lunedì 31 dicembre 2018

SFÂRŞITUL UNUI ZÂMBET




[ Clasat în: Array ] [ Data Publicării: 2009-05-11 14:00:00 ]
preluat de pe site-ul ortodox Razboi Întru Cuvânt

„Jertfa celor nelegiuiţi este urâciune pentru Domnul.“ (Pilde. 21:27) În loc de prefaţă Ce este pseudo-ecumenismul, cunoscut de obicei sub numele de ecumenism? Este o erezie ecleziologică care n-are nici o legatură cu adevăratul ecumenism creştin şi care afectează Biserica Ortodoxă în timpurile noastre. Biserica Ortodoxă a avut de luptat împotriva ereziei în fiecare generaţie, cea de faţă nefiind o excepţie. Ne-am decis să dăm cititorului câteva exemple practice în legatură cu acest fenomen, prin intermediul câtorva articole preliminarii.
În loc de a prefaţă acest articol, ne-am decis să scriem aici câteva cuvinte despre trădarea organizată care se petrece împotriva dragii noastre credinţe ortodoxe prin intermediul unor clerici pseudo-ecumenişti despre care Cosmas Flamiatis a făcut preziceri încă de acum 150 de ani. Facem aceasta, nu pentru a-i deştepta pe clericii pseudo-ecumenişti, căci „chiar dacă am aduce o mulţime de dovezi de necontestat, am face să strălucească adevărul, dar tot nu vom reuşi să-i convingem“ (Sf. Atanasie cel Mare), ci pentru a-i întări pe creştinii ortodocşi.Cu siguranţă că nu e prima oara în istoria Bisericii când întâlnim trădători şi trădare. În fiecare război inamicul cel mai mare e cel dinăuntru şi diavolul ştie asta foarte bine.Vremea de acum nu face excepţie şi astfel îi întâlnim pe aceşti inamici în rândul „porţilor iadului“ care războiesc Biserica de-a lungul veacurilor, deşi, fii sigur, dragă frate ortodox, că nu vor învinge, căci Domnul ne-a promis căci nici chiar porţile iadului nu vor răzbi împotriva Bisericii, stâlpul şi temelia adevărului.
Dar astăzi sunt multe erezii, mai multe ca oricând, care răspândesc numeroase înşelări. Vedem atâtea învăţături eronate în circulaţie despre credinţa creştină şi atâta confuzie, încât pericolul pierderii credinţei de către creştinul ortodox devine foarte mare. Nimic nu poate fi mai tragic pentru creştinul ortodox decât să-şi piardă credinţa!Creştinul ortodox care îşi pierde credinţa căzând în vreo înşelare, o erezie sau în materialism, raţionalism şi ateism îşi pierde şansa să-şi salveze sufletul, întrucât Domnul spune clar în Sfânta Evanghelie că „cel care va crede şi se va boteza se va mântui“.
Nu rămâne nici o îndoială că pseudo-ecumenismul, asemenea calului din Apocalipsa căruia i s-a dat „putere peste a patra parte a pământului să ucidă cu sabie şi cu foamete şi cu moarte şi cu fiarele pământului“ (Apoc. 6:8), condus de arhi-ereticul papă, aleargă de zor spre unificarea tuturor religiilor, creştină, musulmană, budistă, sionistă, zoroastră, etc., pregătind astfel scaunul stăpânirii lumeşti universale, ecleziale şi politice, pe care va şedea Antihristul.
Sfinţii Apostoli, prin canonul 37, ne spun “Δεύτερον του έτους Σύνοδος γενέσθω των Επισκόπων, και ανακρινέτωσαν αλλήλως τα δόγματα της ευσεβείας, και τας εμπιπτούσ ας εκκλησιαστικάσ αντιλογίας διαλυέτωσαν …” , decretând astfel necesitatea adunării Sfintelor Sinoade pentru rezolvarea fiecărei probleme bisericeşti care ar apărea.
Toate sinoadele noastre, locale sau ecumenice, au fost convocate în baza acestui sfânt canon. Astfel s-au compus Crezul şi Dogmele credinţei noastre ortodoxe (care, fiind inspirate de Dumnezeu, sunt obligatorii şi de neschimbat, pentru toţi creştinii) şi s-au dat anatemei şi focului veşnic toţi ereticii.
Din nefericire, în zilele noastre, puterile anti-creştine îi forţează uneori pe ierarhii noştri să renunţe la practica sfintelor sinoade şi să le înlocuiască pe acestea cu conferinţe şi simpozioane, în aşa fel încât, prin acei câţiva ierarhi şi laici participanţi (oricare ar fi intenţiile lor individuale) să nu mai auzim adevărata voce a unanimităţii ierarhilor ortodocşi. Pe de altă parte, unii dintre clericii pseudo-ecumenişti, ignorand interdicţiile Sfinţilor Părinţi, oferă împărtăşirea Sfintelor Daruri ereticilor nepocăiţi şi declară că şi aceştia sunt creştini buni, că şi ei se pot salva prin erezia lor. Printre participanţii la astfel de adunări şi simpozioane se numără adeseori reprezentanţi „devianţi“ ai Bisericii, unii dintre ei renunţând să mai poarte măcar rasa cuvenită, iar alţii fiind divorţaţi de preotesele lor.
Fireşte că astfel de tendinţe ecumeniste şi „modernizatoare“ ale Bisericii au existat în toate timpurile, provocate fiind de înşelaţi precum şi inşelători. Însă se găsesc şi preoţi curajoşi care se luptă să ne scape de ecumensim, cele descrise mai sus desfăşurându-se de obicei în cadrul unor adunări „de comun acord“ (sau mai degrabă regizate, impuse ) pe care duşmanii Bisericii, mai numeroşi şi mai bogaţi, le pun la cale împotriva noastră.
Sfântul Vasile cel Mare îi deplânge pe ecumeniştii timpului său: “Τεχολούσι λοιπόν ον Θεολουούσι οι άνθρωποι σήμερον, η του κόσμου σοφία τα πρωτεία φέρεται, παρωσαμένι το καύχημα του Σταυρού … ανατέτραπται μεν τα της ευσβείας δόγματα συγκέχυνται δε Εκκλησίας Θεσμοί” , vrând să spună că oamenii de azi raţionalizează şi nu teologhisesc, punând înţelepciunea acestui veac înaintea propovăduirii Sfintei Cruci, încălcând dogmele duhovniceşti şi tulburand instituţiile ecleziastice.
Al cincelea Sinod Ecumenic spune în scrisoarea către Iustinian: “Ωρίσθι παρά των αγίων Πατέρων χρήναι και μετά θάνατον αναθεματίζεσθαι τους είτε εις πίστιν, είτε εις Κανόνας αμαρτήσαντας” (Holy Rudder p. 9), ceea ce înseamnă că s-a stabilit de către Sfinţii Părinţi că este necesar să fie anatemizaţi şi după moarte cei ce au păcătuit împotriva credinţei sau a canoanelor.
Sfidând acestea de mai sus în cadrul declaraţiilor comune din Chambessy dintre „Ortodocşi“ şi Monofiziţi, anumiţi clerici pseudo-ecumenişti doresc să ridice anatemele sfinţilor Părinţi ai celui de-al patrulea Sinod Ecumenic împotriva Copţilor, Armenilor şi Monofiziţilor şi să intre în deplină comuniune cu ei. Cu toate acestea, anatemele nu pot fi ridicate de către „tehnologii (rationaliştii) care nu sunt şi teologi“, după cum îi numeşte Sf. Vasile cel Mare.
(Fireşte, subliniem aici că majoritatea clericilor care participă în aceste simpozioane nu o fac de bună voie şi nu trebuie să uităm faptul că aceste înţelegeri nu poartă nici o valoare legală pentru Biserica Ortodoxă, de vreme ce numai Sinoadele Ecumenice pot hotărâ în astfel de privinţe pentru întreaga Biserică şi numai hotărârile lor au autoritate duhovnicească pentru noi. Din această cauză vedem uneori preoţi care se prefac că ar fi oarecum de acord cu nişte inţelegeri pseudo-ecumenice, dar aceasta din cauza faptului că în spatele culiselor se recurge la şantaje mârşave împotriva Bisericii Ortodoxe, în cazul în care cei vizaţi nu ar vrea să participe sau nu ar arăta o „atitudine pozitivă“. Şi apoi, să luăm aminte că numai o minoritate a clerului ortodox participă la astfel de adunări şi că viziunile acestor câţiva clerici, bune sau rele, nu au nici o importanţă pentru cititor! Mai mult, deciziile luate au fost adeseori lepădate de către cei care le-au semnat! De exemplu, când ortodocşii au realizat că Vaticanul n-avea nici o intenţie să respecte înţelegerile în privinţa Uniaţilor (Greco-Catolicilor), au anulat înţelegerea comună de la Balamand. Totuşi, se găseau pe atunci şi mai sunt şi acum un număr de clerici ortodocşi care se exprimă deschis pentru unire şi care încearcă din aceste motive să exploateze pseudo-ecumenisul pentru a ataca Biserica. Noi toţi trebuie să evităm să ascultăm aceste puncte de vedere cu adevărat pseudo-ecumeniste pentru a ne proteja de ereziile sincretiste.)
Ereticii Monofiziţi au fost anatemizaţi la Sfintele Sinoade Ecumenice al IV, V, VI şi VII. Erezia lor a fost confirmată de Sf. Mare Mucenică Eufimia, care a aruncat în chip minunat la picioarele sfintelor sale moaşte tomul învăţăturii eretice monofizite. Autorul sinaxarului descrie minunea astfel: „Adunându-se în Sfânta Biserică a Sf. Eufimia din Calcedon, cei 630 de episcopi au format al IV-lea Sfânt Sinod Ecumenic. Apoi, după multe discuţii, s-au pornit să condamne şi să anatemizeze pe Eutihie şi pe cel de un gând cu el, Dioscor, ca şi pe cei ce-i urmau şi continuau să blasfemieze împotriva lui Hristos prin erezia lor. Deoarece ereticii nu au fost convinşi de hotărârea Sinodului, Sfinţii Părinţi s-au gândit la un alt mijloc de a-i convinge. Ambele părţi, ortodoxă şi monofizită, şi-au scris dogmele de credinţă în câte un tom. Apoi, au deschis sicriul cu moaştele Sf. Eufimia şi au pus ambele tomuri, sigilate, pe pieptul ei. După câteva zile au deschis sicriul şi s-au bucurat nespus văzând că tomul ortodocşilor, care conţinea formulările şi deciziile sfântului Sinod, era ţinut strâns de muceniţă la piept, în timp ce lucrarea ereticilor se găsea la picioarele ei.“
Mai mult, să ne aducem aminte de încercarea patriarhului monofizit să primească şi el Sfânta Lumină din Sfântul Mormânt, dar care n-a reuşit nimic – spre ruşinea ereticilor. Cu totul dimpotrivă, spre întărirea ortodoxiei, Sfânta Lumină a izbucnit printr-o coloană de marmură de la intrarea Sf. Mormânt unde stăteau ortodocşii, şi a aprins lumânarea patriarhului ortodox, aşa cum făcea în trecut şi aşa cum continuă să facă în fiecare an. Coloana aceea crapată dă mărturie până în ziua de azi.
Să fim deci atenţi, creştini ortodocşi, să nu alunecăm pe marea raţionalismului care se scurge de pe buzele unor clerici „τεχννολόγους“ (tehnologi) pseudo-ecumenişticontemporani, ci să stăm bine întemeiaţi în credinţa ortodoxă, aşa cum îl îndemnă Sf. Pavel pe Timotei în scrisoarea sa, căci „oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. “ (2 Tim. 3:13).
Nu cu mult timp în urmă, unii dintre aceşti „înşelători şi înşelaţi“ au ţinut nişte cuvântări funerare în favoarea noului „sfânt“ al papalităţii, Wojtyla (Papa Ioan Paul al II-lea), într-atât de linguşitoare încât provocau greaţa. Speram ca urmatoarea serie de articole va da cititorului o idee despre marea diferenţa dintre viziunea modernisiţilor şi cea a Sf. Părinţi ai Bisericii, ca şi o mică imagine despre natura acestui antemergător al mizerabilului Antihrist, cunoscut sub numele de pseudo-ecumenism.
Mănăstirea Xeropotamou de la Sf. Munte are o icoană a Bisericii (datând din aproximativ 1809 d.Hr.), reprezentată ca o Corabie navigând pe mare, cu Hristos, Preasfânta Sa Maicâ şi sfinţii la bordul Corabiei, această corabie fiind Arca Omenirii. În acest timp duşmanii săi, „porţile iadului“, o înconjoară din toate părţile şi o atacă de pe ţărm, aţintindu-şi armele spre ea. În partea stângă îl vedem pe Antihrist, care e un om, atacând Biserica cu armata lui. Lângă el stă un balaur cu multe capete care scoate foc pe gură; cuvintele alăturate, profetice, fiind „New Age“. Lângă balaur stă o altă fiară, din gura căreia iese un turc cu arcul aţintit asupra Bisericii: Islamul. Apoi, vedem reprezentat un om cu o arbaletă îndreptată asupra Bisericii: Luther. Lângă Luther stă papa cu o suliţă lungă. La urmă, în dreapta, stă un episcop Ortodox întovărăşit de o parte şi de alta de doi balauri de culori diferite (spirite necurate). Cuvintele profetice ale sfântului iconograf se găsesc lângă acest personaj, explicând semnificaţia acestui episcop Ortodox. Citim un singur cuvant: „Ecumenism“.

În Hristos, Echipa Eastern-Orthodoxy.com

Moartea unui Papă zâmbitor


Papa Ioan Paul I
Zorii lui 29 septembrie, 1978. „Papa cel zâmbitor“, Ioan Paul I, cu numele lumesc Albino Luciani, care a fost ridicat pe scaunul papal cu numai 33 de zile mai înainte, zace mort în patul său. Un doctor, care până atunci nu l-a consultat niciodată pe papă, hotărăște (fără autopsie) că a murit în urma unui atac de inimă în timpul somnului. Totuși, niciunul dintre doctorii din Vatican nu sunt de acord să semneze un certificat de deces cu un astfel de diagnostic.
Sfântul Scaun interzice categoric conducerea unei autopsii, cu toate că zvonurile şi suspiciunile de otrăvire se înmulţesc pretutindeni. Rumorile se transformă curând într-o avalanşă, când e ales succesorul. Polonezul total necunoscut aproape tuturor, Karol Wojtyla, devine primul papă „străin“ după 455 de ani.
Acest act a iritat pe italieni cu siguranţă şi a amplificat zvonurilor pline de răutate. Zvonurile care nu sunt, fireşte, susţinute de dovezi directe, dar adevărul e că mulţi oameni au răsuflat uşuraţi la moartea acestui papă. Ca, de exemplu, episcopul american Paul Cassimere Marcinkus. Fiind însărcinat cu Banca Vaticanului şi cu toate conexiunile financiare ale Sfântului Scaun, acest impunător episcop tocmai trecuse un septembrie de coşmar. Toată lumea în Vatican era sigură că „decapitarea“ acestuia de către papă era iminentă, la recomandarea duşmanului său de moarte, cardinalul Giovanni Benelli de la Florenţa, care jucase un rol decisiv în promovarea pe scaunul pontifical al obscurului Albino Luciani. Posibilitatea iminentă de a-l avea pe Marcinkus dat jos din funcţie de Albino Luciani produce însă panică în cercurile agenţiilor secrete din USA, ale Mafiei, ale lojei masonice P2 a Italiei şi, fireşte, ale cercurilor financiare-politice papale.
Anunţul morţii papei Luciani declanşează o activitate ferventă din partea lui Joseph Ratzinger, arhiepsicopul german din Miunchen, în direcţia ridicării prin orice mijloace pe scaunul papal a cardinalului polonez Karol Wojtyla. Totuşi, poziţia lui Ratzinger nu se datora numai unei simpatii de lungă durată pentru Wojtyla.

Prieten al germanilor


Cardinalul Karol Wojtyla, viitorul Papa Ioan Paul al II-lea
Cu câteva zile înaintea morţii papei Ioan-Paul I, arhiepiscopul de Krakowia, Wojtyla, cu suportul total al lui Ratzinger, reuşise deja „imposibilul“, anume să aranjeze prima vizită (necondiţionată!) în Germania, a arhiepiscopului anti-German al Bisericii Poloneze, cardinalul Wyszy?ski. Aceasta însemna un succes de proporţii pentru Ratzinger, căci sinodul cu totul reacţionar al episcopilor catolici germani nu recunoştea graniţele oficiale poloneze, ceea ce intreţinuse o răceală continuă între cele două biserici de-a lungul perioadei postbelice. Cu patru ani înainte de această reuşită, în anul 1974, arhiepiscopul de Krakowia, Wojtyla, în urma a zece ani de străduinţe, fiind strâns legat de organizaţia catolică vest-germană Pax Christi a Partidului Creştin Democrat al Germaniei de Vest, scoate la iveală consimţământul episcopilor săi şi devine primul ierarh polonez care face o vizită formală în Germania de Vest. Întreprinde apoi o a doua vizită în 1977, înainte să înceapă prelucrarea vizitei lui Wyszy?ski în septembrie 1978.
Presa vest-germană împreună cu cercurile sale de influenţă îl numesc, cu entuziasm, un iubitor al germanilor. Această poziţie politică a sa îi serveşte în octombrie 1978, la întrunirea Conclavului pentru alegerea succesorului papei Luciani, înlăturat în mod neaşteptat pentru unii, misterios pentru alţii. Cardinalul vest-german Ratzinger şi compatriotul său, cardinalul Heffner, joacă un rol de bază în alegerea lui Wojtyla ca Papa Ioan-Paul II. Wojtyla nu e nerecunoscator. În 1981 îl aşează pe Ratzinger în rolul de conducător în Păstrarea Dogmei Credinţei – sau „Mare Inchizitor“ cum îl numeau oponenţii săi.

Prietenul american


Zbigniew Brzezinski
Se spune ca americanii bogaţi sunt înzestraţi în a recunoaşte talentele. Într-adevăr, recunoaşterea lui Wojtyla ca un „talent“ aparţine Statelor Unite. Încă de la începutul anilor 1970, omul lui Wojtyla din SUA este Zbigniew Brzezinski, care în 1977 va deveni consultant în Securitatea Naţională sub preşedintele Jimmy Carter, şi care este considerat cel mai „belicos“ membru al guvernului acestuia. În 1976, în timp ce Statele Unite se alarmează prompt în urma amplificării mişcărilor de „eliberare“ din America Latină şi a alianţei acestora cu papiştii, ierarhi, clerici şi laici, Washingtonul încearcă să influenţeze cât mai mult cu putinţă alegerea următorului papă (Paul VI e bolnav).
În această conjunctură, cardinalul Terence Cook, arhiepiscop de New York, merge în Polonia pentru a-şi face propria opinie despre Wojtyla. Îl întâlneşte, devine entuziast în privinţa lui şi, în acelaşi an, îl invită în USA să ţină o prelegere la Universitatea Harvard. Imediat dupa aceea prelegere Wojtyla e numit pentru prima dată în presă, în mod oficial, ca un posibil succesor al papei! („Harvard Crimson“, 30.7.1976)
Tot în SUA, Wojtyla mai este invitat sa ţină şi alte prelegeri la diverse seminarii de către organizaţia papistă de extremă-dreapta „Opus Dei“ care a avut legături aşa de strânse cu regimul fascist din Spania al lui Franco (aproximativ în acelaşi timp cu desfăşurarea acestor evenimente) încât 10 din cei 19 oficiali erau membri ai organizaţiei! Organizaţia fascistă Catolică Opus Dei publică prelegerile lui Wojtyla într-o carte, le distribuie în cercuri de putere religioase şi politice selecte şi începe promovarea candidaturii acestuia.
Alegerea bruscă a lui Albino Luciani le opreşte însă toate planurile. Totuşi, moartea rapidă a acestuia repune în mişcare acţiunea de promovare a lui Wojtyla la scaunul papal, acţiune care a fost încununată de succes, după cum ştim cu toţii.

Banii „Sfinţi“


Arhiepiscopul Paul Marcinkus, „bancherul Domnului“
În domeniul financiar, Wojtyla rastoarna planul defunctului Luciani de a-l înlătura pe Marcinkus din funcţia de consultant financiar la Vatican (la institutul de lucrări religioase, IOR, cunoscut sub numele de „Banca Vaticanului“). În zilele cu pricina, IOR era cel mai important acţionar al lui Banco Ambrosiano, cea mai mare bancă privată a Italiei la începutul anilor 1980.
Prin anii 1960, Vaticanul, temându-se de dominaţia comunistă şi de instabilitatea valutară, mută în mod ilegal lire italiene în SUA, convertindu-le în dolari, lire valorând sute de milioane de dolari. Lucrul acesta se face prin intermediul infamului bancher Michele Sindona, care are legaturi strânse cu Mafia şi care guverneazâ instituţii importante de credit precum şi parteneri financiari din SUA. Cand Vaticanul îsi repatriază banii, il primeşte ca „bonus“ şi pe episcopul american Paul Marcinkus din Chicago.
Roberto Calvi devine manager general în 1971 şi apoi preşedinte în 1975 la Banco Ambrosiano, în strânsă cooperare cu Sindona, ambii membrii ai lojei masonice P2 care joacă un rol foarte important în viaţa politică a Italiei, fiind în legătură cu agenţiile secrete americane şi jucând, în trecut, un rol important în desfăşurarea de lovituri de stat.
Totusi, în 1974, acţiunile lui Sindona duc la faliment şi acesta ajunge în inchisoare în SUA. Activitatea acestuia e preluată de Calvi şi de Banco Ambrosiano iar episcopul Marcinkus devine şi preşedintele băncii surori din Nassau, Bahamas! Treptat, situaţia politică incepe sa se schimbe. În noiembrie 1978, după o luna de la alegerea papei Wojtyla, judecatorul milanez Emilio Alessandrini obţine un mandat de arest pentru Calvi şi pentru consiliul managerial al lui Banco Ambrosiano. După două luni, pe 29 ianuarie 1979, judecătorul e ucis iar mandatul nu e dus la îndeplinire. Ba dimpotrivă, managerul Băncii Italiene şi inspectorul băncilor sunt ambii înlăturaţi din funcţii. Andreotti e prim ministru la momentul repsectiv, prieten personal al lui L. Gelli, capetenia lojei P2.
La începutul lui 1981, secretarul trezoriei, Beniamino Andreatta, îndeamnă pe ascuns Vaticanul să taie toate legăturile cu Banco Ambrosiano şi cu Calvi în particular. Aceasta însă e cu neputinţă de făcut pentru că, prin această bancă, Marcinkus a canalizat o sumă astronomică (undeva între 50 şi 100 de milioane de dolari, depinde de sursa pe care o citezi) Solidarităţii din Polonia, pentru sabotarea regimului. Astfel, cand poliţia efectuează un control la vila lui Gelli în martie 1981 şi găseste documente secrete împreună cu listele membrilor lojei P2, scandalul ia proporţii de temut, întrucât ameninţă acum chiar democraţia din Italia. Vaticanul intră în panică iar guvernul Forlani se retrage de la putere.
Pe 20 iulie 1981, Roberto Calvi e condamnat la patru ani de închisoare, ceea ce nu înseamnă totuşi că este şi închis. Nu numai că rămâne liber, dar mai e şi ales, patru luni mai târziu, preşedinte al Banco Ambrosiano, care era însă în pragul falimentului.

„Sfânta“ Mafie


Roberto Calvi
Pe 1 septembrie 1981, episcopul Marcinkus şi Calvi se întâlnesc să discute despre miliardul de dolari care lipseşte din sucursalele bancare „de faţadă“ din Bahamas, Panama, Lichtenstein şi Luxembourg, suma care a fost cel mai probabil utilizată pentru sprijinirea dictatorilor din America Latină dar şi pentru mituirea politicienilor, judecătorilor şi jurnaliştilor din Italia.
Pe 28 septembrie 1981, Wojtyla îl face pe Marcinkus arhiepiscop în ciuda acestei furtuni de evenimente şi îl sprijină din plin. Calvi simte frânghia strângându-i-se în jurul gâtului şi încearcă să scape prin santaj: „Dacă vorbesc, preoţii vor trebui să vândă Sf. Petru pentru a-şi plăti datoriile!“ spune fiicei sale Anna. De fapt, nu va vorbi niciodată. Pe 18 iunie 1982 i se va găsi cadavrul atârnând sub Blackfriar, pe malul Tamisei, în Londra. Mafia a făcut o treabă bună.
În iulie al aceluiaşi an, departamentul italian al justitiei îl cheamă pe arhiepiscopul Marcinkus la interogatoriu, ca să explice legăturile financiare ale Vaticanului cu Banco Ambrosiano. Marcinkus, primind în prealabil înştiinţare despre acest interogatoriu, işi părăseste apartamentul din Roma şi se refugiase la Vatican, unde justiţia italiană nu are jurisdicţie. Documentul de interogatoriu, nedeschis, e returnat de Vatican la Ministerul de Externe al Italiei ca „inacceptabil“.
După o vreme, şi după ce „Sfântul Scaun“ promite să plătească „din proprie iniţiativă“ 240 de milioane de dolari pentru a salva Banco Ambrosiano de faliment, arhiepiscopul Marcinkus e „ajutat să scape“ în deşertul Arizona, din SUA.
Pe 20 martie 1986, Michele Sindona, celălalt bancher trimis din SUA în Italia în 1984, e găsit mort, otrăvit în închisoare.

Să ne rugăm cu toţii pentru pace


Papa Ioan Paul al II-lea şi Rabinul Toaff
După mai puţin de o lună, papa Ioan Paul al II-lea vizitează şi îngenunchează în faţa sinagogii evreieşti din Roma şi a arhi-rabinului ei. În timpul intrării papei în sinagogă, corul evreiesc cânta „Ani Maamin“, care se traduce „Cred în venirea lui Mesia„. Wojtyla a citit psalmul 133, în vreme ce arhi-rabinul Toaff a citit psalmul 124.Cu toate că sinoadele ecumenice şi canoanele apostolice ale Bisericii Ortodoxe cer caterisirea şi excomunicarea unui astfel de episcop, totuşi „biserica“ Romano-Catolică ţine sus şi tare că această persoană e infailibilă ex-cathedra şi e substanţa de legătură a tuturor papiştilor (încă din zilele acelea mulţi papişti încercau să-l prezinte ca pe un sfânt!)
Dar Ioan Paul II nu s-a oprit la a se ruga împreună cu evreii. Mai mult, a mers mai departe înspre înfiinţarea religiei New Age, pe 27 octombrie 1986. În ziua aceea, papa s-a pus pe sine însuşi drept capul religiei New Age şi a intrat în comuniune cu toate celelalte religii, inclusiv cu păgânii şi cu alţi idolatrii.
Pe 27 octombrie 1986, cea mai mare blasfemie a tuturor timpurilor era în plină desfăşurare în Assisi, Italia: papiştii, protestanţii, evreii, musulmanii, şintoiştii, animiştii africani, zoroaştrii, indienii americani, ecumeniştii „ortodocşi“, împreună cu grămada de adepţi în delir, şi cu bine cunoscuta „sfânta“ Tereza din Calcutta, s-au rugat împreună, fiecare „dumnezeului“ său, pentru� pace.



Rugaciunea sincretista de la Assisi
Toţi aceşti adepţi ai noii trans-religii (Mra), „reprezentanţi a 12 familii religioase“, s-au rugat împreună pentru două ore, de la 11 la 13. Inter-rugăciunea blasfemiatoare a avut loc în biserica papală a „Sf. Maria a Îngerilor din Assisi“. În interiorul templului au apărut şefi de trib primitivi şi idolatri, împreună cu magicieni în veşmintele lor sacerdotale. În felul acesta iniţiază papa Wojtyla comuniunea spirituală cu idolatrii şi cu magii, cu pretextul „dialogului iubirii“.
Cunoscutul ziar italian „La Republica“ (din 28 octombrie 1986) prezintă această adunare nemaiauzită: „După rugăciunea comună, o litanie cu deplină participare a episcopilor tuturor religiilor s-a îndreptat spre Piaţa Sf. Francis. Acolo, papa a stat în mijlocul adunării aranjate în semicerc, a 60 de preoţi de fiecare religie şi culoare. În faţa acestui semicerc era un piedestal, pe care aveau să urce reprezentanţii fiecărei religii pentru a se ruga. În acelaşi timp, reprezentanţii religioşi se rugau împreună cu adepţii lor situaţi în diverse locuri în jurul oraşului Assisi. Fiecare se ruga în felul său. Unii se rugau la foc, alţii la apă, pieile roşii se rugau în timp ce-şi fumau pipele. În Piaţa Sf. Francis, Dalai Llama şi-a rostit primul rugăciunea. L-au urmat hinduşii, [..], musulmanii, indienii. În biserica Sf. Petru, budiştii şi Dalai Llama au stat imediat în dreapta altarului, pe care s-a aşezat un mic idol al lui Buda. Magicianul al tribului Corbul al pieilor roşii şi-a pus pipa în vârful altarului în biserica Sf. Grigorie.“
În felul acesta s-a dat recunoaştere toturor religiilor mincinoase de pe pământ, până şi religiei evreilor talmudişti. Bisericile papale, fiind deja părăsite de Sf. Duh în urma schismei şi ereziei, au fost atunci golite total de harul dumnezeiesc, în urma spurcării de către idolatri, magicieni şi satanişti. Căci, după cum spune Domnul în Sf. Biblie: „Jertfa celor nelegiuiţi este urâciune pentru Domnul“ (Pilde 21:27).
Până şi papistaşii au reacţionat puternic împotriva acestei căderi în apostazie a anti-creştinului şi diavolescului Ioan Paul II. Reacţia cardinalului Lefebvre a fost caracteristică. Lefebvre deja nu era de acord cu noile inovaţii ecumeniste ale consiliului Vatican II (1963-1965) şi şi-a definitivat separarea de Vatican, în urma evenimentelor anti-creştine din Assisi, Italia, din 1986.


Cardinalul Marcel Lefebvre
În 30 iunie 1988 Lefebvre hirotoneşte patru episcopi ca succesori ai săi, ignorând Vaticanul, şi-l caracterizează pe papă ca un antihrist. „Antihristul“, spuse el mai clar, „locuieşte la Vatican“ (La Republica, 30 iunie, 1988)! A continuat apoi şi a zis că „antihriştii ocupă toate poziţiile mai importante în biserica Romei“.
Iarăşi a mai zis: „Ziua aceea de la Assisi reprezintă o înjosire teribilă“ (Corriere De La Sera, 1 iulie 1988). „Iluziile papei au dus Biserica la pustiire şi la distrugerea clerului“ (La Republica, 1 iulie 1988). „Noi nu vrem să fim părtaşi la distrugerea Bisericii“ (L�Express, 1 iulie, 1988). Adresându-se numeroşilor săi adepţi, îi îndeamnă: „Veţi fi prigoniţi, dar aveţi datoria neascultării faţă de papă“ (Le Monde, 1 iulie 1988). În orice caz, cu mult timp înaintea lui, Sf. Marcu al Efesului a zis: „Fugiţi de papistaşi tot aşa cum fugiţi de şerpi!“
Aceste evenimente au provocat încă o schismă în „regatul“ bisericii papale. O mulţime de catolici se depărtaseră de ea din cauza inovaţiilor consiliului Vatican II. Vatican I s-a terminat şi el cu schisme (de exemplu, Biserica Catolică Veche) si, fireşte, secolul XVI a produs schismele bine cunoscute ale Reformaţilor (care au condus la Contra-Reformă).
Datorită tendinţelor trufaşe, demonice, ale papiştilor de a obţine puterea (un rezultat al industriei falsurilor, a francilor, şi a neputinţei acestora de a se alătura civilizaţiei Greco-Romane, ceea ce a condus Vestul la aventura autorităţii papale), biserica creştină din vest a abandonat mai apoi ortodoxia în secolul XI şi de-a lungul timpului a fost redusă la un amestec de para-sinagogi şi de ideologii semi-etice. Rezultatele virusului ereziei sunt cel mai clar văzute astăzi, fosta Biserică a vestului spărgându-se în mii de bucăţi, fiecare pretinzând că ea este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos, sau măcar parte din ea, fiecare din aceste confesiuni uitând sau lăsând deoparte dogma fundamentală a Bisericii, care învaţă că Biserica, fiind trupul lui Hristos, nu poate niciodată să se împartă sau să cadă în apostazie, că Duhul Sfânt duce spre unitate, în timp ce diavolul urmăreşte să dezbine. Fireşte, aceste congregaţii fiind în afara Bisericii, au ajuns în mod inevitabil să îmbrăţişeze mai apoi pseudo-ecumenismul New Age. Aceasta este situaţia la care spiritul înşelării a condus Vestul.

Stepinac: un monstru se trezeşte


Stepinac împreună cu liderul ustaşilor croaţi, Ante Pavelic
23 februarie, 1942. Arhiepiscopul Stepinac, capul ierarhiei croate, il primeşte cu bucurie pe Ante Pavelic la deschiderea guvernului ustas în Zagreb. Stepinac a fost un partener statornic, zelos şi eficient al dictaturii lui Pavelic. A sprijinit guvernul ustas de la început până la sfârşit, chiar şi după ce Croaţia ustasă s-a prăbuşit în urma dezintegrării Germaniei Naziste.
Stepinac a fost nu numai capul Consiliului Episcopilor Croaţi şi al comitetului care a întreprins o politică de convertire forţată, ci a fost, de asemenea, vicarul militar-apostolic suprem al armatei ustase. Când Croaţia ustasă a căzut în 1945, în urma înfrângerii Germaniei naziste şi Pavelic a reuşit să fugă pentru a-şi salva viaţa, arhiepiscopul Stepinac, într-un efort inutil de a salva regimul, l-a înlocuit pe poziţia de conducător al Croaţiei. Stepinac a comandat ceremonii speciale în toate bisericile catolice de ziua lui Pavelic, şi a invocat adesea binecuvantarea lui Dumnezeu asupra membrilor ustasi.
În aceeaşi zi când armata germană intra în capitala Croaţiei, unul din conducătorii ustaşi de frunte, Kvaternik, a proclamat Statul Independent al Croaţiei (10 aprilie 1941) şi, în timp ce lupta dintre germani şi armata iugoslavă încă se desfăşura în munţii Bosniei, arhiepiscopul Stepinac a cerut comandantului ustas şi a sfătuit pe toţi croaţii să sprijine noul stat catolic. În aceeaşi zi, ziarele din Zagreb conţineau deja anunţuri cum că toţi localnicii ortodocşi sârbi ai capitalei trebuie să parăsească oraşul în douăsprezece ore, şi că oricine e găsit adăpostind vreun ortodox va fi executat imediat. Pe 13 aprilie, Ante Pavelic sosea la Zagreb, venind din Italia. Pe 14 aprilie, arhiepiscopul Stepinac a mers personal să-l întâlnească şi l-a felicitat pentru încununarea muncii sale de o viaţă. Şi care a fost munca de o viaţă a lui Pavelic? A fost crearea celei mai nemiloase, probabil, tiranii fasciste care a dezonorat vreodată Europa.
Pe 13 aprilie 1941, Pavelic ajungea la Zagreb. Pe 14, arhiepiscopul Stepinac l-a binecuvantat. Pe data „pastelui catolic“ din 1941, Stepinac anunţa solemn din catedrala din Zagreb stabilirea statului independent al Croaţiei. Pe 28 aprilie 1941, trimite o scrisoare pastorală ordonand clerului croat să sprijine statul ustas.
Pe 28 iunie 1941, Stepinac şi alţi episcopi îl vizitează pe Pavelic. Dupa ce-l asigură de totala cooperare, Stepinac se roagă pentru el. „Îl implorăm pe Domnul stelelor să-ţi dea bincuvântarea sa divină ţie, liderul poporului nostru“ au fost cuvintele lui Stepinac. În calitate de vicar militar-apostolic suprem al armatei ustase, arhiepiscopul Stepinac a deţinut funcţii militare şi politice, amestecându-se cu comandanţi fascisti, nazişti şi ustaşi.
La un moment dat Stepinac chiar a comandat guerilele ustase după fuga lui Pavelic, a contactat şi a coordonat bandele ustase împrăştiate, făcându-i pe preoţi şi pe călugări să acţioneze ca oameni de legătură. În final, când Croaţia ustasă s-a dezintegrat în 8 noiembrie 1945, Stepinac a reînoit binecuvantarea forţelor cruciaţilor ustaşi în capela sa, după care a primit „legământul intelectualilor ustaşi“ de a lupta până la capăt pentru eliberarea Croaţiei ustase.
A fost în contact permanent cu detaşamentele ustaşe care cutreierau satele şi oraşele ortodoxe precum şi cu forţele de ocupaţie naziste din interiorul şi din afara Croaţiei. Dositei, episcopul ortodox de Zagreb, capitala Croaţiei, unde Stepinac îşi avea rezidenţa, şi-a pierdut minţile în urma torturilor la care a fost supus înainte de a fi expulzat la Belgrad. Trei episcopi ortodocşi, Petru Zimonjic din Sarajevo, Sava Trlajic din Plaski şi Platon din Banjaluka au fost omorâţi.
În oraşul Mikleus un preot catolic a „convertit“ în masă sute de ţărani în 1942. O grămadă de preoţi catolici erau capii trupelor ustase. Ca o mărturie, avem cuvântul preotului Mate Mogus, din parohia Udbina, provincia Like: „Noi catolicii“ le spunea el sârbilor care aveau sa fie convertiţi cu forţa, „până acum am lucrat pentru catolicism cu crucea şi cu liturghierul. A sosit însă ziua în care vom lucra cu revolverul şi cu arma.“
Parintele D. Juric, un Franciscan, a fost numit conducatorul unui minister însărcinat cu planificarea convertirii sistematice a tuturor ortodocşilor care au scapat din lagărele de concentrare sau din masacre. Cele mai multe din convertirile forţate erau anunţate prompt de către buletinele parohiale. Aducem aici mărturie din „Listei Katolicki“, publicată de episcopia de Zagreb, controlată de arhiepiscopul Stepinac. În numarul 31 din 1941 se raporta că „o nouă parohie de peste 2300 de suflete“ a fost creată în satul Budinci, ca rezultat al convertirii întregului sat la credinţa catolică. Rezistenţa colectivă a fost tratată cu pedepse în masă nemiloase.
Mii de ortodocşi au trecut la catolicism în felul acesta. După „convertirea“ lor, noii catolici formau cate o procesiune la biserica locala catolică, cântându-şi bucuria de a fi devenit în sfârşit copii ai bisericii adevărate şi sfârşind cu Te Deum şi cu rugăciuni pentru papă, în tot acest timp fiind escortaţi de regulă de către unităţi ustase purtându-şi armele „cu evlavie“. Ca şi cum aceasta n-ar fi fost destul, satele în care sârbii fuseseră re-creştinaţi trebuiau să-i trimită telegrame de recunoştinţă lui Stepinac, căci zelosul arhiepiscop poruncise, ca un bun păstor, ca vestea oricărei convertiri în masă din oricare parohie să-i fie trimisă personal. Telegrame purtând veştile bune de felul acesta au fost tipărite în ziarul ustas „Nova Hrvatska“, ca şi în publicaţia episcopală proprie „Lista Katolicki“. În numarul din 9 aprilie 1942, prima publicaţie a inclus patru telegrame, toate adresate lui Stepinac, în care intrarea în masă în sânul „bisericii mame“ erau descrise scurt şi la obiect. Una din ele spunea:
„2300 de persoane adunate în Slatinski Drenovac, din satele Drenovac, Pusina, Kraskovic, Prekorecan, Miljani şi Gjursic au acceptat astăzi protecţia bisericii catolice şi trimit salutări recunoscătoare conducătorului lor.“
Cam 30% din sârbii ortodocşi din noua Croaţie au fost convertiţi la catolicism într-un răstimp uimitor de scurt. Totuşi, frica de a-şi pierde bunurile sau chiar viaţa n-a fost un factor satisfăcător pentru membrii ierarhiei catolice angajaţi în genul acesta de prozelitism si, astfel, pretutindeni unde se întâlnea rezistenţă, clerul catolic a ordonat şi chiar a executat exterminarea multor ortodocşi. Când aveau de-a face cu rezistenţa colectivă, ortodocşii încăpăţânaţi primeau pedepse în masă nemiloase care, de cele mai multe ori implicau tortura sau moartea.
Dacă vă interesează lista cu numele preoţilor Catolici care au comis personal astfel de crime, vezi „Martiriul Sârbilor“ (p.176), redactat de Episcopia Ortodoxă Sârbă de SUA şi Canada, Palandech�s Press, Chicago, 1943. Arhiepiscopul Stepinac, dacă ar fi fost interesat, i-ar fi putut pedepsi cu pedepse militare, în calitate de vicar militar. Mai este de asemenea remarcabil că Vaticanul i-a permis lui Stepinac sa devină vicar militar în Octombrie 1940, înainte ca Yugoslavia sa fie invadată.

„Sf.“ Stepinac: măcelarul e sanctificat


„Sfântul“ Aloysius Stepinac
În 3 octombrie 1998, Papa Ioan Paul II l-a fericit pe mai sus numitul cardinal Aloysius Stepinac, strâns asociat de-al lui Pavelic, la o slujbă în aer liber la un altar din Marija Bistrica, cel mai important loc de pelerinaj pentru romano-catolici în Croaţia.
Acesta e pasul final înspre sanctificarea acestuia în cadrul instituţiei romano catolice. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, statul independent al Croaţiei trebuia să devină 100% romano-catolic. Toţi cei care se împotriveau urmau sa fie complet eliminaţi. Un raport conservativ al sârbilor omorâţi se ridică la aproximativ 800000, dar Biserica Ortodoxa Sârbă (www.kosovo.net) îl consideră a fi mai degrabă cam un milion şi jumatate. „Măcelarul sârbilor“ – după cum e el cunoscut până în zilele noastre – a fost fericit de către acest papă.
Documente istorice a acestor evenimente se găsesc nu numai în Serbia dar şi în alte părţi, ca de exemplu în dosarele naziştilor cu privire la atrocităţile ustaşilor (acestea fiind atât de oribile încât până şi nazişti de seamă le-au condamnat şi au ordonat investigaţii). Mai sunt şi scriitorii italieni Curzio Malaparte şi Marco Aurellio Rivelli care au scris o carte despre atrocităţile amintite, „Arhiepiscopul genocidului“.
Papa cel infailibil ex-cathedra, Ioan Paul al II-lea, cel cu „cuvânt de ultimă autoritate“ pentru toţi papistaşii, şi acum un „sfânt“ al lor, a îndrăznit cu nonşalanţă să-l fericească pe măcelarul sârbilor, Stepinac. Care „spirit“ i-a dirijat oare faptele? Îl lăsăm pe cititor să-şi răspundă singur la această întrebare!“


Sursa: Eastern-Orthodox.com.
(traducere de Silviu Podariu şi Paula B.)

Nessun commento:

Posta un commento