhi[19].
Tronul Romei este judecător al tuturor şi nu se supune judecăţii nimănui[20].
Tronul Romei are dreptul de „ekkliton” asupra întregii Biserici[21].
Papa se consideră episcop al Bisericii Universale (adică din toată lumea)[22]. Amintim că papa (doar el!) până astăzi semnează: episcop al Bisericii Universale.
Papa este capul universal al Bisericii cu misiune de slujire (diaconală). Acesta este un loc în care partea romano-catolică investeşte şi astăzi; să ne amintim faimoasa expresie, că papa este „sluga slugilor lui Dumnezeu”! „Documentul de la Ravenna” vorbeşte despre primatul diaconal al papei de la Roma şi, de aceea, este necesară o atenţie deosebită. Meletie Pigas, preasfinţitul patriarh al Alexandriei, care recent a fost aşezat în sinaxarul Bisericii, scrie printre altele despre el: „Dar,(ei) zic, trebuie să fie cineva dintre episcopi ş între episcopi mai presus. Desigur, pe acesta îl numesc cap diaconal (ce slujeşte) ... , dar tuturor acestor episcopi doar Hristos este Conducător şi Cap ... Ei (a se înţelege romano-catolicii) conferă acestui cap diaconal o autoritate nemărginită şi asupra credinţei şi asupra Bisericii ... În timp ce manifestă o mască de cap ce slujeşte, se comportă cu o tiranie mai absolutistă decât orice stăpânire absolutistă”[23]. Din cele de mai sus se înţelege că acordul de la Ravenna asupra sinodalităţii şi autorităţii nu îndeplineşte criteriile eclesiologice ortodoxe, aşa încât să poată constitui o bază sigură pentru discutarea ulterioară a primatului papal. Cu toate acestea, dacă se va continua discuţia asupra modului de interpretare a primatului papal în cel de-al II-lea mileniu şi de către conciliile I şi II Vatican, aceasta trebuie să se facă de către reprezentanţi ortodocşi care au cunoştinţă de Ortodoxia Sfinţilor Părinţi şi nu de mentalitatea vremurilor ce predispune la compromisuri sau de dispoziţia totalitară a Vaticanului. Recunoaşterea vreunuia din „privilegiile” papei menţionate mai sus sau acordul în ceva asemănător, care contravine eclesiologiei ortodoxe, înseamnă fără îndoială o unire uniată (de tip greco-catolic) cu care nu vom fi de acord. Şi aceasta, deoarece suntem datori să ne păzim pe noi înşine şi poporul ortodox de o mască uniată contemporană, care dincolo de alte urmări, va aduce primejduirea mântuirii noastre veşnice; şi deoarece suntem datori, în acelaşi timp, să ajutăm, dacă este cu putinţă, şi pe „mai-marii Bisericii Apusene, să-şi vină în simţire”, după cum zicea pururea pomenitul patriarh Hrisant al Ierusalimului, şi să lepede papismul lor spre mântuirea lor şi a poporului lor, care ignoră Ortodoxia.
Sfântul Munte, 30 decembrie 2007
– preluat şi tradus din greceşte
din periodicul « Παρακαταθήκη » (noiembrie – decembrie 2007) –
Nessun commento:
Posta un commento