CANOANE ŞI CONŞTIINŢĂ CANONICĂ

1

Nikolai  N. Afanasiev

Canoane şi conştiinţă canonică

© 2005; Pentru ediţia de faţă, 

Editura Egumeniţa, Galaţi, România

I.S.B.N. 973-7952-65-0

Nikolai  N. Afanasiev

                  CANOANE ŞI   CONŞTIINŢĂ  CANONICĂ

Traducere de Constantin  Făgeţan

EDITURA  EGUMENIºA 

Când viaţa în comunităţile ecleziale se scurge fără întreruperi semnificative înlăuntru sau în afară, în forme familiare conştiinţei bisericeşti, mai ales atunci când lipseşte amintirea vreunor schimbări vădite ori însemnate, marea massă a celor din Biserică sânt înclinaţi a crede că formele existente rămân statornice şi nestricate. Conştiinţa canonică obişnuită în aceste epoci purcede din chiar formele vieţii bisericeşti: tot ceea ce oglindeşte acele forme este socotit canonic şi tot ce se abate este privit ca încălcare a canoanelor înseşi. Temeiul unei asemenea convingeri stă în credinţa nestrămutată că alcătuirea bisericească, sfinţită de trecerea veacurilor, nu poate fi aşezată decât pe canoane şi rânduită de ele. Meritul necontestat al unei astfel de conştiinţe canonice stă în concluzia că, dacă ea nu rezolvă toate problemele canonice, reuşeşte în orice caz să le lase de-o parte. Văditele probleme canonice nu sânt înfruntate, deoarece conflictul între canoane şi viaţa bisericească rămâne în umbră.

Însă traiul fericit se încheie de îndată ce lina şi tihnita scurgere a vieţii Bisericii este tulburată, şi înseşi formele vieţii bisericeşti încep să se schimbe. Orice ruptură, orice schimbare în viaţa Bisericii, îndeosebi apariţia noilor forme, cere o evaluare canonică. Conştiinţa canonică obişnuită rămâne neajutorată în faţa unei astfel de evaluări, fiind ea însăşi zdruncinată şi pierzându-şi temelia statornică ce-o avea sub domnia vechilor forme. În astfel de vremuri schimbătoare are loc o anume schimbare în chiar temeiul conştiinţei canonice: canoanele sânt recunoscute ca temelii şi criteriile cele mai înalte, ca mijloace de rezolvare a problemelor canonice şi evaluare a vechilor şi nou-apărutelor forme ale vieţii bisericeşti. Vechea formulă, „este canonic ceea ce corespunde formelor de veacuri ale vieţii bisericeşti” este înlocuită cu formula „este canonic ceea ce corespunde canoanelor.” Noua formulă cere o mai atentă studiere şi familiarizare cu materialul canonic decât în trecut. Însă familiarizarea cu subiectul arată că în acest domeniu nu toate sânt atât de simple pe cât am fi dorit. Se vădeşte că nici canoanele nu pot fi întotdeauna criteriile ultime, cerând ele însele un criteriu mai înalt. Ca urmare, conştiinţa canonică obişnuită nu este doar neputincioasă a se ocupa de problemele canonice, dar ea însăşi se găseşte în totală nesiguranţă.

Nesiguranţa conştiinţei canonice este pricina multor greutăţi din viaţa bisericească de astăzi. Desigur că, cu timpul, greutăţile vor fi depăşite, mai ales dacă împrejurările vieţii noastre se schimbă, nu doar ca urmare a unor lucruri ce ţin strict de Biserică, ci şi a altora ce nu au legătură cu Biserica. Pe de altă parte, mi se pare că dacă am putea cumva să dăm o mână de ajutor pentru ca scurgerea timpului să ne fie favorabilă, atunci am putea să ne pregătim pentru depăşirea greutăţilor, prin statornicirea unui temei corect al conştiinţei canonice şi a unei legături corecte cu canoanele, întemeiate pe această conştiinţă.

Pentru rezolvarea problemelor canonice nu este de ajuns cunoaşterea materialului canonic şi nici iscusinţa aplicării acestei cunoaşteri prin citarea unui canon sau a altuia în anumite cazuri. Trebuie ştiut ce înseamnă „canonic“ şi „necanonic,” adică trebuie să existe un criteriu mai cuprinzător şi mai înalt care să fie superior problemelor canonice individuale şi prin care atât canoanele cât şi formele exterioare ale vieţii bisericeşti să poată fi judecate. Acest criteriu se poate manifesta doar sub înrâurirea unei drepte conştiinţe canonice, ce nu se naşte din lucruri vremelnice şi schimbătoare, ci din cele neschimbătoare, statornice, mai presus de timp şi veşnice. Astfel problema dreptei conştiinţe canonice ne conduce la temeiul pe care această conştiinţă trebuie aşezată.

Este cu putinţă să căutăm temeiul dreptei conştiinţe canonice doar în formele vieţii bisericeşti dezvoltate de-a lungul istoriei, aşa cum este înclinată a face conştiinţa canonică obişnuită? Cu alte cuvinte, pot fi oare formele dezvoltate de viaţa bisericească socotite ca neschimbabile? Întrebarea poate fi reformulată altfel: Oare formele istorice ale vieţii bisericeşti sânt singurele cu putinţă? Oare nu este cu putinţă ca, în ultimă instanţă, să ne închipuim alte forme de viaţă bisericească rezultate din alte împrejurări istorice decât cele existente în prezent?

Aplecându-ne asupra istoriei, răspunsul pare a fi afirmativ. În fapt, posibilităţile istorice erau felurite; istoria putea să se desfăşoare în alte direcţii iar viaţa bisericească nu a rămas mereu o reflectare a ceea ce constituise temelia primelor comunităţi creştine, ci a fost supusă unor schimbări substanţiale faţă de acele începuturi, introducând lucruri noi. Spre a vedea aceasta, este de ajuns să comparăm alcătuirea harismatică a obştilor creştine din veacul întâi, nu numai cu viaţa noastră bisericească, ci chiar cu alcătuirea Bisericii în veacul al patrulea şi al cincilea; ori alcătuirea Bisericii din veacul al doilea, cu micile sale obşti independente una de alta, cu rânduiala Bisericii din vremea înfiinţării domeniilor patriarhale#; sau, în sfârşit, forma Bisericii Alexandriei celui de-al treilea veac, cu formele din imediata sa vecinătate: Antiohia, Ierusalim şi Efes. Chiar şi în vremurile când temeliile orânduirii bisericeşti ajunseseră la plinătatea dezvoltării lor se pot descoperi un număr de exemple de schimbări radicale: alcătuirea Sinoadelor în perioada pre-constantiniană şi în perioadele mai târzii; delimitarea autorităţii episcopale,  însemnătatea  elementului laic etc. N-ar fi drept să spunem că comunitatea Romană a veacului întâi cuprindea în sine toate trăsăturile viitorului „catolicism.” Ca urmare a unui număr de alte condiţii istorice, istoria Bisericii Apusene ar fi putut avea o altă dezvoltare: putea să se abată mai puţin faţă de Biserica Răsăriteană în ce priveşte alcătuirea, tot aşa cum şi Biserica Răsăriteană ar fi putut să dobândească mai multe trăsături ale „catolicismului.” 

Totuşi alcătuirea Bisericii este înrâurită nu doar de feluritele forme ale condiţiilor istorice – ecleziale, politice, sociale, culturale – ci de încă ceva, ce nu depinde de înrâuririle vremelnice şi schimbătoare. Alcătuirea canonică este doar întruchiparea dinafară a învăţăturii dogmatice despre Biserică, învăţătură ce este nucleul neschimbător şi afară de timp care e aşezat sau trebuie aşezat ca temelie a oricărei alcătuiri bisericeşti. Din acelaşi sâmbure, în funcţie de feluritele condiţii şi deosebiri de cultivare, creşte o plantă cu anumite particularităţi exterioare. Dar oricât de departe ar merge acele particularităţi, o anumită sămânţă nu poate răsări decât într-un anume fel. 

Alcătuirea canonică a Bisericii se poate diferenţia, diferenţierea fiind legitimă şi chiar necesară, atâta vreme cât nu aduce atingere conţinutului neschimbător al Bisericii. În felurite epoci istorice conţinutul Bisericii poate lua felurite înfăţişări, în măsura în care îşi cere şi caută o mai deplină întruchipare în împrejurările istorice date. Aceasta este condiţia esenţială pentru orice formă adecvată a vieţii bisericeşti: să realizeze cât mai deplin conţinutul Bisericii însăşi în împrejurările istorice – dar este în acelaşi timp şi limita dincolo de care schimbările nu mai pot trece. Se poate deci admite că procesul istoric al vieţii bisericeşti ar fi putut să ia o altă cale şi că alcătuirea Bisericii s-ar fi putut adapta în alte chipuri decât cele existente în prezent, cu condiţia ca diferenţele să nu aducă atingere şi să deformeze conţinutul Bisericii. Protestantismul era îndreptăţit să dorească schimbarea alcătuirii Bisericii Catolice a Evului Mediu, ca fiind ceva ce nu mai răspundea nevoilor în condiţiile unei noi epoci (iar Biserica Catolică s-a schimbat foarte rapid şi substanţial, recunoscând astfel îndreptăţirea acelor nevoi) şi care într-un fel deforma natura Bisericii; însă protestanţii înşişi au căzut sub o tiranie încă mai mare, întrucât s-au lepădat de învăţătura dogmatică despre Biserică. Alcătuirea lor bisericească a rămas fără propriile nuclee, fără ceva care să o susţină, găsindu-se în afara Bisericii – deci schimbările îngăduite depăşiseră limita dincolo de care deveneau vătămătoare. 

Orice formă de viaţă bisericească este legitimă şi acceptabilă atâta vreme cât se întemeiază pe dreapta învăţătură dogmatică. Astfel că alcătuirea Catolicismului n-ar cere schimbări majore din partea noastră dacă abaterile învăţăturii dogmatice despre Biserică ar putea fi îndreptate. Pe de altă parte, este de înţeles faptul că Biserica Catolică ar fi gata să primească întrutotul alcătuirea Bisericii Răsăritene numai dacă Ortodoxia ar primi învăţătura despre autoritatea papală, adică învăţătura catolică despre Biserică.

Învăţătura dogmatică despre Biserică, la fel ca toate dogmele, nu este doar un adevăr teoretic: ea trebuie să-şi afle răsfrângerea şi întruchiparea în viaţă. Întruchiparea învăţăturii dogmatice despre Biserică este alcătuirea canonică, însă, cu siguranţă, această întruchipare nu poate fi niciodată una desăvârşită. Nici o formă de viaţă bisericească nu înfăţişează în chip potrivit plinătatea învăţăturii dogmatice,  fiind  doar o relativă apropiere de ea într-o împrejurare istorică anume. Aşadar nu poate fi vorba de nici un fel de absolutizare a vreunei forme de viaţă bisericească, întrucât o astfel de absolutizare ar însemna aşezarea unor forme empirice relative la nivelul adevărului absolut.

Însă, pe de altă parte, formele istorice nu sânt cu totul întâmplătoare: ele sânt întotdeauna o încercare valabilă de a înfăţişa cât mai deplin natura Bisericii sau, în orice caz, câteva din aspectele sale. Lăuntric, în profunzimea lor, feluritele forme istorice sânt legate unele de altele prin temeliile învăţăturii sale dogmatice. Aceasta este pricina pentru care orice schimbare trebuie să răspundă nu numai condiţiilor istorice ce se preschimbă şi nevoii adaptării la ele, ci şi strădaniei spre mai deplina şi mai potrivita înfăţişare a naturii Bisericii în noile împrejurări istorice. Toate acestea înseamnă că orice schimbare devine legitimă şi întemeiată atunci când noua formă de viaţă bisericească întruchipează mai deplin decât vechea formă veşnicul adevăr dogmatic despre Biserică. Sântem liberi să schimbăm şi să creăm formele istorice ale vieţii bisericeşti, dar nu întotdeauna sântem îndreptăţiţi s-o facem. În această problemă, precum îndeobşte în Ortodoxie, avem o îmbinare de conservatorism şi credincioşie faţă de tradiţie, cu cea mai mare libertate şi îndrăzneală.

Conştiinţa canonică nu-şi poate afla temeiul de căpetenie în formele dezvoltate istoric, din pricina relativităţii şi vremelniciei lor. Dacă încearcă să rămână dependentă de ele, aceasta va duce la o legătură nepotrivită cu formele istorice şi la deformarea conştiinţei canonice însăşi. Ridicarea uneia din formele vremelnice ale vieţii bisericeşti la un statut permanent şi neschimbabil devine de neocolit, ceea ce va duce la slăbirea şi chiar pierderea legăturii critice cu formele vieţii contemporane. Simţul istoriei piere sau este nevoit să piară şi, o dată cu el, şi orice fel de forţă creatoare. Veşnic dinamica viaţă bisericească este înlocuită cu una statică: supunerea absolută faţă de relativ. Regula generală intră în vigoare şi, sub înrâurirea ei, orice încercare de afirmare absolută a relativismului empiric duce la ceva absolut iar ceea ce este cu adevărat neschimbabil devine relativ. Conştiinţa canonică ajunge o frână ce încearcă a ţine Biserica pe loc, înăbuşind orice nou curent al vieţii, nu doar pe cele de nedorit, ci chiar pe cele sănătoase. Desigur, te poţi pune de-a curmezişul procesului istoric, i te poţi împotrivi, dar istoria nu poate fi întârziată ori oprită. O epocă istorică diferită va trebui să-şi accepte în chip firesc propria formă a vieţii bisericeşti ca temei al conştiinţei canonice. Ca urmare, nu mai poate exista o singură conştiinţă canonică, şi fiecare perioadă va avea propria conştiinţă canonică, deci nu mai există un criteriu unic, ci mai multe. Absenţa unei singure conştiinţe canonice rupe în bucăţi istoria Bisericii şi strică unitatea Bisericii însăşi.

Dacă obârşia dreptei conştiinţe canonice nu poate fi aflată în manifestările istorice ale vieţii bisericeşti, atunci s-ar putea ca ea să fie găsită chiar în canoane, în legislaţia eclezială, adică să fie socotit canonic ceea ce corespunde canoanelor. Nu voi aborda extrem de complexa problemă a legăturii reciproce între conştiinţa juridică şi normele juridice, însă aş vrea să subliniez un singur lucru: pentru a putea pune cu adevărat normele canonice la temelia conştiinţei canonice este esenţial ca normele să cuprindă şi să hotărnicească întregul vieţii canonice din Biserică şi întregul orânduirii sale, la fel ca, de pildă, legislaţia iudaică ce cuprindea şi rânduia totalitatea vieţii poporului Iudeu. Conştiinţa juridică iudaică a Vechiului Testament este exemplul clasic, şi poate singurul exemplu de conştiinţă juridică deplin condiţionată de normele existente. Faptul a fost cu putinţă din pricină că normele Vechiului Testament, cel puţin în conştiinţa poporului Iudeu, fuseseră date o dată pentru totdeauna, avându-şi obârşia în voia lui Dumnezeu.

Dacă însă ne aplecăm asupra legislaţiei canonice vom descoperi trăsături nespus de curioase. Biserica Ortodoxă nu a avut niciodată şi nu are nici până azi un cod comun de legi bisericeşti comparabil cu codul de legi canonice al Bisericii Catolice. N-aş vrea nicidecum să se înţeleagă că Biserica Ortodoxă ar trebui să îndrepte această lipsă. Fiecare Biserică Locală are propria pravilă ce oglindeşte trăsăturile locale. Obârşia tuturor pravilelor se află în culegerile de legi bisericeşti compilate în Bizanţul medieval. Ele cuprind hotărâri ale autorităţilor bisericeşti culese din epoci istorice total diferite şi din diferite Biserici, ca şi edicte ale împăraţilor bizantini şi un număr de rânduieli cu caracter pur local. În forma existentă în prezent, pravilele Bisericilor Locale nu pot sluji deplin ca îndrumar practic şi, de fapt, ele au doar un interes istoric. Orânduirea actuală a Bisericii a depăşit aceste pravile. Mare parte din normele lor nu se pot aplica în condiţiile de astăzi, fiind schimbate şi chiar înlăturate în unele Biserici autocefale. Alături de aceste pravile, Bisericile autocefale au publicat şi continuă să publice propriile canoane, fie adăugându-le o parte de culegeri locale, fie publicându-le pe fiecare separat. Fireşte că nu există concordanţă, nici lăuntrică nici exterioară, între normele ce alcătuiesc Pravila Canonică a fiecărei Biserici Locale.

Din toate aceste pravile ale Bisericilor Locale se pot scoate un număr de decizii ce se aplică întregii Biserici Ortodoxe. Ele sânt, în sens restrâns, canoanele întemeiate pe hotărârile Sinoadelor Ecumenice, Sinoadelor Locale şi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, primite de întreaga Biserică. Aceste rânduieli au fost adunate de Biserica Rusă într-o culegere aparte numită Kniga Pravil (Cartea Pravilelor). Chiar dacă Biserica le-a tratat cu deosebită preţuire, totuşi ele erau supuse schimbărilor, adăugirilor şi eliminărilor încă din vremea promulgării lor (cam din veacurile IX-X) şi până târziu. Dar numai în cazuri extreme apariţia unor noi decrete cuprindea şi îndrumări despre abrogarea canoanelor corespunzătoare de mai înainte. Iată una din greutăţile aplicării canoanelor, ce nu are exemple analoge în nici o altă formă de jurisprudenţă. În prezent, nu întotdeauna sântem în stare să determinăm care canoane sânt în vigoare şi care nu. Putem astfel să spunem cu certitudine că anumite canoane nu mai sânt valabile, de pildă cele referitoare la primirea în Biserică a persoanelor din vechile erezii ce nu mai există, precum montaniştii, novaţienii, arienii etc., şi canoanele ce rânduiesc aşezăminte dispărute din Biserică, precum rânduielile de pocăinţă. Este mai greu atunci când avem de-a face cu canoanele ce nu se mai ţin de multă vreme, precum cele ce rânduiesc vârsta clericilor ori opresc mutarea preoţilor şi episcopilor, sau cele referitoare la întrunirea sinoadelor, curţile judecătoreşti, canonisirile ecleziastice etc. Oare acestea pot fi trecute cu vederea întrucât nu mai sânt ţinute, ori trebuie schimbată viaţa bisericească spre a îngădui numitelor canoane să fie din nou lucrătoare?

Având în vedere starea legislaţiei bisericeşti descrise mai sus, este vădit că programul unui viitor Sinod trebuie să cuprindă problema codificării canoanelor. Este adevărat că nu avem o idee clară despre felul cum trebuie să arate o astfel de codificare. Este foarte posibil ca modelul de compilare a legilor generale pentru toate Bisericile Ortodoxe, care să le devină un Corpus Juris Canonis, să fie cel publicat recent de Biserica Catolică. Compilarea unui astfel de cod este puţin probabil să împlinească nevoile actuale ale Bisericii Ortodoxe şi este puţin probabil ca el să devină o realitate. O culegere generală de legislaţie ortodoxă ar fi o inovaţie ce n-ar oglindi duhul Bisericii Ortodoxe. O unificare a legislaţiei canonice ar presupune o uniformitate a alcătuirilor canonice ale vieţii bisericeşti din Bisericile Autocefale cum lumea ortodoxă nu a mai cunoscut încă din vremea căderii Bizanţului. Uniformitatea administrativă exterioară a Bisericilor Locale ar fi ceva străin: ea ar contrasta cu unitatea lăuntrică, unitatea în Duh şi în Credinţă. O culegere de legi comune ar încălca în chip silnic formele specifice de viaţă ale Bisericilor Locale şi ar aduce prea puţine foloase unităţii lor lăuntrice, duhovniceşti. Însă chiar dacă un viitor Sinod ar încerca să alcătuiască o astfel de culegere, ar avea de înfruntat asemenea greutăţi, încât n-ar fi în stare să le facă faţă. Cum ar fi cu putinţă să găseşti o potrivire şi să pui laolaltă toate deosebirile ce există în legislaţia Bisericilor Locale, mai ales acum când separatismul Bisericilor Locale individuale a ajuns la un nivel fără precedent în istoria Ortodoxiei? 

În sfârşit, prin ce mijloace poate fi impus un astfel de compendiu, de vreme ce aceasta nu ar depinde numai de suprema autoritate Eclezială, ci şi de autoritatea civilă din teritoriile unde se găsesc Bisericile? Putem cel mult să nădăjduim că va fi vorba doar de codificarea canoanelor fostelor Sinoade Ecumenice şi Locale ce sânt recunoscute ca obligatorii şi se aplică în prezent, la care să se adaoge cele aprobate de un viitor Sinod.

Pe de altă parte, lipsa deplinei unităţi lăuntrice şi exterioare nici nu este trăsătura cea mai caracteristică a legislaţiei canonice. Caracteristica ei este incompletitudinea. În fapt, ea este cu totul lipsită de normele care, prin analogie cu legislaţia juridică, pot fi desemnate ca „fundamentale”. Cele mai complete culegeri canonice, nu doar răsăritene, ci şi apusene, nu au canoane care să statornicească principiile generale şi întemeietoare ale orânduirii bisericeşti. Găsim în aceste culegeri un număr de canoane ce rânduiesc legăturile dintre episcopi, legăturile între preoţi şi diaconi, însă nu vom putea afla canoane care să definească principiul însuşi al ierarhiei. Nu există nici o singură lege care să ceară Bisericii să aibă toate cele trei ranguri de clerici. Rânduiala de temelie a unei obşti creştine păstorite de un episcop nu este de găsit. Acest lucru se vădeşte îndeosebi dacă băgăm de seamă cu câtă grijă rânduiesc canoanele dregătoria mitropolitului. Aceeaşi lipsă se poate afla şi în alte chestiuni canonice, de pildă cea a proceselor juridice ecleziale, sau cele referitoare la Sfintele Taine ale Botezului, Împărtăşaniei şi Nunţii. În cărţile de Pravile numitele lipsuri sânt înlocuite cu învăţături din Noul Testament şi din scrierile Părinţilor şi Dascălilor Bisericii. Canoanelor Apostolice şi poruncilor lui Hristos li se atribuie caracterul de norme canonice, deşi nici un singur Sinod nu a legiuit care din ele trebuie socotite ca atare. Sântem atât de deprinşi cu aceste lipsuri încât nici nu le mai băgăm în seamă, dar dacă vreun istoric ar încerca să descrie orânduirea Bisericii doar pe temeiul normelor canonice, ar săvârşi nişte greşeli destul de grave. 

Aceeaşi greşală o fac cei ce încearcă să întemeieze conştiinţa canonică doar pe canoane. O asemenea încercare nu este nimic mai mult decât amăgire. Dacă normele canonice vorbesc despre nişte lucruri anume sau manifestări ale vieţii bisericeşti, atunci îndreptăţirea lor poate fi judecată pe temeiul normelor canonice respective. Dar ce se poate spune despre un lucru pe  care  normele  canonice  nici măcar nu l-au prevăzut? Dacă este canonic doar ceea ce corespunde canoanelor, iar ceea ce nu corespunde este necanonic, atunci, aşa cum am văzut, în canoane nu există referiri la câteva dintre cele mai însemnate şi de temelie domenii ale alcătuirilor bisericeşti. Până la urmă, dacă socotim toată legislaţia canonică în întregul ei ca temei al conştiinţei canonice, trebuie să acceptăm că fiecare Biserică Locală are parte de propria conştiinţă canonică, fapt ce nu numai că restrânge mărimea cuprinderii conştiinţei canonice, dar înlătură până şi putinţa vreunui fel de evaluare canonică a unei Biserici Locale. Un astfel de concept nu îngăduie găsirea unei rezolvări a problemelor canonice aplicabile întregii Biserici Ortodoxe, ci îngăduie fiecărei Biserici Autocefale să-şi rezolve doar propriile probleme. Acest lucru ar submina unitatea conştiinţei ortodoxe ce ţine laolaltă toate Bisericile Locale, chiar în lipsa legăturilor juridice reciproce, într-o Singură Biserică Apostolică. Separatismul şi izolarea Bisericilor Locale, atât de vădite în prezent, pot fi explicate în parte prin această neîmplinire a conştiinţei canonice. 

Deşi absenţa unităţii şi completitudinii normelor canonice este o piedică în calea primirii lor ca temei al conştiinţei canonice, totuşi aceste semne ale creativităţii canonice nu trebuie condamnate din pricina lipsurilor respective. Legislaţia canonică nu a avut niciodată sarcina să statornicească normele şi principiile întemeietoare ale orânduirii ecleziale. Ele fuseseră date o dată pentru totdeauna în învăţătura dogmatică despre Biserică, care nu numai că a premers creativităţii canonice, ci a devenit temeiul şi premisa ei. Creativitatea canonică în Biserică are sarcina să favorizeze acele lucruri ce ar face ca învăţătura dogmatică despre Biserică să-şi găsească o mai dreaptă şi deplină întruchipare în condiţiile istorice date ale orânduirii bisericeşti şi să ferească viaţa Bisericii de abateri şi rătăcire. Cuprinsul învăţăturii dogmatice despre Biserică determină cuprinsul legislaţiei canonice. O învăţătură diferită despre Biserică ar duce negreşit la alte canoane, întrucât ele dau la iveală puterea lucrătoare în viaţa Bisericii. Hotărârile bisericeşti sânt de fapt tâlcuirile canonice ale dogmei despre Biserică într-un anumit moment din istoria vieţuirii sale. Principiile întemeietoare ale învăţăturilor Bisericii nu intră în domeniul legii canonice, ci sânt parte a dogmaticii. Acest fapt dă normelor canonice o trăsătură aparte, ce le deosebeşte de normele juridice, iar legislaţiei canonice îi acordă acele caracteristici ce fac din ea o legislaţie cu totul singulară.

Încercările de a extrapola conştiinţa canonică din formele istorice existente ale vieţii bisericeşti sau din canoanele înseşi sânt greşite, prin aceea că nesocotesc temeiurile vieţii bisericeşti, acceptându-o doar sub înfăţişarea ei empirică şi vremelnică. Temelia dreptei conştiinţe canonice nu poate fi trecătorul şi vremelnicul, ceea ce ţine de momentul istoric, ci acel lucru din lăuntrul său ce nu este trecător şi vremelnic şi nu depinde de condiţiile şi împrejurările istorice. Înseamnă că temeiul conştiinţei canonice se poate afla doar în învăţătura dogmatică despre Biserică. O asemenea conştiinţă canonică este foarte apropiată de conştiinţa dogmatică, deosebindu-se de ea doar prin orientare şi scop. Ea este puterea ce pune în mişcare istoria Bisericii, având rostul de a realiza în fiece moment înfăţişarea deplină a învăţăturii dogmatice în întruchiparea sa canonică. Ea rămâne fără schimbare între schimbătoarele forme ale vieţii bisericeşti, fiind una singură pentru toate timpurile; şi întrucât învăţătura dogmatică rămâne neschimbată şi unică, ea devine universală pentru toate Bisericile, căci toate Bisericile Ortodoxe mărturisesc o singură învăţătură dogmatică. Numai ea deţine criteriul corect şi adevărat, nu doar pentru rezolvarea problemelor canonice individuale, ci şi pentru evaluarea formelor canonice şi judecarea caracterului canoanelor înseşi.

Astăzi problema caracterului canoanelor, adică dacă ele sânt supuse schimbării sau rămân absolut neschimbătoare, are o deosebită însemnătate practică. Problema nu este nouă, fiind mereu scoasă la iveală de viaţa însăşi. Sinodul Trulan i-a dat o rezolvare, înclinând către neschimbabilitatea canoanelor. Pe de altă parte, creativitatea canonică a fost reală de-a lungul existenţei sale, şi chiar edictele puterii imperiale abrogau de fapt dispoziţii pur ecleziale. Cât de puţin constrânsă se simţea puterea imperială se poate vedea din părerile juriştilor din zilele lui Manuil Comnenul, care susţineau că edictele împărăteşti înlocuiesc nu numai Codul lui Iustinian, ci şi culegerile de canoane. Este adevărat că acele păreri nu au primit întărire oficială şi au fost cu totul uitate o dată cu căderea Bizanţului, însă hotărârea Sinodului Trulan a fost larg acceptată. Se întâmplă şi azi, dacă nu în scrierile theologice, atunci în felurite cercuri bisericeşti, să găsim convingeri ce pun semnul egalităţii între canoane şi formulările dogmatice în ce priveşte obligativitatea şi neschimbabilitatea. Nu mai este nevoie să subliniem că o asemenea părere se poate ivi nu numai din confuzie theologică, ci şi din ignoranţă. A stărui asupra absolutei neschimbabilităţi a canoanelor este totuna cu a admite că nu doar generaţia noastră, ci şi cele precedente, au fost excluse din Biserică. Este destul să cităm al nouălea Canon Apostolic ce hotărăşte scoaterea din Biserică a tuturor laicilor (la fel ca al optulea canon pentru clerici) care „nu rămân la rugăciune şi la Împărtăşanie până la sfârşit.” Dacă toate canoanele sânt neschimbabile, atunci toate sânt şi rămân în vigoare. Este puţin probabil ca un astfel de punct de vedere să fie pe placul celor ce îl apără. În plus, asemenea învăţătură nu ţine seama de starea legislaţiei bisericeşti descrise mai sus.

Confuzia theologică provine de la neluarea în seamă a faptului că natura absolut neschimbabilă a dogmelor nu decurge din promulgarea lor de către Sinoade şi primirea lor de către Biserică, ci din faptul că ele sânt întruchiparea adevărului absolut. Formularea lor în Sinoade şi primirea lor de către Biserică nu este decât mărturia solemnă a adevărului lor. Ele nu înfăţişează vremelnicul, ci veşnicul; însă din când în când, asemeni canoanelor, ele trebuie să se preocupe de formele vremelnice ale vieţii bisericeşti, chiar dacă, în limitele unei existenţe empirice, acele forme pot fi socotite ca neschimbătoare. 

Erudiţia canonică nu poate accepta acest punct de vedere despre canoane. Pe de-o parte, putem găsi atât în literatura canonică ortodoxă, cât mai ales în cea romano-catolică, o altă părere, ce defineşte ca neschimbabile doar canoanele întemeiate pe Legea Dumnezeiască. Toate normele ce purced din Voia Dumnezeiască înfăţişată în chip limpede în Scriptură şi în Sfânta Tradiţie sânt de natură neschimbabilă şi absolută, iar toate celelalte norme ţin de domeniul legii omeneşti şi deci pot fi supuse schimbării. Desigur că un credincios nu poate să încalce cu bună ştiinţă caracterul absolut al Poruncilor Dumnezeieşti, dar se vădeşte că deosebirea între jus divinum şi jus humanum este departe de a fi sigură. În practică, cele mai multe dispute se iscă când se pune problema naturii unui decret sau altul: poate fi el atribuit legii Dumnezeieşti ori celei omeneşti? Din acest punct de vedere, normele arătate în Evanghelie sânt de netăgăduit, dar în privinţa normelor aflate în Epistole nu ne putem pronunţa întotdeauna în chip hotărât. În unele cazuri Apostolul Pavel arată limpede obârşia rânduielilor sale, în alte cazuri nu se fac asemenea trimiteri. Ar fi foarte greu să descoperim învăţătura despre caracterul neschimbabil al normelor, întemeindu-ne pe Legea Dumnezeiască, în acele cazuri când unele norme au fost supuse schimbării în viaţa Bisericii. Chiar poruncile lui Hristos, dacă li s-ar da un înţeles canonic, ar dobândi un caracter vremelnic, fiind socotite ca obligatorii pentru anumite epoci şi neobligatorii pentru altele (de pildă, cele referitoare la desfacerea căsătoriei şi temeiurile sale). Alcătuirea bisericească a obştii din Corinth descrise de Apostolul Pavel a dăinuit vreme de câteva zeci de ani. Nici aşa-numita hotărâre apostolică – decizia Sinodului Apostolic din Ierusalim – nu a fost socotită de lungă durată. Nu este nevoie să mai dăm alte exemple de acelaşi fel, căci nu o dată am văzut cum absolutizarea vremelnicului duce la relativizarea veşnicului. 

Numai printr-o dreaptă conştiinţă canonică se poate întemeia o legătură corectă cu canoanele. Nici măcar una singură din poruncile lui Hristos nu are caracterul unei norme empirice; toate sânt veşnice, neschimbătoare, toate se referă la domeniul învăţăturii dogmatice despre Biserică, despre căsătorie, despre botez etc. Hristos nu a aşezat nici un fel de alcătuire canonică Bisericii Sale şi nici nu a dat norme canonice. „Cine a pus pre Mine judecător sau împărţitor preste voi?” (Lc. 12, 14). Încă din vremea Apostolilor  puterea ce zămisleşte legea s-a aflat fără excepţie în Biserică. Dreptul de „a lega şi dezlega”, potestas clavium („puterea cheilor”), cuprindea şi dreptul de-a aşeza norme canonice. Astfel că nu poate fi vorba de împărţirea canoanelor între cele întemeiate pe Legea Dumnezeiască şi cele întemeiate pe legea omenească. Toate izvorăsc din dreptul dat stăpânirii bisericeşti de-a promulga dispoziţii care să întocmească rânduiala Bisericii. Mai important este faptul că dispoziţiile pe care Biserica le dă şi trebuie să le dea nu constituie temeiurile orânduirii bisericeşti, aşa cum am văzut, ci au rostul de-a înfăţişa o mai deplină şi mai exactă întruchipare a acelor temeiuri în fiece perioadă istorică dată. Ele sânt vremelnice, însă nu în sensul că o parte din ele este chemată la existenţă de un complex de pricini pur exterioare, ci în sensul că fac parte din ceea ce este vremelnic în Biserică. Ca dispoziţii vremelnice, canoanele sânt schimbabile, chiar şi în cazul când fac trimitere direct la unul sau altul din cuvintele Apostolilor sau chiar ale lui Hristos. Desigur că acele cuvinte rămân absolute şi neschimbabile în sine, dar ele nu aparţin canoanelor, ci arată doar că autoritatea bisericească, publicând hotărâri, socoteşte esenţial să facă trimitere la temeiul dogmatic al dispoziţiilor sale. Al cincilea Canon Apostolic cere depunerea prezviterului ori episcopului care săvârşeşte Sfânta Taină a Botezului cu o singură scufundare, câtă vreme Hristos Însuşi porunceşte: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezând pre ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19). Biserica poate schimba propria hotărâre canonică, mărind sau micşorând pedeapsa celor vinovaţi, dar aceasta nu supune schimbării cuvintele lui Hristos, întrucât ele nu aparţin unei norme canonice, ci învăţăturii dogmatice despre Sfânta Taină a Botezului, căreia hotărârea respectivă îi slujeşte drept tâlcuire.

Adeseori există ciudate puncte de contact între învăţătura ortodoxă şi protestantism, dar ele sânt doar puncte, dincolo de care încep deosebiri substanţiale. Principiul schimbabilităţii tuturor hotărârilor canonice în Protestantism are obârşii cu totul deosebite de Ortodoxie. Pentru noi, dincolo de schimbabilitatea canoanelor se află conştiinţa canonică sau, în ultimă instanţă, învăţătura dogmatică despre Biserică. Orice hotărâre canonică este legată de întruchiparea unui adevăr absolut ce stă la temelia conştiinţei canonice. Dacă întruchiparea poate şi trebuie să fie schimbată, adevărul aflat la temelia sa rămâne pururi neschimbător. Feluritele perioade istorice sau creşteri duhovniceşti pot cere numai schimbări sau anulări ale învelişului exterior al adevărului, însă nu pot schimba adevărul însuşi. Tocmai în învăţătura despre alcătuirea Bisericii şi tocmai în problema schimbabilităţii canoanelor Protestantismul nu a ţinut seama de acest adevăr. 

Putinţa schimbării canoanelor nu înseamnă că ele trebuie schimbate sau pot fi schimbate după bunul plac al oricărui membru al Bisericii ori chiar al unei întregi comunităţi bisericeşti. În ciuda unor amănunte, creativitatea canonică a Bisericii Ortodoxe în plinătatea ei ţine de experienţa de mai mulţi ani a Bisericii şi a conştiinţei sale, a încercării ei de-a înfăptui învăţătura Bisericii în feluritele epoci istorice. Noi nu facem decât să continuăm ceva ce nu a fost început de noi, chiar dacă sântem înclinaţi să credem că istoria începe cu noi. Aşa se face că lucrarea noastră cuprinde întotdeauna un amestec de tradiţie şi creativitate, tradiţia fiind susţinătoarea creativităţii noastre şi chezăşia că nici creativitatea noastră nu va pieri o dată cu noi. Cu toate acestea, orice creativitate omenească este un fel de nimicire a trecutului, acel trecut ce a încetat de a mai fi tradiţie creatoare, prefăcându-se în inerţie şi stagnare ce împiedică creativitatea. Putem şi trebuie să schimbăm hotărârile bisericeşti, însă numai atunci când au încetat de a mai fi canoane, când nu mai pot să împlinească ţelul nostru şi al lor – de a îndrepta formele bisericeşti spre mai deplina şi mai buna întruchipare a învăţăturii despre Biserică, adică atunci când ele încetează a mai fi hotărârile prin care se poate înfăţişa conştiinţa canonică. Există vremi când adevărul canonic este de partea celor ce încalcă unul sau altul dintre canoane, şi nu de partea celor ce li se supun şi cer supunere. Adevărul acestui paradox trebuie probat prin experienţă; paradoxul se iscă din conflictul între o conştiinţă canonică înţeleasă ca principiu creator şi criteriu suprem, şi o conştiinţă canonică înţeleasă ca oarbă şi moartă supunere faţă de litera legii, robie faţă de literă, ce-şi află întruchiparea în canoane. Un conflict profund şi tragic între două tipuri de conştiinţă canonică, din care doar una iese mereu la iveală ca moment creativ, iar cealaltă rămâne forma inertă şi fosilizată a vieţii bisericeşti.

A desemna canoanele drept prescripţii bisericeşti înseamnă a înlesni – în chip pozitiv sau negativ – ca viaţa bisericească să-şi întruchipeze mai îndeaproape învăţătura dogmatică. Cu cât normele bisericeşti se apropie mai mult de învăţătura dogmatică, cu atât mai mare este apropierea lor de însuşirea neschimbabilităţii, dar neschimbabilitatea nu ţine de canoane, ci de învăţăturile dogmatice pe care ele le înfăţişează. Prin urmare, credem că anumite hotărâri canonice ale Sinoadelor îşi vor păstra puterea până la sfârşitul timpurilor, iar pentru noi ele sânt sfinte, la fel ca dogmele pe care le întruchipează. 

Conştiinţa canonică rămâne mereu una de-a lungul timpului, mereu egală cu sine. Prin unitatea ei, feluritele forme ale vieţii bisericeşti nu sânt văzute ca momente separate în istorie, ci se leagă laolaltă într-un parcurs neîntrerupt ce uneşte întâiul pas al alcătuirii bisericeşti – alcătuirea harismatică – cu temelia orânduirii noastre ecleziastice. Aceasta ne îndeamnă să privim nu în urmă ci, prin prezent, înainte către viitor. În viaţa Bisericii Apostolice lucrul cel mai de preţ nu era forma vieţii, ci faptul că prin această formă viaţa bisericească realiza aproape deplin, ca o imagine ieşită din comun, învăţătura dogmatică despre Biserică. Dacă am încerca să transpunem în chip mecanic acea alcătuire în viaţa noastră, am înfăptui încă şi mai puţin idealul vieţii bisericeşti decât în prezent. Putem doar să nădăjduim că conştiinţa noastră canonică va dobândi limpezimea ce o avea în vremile apostolice. Cu cât mai mult întruchipăm adevărul dogmatic în viaţa noastră bisericească, cu-atât mai mult ne vom apropia de vremile apostolice, chiar dacă în alcătuirea noastră exterioară ne-am îndepărta încă mai mult de ele.

Conştiinţa canonică cere de la noi o statornică creativitate în viaţa bisericească, însă nu doar creativitate, ci şi noi forme, dacă este nevoie, precum şi grija creatoare faţă de formele mai vechi, astfel ca ele să poată deveni pentru noi nu numai pricini de mulţumire de sine, ci cu adevărat forma în care s-a înfăptuit adevărul dogmatic. Tot aşa, şi canoanele trebuie abordate în chip creator. Dacă se întâmplă ca unele canoane să nu mai răspundă scopului lor, sântem obligaţi să le înlăturăm, căci nu numai ceea ce corespunde canoanelor este canonic, ci canoanele înseşi pot fi „canonice” şi „necanonice.”

Ar fi totuşi o greşală să credem că conştiinţa canonică este atât de infailibilă încât poate fi determinantă pentru orice situaţie concretă. Nu există astfel de infailibilităţi în Biserica Ortodoxă, nu numai în sfera canoanelor, dar nici în domeniul dogmelor. Deformări vremelnice şi pierderea direcţiei sânt întotdeauna cu putinţă. Cu toate acestea, adevărul a fost dat Bisericii, şi deci sălăşluieşte mereu în ea, chiar atunci când poate nu sântem în stare să-l determinăm în mod oficial. Un alt punct de vedere ar arăta o lipsă de credinţă în Biserică, o înţelegere a Bisericii doar ca aşezământ omenesc, şi nu dumnezeiesc. Ceea ce nu este cu putinţă la nivelul unei orânduiri oficiale, este cu putinţă prin orânduirea harului.