SFÎNTUL IOAN GURA DE AUR OMILIILE DESPRE POCĂINŢĂ

SFÎNTUL IOAN GURA DE AUR

OMILIILE DESPRE POCĂINŢĂ

CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÎNTAREA
PREAFERICITULUI PĂRINTE TEOCTIST
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
TRADUCERE DIN LIMBA GREACĂ DE
PREOTUL PROFESOR DUMITRU FECIORU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL
BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
BUCUREŞTI - 1998
OMILIA ÎNTÂI
Despre pocăinţă
V-ati gândit, oare, la mine în timpul cât am fost despărţit de voi? Eu nici o
clipă nu v-am putut uita! Am părăsit oraşul, dar amintirea voastră nu m-a părăsit.
După cum cei îndrăgostiţi poartă cu ei, oriunde s-ar duce, chipul cel dorit, tot aşa şi
eu, îndrăgostit de frumuseţea sufletului vostru, am purtat mereu cu mine frumuseţea
lui. Şi după cum pictorii, când fac tabloul cuiva, amestecă fel de fel de culori, tot aşa
şi eu am zugrăvit chipul sufletului vostru, amestecând, ca pe nişte felurite culori de
virtute, şi râvna voastră la slujbele din biserică, şi ascultarea cu dragoste a predicii, şi
bunăvoinţa voastră pentru predicator, şi toate celelalte fapte bune. Puneam înaintea
ochilor minţii mele tabloul acesta, şi el îmi uşura durerea despărţirii. Vă purtam
mereu în suflet: şi când stăteam în casă, şi când mă ridicam din pat, şi când eram în
călătorie, şi când mă odihneam, şi când ieşeam din casă, şi când intram. Visam mereu
chipurile voastre dragi; nu numai ziua, ci şi noaptea mă hrăneam cu aceste chipuri.
Trăiam aievea cuvintele lui Solomon: "Eu dorm, dar inima mea veghează.(Cantarea
Cantarilor 5,2)
Nevoia de somn îmi lipea pleoapele, dar tirania dragostei de voi îmi ţinea
deschişi ochii minţii mele. De multe ori mi se părea că vorbesc cu voi în vis. Aşa e
sufletul ! Visează noaptea ce gândeşte ziua. Asta s-a întâmplat şi cu mine.
Nevăzându-vă cu ochii trupului, vă vedeam cu ochii dragostei. Nefiind între voi cu
trupul, eram printre voi cu dragostea şi-mi sunau mereu în urechi aclamaţiile şi
aplauzele voastre. De aceea, cu toate că boala trupului mă silea să stau mai mult la
ţară, cu toate că aerul de acolo era de folos sănătăţii trupului meu, totuşi puterea
dragostei nu m-a lăsat să-mi prelungesc şederea. A strigat la mine şi nu s-a oprit din
strigăt până ce nu m-a înduplecat să mă ridic din pat înainte de vreme; m-a sfătuit să
socotesc prezenţa mea între voi şi sănătate, şi bucurie, într-un cuvânt, binele meu. Şi
m-a convins. Am preferat să plec, având încă în mine rămăşiţele bolii, decât să mai
port încă mult timp în suflet durerea despărţirii, până ce mă voi fi făcut pe deplin
sănătos. Şi auzeam acolo, la ţară, şi dojanele pe care mi le aduceau desele voastre
scrisori. Şi priveam cu tot atâta drag pe cei ce mă dojeneau, ca şi pe cei ce mă lăudau.
Tocmai dojanele acelea îmi arătau cât de tare mă iubiţi. De aceea m-am sculat şi am
plecat. De aceea n-am putut să vă scot nicicând din sufletul meu.
Dar ce lucru de mirare că eu, pe când eram la tara si ma bucuram de tihna, miaminteam
de voi, când Pavel, fiind înlănţuit, întemniţat, în faţă cu mii şi mii de
primejdii - dar se simţea în temniţă ca într-o livadă -, îşi aducea aminte de fraţii lui şi
le scria: "Precum îmi este drept să cuget aceasta despre voi, pentru că vă am în inima
mea, in lanţurile mele, în apărarea mea şi în adeverirea Evangheliei"?(Fil.1,7) Pe
dinafară lanţul duşmanilor, pe dinăuntru lanţul dragostei de ucenici. Lanţul cel din
afară, făurit din fier; lanţul cel dinăuntru, ţesut din dragoste. Pe acela Pavel îl lepăda
adeseori, dar pe acesta niciodată nu 1-a aruncat. Şi după cum femeile care au născut
şi au ajuns mame sunt legate necontenit de copiii pe care i-au născut, oriunde ar fi ele,
tot aşa şi Pavel; dar, mai bine spus, Pavel era mai puternic legat de ucenicii lui, cu
atât mai mult cu cât naşterile duhovniceşti sunt mai puternice decât naşterile trupeşti.
Şi Pavel nu i-a născut numai o dată, ci chiar de două ori pe aceiaşi ucenici, că striga,
spunând: "Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii".(Gal.4,19) Cu o
femeie nu se poate întâmpla niciodată asta, nici n-ar putea naşte din nou acelaşi copil;
Pavel însă a suferit ceea ce nu se poate vedea în natură: a născut din nou pe cei pe
care-i născuse o dată şi a suferit cu ei iarăşi durerile groaznice ale naşterii. De aceea,
voind să-i mişte, le spunea: "...pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii". Aproape că
le spunea: "Fie-vă milă de mine! Nici un fiu nu împovărează a doua oară pântecele
mamei cu durerile naşterii, aşa cum voi mă siliţi să sufăr". Naşterile cele trupeşti
durează câtăva vreme; trec după ce copilul a ieşit din pântecele mamei; cât
despre naşterile cele duhovniceşti însă, nu-i aşa; durează luni întregi; uneori aceste
dureri au ţinut un an întreg, şi Pavel tot n-a născut pe cei zămisliţi, în naşterile
trupeşti numai trupul suferă dureri; în naşterile cele duhovniceşti durerile nu muncesc
pântecele, ci sfâşie însăşi tăria sufletului.
Şi ca să afli că naşterile cele duhovniceşti sunt mai chinuitoare, te întreb: Cine
a dorit vreodată să sufere iadul pentru copiii pe care i-a născut? Pavel, însă, nu numai
că preferă să sufere iadul, dar chiar se roagă să fie anatema de la Hristos numai ca să
poată naşte pe iudei pentru Hristos. (Romani 9, 3.)
Pentru ei suferea necontenit durerile naşterii; iar pentru că nu putea să-i nască,
se plângea, zicând: "Mare îmi este întristarea şi necurmată durerea în inima mea";
(Romani 9,2) iar în altă parte, iarăşi: "Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile
naşterii până ce Hristos va lua chip în voi".(Galateni 4,19)
Care pântece a fost mai fericit decât acela care a putut naşte astfel de copii,
încât să aibă în ei pe Hristos? Care pântece a fost mai roditor decât acela care a născut
întreaga lume? Care pântece a fost mai puternic decât acela care a fost în stare ca, pe
cei o dată născuţi şi crescuţi, dar avortaţi, să-i nască iarăşi şi să-i plăsmuiască din
nou? Asta n-o poate face naşterea trupească!
Dar pentru ce apostolul n-a spus: "Copiii mei, pe care vă nasc iarăşi, din nou",
ci: "pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii", deşi în altă parte spusese că-i naşte: în
Hristos Iisus v-am născut”?(I Corinteni 4,15)
In acest din urmă text, Pavel a vrut să arate numai înrudirea; în celălalt text, a
căutat să arate şi durerile naşterii.
Dar pentru ce-i numeşte copii, când încă nu i-a născut? Că dacă suferă durerile
naşterii, înseamnă că încă nu i-a născut. Pentru ce, dar, îi numeşte copii?
Ca să arate că nu aceste dureri de naştere sunt durerile pe care le-a avut când ia
născut; iar cuvintele acestea erau îndestulătoare să-i ruşineze. "V-am fost odată
tată!, le spune Pavel. Am îndurat pentru voi durerile de naştere, pe care trebuia să le
îndur. Aţi fost odată copiii mei. Pentru ce, dar, mă siliţi să sufăr a doua oară durerile
naşterii? Destule sunt durerile naşterii celei de la început. Pentru ce mă chinuiţi iarăşi
cu dureri de naştere?". Lui Pavel îi pricinuiau tot atât de mari dureri şi cei care încă
nu credeau, ca şi credincioşii care cădeau. Era chinuitor să vadă că trec iarăşi la
necredinţă, după ce se împărtăşiseră cu nişte taine aşa de mari. De aceea, pentru că
durerea era ascuţită şi strigătele de durere mai puternice decât ale unei femei ce naşte,
zicea: "Fiii mei pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip
în voi”.(Galateni 4,19)
Grăia aşa, pentru că voia să le şi întărească încrederea, dar să-i şi înfricoşeze, îi
înfricoşa şi le băga spaimă în suflet, spunându-le că Hristos n-a luat chip în ei; şi
iarăşi căuta să întărească în ei încrederea, spunându-le că e cu putinţă ca Hristos să ia
chip în ei. Cuvintele: "până ce va lua chip în voi" arată şi una, şi alta: şi că n-a luat
încă chip în ei, dar că e cu putinţă totuşi să ia chip. Dacă n-ar fi fost cu putinţă, în
zadar le-ar fi spus: "până ce va lua Hristos chip în voi"; i-ar fi nutrit cu speranţe
deşarte.
Ştiind dar acestea, să nu deznădăjduim nici noi, dar nici să ne trândăvim.
Amândouă sunt pierzătoare.
Deznădejdea nu-1 lasă pe cel căzut să se scoale, iar trândăvia îl culcă la pământ
pe cel în picioare. Una ne lipseşte de bunătăţile ce le putem avea; cealaltă nu ne lasă
să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trândăvia ne aruncă jos, chiar de-am fi în cer;
deznădejdea ne pogoară în adâncul păcatului; dar îndepărtarea deznădejdii ne face să
ne ridicăm repede din adâncul acela.
Să-ti spun câtă putere au şi una şi alta! Diavolul la început a fost bun;
trândăvindu-se şi deznădăjduind a ajuns atât de rău, că nu s-a mai putut ridica din
răutatea lui. Că a fost bun, ascultă ce spune Hristos: "Văzut-am pe satana ca un fulger
căzând din cer".(Luca 10,18)
Comparaţia cu fulgerul arată şi vieţuirea lui strălucită de mai înainte, şi iuţeala
căderii sale.
Pavel a hulit, a prigonit, a ocărât; dar pentru că s-a sârguit şi nu a deznădăjduit,
s-a ridicat şi a ajuns egal cu îngerii; Iuda a fost apostol; dar pentru că s-a trândăvit, a
ajuns vânzător.
Tâlharul, iarăşi, după o atât de mare răutate, pentru că nu a deznădăjduit, a
intrat înaintea tuturor celorlalţi în rai.(Luca, 23, 43)
Fariseul, încrezându-se, a fost pogorât din înălţimea virtuţii lui; vameşul,
nepierzându-şi nădejdea, aşa s-a îndreptat, că a lăsat în urmă pe fariseu.(Luca 18,10-
14)
Vrei sa-ti arăt chiar un oraş întreg care a făcut asta? Aşa s-a mântuit întreg
oraşul ninivitenilor; şi doar sentinţa pronunţată de Dumnezeu asupra ninivitenilor era
de natură să-i ducă la deznădejde, că nu le spusese: "Dacă vă pocăiţi, scăpaţi!", ci dea
dreptul: “încă trei zile şi Ninive va fi nimicită".(Iona 3,4)
Dar cu toate că Dumnezeu îi ameninţase, cu toate că profetul le strigase, cu
toate că sentinţa nu îngăduia amânare, nici drept de apel, ninivitenii nu au
deznădăjduit, nici nu şi-au pierdut bunele nădejdi. De asta Dumnezeu nu le-a pus
condiţie, nici nu le-a spus: "Dacă vă pocăiţi, scăpaţi", ca şi noi, când auzim o sentinţă
a lui Dumnezeu, pronunţată fără drept de apel, nici atunci să nu deznădăjduim, să nu
ne descurajăm, având în fată pilda ninivitenilor.
Iubirea de oameni a lui Dumnezeu o poţi vedea nu numai de acolo că a făcut
pace cu cei care s-au pocăit, deşi sentinţa pronunţată asupra lor era fără drept de apel,
ci şi de acolo că sentinţa era definitivă.
Dumnezeu a făcut asta, voind să le mărească frica şi să-i trezească din marea
lor trândăvie; iar timpul pocăinţei arată nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu.
Căci, ce puteau face cele trei zile, ca să şteargă o atât de mare răutate? Vezi că şi aici
se arată purtarea de grijă a lui Dumnezeu? Ea a ajutat mai mult la mântuirea oraşului.
Ştiindu-le pe acestea, să nu deznădăjduim niciodată.
Nici o armă a diavolului nu-i atât de tare ca deznadejdea.
Diavolul nu se bucură atâta când păcătuim, cât se bucură când deznădăjduim.
Ascultă! Pavel s-a temut mai mult de căderea în deznădejde a desfrânatului din Corint
decât de păcatul lui. Scriindu-le corintenilor, le grăia aşa: “îndeobşte se aude că la voi
este desfrânare, şi aşa desfrânare cum nici la păgâni nu se pomeneşte".(I Corinteni 5,
1.)
N-a spus: "cum nici la păgâni nu se săvârşeşte", ci: "nu se pomeneşte": "fapta
pe care păgânii n-o pot suferi nici cu numele, pe aceea voi îndrăzniţi să o săvârşiţi".
"Şi v-ati semeţit”. (l Corinteni 5, 2.)
Pavel n-a spus: "Acela s-a semeţit", ci, lăsând la o parte pe cel ce a păcătuit,
vorbeşte cu cei sănătoşi. Aşa cum fac şi doctorii: lasă la o parte pe cei bolnavi şi
vorbesc mai mult cu rudele bolnavilor. Corintenii erau vinovaţi de semetie pentru că
nu 1-au mustrat pe cel ce păcătuise, nici nu 1-au pedepsit. Pavel a făcut părtaşi şi pe
corinteni la păcat, pentru ca să vindece mai repede rana.
Cumplit lucru este să păcătuieşti dar cu mult mai cumplit, să te lauzi cu
păcatele.
Dacă lăudându-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multă pagubă
ai dacă te lauzi cu păcatele; păcatul acesta e mai mare decât păcatele cu care te lauzi.
De aceea spune Domnul: "Când veţi face totul spuneţi: Slugi netrebnice suntem".
(Luca 17, 10).
Deci, dacă trebuie să se smerească cei care îndeplinesc toate poruncile, apoi cu
mult mai mult cel ce păcătuieşte trebuie să plângă şi să se numere printre cei din
urmă. Aceasta, arătând-o Pavel, spunea: "N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să
plângeţi?". (l Corinteni 5, 2)
- Ce spui. Pavele? A păcătuit altul şi să plâng eu?
- Da, răspunde Pavel. Suntem legaţi unii de altii ca mădularele de trup. La trup,
dacă e rănit piciorul, simte durerea şi capul. Şi ce este mai de preţ decât capul? Şi
totuşi capul uită de vrednicia sa în timp de nenorocire. Fă şi tu tot aşa!
De asta şi Pavel ne îndeamnă "să ne bucuram cu cei ce se bucură şi să
plângem cu cei ce plâng”( Romani 12, 15); de asta le şi spune corintenilor: "N-ar fi
trebuit, oare, mai degrabă să plângeţi, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a făcut
fapta aceasta?”. (I Corinteni 5, 2)
N-a spus: "N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să vă străduiţi?'.
- Dar ce?
- "N-ar fi trebuit oare, mai degrabă să plângeţi?” ca şi cum o boală
obştească, ciuma, ar fi cuprins tot oraşul. Aproape că le-a spus: “E nevoie de
rugaciune si marturisire ca să piară boala din tot oraşul". Ai văzut câtă frică a atârnat
Pavel deasupra capetelor lor? Deoarece corintenii socoteau că răul se mărgineşte
numai la cel ce săvârşeşte păcatul, de aceea Pavel îi face atenţi, spunându-le: "Oare,
nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura?”.( I Corinteni 5, 6)
Cuvintele lui Pavel au acest înţeles: "Dacă răul înaintează, va cuprinde şi
celelalte mădulare; trebuie deci să vă îngrijiţi aşa de păcatul acesta, ca şi cum aţi avea
de luat hotărâri cu privire la nişte rele obşteşti. Să nu-mi spui mie că numai acela a
păcătuit, ci gândeşte-te la aceea că răul e un puroi, care ameninţă să se întindă în tot
trupul".
Şi după cum când arde o casă, sar în ajutor şi se grăbesc şi cei care n-au suferit
nici un rău, nu mai puţin decât cei cu casa aprinsă, ca nu cumva focul să se întindă şi
să ajungă şi la uşile lor, tot aşa şi Pavel îi trezeşte pe corinteni, spunându-le: "Păcatul
săvârşit între voi e un foc; să ieşim întru întâmpinarea răului; să stingem focul, înainte
de a cuprinde Biserica. Dacă nu-ti pasă de păcat, pentru că este în trupul altuia, află
că şi tu eşti bolnav, căci acela este mădular al întregului trup".
Dar gândeşte-te şi la aceea că, dacă trândăveşti, dacă treci cu vederea răul, răul
te va cuprinde şi pe tine. Deci dacă nu pentru fratele tău, fii treaz măcar pentru tine!
Opreşte ciuma, pune stavilă puroiului, zăgăzuieşte întinderea lui!
Acestea şi mai multe ca acestea spunându-le Pavel şi poruncindu-le să-1 dea
satanei (I Corinteni 5, 5), mai târziu, pentru că s-a schimbat şi a ajuns mai bun, le-a
spus: "Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai mulţi22 (II
Corinteni 2, 6)
“Intăriţi în el dragostea". (II Corinteni 2, 8) Uită-te câtă stăruinţă pune acum
Pavel ca să-1 împreune şi să-1 alipească iarăşi de turmă, pentru că mai înainte îl
arătase ca duşman şi vrăjmaş obştesc tuturor, pentru că-1 izgonise din turmă şi-1
tăiase din trupul Bisericii! Nu le-a spus simplu: "Iubiţi-1!", ci: "întăriţi în el
dragostea!", adică: "Arătati-i prietenie trainică şi statornică, dragoste fierbinte,
clocotitoare şi înflăcărată, care să contrabalanseze ura voastră de mai înainte; purtativă
cu el cu bunăvoinţă!'.
- Spune-mi, Pavele, ce s-a întâmplat? Nu l-ai dat satanei?
- Da, dar nu ca să rămână în mâinile satanei, ci ca să-1 scap iute de tirania
satanei.
Dar, după cum spuneam mai înainte, uită-te cât se temea Pavel de deznădejde ca de o
armă puternică a diavolului. Spunând: "întăriţi în el dragostea", a adăugat şi pricina:
"Ca nu cumva să fie doborât de mai multă tristeţe unul ca acesta". (II Corinteni 2,
7)"
Oaia e în gura lupului, spune Pavel, să-1 ajungem! Să i-o luăm din gură înainte
de a mânca şi strica mădularul nostru! Corabia este în mijlocul furtunii, să ne grăbim
s-o salvăm înainte de a se scufunda! După cum corabia se scufundă când marea se
ridică şi valurile se înaltă de pretutindeni, tot aşa şi sufletul se sufocă iute dacă nu are
pe cineva să-i întindă mâna de ajutor, când e înconjurat de pretutindeni de tristeţe;
căci tristeţea, mântuitoare pentru iertarea păcatelor, e pierzătoare când depăşeşte
măsura".
Uită-te cu câtă precizie a grăit Pavel! N-a spus: "Să nu-1 piardă diavolul!".
- Dar ce?
- "Ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei". II Corinteni 2, 11) Iar lăcomia
este dorire de bunuri străine. Arătând deci că păcătosul din Corint a scăpat de diavol
şi că, prin pocăinţă, a ajuns iar în turma lui Hristos, Pavel a spus: "Ca să nu ne lăsăm
prinşi de lăcomia satanei". "Dacă diavolul mai pune gheara pe el, vrea să spună
Pavel, atunci răpeşte mădularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos, că acela, prin
pocăinţă, lepădase păcatul". Pavel ştia ce a făcut diavolul cu Iuda; de aceea s-a temut
să nu se întâmple acelaşi lucru şi cu păcătosul din Corint.
- Dar ce a făcut diavolul cu Iuda?
- Iuda s-a pocăit, că a zis: "Am păcătuit vânzând sânge nevinovat!". (Matei
27,4)
Diavolul a auzit cuvintele acestea; ştia că ele îl pun pe Iuda pe calea cea bună,
că îl duc la mântuire şi s-a temut să nu se schimbe. Că-şi spunea diavolul: "Are
Stăpân iubitor de oameni; a plâns pentru el şi 1-a sfătuit în fel şi chip, când avea de
gând să-L vândă. Oare nu-1 va primi cu mult mai mult acum, când se pocăieşte? îl
trăgea la El şi-1 chema când n-avea de gând să se îndrepte. Oare nu-1 va trage cu
mult mai mult la El acum, când îl vede că se îndreaptă şi-şi recunoaşte păcatul? Că
pentru asta a şi venit să Se răstignească!".
- Şi ce-a făcut atunci diavolul?
- I-a tulburat sufletul lui Iuda; i-a întunecat mintea cu o tristeţe peste măsură de
mare; 1-a prigonit, 1-a alergat până 1-a dus la spânzurătoare (Matei 27, 5). L-a scos
din viata aceasta şi 1-a lipsit şi de râvna de a se pocăi. Dacă trăia, s-ar fi mântuit şi el.
Dovadă, răstignitorii. Dacă Domnul a mântuit pe cei ce L-au ridicat pe cruce, dacă pe
cruce fiind îl ruga pe Tatăl şi-I cerea să le ierte fapta lor îndrăzneaţă(Luca 23, 34),
este lămurit că 1-ar fi primit şi pe vânzător cu toată dragostea, dacă s-ar fi pocăit cum
trebuie. Iuda, însă, doborât de o tristeţe peste măsură de mare, n-a vrut să se
folosească de leacul pocăinţei. Pavel, deci, temându-se de asta, sileşte pe corinteni să
smulgă pe om din gura diavolului.
Dar pentru ce trebuie să vorbesc eu de cele petrecute în Corint? Petru, după ce
se împărtăşise cu sfintele Taine, s-a lepădat de trei ori de Domnul (Matei 26, 69-74),
dar, plângând, şi-a şters tot păcatul (Matei 26. 75). Pavel a prigonit, a hulit, a ocărât;
şi nu numai pe Cel răstignit, ci a prigonit şi pe toţi cei ai lui Hristos; dar, pocăindu-se,
a ajuns apostol. Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puţin prilej şi ne iartă mulţime de
păcate.
Am să vă vorbesc şi de o pildă care întăreşte spusele mele.
Erau doi fraţi; şi-au împărţit între ei averea părintească; unul a rămas acasă, iar
celălalt s-a dus în altă ţară, a mâncat partea lui de avere şi nu mai putea îndura ruşinea
foamei.(Luca 15, 11-32)
M-a îndemnat gândul să vă spun această pildă, ca să vedeţi că ni se iartă şi
păcatele săvârşite după botez, dacă suntem cu luare aminte. Nu vă spun asta ca să vă
trândăviţi, ci ca să alungaţi din sufletul vostru deznădejdea. Că deznădejdea aduce
peste noi mai multe rele decât trândăvia. Fiul acesta este icoana celor ce au căzut în
păcate, după ce s-au botezat. Că fiul cel plecat de acasă înfăţişează pe cei căzuţi după
botez, se vede din acestea: este numit fiu; şi nimeni nu-i numit fiu dacă nu-i botezat;
locuia în casa părintească şi i s-a împărţit toată averea părintească; înainte de botez,
nimeni nu poate lua cele părinteşti, nici nu poate primi moştenire. Deci totul ne arată
că fiul acesta făcea parte din ceata credincioşilor. Era apoi frate cu fiul cel bun; iar
frate nu poate fi nimeni fără naşterea de a doua, cea duhovnicească.
- Ce-a spus, dar, fiul acela, care ajunsese atât de ticălos?
- "Mă voi întoarce la tatăl meu!" (Luca 15, 18).
Tatăl lui 1-a lăsat să plece în tară străină şi nu 1-a oprit, tocmai ca să cunoască
bine, prin proprie experienţă, de câte binefaceri nu s-ar fi bucurat de rămânea acasă.
De multe ori Dumnezeu, când nu ne convinge cu cuvintele, ne lasă să ne învăţăm
minte cu faptele. Aşa făcea cu iudeii. Când nu-i convingea şi nici nu-i abătea de la
răutatea lor cu miile de cuvinte grăite prin prooroci, îi lăsa să fie instruiţi prin pedepse
şi le spunea: "Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra".
(Ieremia 2, 19)
Ar fi trebuit ca iudeii să-L creadă pe cuvânt înainte de împlinirea
ameninţărilor; dar pentru că erau atât de nesimţiţi că nu credeau în îndemnurile şi
sfaturile Lui, de aceea îngăduie să fie instruiţi prin fapte, ca aşa să-i redobândească
iarăşi.
Fiul cel risipitor a plecat deci în tară străină; acolo a învăţat prin fapte ce mare
rău este să pleci din casa părintească; de aceea, s-a întors. Tatăl lui nu i-a purtat ură,
ei 1-a primit cu braţele deschise.
- Pentru ce?
- Pentru că era tată, şi nu judecător.
Şi au fost în casă dansuri, ospeţe, sărbătoare. Toată casa era veselă şi plină de
bucurie.
- Ce spui? Acestea sunt răsplătile păcatului?
- Nu ale păcatului, omule, ci ale întoarcerii! Nu ale răutăţii, ci ale pocăinţei! Nu
ale desfrânării, ci ale schimbării în mai bine!
Mai mult! Fratele cel mai mare s-a supărat de toate acestea. Tatăl 1-a potolit şi
pe el cu blândeţe, spunându-i: "Tu totdeauna ai fost cu mine; pe când acesta, pierdut
a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat”( Luca 15. 31. 32).
"Când trebuie să mântui pe un om pierdut, îi spune tatăl, nu-i timp de judecată,
nici de cercetare amănunţită, ci numai de iubire de oameni, de iertare, nici un doctor
nu cere unui bolnav socoteală de viata lui dezordonată şi nici nu-1 pedepseşte, ci-i dă
doctorii ca să-1 vindece. Iar dacă ar fi trebuit totuşi să-1 pedepsesc pe fratele tău, apoi
îndestulătoare pedeapsă i-a fost şederea lui în tară străină. A fost atâta vreme despărţit
de noi; a avut de luptat cu foamea, cu dispreţul, cu cele mai grele necazuri. De asta îţi
spun: "Pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat", nu te uita la veselia şi
sărbătoarea din casa noastră, ci gândeşte-te la nenorocirea lui cea mare de mai
înainte! Vezi un frate, nu un străin!".
Fiul s-a întors la tatăl lui; la tatăl lui, care nu-şi putea aminti de nici una din
faptele lui de mai înainte. Dar, mai bine spus, îşi amintea numai de acelea care-1
puteau atrage spre compătimire, spre milă, spre dragoste, spre grija aceea pe care o au
numai părinţii. De asta nici n-a spus ce-a făcut fiul lui, ci ce-a pătimit; n-a adus vorba
că a mâncat averea, ci că a îndurat mii şi mii de necazuri.
Tot cu atâta râvnă a căutat Domnul şi oaia cea pierdută. Dar, mai bine spus, cu
mai multă râvnă. Acolo s-a întors fiul de capul lui; aici a plecat Păstorul după oaie; a
găsit-o şi a adus-o; şi S-a bucurat de ea mai mult decât de toate cele din staul. Uită-te
şi cum a adus-o în staul! N-a bătut-o, ci a pus-o pe umerii Lui, a purtat-o şi a adus-o
iarăşi în turmă.(Luca 15,4-5)
Ştiind dar că Dumnezeu nu numai că nu-Şi întoarce fata de la cei ce se întorc la
El, ci că-i primeşte tot aşa de bine ca şi pe cei virtuoşi, că nu numai că nu-i
pedepseşte, ci că merge chiar în căutarea celor rătăciţi şi că Se bucură de găsirea
acestora mai mult decât de cei care nu s-au rătăcit, să nu deznădăjduim când ne
simţim încărcaţi de păcate, nici să ne încredem când ştim că facem fapte bune, ci să
ne temem când le săvârşim, ca să nu cădem din pricina încrederii în noi; iar când
păcătuim, să ne pocăim.
Vă spun şi acum ce vă spuneam şi la început. Amândouă acestea ne fac să ne
pierdem mântuirea: încrederea, pe cel din picioare; deznădejdea, pe cel căzut. De
aceea Pavel, ca să întărească pe cei din picioare, spunea: "Celui ce i se pare că stă, să
ia aminte să nu cadă" (l Corinteni 10, 12); şi iarăşi: "Mă tem ca nu cumva,
propovăduind altora, însumi să mă fac netrebnic" (l Corinteni 9, 27). Ca să ridice pe
cei căzuţi şi să-i îmboldească spre mai multă râvnă, Pavel le scria corintenilor,
spunându-le: "... ca nu cumva să plâng pe mulţi din acei ce au păcătuit înainte şi nu
s-au pocăit (II Corinteni 12, 21). Prin aceste cuvinte a arătat că nu sunt vrednici atâta
de plâns cei ce păcătuiesc cât cei care nu se pocăiesc de păcatele lor. Iar profetul le
spunea acestora: "Oare cel ce cade nu se scoală sau cel ce se abate nu se întoarce?"
(Ieremia 8, 4). De aceea şi David îi îndemna pe aceştia, spunând: "Astăzi, de veţi auzi
glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca în timpul răzvrătirii"(Ps.94,8-
9;Evrei 3,7-8).
Atâta vreme cât se spune "astăzi", să nu deznădăjduim, ci să avem bune
nădejdi în Stăpânul nostru, gândindu-ne la noianul bunătăţii Lui. Să scuturăm de pe
noi orice cuget rău; să începem să facem fapte bune cu multă râvnă şi nădejde; să
arătăm covârşitoare pocăinţă, ca, lăsând aici pe pământ toate păcatele, să putem sta cu
îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi (să putem) dobândi
împărăţia cerurilor, pe care, facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi
iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu
Sfântul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
OMILIA A DOUA
Despre tristeţea împăratului Ahab şi
despre Iona profetul
Aţi văzut duminica trecută război şi biruinţă? Războiul diavolului, biruinţa lui
Hristos! Aţi văzut cum a fost lăudată pocăinţa? Aţi văzut cum diavolul n-a mai putut
îndura lovitura, ci s-a temut şi s-a cutremurat?
- Pentru ce te sperii, diavole, când este lăudată pocăinţa? Pentru ce te jeleşti,
pentru ce te cutremuri?
- Da, pe dreptate mă jelesc şi mă tângui, răspunde diavolul, pentru că mari
trofee mi-a răpit pocăinţa asta!
- Care trofee?
- Pe desfrânată, pe vameş, pe tâlhar, pe hulitorul Pavel!
Cu adevărat, mari trofee i-a răpit pocăinţa! I-a dărâmat cetătuia. Lovitura
pocăinţei a fost mortală.
Cunoşti, iubite, puterea pocăinţei din faptele ce ti le-am arătat în predica
trecută. Pentru ce, dar, nu culegem roadele unei astfel de predici? De ce nu ne
întâlnim în biserică pentru ca să ne pocăim? Dacă eşti păcătos, intră în biserică
pentru a-ti mărturisi păcatele! Dacă eşti drept, intră ca să nu-ti pierzi dreptatea! Pentru
amândouă, biserica este port.
Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică cu gând de pocăinţă! Ai
păcătuit? Spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Ce oboseală, ce greutate, ce osteneală
ca să spui acest cuvânt: "Am păcătuit"? nici una!
Dacă spui tu însuti că ai păcătuit, nu vei avea acuzator pe diavol. la-o înaintea
diavolului! Răpeşte-i dregătoria lui! Că dregătoria lui este de a acuza. Pentru ce nu i-o
iei înainte? Pentru ce nu-ti spui păcatul? Pentru ce nu-ti ştergi păcatul, când ştii că ai
un acuzator pe care nu-1 poţi face să tacă? Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui
Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta.
Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te
îndreptezi”(Isaia 43,26).
Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală,
nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune
un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".
- Dar de unde ştiu, mi se poate spune, că, dacă spun eu întâi păcatul, scap de
păcat?
- Am în Scriptură exemple şi de oameni care şi-au spus păcatul şi au scăpat de
el, şi de oameni care nu 1-au spus şi au fost osândiţi.
Cain a ucis pe Abel, fratele său, pentru că îl pizmuia. Omorul a urmat invidiei.
L-a luat cu el la câmp şi 1-a ucis.(Facere 4,8)
Ce i-a spus Dumnezeu?
- "Unde este Abel fratele tău?”.(Facere 4,9)
Cel Care le ştie pe toate întreabă; nu pentru că nu ştie, ci ca să atragă pe ucigaş
la pocăinţă. Că 1-a întrebat, ştiind de ucidere, o arată însăşi întrebarea: "Unde-i Abel
fratele tău?” .
Iar Cain i-a răspuns:
- “Nu ştiu. Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?”(Facere 4,9).
Fie, nu eşti păzitorul lui! Dar pentru ce eşti ucigaşul lui? Nu 1-ai păzit! Dar
pentru ce 1-ai ucis? Mărturiseşti asta? Atunci eşti vinovat şi că nu 1-ai păzit.
- Ce i-a spus Dumnezeu?
- "Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Facere 4,10).
L-a mustrat îndată şi i-a dat şi pedeapsa. Nu atât pentru omor, cât pentru
îndrăzneală. Că Dumnezeu nu urăşte atât de mult pe cel ce păcătuieşte, cât pe cel ce
se poartă cu neruşinare. Fără îndoială, Dumnezeu nu 1-a primit pe Cain când a venit
la pocăinţă, pentru că nu şi-a spus el întâi păcatul. Că, ce spune Cain? "Mai mare este
păcatul meu decât a mi se ierta",(Facere 4,13) în loc să spună: "Am făcut mare păcat!
Nu sunt vrednic să mai trăiesc!".
Şi ce-i răspunde Dumnezeu? "Gemând şi tremurând vei fi pe pământr”.( Facere
4,13) Şi i-a dat o pedeapsă cumplită şi grea. "N-am să te ucid, i-a spus Dumnezeu, ca
să nu se dea uitării adevărul, dar am să te fac lege, citită de toţi, ca nenorocirea ta să
ajungă mamă filosofiei!". Şi pribegea Cain, lege însufleţită, stâlp mişcător şi tăcut,
dar slobozind glas mai puternic decât glasul trâmbiţei, că spunea: "Să nu mai facă
cineva aceasta, ca să nu păţească la fel!". A primit pedeapsă pentru neruşinarea lui;
nu şi-a spus păcatul, dar i-a fost dovedit şi a fost osândit pentru păcat. Dacă şi-ar fi
mărturisit singur păcatul, şi-ar fi şters el mai întâi păcatul.
Dar ca să vezi că aşa stau lucrurile, să-ti spun de un altul care, spunându-şi el
mai întâi păcatul, şi-a şters păcatul.
Să venim la David, proorocul şi împăratul. Dar mie îmi place mai mult să-1
numesc prooroc, împărat a fost în Palestina; prooroc însă, până la marginile lumii.
Domnia lui a ţinut câtăva vreme, dar profeţia lui are cuvinte nemuritoare. Mai
degrabă se va stinge soarele decât să fie date uitării cuvintele lui David. David a
săvârşit şi adulter, şi omor. A văzut, spune Scriptura, pe o femeie frumoasă, făcând
baie şi s-a îndrăgostit de ea (II Regi 11,2).
Gândul şi 1-a prefăcut apoi în faptă. Şi a căzut proorocul în preacurvie,
mărgăritarul în mocirlă. Şi nu-şi dădea seama că păcătuise. Atât era de împătimit.
Vizitiul se îmbătase şi trăsura mergea anapoda. Ceea ce sunt vizitiul şi trăsura, aceea
sunt sufletul şi trupul.
De ti-este întunecat sufletul, trupul se rostogoleşte în mocirlă; câtă vreme
vizitiul e treaz, aleargă şi trăsura bine; când vizitiului i se slăbesc puterile şi nu mai e
stăpân pe hăţuri, ajunge şi trăsura în prăpastie. Aşa şi cu omul.
Atâta vreme cât sufletul e treaz şi priveghează, este şi trupul curat; dar când
sufletul se întunecă, se rostogoleşte şi trupul în mocirlă, în plăcere.
Ce a făcut David? A preacurvit! Nu şi-a dat seama şi nici altul nu i-a atras
luarea-aminte. Şi a făcut asta când era cu părul alb, ca să vezi că nici bătrâneţea nu tie
de folos de eşti nepăsător, după cum nici tinereţea nu te poate vătăma de eşti cu
mintea trează. Fapta bună nu-i condiţionată de vârstă, ci de voinţă şi gând.
Daniel era de doisprezece ani şi era judecător, iar bătrânii, învechiţi în zile,
urzeau faptă de curvie1(Istorie Suzanei 1,1-64.) Bătrânilor nu le-a folosit bătrâneţea,
nici pe Daniel nu 1-a vătămat tinereţea. Şi ca să vezi că nu vârsta, ci voinţa şi gândul
sunt totul, uită-te la David.
David era cu părul alb, şi atunci a căzut în preacurvie şi a săvârşit omor.
Sufletul lui era într-o stare ca aceea, că nici nu-şi dădea seama că a păcătuit. Mintea
conducătoare era beată de neînfrânare.
- Ce a făcut Dumnezeu?
- A trimis la el pe profetul Natan. Profetul se duce la profet. Aşa se întâmplă şi
cu doctorii. Când un doctor se îmbolnăveşte, e nevoie de alt doctor. Tot aşa şi aici.
Un profet păcătuise şi un alt profet i-a adus doctoriile. A venit dar la el Natan. Nu 1-
a mustrat de cum a intrat pe uşă şi nu i-a spus: “Nelegiuitule, blestematule,
preacurvarule, ucigaşule! Ai primit de la Dumnezeu atât de mari cinstiri, şi tu ai
călcat în picioare poruncile Lui!", Natan nu i-a grăit aşa, ca să nu-1 facă mai
îndărătnic. Că faci îndărătnic pe păcătos când îi dai în vileag păcatul. S-a dus dar la el
şi-i ţese toată drama.
- Ce-i spune?
- "Am să-ti spun, împărate, o pricină de judecată! Erau un bogat şi un sărac.
Cel bogat avea multe turme şi cirezi; săracul avea numai o mieluşea, care bea din
paharul lui, mânca la masa lui şi dormea la şoldul lui"(II Regi 12, 1-3). Prin aceste
cuvinte profetul voia să arate cât de mult ţinea soţul la soţia sa. "Şi a venit un străin la
bogat; bogatul şi-a cruţat vitele sale şi a luat mieluşeaua săracului şi a tăiat-o” (II
Regi 12, 4). Ai văzut cum ţese aici drama, ţinând ascuns cuţitul?
- Ce a răspuns împăratul?
- Socotind că hotărăşte împotriva altuia, a pronunţat o sentinţă foarte aspră.
Aşa sunt oamenii! împotriva altora pronunţă cu plăcere şi cu asprime sentinţele.
- Ce sentinţă a dat David?
- "Viu este Domnul, a spus el, vrednic de moarte este un om ca acesta! Să dea
înapoi patru mieluşele pentru una!"(II Regi 12, 5-6).
- Natan ce-a făcut?
- N-a mai acoperit multă vreme buboiul, ci 1-a descoperit îndată şi-1 taie
repede cu cuţitul, ca să nu-i scape simţirea durerii. "Tu eşti acela, împărate!, i-a spus
profetul" II (Regi 12, 7).
- Ce-a răspuns împăratul?
- "Am păcătuit înaintea Domnului!" (II Regi 12, 13). N-a spus: "Cine eşti tu de
mă mustri pe mine? Cine te-a trimis să te răsteşti la mine? De unde îndrăzneala asta,
ca să-mi vorbeşti aşa?". N-a grăit aşa, ci şi-a recunoscut păcatul.
- Ce-a spus?
- "Am păcătuit înaintea Domnului!''.
- Ce i-a răspuns natan?
- "Şi Domnul a iertat păcatul tău" (II Regi 12, 13). "Pentru că te-ai osândit
singur, îi spune Dumnezeu, îti iert vina; te-ai mărturisit din inimă; ti-ai şters păcatele,
ti-ai dat singur osânda şi Eu am anulat sentinţa!".
Ai văzut că s-a împlinit ce este scris: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te
îndreptezi!"(Isaia 43,26). Ce oboseală este să-ti spui tu întâi păcatul?
Ai şi o altă cale de pocăinţă!
- Care-i aceea?
- Să-ti plângi păcatul! Ai păcătuit? Plângi, şi ti-ai şters păcatul! Este vreo
oboseală? Nu! Nu-ti cer mai mult decât să-ti plângi păcatul! Nu-ti spun să străbaţi
oceane, nici să te cobori în porturi, nici să călătoreşti, nici să pleci la drum lung, nici
să scoţi din pungă bani, nici să traversezi valuri sălbatice.
- Dar ce?
- Plânge-ti păcatul!
- Dar de unde ştiu că, dacă-mi plâng păcatul, mi-1 şi şterg?
- Ai şi pentru asta dovadă din dumnezeiasca Scriptură. Era un împărat, Ahab.
Om drept şi acesta, după cum mărturiseşte Scriptura. Dar mânat de Izabela, femeia
lui, a împărătit rău. Ahab a poftit via unui oarecare Nabot israeliteanul şi a trimis la el
zicând: "Dă-mi via ta, că o poftesc, şi-ţi dau pe ea sau bani, sau alt loc în schimb".
Nabot i-a zis: "Să nu mi se întâmple să-ti vând moştenirea părinţilor mei!". Ahab
poftea mai departe via, dar nu voia să-1 silească. Din pricina asta a căzut Ahab în
mare tristeţe. Izabela, femeie neruşinată şi fără scrupule, necurată şi blestemată, a
venit la el şi i-a spus: "Pentru ce eşti trist şi nu mănânci? Scoală şi mănâncă! Te voi
face eu să moşteneşti via lui Nabot israeliteanul!". Şi a scris o scrisoare, ca din partea
împăratului, către bătrâni, în care spunea: "Rânduiţi post şi puneţi bărbaţi mincinoşi
împotriva lui Nabot, care să dea mărturie că Nabot a hulit pe Dumnezeu şi pe
împărat"(III Regi 21, 1-10). O, post plin de cumplită fărădelege! A rânduit post ca să
săvârşească ucidere!
- Şi ce s-a întâmplat?
- Nabot a fost lovit cu pietre şi a murit. Izabela, când a auzit, i-a spus lui Ahab:
"Scoală-te, să moştenim via, că a murit Nabot". Ahab la început s-a întristat, dar mai
pe urmă s-a dus şi a luat în stăpânire via. Dumnezeu 1-a trimis la Ahab pe Ilie
proorocul. "Du-te, i-a spus Dumnezeu, şi spune-i lui Ahab: "Pentru că ai ucis şi ai
moştenit, se va vărsa sângele tău şi câinii vor linge sângele tău şi desfrânatele se vor
spăla în sângele tău" (III Regi 21, 19). Mânia e dumnezeiască, sentinţa pronunţată,
osânda, ca şi împlinită.
Şi uită-te unde-1 trimite Dumnezeu pe Ilie! La via luată de la Nabot (III Regi
21, 19). Unde s-a săvârşit nelegiuirea, acolo şi pedeapsa.
- Şi ce a spus Ahab?
- Când Ahab 1-a văzut pe Ilie, i-a spus: "M-a găsit duşmanul meu!" (III Regi
21, 20), în loc de: "M-ai găsit vinovat că am păcătuit! Acum ai pricină să mă ataci!".
"M-a găsit duşmanul meu!". Mereu îl mustrase Ilie pe Ahab; acum, ştiind că a păcătuit,
i-a spus: "Mereu m-ai mustrat! Dar acum pe bună dreptate mă ataci!". Ştia că
păcătuise. Şi Ilie îi citeşte cu voce tare hotărârea lui Dumnezeu: "Acestea zice
Domnul îi spune Ilie, pentru că ai ucis şi ai moştenit şi ai vărsat sânge de bărbat
drept, tot aşa se va vărsa sângele tău şi câinii îl vor linge şi desfrânatele se vor spăla
în sângele tău".
La auzul acestor cuvinte, Ahab s-a întristat şi a plâns pentru păcatul lui. Şi-a
recunoscut păcatul şi a şters sentinţa pronunţată de Dumnezeu împotriva lui. Dar
Dumnezeu 1-a lămurit mai întâi pe Ilie pentru ce a schimbat sentinţa, ca să nu pară
profetul mincinos şi să păţească ce-a păţit Iona. Că la fel s-a întâmplat şi lui Iona.
Dumnezeu i-a spus: "Du-te, predică în cetatea Ninive în care locuiesc o sută douăzeci
de mii de oameni, fără femei şi copii, şi spune-le: "încă trei zile şi Ninive va fi
distrusă” (Iona 3,4).
Dar Iona n-a vrut să plece, că ştia iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
- Şi ce-a făcut?
- A luat-o la fugă! Că îşi spunea: "Eu, Doamne, am să mă duc să le predic; Tu
însă ai să Te întorci, pentru că eşti iubitor de oameni, iar eu am să fiu ucis ca profet
mincinos".
Marea 1-a primit pe Iona, dar nu 1-a ascuns, ci 1-a dat înapoi pământului şi 1-a
adus iarăşi sănătos şi teafăr în Ninive; marea 1-a apărat ca un prieten care-şi apără
prietenul. "S-a coborit Iona să fugă,spune Scriptura, şi a găsit o corabie care mergea
la Tarsis; a plătit drumul şi s-a suit în ea" (Iona l, 3).
Unde fugi, Iona? Te duci în alt pământ? Dar "al Domnului este pământul şi
plinirea Lui"(Ps. 23, 1). Sau în mare? Dar nu ştii că "a Lui este marea şi că El a
făcut-o"? (Ps. 94, 5). Sau în cer? Dar n-ai auzit pe David spunând: "Voi vedea
cerurile, lucrul degetelor Tale" (Ps. 8, 3)?
Totuşi, stăpânit de frică, lui Iona i se părea că fuge; dar nu-i cu putinţă să fugi
de Dumnezeu. Şi aşa, după ce marea 1-a dat înapoi şi a venit în ninive, a predicat
spunând: "încă trei zile şi Ninive va fi distrusă". Şi ca să vezi că asta avea Iona în
minte când a luat-o la fugă, anume că lui Dumnezeu, fiind iubitor de oameni, îi va
părea rău de răul ce-1 grăise despre niniviteni şi că el are să fie socotit profet
mincinos, o arată Iona însuşi. După ce a predicat în Ninive, a ieşit din oraş şi se uita
să vadă ce are să se întâmple; când a văzut că au trecut trei zile şi ameninţarea lui nu
s-a înfăptuit, atunci a gândit ce gândise mai înainte şi a spus: “Oare, nu sunt acestea
cuvintele pe care le spuneam eu, că Dumnezeu este milostiv şi îndelung răbdător şi-I
pare rău de răutăţile oamenilor?”.
Deci, ca să nu păţească Ilie ce păţise Iona, Dumnezeu îi spune lui Ilie pricina
pentru care l-a iertat pe Ahab.
- Ce-i spune Dumnezeu lui Ilie?
- "Ai văzut cât a plâns Ahab şi cât de trist a plecat din faţa Mea? Tiu voi face
după răutatea lui!" (III Regi 21, 29).
Vai, Stăpânul se face avocatul robului! Dumnezeu îşi justifică înaintea unui om
purtarea Lui faţă de alt om! "Să nu socoteşti, i-a spus Dumnezeu lui Ilie, că fără temei
1-am iertat! Nu! Şi-a schimbat purtarea. De aceea Mi-am schimbat şi Eu mânia. Miam
potolit-o. Nici tu să nu te socoteşti un profet mincinos! Ai grăit adevărul. Dacă
Ahab nu-şi schimba purtarea, avea să sufere sentinţa. Dar el şi-a schimbat purtarea şi
Mi-am potolit şi Eu mânia". Şi a zis Dumnezeu către Ilie: "Ai văzut cât a plâns Ahab
şi cât de îndurerat a plecat? Nu voi face după mânia Mea!”. Ai văzut că plânsul
şterge păcatele?
Ai şi o a treia cale de pocăinţă. Ţi-am vorbit de multe căi de pocăinţă, pentru
ca, prin felurimea căilor, să-ţi facă uşoară mântuirea.
- Care este aceasta, a treia cale de pocăinţ.a?
- Smerenia! Smereşte-te şi ţi-ai şters şiruri de păcate. Ai şi pentru aceasta
dovadă din dumnezeiasca Scriptură, pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18, 10-14).
S-au suit, spune Domnul, fariseul şi vameşul la templu să se roage. Şi a început
fariseul să-şi înşire virtuţile: "Eu nu sunt un păcătos ca toată lumea, spune el, nici ca
vameşul acesta!". Suflete ticălos şi nefericit! Ai osândit toată lumea! Pentru ce-1 mai
îndurerezi pe cel de lângă tine? Nu te mulţumeşti cu întreaga lume decât dacă
osândeşti şi pe vameş? Pe toţi cei de aici i-ai hulit! Pe nici un om n-ai cruţat! "Eu nu-s
ca toată lumea, spui tu, nici ca vameşul acesta! Postesc de două ori pe săptămână; dau
zeciuială din averile mele săracilor!". Cuvinte de laudă rostea! Om ticălos! Fie, ai
osândit întreaga lume! Pentru ce loveşti şi în vameşul de lângă tine? Nu te saturi cu
hulirea întregii lumi decât dacă osândeşti şi pe cel de lângă tine?
- Ce-a făcut vameşul?
- A auzit tot ce spunea fariseul, dar n-a zis: "cine eşti tu de spui unele ca
acestea despre mine? De unde-mi ştii viaţa? N-am crescut împreună! N-am trăit la un
loc, n-am fost unul lângă altul! Cine dă mărturie de faptele tale bune? Pentru ce te
lauzi singur? Pentru ce te cinsteşti singur?" Nici un cuvânt din acestea n-a grăit
vameşul, ci, plecându-şi capul la pământ, s-a închinat şi a spus" "Dumnezeule,
milostiv fii mie, păcătosului!". Vameşul s-a smerit şi a ajuns drept. Fariseul s-a
pogorât de la templu pierzându-şi dreptatea; vameşul s-a pogorât dobândind
dreptatea. Cuvintele au biruit faptele. Unul, cu faptele, a pierdut dreptatea; altul, cu
cuvânt de smerenie, a dobândit dreptatea. Şi totuşi aceea nu era smerenie. Atunci e
smerenie, când unul mare se micşorează pe sine. Fapta vameşului nu era smerenie, ci
adevăr. Adevărate erau cuvintele lui că era păcătos.
Spune-mi, te rog, poate fi om mai rău ca vameşul? Negutătoreşte nenorocirile
altora, ia parte la roadele muncii altora; nu munceşte, dar ia parte la câştig. Grozav e
păcatul vameşului! Vameşul nu-i nimic altceva decât silnicie acceptată de toată
lumea, păcat legalizat, lăcomie cu nume bun. Cine poate fi mai rău decât vameşul,
care stă la drum şi culege roadele muncii altora? Când e vorba de muncă, lui nici nu-i
pasă! Când însă e vorba de câştig, îşi ia partea din cele ce n-a muncit. Deci dacă
vameşul, care-i un păcătos, a dobândit un dar atât de mare când s-a smerit, cu atât mai
mult omul virtuos când se va smeri! Dacă-ti vei mărturisi păcatele şi te vei smeri, vei
fi drept.
Vrei să vezi cine-i smerit? Uită-te Ia Pavel, cel cu adevărat smerit, la Pavel,
dascălul lumii, oratorul cel duhovnicesc, vasul alegerii (Faptele Apostolilor 9, 15),
limanul cel neînviforat, turnul cel neclătinat, omul cel mic la trup, care a înconjurat
lumea, şi a înconjurat-o ca şi cum ar fi avut aripi; uită-te la cel smerit, la cel neiscusit
(II Corinteni 11, 6) şi filozof, la cel sărac şi bogat!
Pe Pavel îl numesc cu adevărat smerit, pe cel care a trecut prin mii şi mii de
osteneli, pe cel care a avut mii şi mii de biruinţe împotriva diavolului, pe cel care
propovăduia şi zicea: "Harul Lui în mine n-a fost zadarnic, dar m-am ostenit mai
mult decât toţi"(1 Corinteni 14, 10). Omul care a îndurat închisori, lovituri, bătăi;
omul care cu epistolele sale a vânat lumea; omul care a fost chemat cu glas ceresc;
omul acela se smereşte spunând: "eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt
vrednic să mă numesc apostol" (I Corinteni 15, 9).
Ai văzut măreţia smereniei? Ai văzut pe Pavel smerindu-se, numindu-se cel
mai mic? "Eu sunt, spune el, cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă
numesc apostol". Atunci e smerenie cu adevărat când te smereşti în toate şi te numeşti
cel mai mic. Gândeşte-te cine a fost cel ce a spus aceste cuvinte! Pavel, cetăţeanul
cerului, cel de formă îmbrăcat cu trup, stâlpul Bisericii, îngerul cel pământesc, omul
cel ceresc! Cu cât drag zăbovesc lângă Pavel, contemplându-i frumuseţea virtutii lui!
Nu-mi veseleşte atât faţa răsăritul soarelui şi săgetarea razelor lui strălucitoare, cât
îmi luminează mintea chipul lui Pavel! Soarele luminează fetele, Pavel, însă, ne urcă
pe aripile lui la bolţile cerurilor; ne urcă sufletul mai sus decât soarele, mai sus decât
luna!
Aşa-i puterea virtuţii! Face înger pe om, înaripează sufletul spre cer. Virtutea
aceasta ne învaţă Pavel. Să ne sârguim să fim imitatori virtuţii lui! Dar să nu mă abat
de la subiect. Scopul meu era de a vă arăta smerenia, a treia cale a pocăinţei, de a
arăta că vameşul nu s-a smerit, ci a spus adevărul, şi-a dezgolit păcatele lui şi a ajuns
drept; n-a dat bani, n-a străbătut oceane, n-a mers pe jos cale lungă, n-a traversat mări
nemărginite, n-a rugat pe prieteni, n-a avut nevoie de mult timp, ci, prin smerenie, a
dobândit dreptatea şi a fost socotit vrednic de împărăţia cerurilor, pe care facă
Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului
nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.
OMILIA A TREIA
Despre milostenie
şi la Cele zece fecioare
Ştiţi, oare, de unde am început predica de mai înainte sau unde am terminat-o,
sau de la care subiect au plecat, sau la care subiect au ajuns vorbele cuvântării mele?
Cred că aţi uitat ideile cu care mi-am terminat cuvântul. O ştiu asta; dar nu vă caut
pricină, nici nu vă învinuiesc.
Aveţi soţie, trebuie să vă ocupaţi de copii şi să vă îngrijiţi de toate cele din
casă; unii dintre voi slujesc în armată, iar alţii sunt meseriaşi. Fiecare dintre voi se
îndeletniceşte cu fel şi fel de ocupaţii; eu însă mă îndeletnicesc numai cu
propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, mă ocup numai cu predica şi numai cu ea
îmi cheltuiesc tot timpul. De aceea nici nu trebuie să fiţi mustraţi; dimpotrivă, trebuie
lăudată râvna voastră, că nu m-ati părăsit nici o singură duminică, ci v-ati lăsat toate
treburile şi aţi venit la biserică. Aceasta-i cea mai mare laudă a oraşului nostru, nu că
are mulţime mare de oameni şi suburbii, nici că are săli strălucitoare de ospeţe şi case
cu acoperişuri de aur, ci că are locuitori râvnitori şi cu mintea trează.
Pomii buni se cunosc după roade, nu după frunze. Pentru aceea suntem mai de
preţ decât vieţuitoarele necuvântătoare, pentru că avem grai, pentru că ne slujim de
cuvânt, pentru că ni-i drag cuvântul.
Un om care nu iubeşte cuvântul este mai necuvântător decât dobitoacele; că nu
ştie pentru ce a fost cinstit cu grai şi de unde are această cinste. Bine spunea profetul:
"Omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi
s-a asemănat lor"(Ps.48,12).
Eşti om înzestrat cu cuvânt şi nu iubeşti cuvântul? Spune-mi, ce iertare mai
poţi avea? De aceea îmi sunteţi nespus de dragi, că alergaţi ca înaripaţi să ascultaţi
cuvânt despre virtute şi puneţi totul în urma ascultării dumnezeieştilor cuvinte. Haide,
dar, ca şi eu să-mi încep cuvântul şi să continui şirul celor spuse în cea din urmă
predică. Vă sunt dator şi îmi plătesc cu drag datoria; nu mă sărăceşte, ci-mi adaugă
avere, în afacerile lumeşti datornicii fug de creditori, ca să nu le dea datoria; eu însă
umblu după creditorii mei, ca să le-o plătesc; şi pe bună dreptate; în afacerile lumeşti
plata datoriei aduce sărăcie, pe când plata datoriei cuvântului naşte bogăţie. Iată ce
vreau să spun: datorez cuiva nişte bani; dacă-i dau datoria, banii nu pot fi şi la el şi la
mine, ci au plecat de la mine şi au intrat la punga lui; dar vă dau cuvântul de
învăţătură, cu care vă eram dator, cuvântul acesta rămâne şi la mine, şi-1 aveţi şi voi
cu toţii; dacă ţin la mine cuvântul şi nu-1 dau, atunci sunt sărac; dar când îl dau, ajung
mai bogat; dacă nu-mi plătesc datoria cuvântului, atunci numai eu sunt bogat, dar
dacă mi-o plătesc, culeg rod împreună cu voi toţi.
Haide dar să vă plătesc datoria! Şi care-i datoria? Vă vorbisem mai înainte
despre pocăinţă şi vă spuneam că multe şi felurite sunt căile pocăinţei, pentru ca să ne
fie uşoară mântuirea. Dacă Dumnezeu ne-ar fi dat o singură cale de pocăinţă, n-am fi
primit-o, ci am fi spus: "Nu putem merge pe această cale, nu putem să ne mântuim!".
Dar aşa. Dumnezeu ţi-a tăiat cuvântul acesta, că nu ti-a dat numai o cale de pocăinţă,
nici două, nici trei, ci multe şi felurite, ca, prin mulţimea lor, să-ti facă lesnicioasă
suirea la cer. Şi spuneam că pocăinţa e lesnicioasă şi n-are nici o greutate. Eşti
păcătos? Intră în biserică şi spune: "Am păcătuit!" şi ai scăpat de păcat. V-am dat
pildă pe David, care a păcătuit şi şi-a şters păcatul (II Regi 12, 1-14). V-am arătat
apoi a doua cale de pocăinţă, aceea a plânsului pentru păcat, şi spuneam: Ce greutate
are această cale? N-ai nevoie să cheltuieşti bani, n-ai nevoie să mergi cale lungă, nici
altceva asemănător, ci numai să-ti plângi păcatul. Şi v-am dat, din Scriptură, pildă şi
despre această cale; vă spuneam că Dumnezeu a schimbat hotărârea pronunţată
asupra lui Ahab pentru că Ahab a plâns şi s-a întristat; Insuşi Dumnezeu i-a spus asta
lui Ilie: "Ai văzut cât a plâns Ahab şi cât de trist a plecat din fata Mea? Nu voi face
după mânia Mea" (III Regi 21, 29). Apoi v-am dat şi a treia cale de pocăinţă şi v-am
adus din Scriptură pildă pe fariseu şi vameş: fariseul, lăudându-se cu îngâmfare, a
pierdut toate faptele lui de dreptate; iar vameşul, smerindu-se, s-a pogorât de la
templu cu rod de dreptate şi a ajuns drept fără nici o osteneală; a spus cuvinte şi a
primit fapte (Luca 18, 10-14).
Haide dar acum să mergem mai departe şi să vă pun în fată a patra cale de
pocăinţă.
- Care-i aceasta?
- Milostenia împărăteasa virtuţilor, aceea care duce iute pe oameni în bolţile
cerurilor, apărătoarea noastră preabună.
Mare lucru este milostenia. De aceea şi Solomon striga: "Mare lucru este omul
şi de preţ bărbatul milostiv” (Pilde 20, 6). Mari sunt aripile milosteniei; străbate
văzduhul, lasă în urmă luna, depăşeşte razele soarelui, se urcă până în bolţile
cerurilor. Dar nici acolo nu se opreşte, ci lasă în urmă şi cerul şi popoarele de îngeri şi
cetele de arhangheli şi toate puterile cele de sus şi se înfăţişează chiar înaintea
tronului celui împărătesc.
Află asta chiar din Scriptură, care zice: "Cornelie, rugăciunile tale şi
milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 10, 4).
Cuvintele: "înaintea lui Dumnezeu" înseamnă: "De-ai avea multe păcate, nu te teme,
că ai milostenia apărătoare!". Nici una dintre puterile cele de sus nu-i va sta
împotrivă. Milostenia îşi cere datoria, stând cu poliţa în mână. Insuşi Stăpânul ne-o
spune: "Cel care va face unuia dintre aceştia preamici. Mie Mi-a făcut” (Matei 25,
40). Milostenia deci îti uşurează toate păcatele tale, oricâte ai avea.
Nu ştii oare din Evanghelie pilda celor zece fecioare, cum cele care n-au avut
milostenie au rămas afară de cămara de nuntă, deşi trăiseră în feciorie? "Erau zece
fecioare, spune Hristos, cinci nebune şi cinci înţelepte" (Matei 25, 2); cele înţelepte
aveau untdelemn, iar cele nebune nu aveau şi se stingeau candelele lor.
Şi venind cele nebune la cele înţelepte le-au spus: "Daţi-ne nouă untdelemn din
vasele voastre" (Matei 25, 8).
Mă ruşinez, roşesc şi plâng când aud că o fecioară e nebună; roşesc când aud
că o fecioară poartă acest nume, după atâta virtute, după ce a trăit în feciorie, după ce
a zburat cu trupul la cer, după ce s-a luat la întrecere cu puterile cele de sus, după ce a
îndurat arşiţa, după ce a călcat în picioare cuptorul plăcerii. Li s-a spus nebune, şi pe
bună dreptate nebune, că au săvârşit o virtute mare, dar au fost biruite de una mică.
"Şi s-au apropiat cele nebune, spune Hristos, şi au zis celor înţelepte: "Dati-ne
nouă untdelemn din vasele voastre". Iar acelea au spus: "Nu putem să vă dăm, ca nu
cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă" (Matei 25, 8-9). N-au făcut asta pentru
că nu le era milă de ele, nici din răutate, ci din pricina scurtimii timpului: avea să vină
Mirele.
Aveau şi fecioarele cele nebune candele, dar nu aveau untdelemn în candelele
lor, pe când celelalte fecioare aveau untdelemn. Lumină este fecioria, iar milostenia
untdelemn. După cum lumina candelei se stinge de nu are untdelemn, tot aşa se stinge
şi fecioria de nu are milostenie. "Daţi-ne nouă untdelemn din vasele voastre". Iar
acelea le-au răspuns: "Nu putem să vă dăm". Răspunsul lor nu-i pornit din răutate, ci
din teamă: "Ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă"; ca nu cumva să
rămânem toate pe dinafară, când căutăm cu toate să intrăm. Ci "mergeţi la cei ce
vând şi vă cumparati” (Matei 25, 9) .
- Cine-s negustorii acestui untdelemn?
- Săracii! Cei ce stau la uşa bisericii şi cer milostenie.
- Şi cât untdelemn cumpăr?
- Cât vrei! Nu spun cât, ca să nu-mi spui că eşti sărac! Atâta cumpără, câţi bani
ai! Ai un bănuţ? Cumpără cerul cu el! Nu că cerul e ieftin, ci că Stăpânul e bun! Nu ai
un bănuţ? Dă un pahar de apă rece. "Cel ce va da un pahar de apă rece unuia dintre
aceştia prea mici, pentru Mine, nu-şi va pierde plata lui" (Matei 10, 42).Cerul e
negutătorie şi afacere bună, iar noi o neglijăm. Dă o bucată de pâine şi ia
raiul; dă lucruri mici şi ia lucruri mari; dă cele pieritoare şi ia pe cele nepieritoare; dă
pe cele stricăcioase şi ia pe cele nestricăcioase. Dacă ar fi iarmaroc şi toate mărfurile
din iarmaroc ar fi ieftine, de-ar fi acolo belşug de bucate şi toate la preţ de nimica,
oare n-ai vinde tot ce ai, n-ai nesocoti toate celelalte treburi şi nu te-ai duce să faci în
iarmaroc bune afaceri? Arătaţi atâta grabă pentru nişte lucruri pieritoare, dar vă
trândăviţi atâta şi vă descurajaţi când e vorba să cumpăraţi lucruri nemuritoare? Dă
săracului, pentru ca, chiar dacă tu vei tăcea, să vorbească pentru tine mii şi mii de
guri; să stea de fată milostenia şi să te apere! Răscumpărare de suflet este milostenia!
De aceea, după cum înaintea uşilor bisericii sunt vase pline cu apă, ca să vă spălaţi
mâinile, tot aşa, în afara bisericii, stau săracii, ca să vă spălaţi mâinile sufletului. Ţi-ai
spălat mâinile trupului cu apă? Spală-ţi şi mâinile sufletului cu milostenia! Nu-mi
spune că eşti sărac. O văduvă, săracă lipită pământului, a găzduit pe Ilie (III Regi 17,
9-24); sărăcia nu i-a fost piedică, ci 1-a primit cu multă bucurie; de aceea a şi primit
în schimb roade frumoase şi a secerat spicul milosteniei.
Dar poate că unul dintre cei ce mă ascultă îmi va spune:
- Adă-mi şi mie în casă pe Ilie!
- Pentru ce ceri pe Ilie? Iţi aduc în casă pe Stăpânul lui Ilie şi totuşi nu-I dai de
mâncare! Dacă ar veni Ilie, cum 1-ai găzdui? Porunca lui Hristos, Stăpânul
tuturor, este aceasta: "Cel care va face unuia dintre aceştia preamici. Mie Mia
făcut” (Matei 25, 40).
Dacă un împărat ar chema pe cineva la masă şi ar spune slugilor din jurul lui:
"Mulţumiti-l pe omul acesta cu de toate ca pe mine; că omul acesta mi-a dat de
mâncare şi m-a găzduit, pe când eram în sărăcie; mi-a făcut mult bine în vremea
strâmtorării mele!", care din cei din jurul împăratului nu şi-ar cheltui toţi banii cu
omul acela, căruia împăratul îi era dator să-i mulţumească? Oare, n-ar căuta fiecare
să-i pună totul înaintea lui şi să se împrietenească cu el?
Aţi văzut puterea cuvântului împărătesc? Dacă are atâta preţ cuvântul unui
împărat muritor, gândeşte-te ce preţ va avea în ziua aceea cuvântul lui Hristos! In fata
îngerilor şi a tuturor puterilor cereşti, Hristos va spune: Omul acesta M-a găzduit pe
pământ; omul acesta Mi-a făcut de mii şi mii de ori bine; omul acesta m-a adunat de
pe drumuri, pe când eram străin!".
Gândeşte-te la îndrăznirea omului acestuia înaintea îngerilor, la lauda lui
înaintea puterilor celor de sus! Cum să nu aibă îndrăznire mai mare decât îngerii,
acela despre care Hristos dă mărturie?
Mare lucru este dar milostenia,fraţilor! Să o îmbrăţişăm că n-are seamăn pe
lume. E în stare să şteargă păcatele si sa alunge de la noi osânda! Pe când tu taci, ea e
de fată şi te apără. Dar, mai bine spus, pe când tu taci, mii şi mii de glasuri
mulţumesc pentru tine. Atâtea bunătăţi avem de pe urma milosteniei şi noi o neglijăm
şi ne trândăvim! Dă pâine, după puterea ta! N-ai pâine? Dă un bănuţ! N-ai nici un
bănuţ? Dă un pahar cu apă rece! N-ai nici atât? Plângi împreună cu cel îndurerat şi ţiai
luat plata. Fapta făcută de silă n-are plată, ci fapta făcută de bunăvoie.
Dar tot vorbind despre milostenie, cuvântul m-a dus departe de pilda celor zece
fecioare. Haide dar să ne întoarcem la această pildă.
"Daţi-ne nouă untdelemn din vasele voastre", au spus ele. "Nu putem să vă
dăm, au răspuns celelalte, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; ci
mergeţi şi vă cumpăraţi de la cei ce vând”. “Mergând ele să cumpere, a venit
Mirele; şi cele ce aveau candele aprinse au intrat cu El şi s-a închis uşa cămării de
nuntă" (Matei 25, 8-10). Au venit atunci şi cele cinci fecioare nebune şi au bătut la
uşa cămării de nuntă, strigând: "Deschide-ne nouă!". Şi glasul dinăuntru al Mirelui
le-a spus: "Plecaţi de la Mine. Nu vă ştiu pe voi!" (Matei 25, l 1-12).
Şi au auzit, după atâta osteneală: "Nu vă ştiu pe voi!". Aceasta vă spuneam şi
mai înainte: în zadar şi fără de folos au avut fecioarele acelea marea avuţie a
fecioriei! Gânditi-vă, au fost izgonite după atâtea şi atâtea osteneli: după ce puseseră
frâu neînfrânării, după ce se luaseră la întrecere cu puterile cele de sus, după ce-şi
râseseră de lucrurile cele pământeşti, după ce înduraseră arşiţa cea mare, după ce
trecuseră cu bine toate încercările, după ce zburaseră de pe pământ la cer, după ce nu
stricaseră pecetea trupului, după ce dobândiseră marea frumuseţe a fecioriei, după ce
se întrecuseră cu îngerii, după ce călcaseră în picioare cerinţele trupului, după ce
uitaseră că sunt femei, după ce trăiseră în trup ca şi cum ar fi fost fără de trup, după
ce agonisiseră marea şi nebiruita avuţie a fecioriei. După toate acestea, au auzit:
"Plecaţi de la Mine! Nu vă ştiu pe voi!".
Să nu-mi socoteşti puţin lucru fecioria. Atât e de mare, că nici unul dintre cei
vechi n-a putut s-o păstreze. De aceea e mare harul lui Hristos, că au ajuns acum
uşoare cele ce spăimântau pe profeţi şi pe toţi cei din vechime. Ce era înainte foarte
greu şi cu neputinţă de făcut? Fecioria şi dispreţul morţii. Acum, însă, copile de rând
chiar le socotesc nimica. Atât de grea era înainte fecioria, că nici unul dintre cei vechi
n-a putut-o săvârşi. Noe era drept şi Dumnezeu dăduse mărturie despre el, dar a avut
femeie; la fel Avraam, la fel şi Isaac, moştenitorii făgăduinţei Lui, au avut femei.
Iosif cel înţelept a fugit de marele păcat de adulter, dar a avut şi el femeie. Era grea
porunca fecioriei! Dar de când a înflorit floarea fecioriei, a început să împărătească
fecioria, nimeni dintre cei vechi n-a putut trăi în feciorie; că greu lucru este să-ti
înfrânezi trupul.
Voi zugrăvi cu cuvântul frumuseţea fecioriei, ca să cunoşti măreţia acestei
virtuţi, în fiecare zi i se dă lupta fecioriei, iar lupta nu conteneşte niciodată. E mai
grea lupta aceasta ca lupta dată de barbari. Lupta cu barbarii mai are un răgaz, în timp
de armistiţiu; uneori se dau lupte, alteori nu; sunt vremi şi reguli de luptă; în lupta
dusă împotriva fecioriei nu-i vreme de linişte. Diavolul duce lupta, iar diavolul nu ştie
că trebuie păzit un timp când nu trebuie să atace, nici nu acceptă ordine de bătaie;
totdeauna stă gata de luptă şi caută să găsească neatentă pe fecioară, să-i dea lovitură
de moarte.
Fecioara, la rândul ei, nu poate pune capăt niciodată războiului acestuia, ci
poartă în ea şi tulburarea, şi duşmanul, nici osânditii nu sunt atât de frământaţi; văd
rar pe judecător; fecioara însă, oriunde ar merge, poartă cu ea pe judecător, duce cu ea
pe vrăjmaş; iar vrăjmaşul nu-i dă pace nici seara, nici noaptea, nici dimineaţa, nici în
amiază-zi; mereu îi duce război; o face să se gândească la plăcere, îi zugrăveşte
căsătoria, ca să-i izgonească din ea virtutea şi să zămislească în ea păcatul, ca să-i
alunge cuminţenia şi să semene desfrâul, în fiece clipă cuptorul plăcerii arde; arde
mocnit sub spuză. Gândeşte-te cât de grea este nevoinţa şi lupta fecioarei! Iar
fecioarele acelea, după toate luptele acestea, au auzit: "Plecaţi de la Mine! Nu vă ştiu
pe voi!".
Iată ce mare lucru este fecioria!! Când are însă ca soră milostenia, nici o
primejdie n-o doboară, e mai presus de toate! De aceea fecioarele acelea n-au intrat în
cămara de nuntă, pentru că n-au avut şi milostenia pe lângă feciorie.
Vrednice de multă ruşine sunt cuvintele ce vi le spun, fecioarelor: Aţi biruit
plăcerea, dar n-aţi dispreţuit banii! V-aţi lepădat de lume, dar vi-s dragi banii chiar
când sunteţi răstignite pentru lume! De-aţi fi poftit bărbat, păcatul nu v-ar fi fost atât
de mare! Pofteaţi ceva ce era de aceeaşi fiinţă cu voi. Dar aşa, vina vi-i mai mare, că
aţi poftit ceva străin de voi.
Fie, femeile măritate îşi mai găsesc în copii o scuză pentru nemilostivirea lor!
Când le spui: "Dă-mi milostenie!", pot să-ţi răspundă: "Am copii şi nu pot". Totuşi,
gândeşte-te, femeie, Dumnezeu ţi-a dat copii şi ai primit rod al pântecelui tău, ca să
fii omenoasă, nu neomenoasă! Nu face din temeiul omeniei temei de neomenie! Vrei
să laşi frumoasă moştenire copiilor tăi? Lasă-le milostenia, ca toţi să te laude şi să laşi
pe toate buzele amintirea ta. Dar tu, fecioară, care n-ai copii, ci te-ai răstignit pentru
lume, pentru ce strângi bani?
Mi-e însufleţit cuvântul când vorbesc de calea pocăinţei şi de milostenie. Vă
spuneam că mare avuţie este milostenia; şi de la milostenie, cuvântul m-a dus pe
oceanul fecioriei.
Ai, dar, iubite, milostenia primită şi mare cale de pocăinţă, în stare să te
izbăvească de şiruri de păcate.
Dar mai ai şi o altă cale de pocăinţă, tot atât de lesnicioasă prin care poţi scăpa
de păcate. Ruăciunea! Roagă-te în fiecare clipă! Nu pregeta a te ruga, nici nu cere cu
trândăveală iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Dumnezeu nu-ţi întoarce spatele de-L
rogi cu stăruinţă, ci-ţi iartă păcatele şi-ţi împlineşte cererea. De-ţi împlineşte cererea,
când îl rogi, continuă să-I mulţumeşti, rugându-te! De nu ţi-o împlineşte, stăruie,
rugându-te, ca să ţi se împlinească. Să nu spui: "M-am rugat mult şi nu mi-a dat ce Iam
cerut!". Şi asta, de multe ori, se întâmplă în folosul tău.
Dumnezeu ştie că eşti trândav şi nepăsător; ştie că dacă ti se împlineşte cererea
pleci şi nu I te mai rogi; te amână, tocmai pentru că ştie că ai nevoie să vorbeşti mai
des cu El şi să zăboveşti la rugăciune. Dacă atunci când eşti în atâta nevoie şi ai atâta
trebuinţă, te trândăveşti şi nu stărui în rugăciune, ce ai face dacă n-ai avea nevoie de
nimic? Deci şi Dumnezeu face asta tot pentru folosul tău: vrea să nu te depărteze de
rugăciune. Continuă dar să te rogi şi nu te trândăvi! Multe poate săvârşi, iubite,
rugăciunea! Nu te îndrepta spre rugăciune ca spre un lucru de mic preţ! Rugăciunea
ne iartă păcatele. Dumnezeieştile Evanghelii ne dau învăţătura asta.
- Ce spun ele?
- Asemănatu-s-a împărăţia cerului cu un om care a închis uşa casei sale şi s-a
culcat cu copiii lui. Şi a venit cineva la el noaptea, vrând să-i ceară pâine,şi a bătut
zicând: "Deschide-mi, că am nevoie de pâine". Stăpânul casei i-a răspuns: Nu pot săţi
dau acum! Ne-am culcat şi eu, şi copiii mei!". Acela a continuat să bată. Şi iarăşi ia
răspuns: "Nu pot să-ţi dau! Ne-am culcat şi eu, şi copiii mei!". Cel de afară, deşi
auzise acestea, continua să bată şi n-a plecat până ce stăpânul casei nu a spus:
"Sculaţi-vă! Daţi-i şi lăsaţi-1 să plece!"(Luca 11, 5-8).
Cuvintele acestea ale dumnezeieştii Evanghelii te învaţă să te rogi mereu, să nu
te descurajezi nicicând; chiar de nu primeşti, să stărui până ce primeşti.
Vei găsi încă şi multe alte căi de pocăinţă în Sfânta Scriptură. Pocăinţa a fost
predicată şi înainte de venirea lui Hristos, prin Ieremia, care zice: "Oare cel ce cade
nu se scoală? Sau cel ce se abate nu se întoarce?” (Ieremia 8, 4); şi iarăşi: "După
acestea i-am spus ei: "După ce te-ai desfrânat, vino şi întoarce-te la Mine!" (Ieremia
3, 7).
Dumnezeu ne-a dat multe şi felurite căi de pocăinţă, ca să ne taie orice pricină
de trândăvie. Dacă am fi avut numai o singură cale, n-am fi putut intra pe ea.
De această sabie, de pocăinţă, fuge totdeauna diavolul. Ai păcătuit? Intră în
biserică şi şterge-ţi păcatul! Nu-i aşa că de câte ori cazi când mergi pe drum tot de
atâtea ori te şi ridici? Fă tot aşa de câte ori păcătuieşti, pocăieşte-te de păcat. Nu
deznădăjdui! Ai păcătuit a doua oară, pocăieşte-te a doua oară, ca nu cumva, din
pricina trândăviei, să cazi desăvârşit din nădejdea bunătăţilor ce-ţi stau în faţă. De eşti
la adânci bătrâneţi şi păcătuieşti, intră în biserică, pocăieşte-te! Biserica-i spital, nu
tribunal! Nu-ţi dă pedeapsă pentru păcate, ci iertare de păcate! Spune-I Unuia
Dumnezeu păcatul tău aşa: "Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut” (Ps. 50,
5), şi Dumnezeu îţi va ierta păcatul.
Ai şi altă cale de pocăinţă, nu grea, ci chiar foarte uşoară.
- Care?
- Plânge-ti păcatul! Tot dumnezeieştile Evanghelii îti arată şi calea aceasta!
Petru cel vestit, verhovnicul apostolilor, primul în Biserică, prietenul lui
Hristos, cel ce a primit descoperirea, nu de la oameni, ci de la Tatăl, după cum a
mărturisit-o Stăpânul, când i-a spus: "Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi
sânge ţi-au descoperit ci Tatăl Meu cel ceresc" (Matei 16, 17); acest Petru - iar când
zic Petru, zic stânca cea tare, temelia cea neclintită, apostolul cel mare, cel dintâi
dintre ucenici, cel dintâi chemat, cel dintâi care a ascultat -, acest Petru n-a făcut un
păcat mic, ci unul foarte mare: s-a lepădat chiar de Stăpânul său. Nu spun asta ca să-1
învinuiesc pe Petru, ci ca să-ti dau ţie temei de pocăinţă: s-a lepădat de Stăpânul
lumii, de Apărătorul, de Mântuitorul tuturor.
Dar să iau cuvântul mai de sus. în timpul vânzării, Mântuitorul a văzut pe unii
că-L părăsesc şi i-a spus lui Petru: "Oare şi tu vrei să pleci? Petru i-a spus: "Chiar
de-ar trebui să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine"( Ioan 6, 67; Matei
26, 35). Ce spui, Petre? Dumnezeu o spune şi tu spusei Lui i te împotriveşti? Voinţa
lui Petru şi-a arătat înflăcărarea, dar slăbiciunea firii s-a vădit. Şi când s-a lepădat
Petru de Hristos? In noaptea în care Hristos a fost vândut! Atunci, spune Scriptura,
stătea Petru lângă jăratec şi se încălzea; şi s-a apropiat o slujnică de el, zicând: “Ieri
şi tu erai cu omul acesta" (Matei 26, 69); iar Petru i-a spus: "Nu-L cunosc pe omul
acesta" (Luca 22, 57). S-a lepădat apoi şi a doua oară, şi a treia oară; şi s-a împlinit
ceea ce spusese Hristos; şi Hristos S-a uitat la Petru (Luca 22, 61); i-a vorbit cu
privirea; nu i-a vorbit cu gura, ca să nu-1 mustre înaintea iudeilor şi să ruşineze pe
ucenicul Lui, ci a slobozit glas cu privirea. I-a spus adică: "S-a făcut, Petre, ce am
spus!'.
Atunci Petru a înţeles şi a început să plângă. Şi a plâns, nu plâns obişnuit, ci
plâns cu amar (Matei 26, 75). Şi, cu lacrimile ochilor lui. Petru s-a botezat a doua
oară. Plângând aşa cu amar, şi-a şters păcatul său; iar după plânset i s-au încredinţat
cheile Cerurilor. Dacă plânsul lui Petru a şters un păcat aşa de mare, cum nu-ţi vei
şterge şi tu păcatul, de vei plânge? Nu era mic păcatul lepădării sale de Stăpânul, ci
mare şi cumplit; totuşi lacrimile au şters păcatul. Plânge-ţi, dar, şi tu păcatul tău! Nu
de mântuială, nici de formă, ci plângi cu amar, ca Petru! Scoate din adâncul sufletului
izvoare de lacrimi, ca, înduplecat fiind spre milă Stăpânul, să-ţi ierte greşala. Stăpânul
este bun şi iubitor de oameni, însuşi a spus-o: "Nu vreau moartea păcătosului, ci să
se întoarcă, să se pocăiască şi să fie viu” (Iezechiel 18, 23).
Mică e oboseala ce o vrea de la tine; iar El îţi dă bunătăţi mari; îţi cere să-I dai
prilej ca să-ti dea comoara mântuirii. Pune-I înainte lacrimile tale, şi El îţi dă iertare.
Pune-I înainte pocăinţa ta, şi El îţi dă iertare de păcate. Dă-I numai puţin prilej, ca să
ai cuvânt de apărare vrednic de crezare. Unele sunt ale noastre, altele ale Lui. Dacă-I
dăm pe ale noastre, ne dă şi El pe ale Lui. Chiar până acum El ne-a dat pe cele ale
Lui: a întemeiat soarele, luna, ceata frumoasă şi felurită a stelelor, a revărsat
văzduhul, a întins pământul, a pus mării ziduri, ne-a dat munţii, dealurile, pădurile,
izvoarele, lacurile, râurile, nenumăratele feluri de pomi şi de ierburi, grădinile şi pe
toate celelalte, îţi spun din nou: Dă-I Lui puţin, ca, în schimbul acestui puţin, să-ti
dăruiască bunătăţile cele de sus.
Să nu fim, dar, nepăsători fată de noi înşine, nici să ne depărtăm singuri de
mântuirea noastră, când avem noianul cel mare de iubire de oameni a Stăpânului
tuturor. Căruia îi pare rău de păcatele noastre. Ne stau în fată împărăţia cerurilor,
Raiul şi bunătăţile "pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima
omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Corinteni
2, 9).
Nu suntem, oare, datori să facem totul, ca să-I dăm ceva, ca să nu pierdem
aceste bunătăţi? Sau nu ştii ce spune Pavel, cel ce s-a ostenit mult, cel ce a avut
nenumărate biruinţe asupra diavolului, cel ce a străbătut cu trupul toată lumea, cel ce
a înconjurat pământul, marea şi văzduhul, cel ce a cutreierat lumea ca un înaripat, cel
ce-a fost lovit cu pietre, cel ce-a fost ucis, cel ce-a suferit toate pentru numele lui
Dumnezeu (II Corinteni 11, 23-27), cel ce-a fost chemat de sus cu glas din cer?(
Faptele Apostolilor 9, 3-9).
Iată ce spune Pavel, iată ce glas a scos: "Am primit har de la Dumnezeu, a spus
el, dar şi eu m-am ostenit, şi eu am dat ceva lui Dumnezeu. Şi harul Lui, care este in
mine, n-a fost în zadar; dar m-am ostenit mai mult decât ei toţi" (I Corinteni 15, 10).
"Ştiu, spune Pavel, ştiu măreţia harului pe care 1-am primit, dar harul nu m-a găsit
trândav, iar faptele pe care I le-am adus lui Dumnezeu sunt învederate".
Tot aşa şi noi să deprindem mâinile noastre spre milostenie, ca să aducem şi
noi ceva lui Dumnezeu! Să plângem păcatul, să jelim fărădelegea, ca să dăm şi noi
ceva lui Dumnezeu, că sunt mari, într-adevăr, bunătăţile ce ni se vor da şi depăşesc
puterea noastră. Sunt Raiul şi împărăţia cerurilor, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi
să le dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu
Care Tatălui împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.
OMILIA A PATRA
Despre pocăinţă şi rugăciune
Păstorii duc des oile acolo unde văd că iarba e mai mare şi nu le mută până ce
oile nu pasc toată iarba. Voi face şi eu ca şi păstorii. Iată, azi e a patra zi de când pasc
turma aceasta pe imaşul pocăinţei şi nici astăzi nu mă pregătesc să-mi duc în altă
parte turma. Mai văd încă belşug de iarbă pe imaş şi multă desfătare şi folos.
Frunzişul copacilor - acoperiş şi odihnă oilor în nămiaza zilei - nu le dă o umbră atât
de plăcută şi de folositoare şi nu le face odihna atât de dulce, cât de întăritoare şi de
odihnitoare este citirea dumnezeieştilor Scripturi pentru sufletele cuprinse de tristeţe.
Citirea dumnezeieştilor Scripturi alungă din sufletul nostru tăria şi fierbinţeala
durerii şi ne mângâie mai dulce şi mai plăcut ca umbra; ne dă mare mângâiere nu
numai când avem pagubă de bani, nici numai când ne mor copiii, nici în alte necazuri
asemănătoare, ci şi când păcătuim. Când un om cade, fiind cuprins şi doborât de
păcat, când îl mustră conştiinţa, amintindu-şi necontenit păcatul, când este sufocat de
tăria tristeţii, când arde în fiecare zi şi nu găseşte nici o mângâiere, deşi îl mângâie
mulţi, atunci, dacă intră în biserică, pe nesimţite se mângâie şi pleacă liniştit, auzind
că mulţi sfinţi au căzut şi s-au ridicat şi au ajuns din nou la cinstea de mai înainte.
Ne ruşinăm de multe ori să spunem oamenilor păcatele noastre; dar chiar dacă
le-am spune, mângâierea lor nu ne e de mare folos; dar când ne mângâie Dumnezeu şi
ne atinge inima, atunci e izgonită iute toată tristeţea adusă de satana. De aceea ne-au
fost lăsate în scris căderile drepţilor, ca să câştige din ele şi cei ce fac fapte bune, şi
cei ce săvârşesc păcate.
Păcătosul nu-şi pierde nădejdea şi nu se descurajează când vede că un altul a
căzut, dar a putut să se ridice iarăşi; dreptul ajunge mai râvnitor şi mai întărit când
vede că mulţi alţii, cu mult mai buni ca el, au căzut; atunci, înteleptit de teama căderii
acelora, va fi totdeauna gata de luptă şi va avea mare grijă de el. Astfel, unul
săvârşeşte virtutea, iar celălalt scapă de deznădejde; unul stă tare, celălalt se ridică
iute din cădere.
Când un om ne mângâie tristeţea, părem pentru o clipă uşuraţi; dar mai pe
urmă tristeţea ne cuprinde iarăşi; când însă ne mângâie Dumnezeu, prin pilda altora
ce au păcătuit şi s-au mântuit pocăindu-se, atunci ni se face vădită bunătatea Lui, ca
să nu ne mai îndoim de mântuirea noastră; pentru că mângâierea ce o primim e
trainică şi adevărată. Ca şi în cazuri de păcate, tot aşa şi în vreme de primejdie,
vechile istorii ale Scripturii dau bune leacuri celor întristaţi, tuturor celor ce vor să
tină seamă de ele.
De ni s-ar confisca averile, de-am fi calomniaţi, de-am fi băgaţi la închisoare,
de-am fi biciuiţi, de-ar veni peste noi orice altă primejdie, iute putem să ne recăpătăm
curajul când ne uităm la drepţii din Scriptură, care au îndurat aceleaşi suferinţe.
Când eşti bolnav şi te uiţi la alti bolnavi, boala ti se înrăutăţeşte, iar adeseori
capeţi o boală pe care n-o aveai. Unii, de pildă, s-au îmbolnăvit de ochi numai pentru
că s-au uitat la cei bolnavi de ochi. Cu sufletul nu-i aşa, ci cu totul dimpotrivă; dacă te
gândeşti mereu la cei care au trecut prin aceleaşi suferinţe ca şi tine, ti se uşurează
tristeţea pricinuită de necazuri. De aceea şi Pavel îi mângâie pe credincioşi în acest
chip, dându-le pildă nu numai pe sfinţii din viată, ci şi pe cei răposaţi.
Vorbind evreilor, care erau gata să se împiedice şi să cadă, le aduce înainte pe
bărbaţii sfinţi, pe Daniel, pe cei trei tineri, pe Ilie, pe Elisei, grăindu-le aşa: Au închis
gurile leilor, au stins puterea focului au scăpat de ascuţişul săbiei, au fost ucişi cu
pietre, au suferit batjocuri şi biciuiri, încă şi lovituri şi temniţă; au pribegit în piei de
oaie şi în piei de capră, fiind lipsiţi strâmtoraţi îndurând rele, ei, de care nu era
vrednică lumea.
Suferinţele împărtăşite uşurează suferinţa; şi, după cum atunci când suferi
singur un necaz, necazul este fără mângâiere, tot aşa, când găseşti pe un altul care a
căzut în acelaşi necaz, necazul ajunge mai uşor.
Deci, ca să nu cădem doborâţi de toate necazurile ce vin peste noi, să fim cu
mare luare-aminte la istoriile din Scriptură. Vom lua din ele temei de mare răbdare;
ne vor mângâia nu numai prin aceea că cei din vechime au îndurat aceleaşi suferinţe
ca şi noi, ci şi prin aceea că ne vor învăţa şi cum să scăpăm de nenorocirile ce vin
asupra noastră; ne vor mai învăţa ca, după trecerea furtunii, să ne păstrăm tihna, să nu
ne trândăvim, dar nici să ne mândrim. Nu-i deloc de mirare ca un om lovit de
necazuri să fie smerit si evlavios; aşa e natura încercărilor; îi sileşte să facă asta, să se
întristeze, chiar pe cei cu inima de piatră.
Dar un suflet cu adevărat evlavios, care are necontenit în fata ochilor pe
Dumnezeu, nu-L uită niciodată pe Dumnezeu după ce a scăpat de încercări, aşa cum
îl uitau adesea iudeii; de aceea şi profetul îşi bate joc de ei, spunându-le: "Când îi
ucidea pe ei îl căutau; se întorceau şi veneau la Dumnezeu"; iar Moise, cunoscândule
năravul, îi îndemna adesea cu cuvintele: "Când mănânci, când bei când te saturi,
ia aminte de tine însuţi, să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău".
Şi aceasta s-a şi întâmplat; că spune Scriptura: "A mâncat Iacov, s-a îngrăşat,
s-a lăţit şi a zvârlit din picioare cel iubit”.
De aceea, sfinţii trebuie admiraţi nu numai pentru că au fost aşa de evlavioşi şi
de filozofi în vremea când strâmtorarea era în toată puterea ei, ci şi pentru că au
rămas tot aşa de sârguitori şi tot aşa de vrednici şi după trecerea furtunii, când s-au
liniştit lucrurile.
Un cal atunci e de admirat, când poate merge frumos fără frâu; dar nu-i deloc
de admirat când merge frumos stăpânit cu frâu şi cu zăbale; mersul lui frumos trebuie
pus pe seama frâului, nu pe seama firii deosebite a animalului. Tot aşa se poate spune
şi despre suflet, nu-i deloc de admirat un suflet care-i liniştit din pricina fricii ce-1
ameninţă; atunci să-mi arăţi filozofia sufletului şi toată buna lui rânduială, după ce au
trecut încercările, după ce i-ai luat frâul fricii.
Dar tare mi-e teamă ca nu cumva, vrând să învinuiesc pe iudei, să nu
învinuiesc felul nostru de vieţuire. Că şi noi facem la fel. Nu-i, oare, biserica prea
strâmtă din pricina mulţimii credincioşilor în zilele când suntem zguduiţi de foamete,
de ciumă, de grindină, de secetă, de foc, de năvala vrăjmaşilor?
Atunci filozofia noastră e mare, şi mare e şi dispreţuirea lucrurilor din lumea
aceasta; atunci nu ne mai supără nici dragostea de avere, nici dorinţa de slavă, nici
dorul şi pofta de desfrânare, nici vreun alt gând păcătos, ci toţi cinstim pe Dumnezeu
cu rugăciuni şi lacrimi; atunci desfrânatul se cuminţeşte, cel cu dor de răzbunare
caută să se împace cu vrăjmaşul său, zgârcitul se pleacă spre milostenie, mâniosul, şi
arţăgosul, ajunge smerit şi bun; dar, după ce Dumnezeu împrăştie mânia aceea, după
ce a îndepărtat furtuna şi a făcut linişte după atâtea valuri, atunci ne întoarcem iarăşi
la gândurile şi faptele de mai înainte. Eu, pe vremea încercărilor, nu încetam de a vă
prezice toate acestea şi de a vi le mărturisi mai dinainte; dar cuvintele mele nu v-au
folosit la nimic; au trecut ca umbra şi ca visul. Atât de repede aţi izgonit din minte
toate încercările acelea.
De aceea mă tem acum, mai mult decât atunci, să nu atragem asupră-ne
nenorociri mai mari decât cele dinainte şi să nu primim de la Dumnezeu o lovitură de
care n-am mai putea scăpa. Când un om păcătuieşte des şi Dumnezeu îi trece cu
vederea păcatele lui, dar el nu câştigă nimic de pe urma îndurării lui Dumnezeu şi nu
se depărtează de păcat, atunci atrage asupra lui cea mai mare nenorocire, care-1
striveşte desăvârşit, că nu mai are vreme de pocăinţă.
Aşa cum s-a întâmplat cu Faraon. Faraon s-a bucurat de îndelunga răbdare a lui
Dumnezeu şi la întâia plagă, şi la a doua, şi la a treia, şi la a patra, şi la plăgile de mai
târziu; dar pentru că n-a ajuns mai bun, a fost în sfârşit strivit şi a pierit cu toată
oastea lui.
Aşa au păţit şi iudeii. De aceea şi Hristos, vrând să arate că locuitorii
Ierusalimului au să piară şi că Ierusalimul are să fie pustiit, a spus: „De câte ori am
voit să adun pe fiii tăi şi n~aţi voit. lată vi se lasă casa voastră pustie". Mă tem să nu
păţim şi noi aşa.
Nu ne învăţăm minte nici din suferinţele altora, nici din suferinţele noastre. Nu
vă spun aceste cuvinte doar vouă, celor acum de fată, ci şi celor care şi-au pierdut
zelul lor de fiecare zi, celor care au uitat necazurile de mai înainte, celor cărora nu
încetam a le spune, spărgându-mi pieptul: "După ce vor trece încercările, să rămână
în sufletele noastre amintirea încercărilor, pentru ca, amintindu-ne necontenit de
binefacerea lui Dumnezeu, să mulţumim neîncetat Celui ce ne-a făcut această facere
de bine".
Acestea vi le spuneam atunci; vi le spun şi acum; iar prin voi, acelora. Să
imităm pe sfinţii care n-au fost doborâţi de necazuri; dar nici n-au ajuns trândavi când
au avut iarăşi viaţă liniştită, aşa cum au ajuns mulţi dintre noi, ca nişte corăbii uşoare,
scufundate de orice val. Când a bântuit sărăcia, eram smeriţi şi cu capul plecat; dar
după ce ne-am îmbogăţit, iarăşi ne-am îngâmfat şi am ajuns neînchipuit de
nepăsători.
De aceea vă rog să lăsăm la o parte totul şi să ne punem în rânduială sufletele
spre mântuirea fiecăruia dintre noi.
Dacă sufletul este în bună rânduială, îndurăm cu uşurinţă, de dragul poruncii
Stăpânului şi al nădejdii în El, foametea, fie boala, fie calomnia, fie pierderea
averilor, fie orice altceva; după cum iarăşi, dacă sufletul nostru nu-i împăcat cu Dumnezeu,
grijile şi multele supărări ne vor sfâşia viaţa, de-ar curge bogăţia pârâu, de-am
avea copii, de-am avea bani cu nemiluita.
Să nu umblăm dar după bogăţie, nici să fugim de sărăcie; ci fiecare să ne
îngrijim înainte de toate de sufletul nostru; să-1 facem destoinic şi pentru
chivernisirea vieţii de aici, şi pentru plecarea de aici. încă puţin şi se va face
cercetarea fiecăruia dintre noi, când toţi ne vom înfăţişa înaintea înfricoşătorului
scaun de judecată al lui Hristos, însoţiţi de faptele noastre, când cu ochii noştri vom
vedea aici, lacrimile orfanului, colo desfrânările noastre neruşinate, cu care ne-am
înnebunit sufletele; ici suspinele văduvelor, colo purtarea nemiloasă faţă de săraci,
jefuirea sărmanilor; şi nu numai acestea şi cele asemenea acestora, ci şi faptele
noastre netrebnice, pe care le-am săvârşit cu mintea.
Că Hristos a spus că este Judecător al gândurilor. Judecător al cugetelor şi
iarăşi că cercetează "inimile şi rărunchii" şi că răsplăteşte "fiecăruia după faptele lui.
Cuvintele acestea le spune nu numai celor care trăiesc în lume, ci şi celor care
şi-au ridicat chilii în munţi, ca să ducă acolo viată singuratecă; că unii ca aceştia nu
sunt datori să-şi păzească numai trupurile lor de întinăciunea desfrânării, ci şi
sufletul, de orice poftă drăcească.
Apostolul Pavel nu vorbeşte numai femeilor, ci şi bărbaţilor şi întregii Biserici,
spunând că cel ce trăieşte în feciorie trebuie să fie sfânt şi cu trupul, şi cu duhul; şi
iarăşi: înfăţişaţi trupurile voastre fecioară curată. Cum curată? Neavând pată sau
zbârcitură.
Că şi fecioarele acelea, care au avut candelele stinse, erau fecioare la trup, dar
nu erau curate la inimă; chiar dacă nu le stricase bărbatul le stricase dragostea de
bani; trupul le era curat, dar sufletul le era plin de desfrânare, de gânduri rele
cuibărite în el, de dragostea de avuţii, de neomenie, de mânie, de invidie, de lene, de
uitare, de mândrie; toate acestea pângăreau sfinţenia fecioriei lor.
De aceea şi Pavel spunea: Fecioara să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; şi
iarăşi: Să se înfăţişeze fecioară curată lui Hristos.
După cum trupul se strică de desfrânare, tot aşa şi sufletul se pângăreşte de
gânduri drăceşti, de învăţături rele, de cugete netrebnice. Cel care spune: "Sunt curat
la trup", dar poartă în suflet pizmă fratelui său, acela nu-i curat.
Pizma i-a stricat fecioria.
Tot aşa nu-i curat nici cel care umblă după slavă deşartă.
Dorinţa de slavă i-a stricat fecioria.
Odată intrată această patimă în suflet, fecioria sufletului s-a dus. Cel care
urăşte pe fratele său este mai degrabă ucigaş decât curat la trup şi suflet, decât fecior.
Pe scurt, îşi pierde fecioria orice om stăpânit de o patimă rea. De aceea Pavel a
izgonit toate aceste amestecuri rele şi ne-a poruncit să fim feciorelnici în aşa chip, ca
să nu primim de bunăvoie nici un gând vrăjmaş în sufletul nostru.
Ce să vă mai spun pe lângă acestea? Să vă spun cum putem fi miluiţi de
Dumnezeu, cum să ne mântuim? Să vă spun! Să suim totdeauna în inima noastră
rugăciunea şi roadele ei, adică smerenia şi blândeţea, "învăţaţi de la Mine, spune
Hristos, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor voastre"; iar
David spune: "Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu
nu o va urgisi".
Nimic nu laudă şi iubeşte atâta Dumnezeu ca sufletul blând, smerit şi
recunoscator.
Ia şi tu aminte, frate! Când vezi că te loveşte şi te supără o nenorocire la care
nu te aşteptai, nu alerga la oameni, nu umbla după ajutor omenesc, ci lasă la o parte
pe toţi şi aleargă cu mintea la Doctorul sufletelor. Numai Cel ce a plăsmuit inimile
noastre deosebi şi cunoaşte toate lucrurile noastre, numai Acela poate vindeca inima;
El poate să intre în conştiinţa noastră, să ne atingă inima şi să ne mângâie sufletul.
Dacă nu ne mângâie El inimile, mângâierile omeneşti sunt zadarnice şi fără de folos;
după cum, iarăşi, când ne mângâie Dumnezeu, nu ne poate vătăma nimeni, de ne-ar
necăji mii şi mii de oameni. Când Dumnezeu întăreşte inima, nimeni n-o poate
clătina.
Ştiind acestea, iubiţilor, să alergăm totdeauna la Dumnezeu, Care vrea şi poate
să ne scape de necazuri şi nenorociri. Când e vorba să rugăm pe oameni, trebuie
neapărat să dăm mai întâi ochii cu portarii lor, să rugăm pe favoriţii şi pe linguşitorii
lor, să batem cale lungă; dar când e vorba să rugăm pe Dumnezeu, nimic din toate
acestea; pe Dumnezeu îl rugăm fără mijlocitori, fără bani; El ne ascultă rugămintea
fără cheltuieli.
E de-ajuns numai să strigăm din inimă şi să vărsăm lacrimi, ca să intrăm îndată
la Dumnezeu şi să-L atragem spre milă. Când rugăm pe un om, de multe ori ne
temem ca nu cumva să fie de fată un duşman sau unul dintre potrivnicii noştri, să
audă cererea noastră şi să înfăţişeze spusele noastre altfel şi să strice dreptatea. Când
însă rogi pe Dumnezeu nu poţi bănui nimic din acestea.
Dumnezeu ne spune: "Când vrei să Mă rogi, vino singur la Mine, fără să fie
cineva de fată, strigă cu inima, fără să mişti buzele!". "Intră, spune Hristos, în
cămara ta! închide uşa şi te roagă Tatălui tău întru ascuns; şi Tatăl tău. Care vede
întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare".
Vezi ce cinste covârşitoare? Dumnezeu îţi spune: "Când Mă rogi, să nu te vadă
nimeni! Dar când te cinstesc Eu, aduc martoră întreaga lume pentru binefacerea ce-ti
fac.
Să ne convingă aceste cuvinte să nu ne rugăm de ochii lumii, nici împotriva
duşmanilor noştri şi nici să-L învăţăm pe Dumnezeu cum să ne ajute.
Dacă apărătorilor şi avocaţilor le spunem numai pricina pentru care ne judecăm
şi lăsăm pe seama lor chipul apărării, să rânduiască ei lucrurile noastre cum vor, apoi
cu mult mai mult trebuie să facem asta cu Dumnezeu.
I-ai spus Lui pricina ta? I-ai spus ce ai păţit? Nu-I mai spune cum să te ajute!
Dumnezeu ştie bine folosul tău. Sunt mulţi oameni care pun în rugăciunile lor mii de
cereri, spunând: "Doamne, dă-mi sănătate trupului, îndoieşte-mi averile, pedepseşte
pe duşmanul meu!", cereri pline de multă nesocotinţă. Trebuie să laşi la o parte toate
aceste cereri şi să te rogi lui Dumnezeu aşa cum s-a rugat vameşul: "Dumnezeule,
milostiv fii mie, păcătosului!", şi Dumnezeu ştie cum să te ajute. "Căutaţi, spune
Domnul, mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi toate acestea se vor adăuga vouă”.
Aşadar, iubiţilor, aşa să filozofăm: să ne rugăm cu durere în suflet şi cu
smerenie, bătându-ne pieptul ca şi vameşul şi vom dobândi ceea ce cerem; dar dacă
ne rugăm plini de mânie şi de furie, Dumnezeu se va scârbi de noi şi ne va ura.
Să ne zdrobim dar inima, să ne smerim sufletele; să ne rugăm şi pentru noi, dar
şi pentru duşmanii noştri.
Dacă vrei să îndupleci pe Judecător ca să vină în ajutorul sufletului tău şi
să-L faci să fie de partea ta, nu-L ruga niciodată împotriva duşmanului tău. Aşa este
felul de judecată al Judecătorului nostru.
Face dreptate şi împlineşte cererile acelora care se roagă pentru duşmani, care
nu poartă în suflet dor de răzbunare, care nu se ridică împotriva duşmanilor lor. Şi cu
cât se roagă mai mult lui Dumnezeu aşa, cu atât Dumnezeu îi pedepseşte mai cumplit
pe duşmanii lor, dacă ei nu se lasă de răutăţile lor, dacă nu se pocăiesc.
Căutaţi, iubiţilor, să nu vă necăjiţi îndată şi să nu vă supăraţi când vă ocărăşte cineva,
ci, filozofând, să mulţumiţi, aşteptând ajutorul Domnului.
N-ar putea oare Dumnezeu să ne dea cele bune înainte de a-L ruga? N-ar putea
oare să ne dăruiască o viată lipsită de dureri şi fără de necazuri? Da, dar n-o face, din
dragoste pentru noi.
- Dar pentru ce îngăduie să avem necazuri şi nu ne scapă iute de necaz?
- Pentru ca noi să stăruim, cerându-I sprijinul Lui, ca să alergăm la El şi să-L
chemăm mereu în ajutor. Dumnezeu trimite peste noi dureri trupeşti, lipsă de roade,
foamete, pentru ca, siliţi de aceste strâmtorări, să stăm totdeauna cu ochii aţintiţi spre
El şi aşa, datorită unor necazuri trecătoare, să moştenim viata cea netrecătoare.
Suntem deci datori ca şi pentru necazuri să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care pe
multe căi ne vindecă şi ne mântuie sufletul.
Dacă oamenii ne fac un bine cât de mic şi apoi fără voia noastră îi supărăm
puţin, se supără că ne-au făcut bine şi îşi blesteamă zilele; Dumnezeu însă nu este aşa;
ci, când e dispreţuit şi ocărât după ce a făcut bine, se apără îndată şi dă socoteală
celor ce L-au ocărât, grăind aşa: "Poporul Meu, ce ţi-am făcut ţie?". Iudeii nu voiau
să-L numească Dumnezeul lor, iar El nu înceta a-i numi popor al Său; iudeii
respingeau stăpânirea Lui, iar El nu-i tăgăduia, ci căuta să Şi-i facă prieteni, îi trăgea
la El, spunându-le: "Poporul Meu, ce ţi-am făcut ţie?.
Ţi-am fost, oare, împovărător, greoi, de nesuferit? Dar nici asta n-o poţi spune!
Chiar dacă aş fi fost aşa, nici atunci n-ar fi trebuit să te abaţi! Care e fiul pe care nu-1
ceartă tatăl?
Totuşi nici asta n-o puteţi spune!". Şi iarăşi, în altă parte. Dumnezeu le spune:
"Ce greşeală au găsit părinţii voştri întru Mine?”.
Mari şi minunate sunt cuvintele acestea. Iată ce vrea să spună Dumnezeu cu
cuvintele: "Ce am greşit?". Da, Dumnezeu îi întreabă pe oameni: "Cu ce am greşit?",
întrebare pe care nici robii nu îndrăznesc s-o pună stăpânilor lor. Şi Dumnezeu nu le
spune: "Cu ce v-am greşit?", ci: "Cu ce am greşit părinţilor voştri?". "Dar voi, le
spune Dumnezeu iudeilor, nici asta n-o puteţi spune, pentru că îmi păstraţi ură
strămoşească.
Că n-am dat prilej strămoşilor voştri să-Mi învinuiască purtarea Mea de grijă,
că i-aş fi trecut cu vederea în vreo împrejurare mare sau mică". Şi Dumnezeu n-a
spus: "Ce au avut părinţii voştri?", ci: "Ce au găsit?". "Multe au căutat ei, spune
Domnul, mult au răscolit ei în atâţia ani cât au fost sub călăuzirea Mea, dar n-au găsit
greşeală întru Mine".
Pentru toate acestea, dar, să alergăm necontenit la Dumnezeu; în orice necaz să
căutăm mângâierea Lui; în orice nenorocire, mila Lui, izbăvirea Lui; în orice
încercare, ajutorul Lui.
Oricât de mare ar fi răul, oricât de mari nenorocirile. Dumnezeu le poate pune
capăt, le poate îndepărta, nu numai atât, ci bunătatea Lui ne va da şi toată tăria, şi
puterea, şi slava cea bună, şi sănătatea trupului, şi filozofia sufletului, şi bunele
nădejdi, şi putinţa de a nu păcătui iute. Să nu murmurăm, dar, ca robii cei
nerecunoscători, nici să învinuim pe Stăpân, ci în toate să-I mulţumim şi o singură
faptă să o socotim rea: păcatul fată de El.
Dacă vom fi însufleţiţi de astfel de gânduri fată de Dumnezeu, nu vor veni
peste noi nici boala, nici sărăcia, nici necinstea, nici lipsa de roade, nimic din cele ce
par a fi pline de tristeţe, ci vom avea necontenit bucurii curate şi sfinte şi vom
dobândi şi bunătăţile cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru
Iisus Hristos, cu Care Tatălui slava, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.
OMILIA A CINCEA
La Profeţii Iona, Daniel şi la Cei trei tineri
(rostită la începutul Postului Mare)
Veselă ne este astăzi sărbătoarea, iar biserica mai strălucită ca de obicei! Carei,
oare, pricina? E isprava postului! Ştiu şi eu că nu suntem încă în post şi că îl
aşteptăm; dar postul ne-a adunat în casa părintească. Postul a adus astăzi din nou în
braţele maicii şi pe cei trândavi mai înainte de post. Dacă ne-a umplut de atâta râvnă
numai când îl aşteptăm, câtă evlavie nu ne va cuprinde la arătarea şi venirea lui? Aşa
se întâmplă şi cu un oraş în care are să vină un conducător înfricoşător, leapădă toată
nepăsarea şi ajunge mai sârguitor.
Dar să nu vă speriaţi când auziţi că postul este un conducător înfricoşător! Nu
ni-i nouă înfricoşător, ci dracilor! Arată-i unui lunatic chipul postului şi rămâne ţintuit
de frică, mai nemişcat ca pietrele; iar, mai ales, când vede că postul e unit cu
rugăciunea, sora şi tovarăşa postului, atunci este prins ca de un lat. De aceea şi
firistos a spus: "Neamul acesta nu iese decât cu rugăciune şi cu post”( Matei 17,21).
Când postul alungă aşa pe duşmanii mântuirii noastre, când este atât de înfricoşător
vrăjmaşilor vieţii, nu trebuie, oare, să-1 iubim şi să-1 îmbrăţişăm, şi nu să ne temem
de el? Iar dacă trebuie să ne temem de ceva, apoi trebuie să ne temem de beţie şi de
îmbuibare, nu de post.
Beţia şi îmbuibarea, prin tirania patimii, ne leagă mâinile la spate şi ne dau
patimii, ca unei cumplite stăpâne, prizonieri şi robi; postul, însă, găsindu-ne legaţi şi
înrobiţi, ne dezleagă legăturile, ne scapă de tiranie şi ne readuce la libertatea de mai
înainte. Aşadar, când postul luptă cu duşmanii noştri, când ne scapă de robie şi când
ne duce din nou la libertate, ce altă dovadă mai mare cauţi de prietenia postului, de
prietenia lui pentru neamul omenesc? Iar dovada cea mai mare de prietenia postului
este că iubeşte pe cei ce îl iubesc şi urăşte pe cei ce îl urăsc.
Vrei să afli câtă podoabă este pentru oameni postul, câtă pază şi câtă siguranţă?
Gândeşte-te la fericitul şi minunatul neam al monahilor! Aceştia au fugit de
zgomotele lumii, s-au suit în vârfurile munţilor, şi-au făcut chilii în liniştea pustiei, ca
într-un port liniştit, şi şi-au luat postul tovarăş şi împreună-locuitor pentru întreaga lor
viată. Şi i-a făcut din oameni îngeri.
Dar nu numai pe aceia! Mu, ci postul ridică la înălţime pe toţi cei pe care-i
găseşte cu dragoste de post. Moise şi Ilie, turnurile profeţilor din Vechiul Testament,
deşi erau mari şi străluciţi şi prin celelalte fapte ale lor şi aveau multă îndrăznire către
Dumnezeu, totuşi, când voiau să se apropie de Dumnezeu şi să vorbească cu El, atât
cât omeneşte este cu putinţă, la post fugeau; şi, prin mâinile postului, se apropiau de
Dumnezeu. De asta şi Dumnezeu, la început, când a făcut pe om, 1-a dat îndată în
braţele postului, încredinţând postului, ca unei mame pline de iubire şi unui preabun
dascăl, mântuirea omului.
Porunca dată omului: "Din tot pomul din rai să mâncafi, dar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi",( Facere 2, 16-17) este poruncă de post.
Dacă în rai a fost de neapărată trebuinţă postul, cu mult mai mult în afară de rai; dacă
leacul a fost folositor înainte de rănire, apoi cu mult mai mult după rănire; dacă arma
ne-a fost bună când încă nu se pornise împotriva noastră războiul dat de pofte, apoi
cu mult mai mult ne este de neapărată trebuinţă ajutorul dat de post după ce a început
lupta aceasta atât de mare, şi a poftelor, şi a dracilor. Dacă Adam ar fi ascultat de
această poruncă, n-ar mai fi auzit a doua poruncă, care zice: "Pământ eşti şi în
pământ te vei întoarce!" (Facere 3, 19); dar pentru că n-a ascultat de porunca
postului, pentru aceasta: moarte, griji, osteneli, supărări şi o viată mai împovărătoare
decât moartea; pentru aceasta, spini şi ciulini; pentru aceasta, oboseli, dureri şi o viată
plină de chin.
Ai văzut cum se supără Dumnezeu când este nesocotit postul? Cunoaşte şi cum
se bucură când este cinstit! După cum, pentru nesocotirea postului, Dumnezeu a dat
ca pedeapsă moartea celui ce 1-a nesocotit, tot aşa, iarăşi, pentru cinstirea postului,
moartea a fost îndepărtată.
Dumnezeu, vrând să arate tăria postului, i-a dat postului puterea ca, după
pronunţarea poruncii şi a osândei, să-i smulgă din mijlocul căii pe cei duşi la moarte
şi să-i readucă la viată. Şi postul a făcut aceasta nu cu doi sau trei sau douăzeci de
oameni, ci cu un popor întreg, cu cetatea cea mare şi minunată a ninivitenilor. Ninive
fusese îngenuncheată, capul i se înclinase spre prăpastie; avea să primească lovitura
de moarte, venită de sus; dar postul, ca o putere coborâtă din cer, a smuls-o din
porţile morţii şi a readus-o la viată.
Dar, dacă vrei, să ascultăm şi istoria cetăţii Ninive. "Şi a fost, spune Scriptura,
cuvântul Domnului către Iona zicând: "Scoală-te şi du-te în Ninive, cetatea cea
mare” (Iona 1, 1-2). Dumnezeu voieşte să-1 înduplece de la început pe Iona cu
măreţia cetăţii, pentru că ştia mai dinainte că profetul avea să fugă. Dar să auzim şi
predica lui Iona! "încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită". (Iona 3, 5)
- Dar pentru ce, Doamne, spui mai dinainte nenorocirile pe care ai să le aduci
asupra cetăţii?
- Ca să nu fac ceea ce prezic.
De aceea Dumnezeu ne-a ameninţat cu iadul, ca să nu ne ducă în iad. "Vă
înfricoşez cu cuvântul, ne spune Domnul, ca să nu vă întristez cu fapta!'.
- Dar pentru ce ai dat ninivitenilor un răgaz aşa de scurt?
- Ca să afli şi virtutea barbarilor, adică a ninivitenilor, care au putut, în trei zile,
să pună capăt unei urgii atât de mari venite asupră-le din pricina păcatelor lor, dar ca
să te şi minunezi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care s-a mulţumit cu o
pocăinţă de trei zile pentru un noian atât de mare de păcate şi, în sfârşit, ca tu să nu
cazi în deznădejde, chiar de-ai păcătuit de mii de ori. După cum cel cu suflet trândav
şi nepăsător nu face mare lucru chiar dacă ar avea mult timp de pocăinţă şi nici nu se
împacă cu Dumnezeu, din pricina trândăviei lui, tot aşa cel cu minte trează şi cu
râvnă clocotitoare, cel care se pocăieşte cu mult zel poate şterge într-o clipită păcatele
a ani întregi. Nu s-a lepădat Petru de trei ori?( Matei 26, 69-74). Nu cu jurământ, a
treia oară? Nu s-a temut el de cuvintele unei slujnice de rând? Şi ce s-a întâmplat? A
avut nevoie de mulţi ani pentru pocăinţă? Deloc, ci în aceeaşi noapte a şi alunecat şi
s-a şi ridicat; a primit şi lovitura, şi a primit şi leacul; s-a şi îmbolnăvit, şi s-a şi
vindecat!
- Cum? în ce chip?
- Plângând şi tânguindu-se. Dar, mai bine spus, nu plângând ca să plângă, ci cu
multă râvnă şi mare zdrobire de inimă. De aceea şi evanghelistul n-a spus atât: "a
plâns", ci: "a plâns cu amar"( Matei 26, 75), nici un cuvânt nu poate înfăţişa cât
de mare a fost puterea lacrimilor lui; dar o arată lămurit deznodământul lucrurilor.
Mare, într-adevăr, a fost căderea lui Petru, că lepădarea de Hristos este un păcat fără
asemănare; totuşi, după un păcat atât de mare, Hristos 1-a pus din nou în cinstea de
mai-înainte şi i-a încredinţat conducerea Bisericii. Şi, ceea ce-i mai mult decât orice,
este că Petru ne-a arătat că are pentru Stăpân o dragoste mai mare decât toţi apostolii:
"Petre, îl întreabă Domnul, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”. (Ioan 21, 15)
Nimic nu poate egala o astfel de virtute! Şi ca să nu spui că Dumnezeu a iertat
pe niniviteni pentru că erau barbari şi neştiutori -că a spus Domnul: "Robul care nu
cunoaşte voia stăpânului şi nu o face, se va bate puţin" ( Luca 12, 48) , deci ca să nu
spui asta, de aceea ti-am dat ca pildă şi pe Petru, un rob care mai ales cunoştea voia
Stăpânului. A păcătuit şi el, săvârşind cel mai mare păcat; şi iată la ce înălţime de
îndrăznire l-a ridicat Hristos!
Nici tu dar nu-ti pierde nădejdea din pricina păcatelor tale, că mai grozav decât
păcatul este rămânerea în păcat, mai cumplită decât căderea este neridicarea din
cădere. Aceasta şi Pavel o jeleşte şi o plânge, spunând că este vrednică de plâns o
astfel de stare: "nu cumva venind la voi, să mă umilească Dumnezeu şi să plâng pe
mulţi - nu din cei care au păcătuit, ci din cei care nu s-au pocăit de necumpătarea, de
necurăţia şi de desfrânarea pe care au făcut-o"( II Corinteni 12, 21). Şi care timp
poate fi, oare, mai potrivit pentru pocăinţă decât timpul postului?
Dar să ne întoarcem la istoria ninivitenilor. "Auzind profetul cuvintele acestea,
s-a coborât în lope ca să fugă în Tars de la faţa Domnului" (Iona 1, 3).
Unde fugi, omule? M-ai auzit pe proorocul David spunând: "Unde mă voi duce
de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?”( Ps. 138, 6). In pământ? Dar "al
Domnului este pământul şi plinirea lui"( Ps. 23, 1). In iad? Dar "de mă voi coborî în
iad. Tu de faţă eşti"( Ps. 138, 8). In cer? Dar "de mă voi sui în cer, Tu acolo eşti” (Ps.
138, 8). In mare? Dar "şi acolo mă va apuca dreapta Ta!"( Ps. 138, 10).
Şi aşa s-a întâmplat şi cu Iona. Că aşa e păcatul! Ne năuceşte sufletul. După
cum cei cu mari dureri de cap sau cei beţi merg împleticindu-se şi la întâmplare şi
cad, fără să se păzească, în gropile şi prăpăstiile dinaintea lor, tot aşa şi cei alunecaţi
în păcat, stăpâniţi de dorinţa păcatului, ca de o beţie, nu mai ştiu ce fac, nu văd nici
ce-i în fata lor, nici ce are să li se întâmple.
Spune-mi, proorocule, fugi de Stăpân? Aşteaptă însă puţin şi ai să afli din fapte
că nu poţi scăpa nici măcar din mâinile mării, roaba Stăpânului.
Da, îndată ce s-a urcat Iona în corabie, marea a şi început să-şi înalte valurile şi
se ridice la mare înălţime, întocmai ca o roabă credincioasă, care găseşte pe un alt rob
fugit cu lucruri furate de la stăpân şi care nu se opreşte până ce nu-1 ia cu ea,
făcându-le celor ce 1-au primit mii şi mii de greutăţi; tot aşa şi marea, găsind pe Iona,
rob ca şi ea, şi cunoscându-1, le-a făcut corăbierilor mii şi mii de greutăţi, învăluindui
şi strigându-le. Nu i-a dus înaintea tribunalului, dar i-a ameninţat că are să scufunde
corabia cu oameni cu tot dacă nu-1 dau în mâna ei pe cel care-i rob ca şi ea.
- Ce au făcut corăbierii când s-au întâmplat acestea?
- Au aruncat lucrurile din corabie, dar corabia nu se uşura(Iona 1, 5); că toată
povara trupului profetului rămăsese încă înăuntru; povară grea, nu din pricina firii
trupului, ci din pricina greutăţii păcatului. Că nimic nu-i atât de greu şi de
împovărător ca păcatul şi neascultarea! De aceea şi Zaharia a spus că păcatul e ca
plumbul de greu(Zaharia 5, 7), iar David, descriind natura păcatului, spunea:
"Fărădelegile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea s-au îngreuiat peste
mine"( Ps. 37, 4); iar Hristos striga celor ce trăiau în multe păcate: "Veniţi la Mine
toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni"( Matei 11, 28). Păcatul dar a
împovărat atunci corabia, şi aceasta era să se scufunde. Iar Iona dormea şi
sforăia(Iona 1, 5). Greu îi era somnul; nu din pricina desfătării, ci a supărării; nu din
pricina trândăviei, ci a tristeţii. Slugile cele cu bun simt îşi simt îndată păcatele, aşa
cum a simţit şi Iona. După ce a săvârşit păcatul, a cunoscut grozăvia păcatului. Aşa e
păcatul. După ce se naşte, umple de dureri sufletul care l-a născut; naşterea lui e cu
totul altfel decât legea naşterii noastre. Noi, după ce ne naştem, punem capăt durerilor
naşterii; păcatul însă, după ce se naşte, sfâşie de dureri gândurile celor ce 1-au născut.
- Ce-a făcut căpitanul corăbiei?
- S-a dus la Iona, spune Scriptura, şi i-a zis: "Scoală-te şi roagă pe Domnul
Dumnezeul tău!"( Iona 1, 6). Ştia din experienţă căpitanul că furtuna de pe mare nu
era o furtună obişnuită, ci o nenorocire trimisă de Dumnezeu; ştia că furtuna de pe
mare era mai presus de măiestria omenească şi că mâna cârmaciului nu era de vreun
folos; cele ce se petreceau aveau nevoie de un alt cârmaci, mai mare, de Cel ce
cârmuieşte lumea toată; aveau nevoie de ajutorul cel de sus. De aceea corăbierii au
lăsat la o parte vâslele, vintrele, frânghiile; au lăsat totul; şi-au luat mâinile de pe
vâsle, le-au ridicat la cer şi au rugat pe Dumnezeu. Dar nici aşa n-au folosit nimic. Şi
atunci, spune profetul, au aruncat sorţi(Iona 1,7); iar sortii 1-au dat în mâna lor pe
vinovat. Dar nici aşa nu 1-au luat ca să-1 înece; ci, cu toate că era atâta tulburare şi
frământare, corăbierii, ca şi cum s-ar fi bucurat de multă linişte, au făcut pe corabie
scaun de judecată; i-au dat lui Iona cuvântul şi i-au cerut să se apere; au cercetat totul
cu de-amănuntul, ca si cum aveau să dea socoteală cuiva de hotărârea ce o vor lua.
Ascultă-i pe corăbieri, că le cercetează pe toate, ca la tribunal, îl întreabă: Ce meserie
ai? De unde vii? Unde mergi? Din ce tară şi din ce popor eşti?( Iona 1, 8) Şi au făcut
asta cu toate ca marea striga împotriva lor, cu toate că sortii îl vădiseră şi dăduseră
mărturie; totuşi corăbierii n-au pronunţat încă sentinţa, deşi marea striga, iar sortii
dăduseră mărturie împotriva lui; ci, după cum la tribunal judecătorii nu pronunţă
sentinţa până ce vinovatul însuşi nu se învinuieşte singur de păcat, deşi pârâşii îl
paraseră, martorii dăduseră mărturii, iar probele făcuseră dovada, tot aşa şi acum,
corăbierii, oameni barbari şi nepricepuţi, au urmat buna rânduială a tribunalului; şi
doar erau înconjuraţi de atâta groază, de atâta vijelie, de atâta vifor, iar marea nu le
îngăduia nici să răsufle; atâta mugea şi se năpustea înnebunită şi urla si ridica valuri
după valuri!
De unde, iubiţilor, atât de multă purtare de grijă pentru profet? De unde? Din
rânduială dumnezeiască! Că Dumnezeu a rânduit să se întâmple toate acestea, ca, prin
tot ce s-a întâmplat, să-1 înveţe pe profet să fie blând şi iubitor de oameni. Strigând
către el, aproape că i-a spus: "Fă şi tu ca şi corăbierii, nişte oameni nepricepuţi! Ei nau
dispreţuit un singur suflet, nici nu s-au purtat fără de milă cu trupul tău!
Tu însă, atât cât a stat în puterea ta, ai dat pieirii un întreg oraş cu atâtea mii şi
mii de suflete. Corăbierii descoperiseră pricina nenorocirii lor, dar nici aşa nu s-au
pornit să te osândească. Tu însă, fără să le poţi aduce vreo vină celor din Ninive, i-ai
înecat şi i-ai pierdut. Tu n-ai ascultat când ti-am poruncit să te duci la ei, ca să-i
chemi la mântuire cu predica ta; corăbierii însă, deşi nu auziseră de la nimeni vreo
poruncă, au făcut şi au lucrat totul ca să te scape de pedeapsa de care erai vinovat!...".
Intr-adevăr, corăbierii nu s-au pornit să-l piardă pe profet nici după ce marea îl
învinuise, nici după ce sortii îl vădiseră, nici după ce el însuşi se osândise şi
mărturisise fuga, ci se străduiau, se sileau şi făceau totul ca, în ciuda tuturor
dovezilor, să nu-l dea furiei mării. Dar marea nu le-a îngăduit-o; mai bine spus însă,
nu le-a îngăduit-o Dumnezeu, voind să-l înteleptească pe Iona şi prin chit după cum la
înteleptit prin corăbieri. Intr-adevăr, corăbierii, după ce auziseră din gura lui Iona:
"Luaţi-mă şi aruncati-mă în mare şi se va linişti marea deasupra voastră" (Iona 1,
12), se sileau să ducă corabia la ţărm, dar valurile nu le îngăduiau(Iona 1, 13).
Tu însă, după ce ai văzut pe profet fugind, ascultă-i şi mărturisirea lui din
pântecele chitului. Fuga a săvârşit-o, ca om; mărturisirea însă l-a arătat ca profet.
Luându-l deci marea, l-a pus în pântecele chitului ca într-o închisoare, păstrând
Stăpânului pe fugar nevătămat. Nici valurile sălbatice, când 1-au luat, nu 1-au înecat,
nici chitul, mai sălbatic decât valurile, când 1-a primit în pântece nu 1-a stricat, ci 1-a
păstrat viu şi 1-a dus iarăşi în oraş. Şi marea şi chitul, împotriva firii lor, au ascultat,
ca prin toate să primească profetul învăţătură.
Ajuns în oraş, Iona a citit hotărârea lui Dumnezeu ca pe o scrisoare
împărătească ce cuprindea pedeapsă; şi striga, zicând: "încă trei zile şi Ninive va fi
nimicită”( Iona 3, 5). Ninivitenii au auzit aceste cuvinte, le-au crezut şi nu le-au
dispreţuit; ci îndată drumul tuturor a fost unul, spre post: bărbaţi, femei, robi, stăpâni,
conducători, supuşi, copii, bătrâni. Nici dobitoacele n-au fost scutite de această
slujire. Pretutindeni sac, pretutindeni cenuşă, pretutindeni vaiet şi jale. Chiar cel cu
coroană pe cap s-a pogorât de pe tronul cel împărătesc, s-a îmbrăcat în sac, şi-a
presărat cenuşă pe cap şi aşa a smuls cetatea din ghearele primejdiei. Şi puteai vedea
lucru preaminunat: porfira a fost întrecută în cinste de sac.
Ce n-a putut face porfira, a făcut sacul; ce n-a reuşit coroana, a săvârşit cenuşa.
Vezi că nu în zadar am spus că nu de post trebuie să ne temem, ci de beţie şi de
îmbuibare? Beţia şi îmbuibarea aveau să zguduie şi să dărâme un oraş ce stătea în
picioare; postul însă l-a ţinut în picioare când era să se zguduie şi să se dărâme.
Insoţit de post a intrat şi Daniel în groapa cu lei şi a ieşit de acolo ca şi cum ar
fi fost între oi blânde(Daniel 6, 16-28). Şi doar leii fierbeau de furie când au văzut
prada; masa le era în fată, şi nu s-au atins de ea; cu toate că şi firea îi atâta (că nu sunt
fiare mai sălbatice ca leii) şi-i atâta şi foamea (că nu mâncaseră de şapte zile), au
respectat hrana ce li se dăduse, ca şi cum ar fi stat în groapă cu un călău, care le striga
să nu se atingă de trupul profetului.
Tot însoţiţi de post au intrat şi cei trei tineri în cuptorul cel din Babilon(Daniel
3, 8-28). I-a învăluit multă vreme focul şi au ieşit din cuptor cu trupurile mai
strălucitoare decât focul. Deşi focul acela era foc, cum de nu şi-a făcut lucrarea sa?
Deşi trupurile lor erau trupuri, cum de n-au ars cum ard trupurile? Cum? Intreabă
postul şi-ti va răspunde; îţi va dezlega taina aceasta. Că este cu adevărat taină! Natura
trupurilor s-a luat la luptă cu natura focului şi biruinţa a fost de partea trupurilor. Ai
văzut ce ciudată luptă? Ai văzut vreo biruinţă mai ciudată ca aceasta? Admiră dar
postul şi primeşte-1 cu braţele deschise!
Când şi în cuptor te ajută şi în groapa cu lei te păzeşte, când alungă demoni,
când schimbă hotărârea lui Dumnezeu, când potoleşte furia patimilor, când ne aduce
din nou libertatea, când face multă linişte în gândurile noastre, cum să nu fie, oare,
cea mai mare nebunie să fugim şi să ne temem de post, care are în el atât de multe
bunătăţi?
Vrei să spui că ne slăbănogeşte trupul? Dar "cu cât se strică omul nostru
dinafară, cu atât se înnoieşte cel dinăuntru, zi de zi”( II Corinteni4, 16). Dar, mai
bine spus, dacă ai vrea să cercetezi cu de-amănuntul postul, vei vedea că este mama
bunăstării trupului nostru. Dacă nu crezi cuvintelor mele, întreabă pe doctori şi te vor
lămuri deplin. Doctorii numesc postul mama sănătăţii şi spun că guta, durerile
grozave de cap, apoplexia, dropica, umflăturile, furunculele şi alte nenumărate boli
vin din trai bun şi din îmbuibare; sunt ca nişte pârâiaşe rele dintr-un izvor foarte rău,
care vătăma şi bunăstarea trupului, şi curăţenia sufletului.
Să nu ne temem dar de post, care ne scapă de atâtea rele. Nu vă îndemn la asta
fără rost, ci pentru că văd că mulţi oameni pregetă şi se feresc de post ca şi cum ar fi
vorba să fie daţi pe mâna unei femei arţăgoase, aşa că astăzi, în ajunul postului, se
strică de beţie şi de îmbuibare.
De asta vă îndemn să nu stricaţi mai dinainte, prin ghiftuire şi beţie, folosul ce
vi-l va da postul! Dacă oamenii cu dureri de stomac n-ar lua doctoriile pe stomacul
gol, ar simti numai amărăciunea doctoriilor, dar ar pierde folosul lor, că ar îngreuna
lupta doctoriilor cu sucurile rele din stomac.
De aceea doctorii poruncesc bolnavilor să se culce nemâncati, pentru ca toată
puterea doctoriilor să lupte de la început direct cu sucurile stomacale pricinuitoare de
boală. Tot aşa şi cu postul. Dacă azi te îmbeti, iar mâine iei doctoria postului, ai făcut
nefolositoare şi zadarnică doctoria; înduri osteneala postului, dar nu culegi folosul
postului, că s-a irosit toată puterea lui din pricina proaspătului păcat pricinuit de beţie.
Dar dacă îţi faci uşor trupul şi primeşti doctoria cu mintea trează, vei putea curaţi
multe din vechile păcate.
Să nu intrăm dar în post cu beţie şi nici să ieşim din post tot cu beţie, ca să nu
ni se întâmple la fel ca unui om bolnav care, vrând să se ridice în picioare, este trântit
iarăşi jos. Asta se întâmplă şi cu sufletul nostru când, din două părţi şi la începutul şi
la sfârşitul postului, umbrim trezvia pricinuită de post cu norul beţiei. După cum cei
ce vor să lupte cu fiarele sălbatice, înainte de începerea luptei îşi acoperă mădularele
mai de seamă cu multe arme şi apărători, tot aşa sunt acum mulţi oameni care, când
încep postul, ca şi cum ar avea de luptat cu postul ca şi cu o fiară sălbatică, îşi
înarmează stomacul, mănâncă de plesnesc, îşi întunecă mintea şi întâmpină cu multă
nebunie fata liniştită şi paşnică a postului.
Dacă te-aş întreba: Pentru ce te duci la baie astăzi?", ai să-mi răspunzi: "Ca să
intru în post cu trupul curat". Dacă te-aş întreba din nou: "Pentru ce te îmbeti?", ai sămi
răspunzi iarăşi: "Pentru că am să intru în post!". Nu-i, oare, o nebunie să întâmpini
această preafrumoasă sărbătoare (Este vorba de praznicul învierii Domnului, de la
sfârşitul Postului Mare) cu trupul curat, dar cu sufletul necurat şi beat?
Ar fi trebuit să vă spun mai multe decât v-am spus, dar pentru cei înţelepţi sunt
de-ajuns şi acestea pentru îndreptare. De aceea e nevoie să termin cuvântul meu, că
doresc să ascult şi glasul părintelui nostru(Al lui Flavian, episcopul Antiohiei).
Eu, ca un copil de cioban, aşezat la umbra acestui sfânt locaş ca la umbra unui
stejar sau fag, am cântat dintr-un mic fluier; părintele nostru însă, ca un maestru
cântăreţ care, cu chitara de aur acordată, deşteaptă întreg teatrul cu simfonia
cântecului său, tot aşa şi el, nu cu simfonia sunetelor coardelor chitarei, ci cu
simfonia cuvintelor şi faptelor sale ne va da mult folos.
Că nişte învăţători ca aceştia caută şi Hristos, când spune: "Cel care va face şi
va învăţa, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor"( Matei 5, 19). Aşa este
părintele nostru. De aceea şi mare este în împărăţia cerurilor. Facă Dumnezeu ca noi,
cu rugăciunile lui şi ale tuturor celor dimpreună cu el întâistătători, să putem a ne
învrednici de împărăţia cerurilor, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru
Iisus Hristos, cu Care Tatălui slava, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.
OMILIA A ŞASEA
Rostită în a şasea săptămână a
Sfântului Post de patruzeci de zile
Cât de plăcute-mi sunt valurile acestei mări duhovniceştii Mai plăcute decât
valurile mării! Valurile mării sunt ridicate de neorânduiala vânturilor, valurile
acestea, de dorinţa ascultării predicii. Acelea, când se umflă, bagă spaima în sufletul
cârmaciului, acestea, când se arată, dau multă îndrăznire predicatorului. Acelea sunt
dovezi de mare furtunoasă, acestea, semne de suflete pline de veselie. Acelea,
izbindu-se de stânci, scot sunete nedesluşite, acestea, izbindu-se de cuvântul de
învăţătură, slobozesc glasuri plăcute la auz. Aşa-s şi adierile zefirului: când trec peste
holde, apleacă şi înaltă capetele spicelor, iar holdele ajung, pe uscat, valuri ale mării.
Dar valurile acestea de oameni sunt mai plăcute decât valurile holdelor. Dar nu
adierile zefirului, ci harul Duhului a ridicat sufletele voastre; le-a încălzit focul acela
de care vorbea de demult Hristos: "Foc am venit să aduc pe pământ; şi ce voiesc
decât să şi fie aprins acum."( Luca 12, 49)
Acest foc îl văd pogorându-se şi arzând în sufletele voastre. Aşadar, pentru că
frica de Hristos a aprins atâtea candele în noi, haide să picurăm în ele untdelemnul
învăţăturii, pentru ca lumina să rămână în noi mai multă vreme.
Timpul postului se grăbeşte spre sfârşit. Am ajuns la mijlocul drumului şi ne
îndreptăm spre sfârşit. După cum cel care a început postul ajunge la mijlocul lui, tot
aşa şi cel ce a ajuns la mijloc să caute să ajungă la sfârşit. Timpul se grăbeşte spre
sfârşitul postului, iar corabia vede portul; dar ceea ce căutăm nu-i să ajungem în port,
ci să nu ajungem la ţărm cu corabia goală de mărfuri.
Vă rog, dar, pe toţi şi mă cuceresc vouă, să se uite fiecare în conştiinţa lui să
vadă ce a negutătorit de pe urma postului. De vede că a câştigat mult, să mai adauge
câştig la câştig; de vede că n-a adunat nimic, să folosească pentru negutătorie timpul
ce i-a mai rămas. Atâta vreme cât iarmarocul e în toi, să facem bune afaceri, ca să nu
plecăm cu mâinile goale, ca să nu îndurăm osteneala postului, dar să pierdem plata
postului. Că se poate să înduri osteneala postului şi să nu iei plata postului.
- Cum?
- Când ne abţinem de la mâncări, dar nu ne abţinem de la păcate; când nu
mâncăm carne, dar mâncăm casele săracilor; când nu ne îmbătăm cu vin, dar ne
îmbătăm cu pofte rele; când stăm toată ziua nemâncaţi, dar ne petrecem toată ziua la
spectacole pline de desfrânare. Iată osteneală pentru post, dar fără plată pentru post!
Da, atunci când ne ducem la spectacolele teatrale cele nelegiuite! Nu spun asta despre
voi! Ştiu că nu vă atinge această învinuire! Dar este obiceiul celor îndurerati sa-şi
verse focul pe cei de fată, când nu pot pune mâna pe vinovaţi. Care e câştigul celor ce
postesc, când se duc la spectacole teatrale nelegiuite, când intră în şcoala obştească a
desfrânării, în locul cel public de deprindere a desfrâului, ca să şadă pe scaunul
ciumaţilor?( Ps. l, l)
N-ai greşi dacă ai da teatrului, locului aceluia prearău, plin de tot felul de
boale, cuptorului din Babilon, toate aceste nume preaurâte: scaun de ciumaţi, şcoală
de desfrânare, loc de deprindere a desfrâului. Când diavolul duce pe locuitorii
oraşului la teatru(Este vorba despre teatrul care promovează imoralitatea; Sf. loan
Gură de Aur a luat atitudine atât împotriva reprezentaţiilor obscene, cât şi împotriva
actorilor care le dădeau), îi azvârle ca într-un cuptor! Aşa îi arde! Nu pune dedesubt
vreascuri, ca atunci barbarul acela din Babilon, nici păcură, nici căiţi, nici smoală, ci
alte materii, cu mult mai cumplite: chipuri desfrânate, cuvinte de ruşine, trupuri
dezgolite, cântece pline de păcate.
Cuptorul cel din Babilon a fost aprins de mâini barbare; cuptorul acesta este
aprins de gânduri mai nesocotite decât mâinile barbarilor. Mai cumplit este cuptorul
acesta decât cel din Babilon, pentru că şi focul e mai cumplit; nu arde trupul, ci buna
stare a sufletului; iar grozăvia e că cei care ard nici nu-şi dau seama; că de şi-ar da
seama, n-ar râde cu gura plină de cele ce văd pe scenă.
Grozăvia cea mai mare e atunci când cel bolnav nu ştie că-i bolnav, când cel ce
arde în chip ticălos şi netrebnic nu simte că stă pe jăratec. Care-i folosul postului,
când opreşti trupul de la mâncările legiuite, dar dai sufletului hrană nelegiuită, stând
toată ziua în teatru, ca să vezi cum se schimonosesc şi se fac de râs oamenii, ca să
vezi femei desfrânate, ca să vezi oameni care adună păcatele din fiecare casă şi joacă
scene de adulter?
La teatru vezi şi desfrânări şi adultere, şi auzi şi hule, ca boala să-ţi intre în
suflet şi prin ochi, şi prin urechi. Actorii prezintă lucruri de ruşine; de aceea şi numele
ce-l poartă e nume de ruşine. Ce câştig ai de pe urma postului când îţi hrăneşte
sufletul cu o hrană ca aceasta? Cu ce ochi te vei mai uita la soţia ta, când te întorci de
la astfel de spectacole? Cu ce ochi vei privi pe copilul tău, pe sluga ta, pe prietenul
tău?
Trebuie neapărat să te schimonoseşti, dacă vrei să povesteşti cele înfăţişate pe
scenă, sau să taci şi să-ţi acoperi faţa de ruşine. De aici, din biserică, nu pleci aşa: ci
te duci acasă ca să povesteşti cu multă îndrăznire toate cele spuse aici: cuvintele
profeţilor, învăţăturile apostolilor, legile Stăpânului, şi ca să întinzi masa întregii
virtuţi; cu istorisirile auzite aici vei face mai cuminte pe soţie, mai înţelept pe copil,
mai ascultător pe vecin, mai iubitor pe prieten, iar pe duşman îl vei îndupleca să pună
capăt vrajbei.
Vezi că cele auzite aici în biserică sunt pentru toţi învăţături mântuitoare, iar
cele auzite la teatru pentru toţi nefolositoare?
Spune-mi, te rog, ce folos ai de pe urma postului, când posteşti cu trupul, dar te
desfrânezi cu ochii? Că desfrânare nu-i numai împreunarea trupurilor, ci şi privirea
desfrânată. Ce folos ai de pe urma postului când vii şi la biserică, şi te duci şi la
teatru? Eu te învăţ, acela te strică. Eu îţi dau doctorii pentru boala ta, acela îţi măreşte
boala. Eu îţi sting aprinderea trupului, acela îţi aprinde flacăra poftei.
Spune-mi, care-i folosul? "Când unul zideşte, iar altul dărâmă, ce folos au mai
mult decât osteneală?"( Isus Sirah 34, 25). Să nu fim dar, şi aici şi acolo, ci numai
aici să stăm, ca să ne fie de folos venirea aici, ca să nu venim în zadar aici, ca să nu
venim fără câştig, nici spre osândă.
"Când unul zideşte, iar altul dărâmă, ce folos au mai mult decât osteneală?”.
Chiar de-ar fi mulţi cei ce zidesc şi numai unul cel care dărâmă, uşurinţa dărâmării
biruieşte mulţimea mâinilor ziditorilor.
Mare-i într-adevăr ruşinea, şi pentru tineri, şi pentru bătrâni, să alerge la teatru
cu zor. Dar de s-ar mărgini răul numai la ruşine! Deşi nici asta nu-i de îndurat pentru
un bărbat liber, ci ruşine, blam şi cea mai mare pagubă pentru un om cu judecată!
Dar răul nu se mărgineşte numai la ruşine, ci atrage şi mare pedeapsă şi mare
osândă. Că toţi cei care se duc la teatru sunt neapărat cuprinşi de păcatul desfrânării;
nu pentru că fac desfrânare cu femeile de acolo, ci pentru că le privesc cu ochi
desfrânaţi. Că şi aceştia sunt cuprinşi de desfrâu! Nu vă voi spune cuvântul meu, ca
să nu-mi dispreţuiţi cuvântul, ci vă voi citi Legea dumnezeiască pe care n-o puteţi
dispretui.
- Ce spune dar Legea cea dumnezeiască?
- "Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrânare. Iar Eu vă spun
vouă: Oricine se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în
inima lui"( Matei 5, 27-28). Ai văzut că desfrânarea s-a săvârşit deplin? Ai văzut că
păcatul s-a împlinit? Şi ceea ce-i mai cumplit e că cel ce a săvârşit desfrânarea va da
socoteală de păcatul său nu în fata unui tribunal omenesc, ci înaintea tribunalului lui
Dumnezeu, unde pedepsele sunt veşnice: "Oricine se uită la o femeie, ca să o
poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui". Legea aceasta nu stârpeşte numai
boala, ci şi rădăcina bolii; iar rădăcina desfrânării este pofta desfrânată. De aceea
Dumnezeu pedepseşte nu numai desfrânarea, ci şi pofta, mama desfrânării. Aşa fac şi
doctorii. Nu vindecă numai bolile, ci şi cauzele bolilor. Când vindecă pe cei bolnavi
de ochi, îndepărtează tumoarea cea rea, care-i mai sus de ochi, din tâmplă. Hristos
face la fel. Desfrânarea este o boală rea de ochi; nu a ochilor trupului, ci a ochilor
sufletului mai întâi. De asta Domnul îndepărtează din suflet tumoarea desfrânării cu
frica de Lege; de asta a pedepsit nu numai desfrânarea, ci şi pofta: "...a şi făcut
desfrânare cu ea în inima lui”.
Când inima ti-e stricată, ce folos de restul trupului? Ca şi cu plantele şi cu
arborii: când vedem că măduva le e putredă, restul e de aruncat. Tot aşa şi cu omul:
când inima e pierdută, în zadar e sănătos restul trupului. Când vizitiul a pierit, căzând
de pe capră, în zadar mai aleargă caii. Legea aceasta a lui Hristos este grea şi tare
împovărătoare, dar are şi mare cunună. Aşa sunt lucrurile pline de osteneală! Au mare
răsplată. Tu însă nu te uita la osteneală, ci gândeşte-te la răsplată. Să faci cum faci cu
lucrurile din viata de toate zilele! Dacă te uiţi la osteneala celor ce ai de săvârşit ti se
pare greu şi împovărător; dar dacă te uiti la răsplată, treaba ce-ti stă în fafă este
uşoară, lesnicioasă. Aşa e şi cu cel care face comerţ pe mare. Dacă s-ar uita numai la
valuri, niciodată n-ar mai scoate corabia din port; dar, înainte de valuri, se uită la
câştig, şi de aceea îndrăzneşte să străbată întinsul oceanului. Tot aşa şi ostaşul. Dacă
s-ar uita la răni, la moarte, n-ar mai îmbrăca niciodată platoşa; dar, înainte de răni, se
uită la trofee şi la biruinţă, şi de aceea aleargă pe câmpul de luptă ca şi cum s-ar duce
într-o grădină cu flori.
Cele grele prin fire ajung uşoare când nu ne gândim la osteneli, ci ne uităm la
răsplata ostenelilor. Vrei să afli cum ajung uşoare cele grele prin firea lor? Ascultă-1
pe Pavel, care spune: "Necazul nostru trecător şi uşor ne aduce mărime veşnică de
slavă mai presus de măsură"( II Corinteni 4, 17). Cuvintele acestea sunt o enigmă.
Dacă e necaz, cum e uşor? Dacă e uşor, cum e necaz? Acestea sunt contradictorii!
Dar Pavel a dezlegat enigma, arătând, prin cele ce adaugă, cum ajunge necazul uşor.
- Cum?
- "Neprivind noi la cele ce se văd"( II Corinteni 4, 18). A pus înainte cununa, şi
a făcut uşoară lupta. A arătat răsplata, şi a uşurat sudorile.
Şi tu, dar, când vezi o femeie frumoasă la chip şi minunat îmbrăcată, când vezi
că pofta te atâta, când vezi că sufletul doreşte s-o privească, ridică atunci ochii la
cununa ce ti-e gătită sus, ca să treci cu vederea peste un astfel de chip!... Copiii, când
sunt însoţiţi de pedagog, nu aleargă de colo-colo, nu stau pe drum cu gurile căscate,
nici nu se minunează de orice; cu atât mai mult tu n-ai să faci asta când vezi că
Hristos este alături de gândurile tale! "Cel care se uită la o femeie ca să o poftească a
şi făcut desfrânare cu ea în inima lui”.
Imi place să vă citesc mai des cuvintele Legii! O, de-aş putea să vi le citesc
toată ziua! Dar, mai bine spus, nu vouă, ci celor vinovaţi de păcate; dar şi vouă, că şi
voi veţi ajunge mai întăriţi, iar cei bolnavi îşi vor redobândi iute sănătatea. "Cel care
se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui".
E de-ajuns numai simpla citire a acestor cuvinte, ca să curăţiţi tot puroiul
păcatului. Dar, iertati-mă! Eu caut să curăţ răni; iar cel ce curăţă răni trebuie neapărat
să pună pe răni şi doctorii usturătoare. Cu cât veţi auzi mai mult cuvintele acestea, cu
atât mai mult se va curaţi şi veninul păcatului. După cum focul, cu cât stă mai mult
lângă aur, cu atât mai mult macină zgura din aur, tot aşa şi frica de aceste cuvinte, cu
cât glăsuieşte mai mult în sufletul nostru, cu atât mai mult curăteşte tot păcatul
desfrânării. Să ardem aici desfrânarea cu cuvântul învăţăturii, ca să nu fim siliţi să o
ardem acolo cu focul gheenei. Dacă plecăm de aici cu sufletul curat, focul acela nu ne
va vătăma; dar dacă plecăm de aici cu sufletul plin de păcate, focul acela ne va primi.
"Lucrul fiecăruia, spune Pavel, il va încerca focul, ca să arate ce fel este” (I
Corinteni 3, 13). Să ne punem la probă acum, fără durere, ca să nu fim puşi atunci la
probă, cu durere.
- Orice-ai zice, mi se poate spune, Legea este greu de împlinit!
- Şi ce-i cu asta? Oare, Dumnezeu ne porunceşte lucruri cu neputinţă de
împlinit?
- Nu spun asta!
- Atunci, taci! nu învinui pe Stăpân. Aceste cuvinte nu-s cuvinte de apărare, ci
adaos de păcat, mai cumplit decât cel dintâi. Mulţi păcătoşi au obiceiul să dea vina pe
Dumnezeu pentru păcatele lor. Ascultă! A venit la stăpân cel ce primise cinci talanti
şi a mai adus alţi cinci; a venit şi cel ce primise doi talanti şi a mai adus alţi doi(Matei
25, 14-23); a venit şi cel ce primise un talant; şi pentru că n-a avut să mai aducă încă
un talant, a adus în locul talantului învinuire.
- Ce-a spus?
- "Am ştiut că eşti om aspru" (Matei 25, 24). Ce slugă nerecunoscătoare! Nu-i
este de-ajuns păcatul! Mai şi învinuieşte pe Stăpân, spunându-i: "Seceri de unde
n-ai semănat şi aduni de unde n-ai risipit!"( Matei 25, 24). Tot aşa şi în viata cea de
toate zilele; toti câţi nu fac nimic bun îşi înmulţesc păcatele învinuind pe Stăpân.
Nu învinui dar Stăpânul! Nu ti-a dat porunci cu neputinţă de îndeplinit. Vrei să
afli că nu ti-a poruncit lucruri imposibile? Iată, mulţi au făcut mai mult decât li s-a
poruncit; dacă poruncile ar fi fost cu neputinţă de îndeplinit, nu le-ar fi depăşit prin
propria lor voinţă. Dumnezeu n-a poruncit fecioria şi totuşi mulţi trăiesc în feciorie.
Dumnezeu n-a poruncit sărăcia de bunăvoie şi totuşi mulţi aruncă averile lor,
mărturisind cu fapta cât de uşoare sunt poruncile. Nu le-ar fi depăşit dacă poruncile nar
fi fost uşoare.
Dumnezeu n-a poruncit fecioria; poruncind-o, ar fi adus sub constrângerea
Legii şi pe cel care n-ar fi vrut s-o păzească; îndemnând însă la feciorie, lasă pe om
stăpân pe voia lui. De aceea şi Pavel a spus: "Despre fecioare nu am poruncă a
Domnului dar dau sfat”( I Corinteni 7, 25). Vezi că nu-i poruncă, ci sfat? Vezi că nui
lege, ci îndemn? E mare deosebirea între una şi alta: una e constrângătoare, cealaltă
e de bunăvoie. "Nu poruncesc, spune Pavel, ca să nu îngreunez, îndemn şi sfătuiesc,
ca să atrag". Tot aşa, nici Hristos n-a spus: "Trăiţi toţi în feciorie!". Dacă ar fi
poruncit ca toţi oamenii să trăiască în feciorie şi ar fi făcut din asta lege, cel care ar fi
îndeplinit porunca nu s-ar fi bucurat de atâta cinste ca acum, iar cel care ar fi călcat
porunca ar fi primit cea mai mare pedeapsă.
Ai văzut cum ne cruţă Legiuitorul şi cum se îngrijeşte de mântuirea noastră? Nar
fi putut oare să facă şi din asta o poruncă şi să spună: "Cei ce trăiesc în feciorie să
fie încărcaţi de cinste, iar cei care nu trăiesc în feciorie să fie osândiţi"? Ar fi pus însă
mare povară pe oameni; dar El ne cruţă. A lăsat fecioria în afară de stadion, a pus-o în
afara luptelor din stadion, pentru ca cei care păzesc fecioria să-şi arate măreţia
sufletului lor, iar cei care n-o păzesc să se bucure de îngăduinţa Stăpânului.
Tot aşa şi cu sărăcia de bunăvoie. N-a făcut din ea o poruncă. N-a spus atât:
"Vinde-ti averile tale!", ci: "Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde-ţi averile tale!"(
Matei 19, 21). Stă în voia ta! Tu eşti stăpân pe hotărârea ta! Nu te silesc, nu te
împovărez! Incununez pe cel care o face, dar nu-1 osândesc pe cel ce nu o face!
Faptele săvârşite din poruncă şi din datorie n-au atâta plată; dar cele săvârşite din
proprie voie şi din mărinimie sufletească au cununi strălucitoare. Aduc pe Pavel ca
martor: "Dacă binevestesc, spune el, nu-mi este mie laudă"( I Corinteni 9, 16).
- Pentru ce?
- „Pentru că stă deasupra mea datoria. Şi, vai mie dacă nu binevestesc" ( I
Corinteni 9, 16).
Vezi că nu are multă plată cel ce împlineşte legea - că este obligat s-o
împlinească -, dar cel care nu o împlineşte este supus pedepsei şi osândei. "Vai mie,
spune Pavel, dacă nu binevestesc!". Cu celelalte fapte, cu cele ce stau în voia noastră,
nu-i aşa.
- Dar cum?
- "Care este deci plata mea?( l Corinteni 9, 18), spune Pavel. "Ca, binevestind,
să pun fără plată Evanghelia lui Dumnezeu, ca să nu mă folosesc de dreptul meu",
într-un caz era lege, de aceea nu avea plată mare; în celălalt caz, fapta lui era pornită
din propria sa voie, de aceea avea mare plată.
N-am spus toate acestea fără rost, ci ca să arăt că Legea dumnezeiască nu e
grea, nu e împovărătoare, nu e plină de osteneli şi nici cu neputinţă de îndeplinit.
Haide acum să arăt aceasta chiar cu cuvintele lui Hristos: "Cel care se uită la o
femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui”. A văzut şi Hristos
că mulţi au să învinuiască Legea Sa că e grea; de aceea n-a spus numai Legea Sa, ci a
amintit şi Legea Veche, ca prin comparaţia uneia cu cealaltă să iasă la iveală şi
uşurinţa Legii Sale, şi iubirea Lui de oameni. Şi ascultaţi cum. M-a spus atât: "Cel
care se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui” -
aici fiţi cu mare luare-aminte -, ci mai întâi a amintit Legea Veche, grăind aşa: "Aţi
auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrânare(Ieşire 20, 14). Iar Eu vă spun
vouă: Cel care se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în
inima lui"( Matei 5, 27-28). Ai văzut cele două legi, pe cea veche şi pe cea nouă, pe
aceea pe care a dat-o Moise şi pe aceea pe care a dat-o El? Dar, mai bine spus, şi pe
aceea tot El a dat-o, că El a grăit prin Moise.
- De unde ştim că El a dat-o şi pe aceea?
- Nu vă voi aduce mărturia de la Ioan Botezătorul, nici de la Apostoli, ci de la
profeţi; din profeţi voi dovedi că Vechiul şi Noul Testament au un singur Legiuitor.
Ce spune dar Ieremia? "Voi face cu voi legământ nou"( Ieremia 31, 31). Ai
văzut în Vechiul Testament numele Noului Testament? Ai văzut că acest nume
străluceşte cu multă vreme înainte?" Voi face cu voi legământ nou".
- Dar de unde se vede că Hristos a dat şi Legea Veche?
- După ce a spus: " Voi face cu voi legământ nou", a adăugat: "Nu ca
legământul pe care 1-am făcut cu părinţii voştri"( Ieremia 31, 32).
Da! Dar n-am făcut încă dovada deplină. Trebuie să aduc înaintea voastră toate
obiecţiile şi să le fac cunoscute, pentru a fi limpede cuvântul meu în toate privinţele.
"Voi face cu voi legământ nou, nu ca legământul pe care 1-am făcut cu părinţii
voştri". A făcut un legământ cu Noe, când a fost potopul. Prin acest legământ a voit
să ne scape de frică, ca să nu ne mai aşteptăm la un prăpăd ca acela, când vedem că
plouă fără încetare, când vedem furtună neîntreruptă. De asta a spus: "Voi face
legământ cu tine şi cu tot trupul"(Facere 9, 9). A mai făcut apoi un legământ cu
Avraam, legământul tăierii împrejur(Facere 17, 10). A mai făcut apoi un legământ cu
Moise, legământul cunoscut de toţi(Ieşire 6, 4). A spus leremia: "Voi face cu voi
legământ nou, nu ca legământul pe care 1-am făcut cu părinţii voştri".
- Spune-mi, cu care părinţi? Că şi Noe era părinte, şi Avraam era părinte!
Aşadar, de care părinţi vorbeşte proorocul? Că neprecizarea persoanei dă naştere la
confuzie!
- Aici, fiţi cu luare-aminte: "...nu ca legământul pe care 1-am făcut cu părinţii
voştri". Ca să nu spui că vorbeşte de legământul de pe timpul lui Noe, ca să nu spui
că vorbeşte de legământul de pe timpul lui Avraam, profetul a amintit chiar de timpul
legământului. Că după ce a spus: "Voi face cu voi legământ nu ca legământul pe care
1-am făcut cu părinţii voştri", a adăugat şi timpul: "...în ziua în care i-am lua de
mână, ca să-i scot din pământul Egiptului"(Ieremia 31,32). Ai văzui, câtă lumină a
făcut precizarea timpului? Adu-ti aminte de timp şi ai aflat şi legământul: în ziua în
care i-am luat de mână.
- Dar pentru ce vorbeşte şi de chipul scoaterii din Egipt: "Când i-am luat de
mână, ca să-i scot din pământul Egiptului"?
- Ca să arate dragostea Sa părintească. Nu i-a scos ca pe nişte robi, ci, precum
ia un părinte pe copilul său, aşa i-a slobozit. Nu i-a mânat din urmă, poruncindu-le ca
unei slugi, ci ca un părinte i-a luat de mână; ca pe un fiu de bun neam şi liber, aşa i-a
scos.
Ai văzut că unul este Legiuitorul celor două Testamente? Acum să-ti dovedesc
acest lucru şi cu texte din Noul Testament, ca să vezi armonia dintre cele două
Testamente.
Ai văzut profeţia prin cuvinte? Ascultă acum o profeţie prin tipuri. Dar pentru
că aceşti termeni îţi sunt iarăşi nelămuriţi, îţi voi lămuri, în puţine cuvinte, ce este o
profeţie prin cuvânt şi ce este o profeţie prin tipuri.
Profeţia prin tipuri este o profeţie prin fapte; cealaltă profeţie este o profeţie
făcută cu cuvântul. Pe oamenii mai pricepuţi Dumnezeu îi convinge cu cuvântul; pe
cei mai puţin pricepuţi îi înduplecă şi prin vederea faptelor. Pentru că avea să se
săvârşească un lucru mare, anume că Dumnezeu avea să ia trup; pentru că pământul
avea să ajungă cer, anume că firea omenească avea să se urce la nobleţea îngerilor;
pentru că învăţătura despre bunătăţile viitoare avea să depăşească orice nădejde şi
aşteptare, de aceea, pentru ca noutatea aceasta, faptul acesta nemaivăzut şi nemaiauzit
să nu tulbure prin apariţia lui neaşteptată pe cei ce-1 vor vedea şi-1 vor auzi, 1-a
preînchipuit mai dinainte prin fapte şi prin cuvinte, în felul acesta ne-a obişnuit auzul
şi văzul şi ne-a pregătit pentru primirea lui la înfăptuirea lui.
Acestea sunt cele două feluri de profeţii de care vorbeam: profeţia prin tipuri şi
profeţia prin cuvânt; una se face prin fapte, cealaltă prin cuvinte.
Să-ti dau pildă de o profeţie prin fapte şi de o profeţie prin cuvânt, care să
profeţească acelaşi lucru. "Ca o oaie lajunghiere s-a adus şi ca un miel înaintea celui
ce-1 tunde pe el "( Isaia 53, 7). Aceasta este o profeţie prin cuvânt. Iar când Avraam a
adus jertfă pe Isaac, a văzut o oaie încurcată într-un tufiş şi a adus-o pe ea jertfă, prin
faptă, vestindu-ne mai dinainte, ca în tip, mântuitoarea Patimă.
Vrei să-ti arăt, după cum spuneam, o profeţie prin fapte despre aceste două
Testamente? După cum ai văzut, profeţia despre "oaie" arătată în cuvânt, afl-o arătată
şi în faptă. Pavel a spus: "Spuneţi-mi voi, care vreţi să fiţi sub lege"( Galateni 4, 21).
Bine a spus: "Care vreţi să fiţi", că nu erau; că dacă erau sub lege, Pavel n-ar fi spus:
"care vreţi să fiţi sub lege." Cuvintele acestea sunt poate o enigmă.
Iată explicaţia: legea trimitea pe cei ce ţin legea la Hristos(Galateni 3, 24); că
cel care nu tine seamă de dascăl, nu tine seamă nici de pedagog. De aceea spune
Pavel: "Spuneţi-mi, voi, care vreţi să fiţi sub lege, nu auziţi legea, că Avraam a avut
doi fii: unul din roabă, iar altul din cea slobodă...; acestea au un înţeles alegoric"(
Galateni 4, 21-24). Ai văzut profeţia în faptă?
Că Avraam a avut două femei nu sunt cuvinte, ci fapte; şi ti-am arătat prin
cuvânt pe cea roabă şi pe cea slobodă, şi că unul este Legiuitorul celor două
Testamente. Află şi prin tipuri acelaşi lucru! Avraam a avut două femei; acestea erau
cele două Testamente, iar Legiuitorul, unul. După cum acolo a fost vorba de oaie şi
oaie, o dată în cuvânt, iar altă dată în faptă (şi mare este armonia între profeţia în
cuvânt şi profeţia în faptă), tot aşa şi aici este vorba de două Testamente; pe acestea
le-a profeţit Ieremia cu cuvântul, iar Avraam le-a profeţit cu fapta, prin aceea că a
avut două femei. După cum au fost un singur bărbat şi două femei, tot aşa sunt un
singur Legiuitor şi două Testamente. Lucrurile stau deci aşa cum vă spuneam; că
pentru asta am vorbit despre toate acestea.
Totuşi nu trebuie să ne abatem de la firul predicii. "Cel ce se uită la o femeie,
ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui?”( Matei 5, 28). Da! Dar
pentru ce Hristos citează Legea Veche (că pentru asta am făcut digresiunea de mai
înainte)? Că a spus: "Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu faci desfrânare"
(Matei 5, 27).
Hristos ştia că porunca aceasta e grea, nu prin natura ei, ci din pricina
trândăviei ascultătorilor. Multe lucruri, chiar uşoare prin firea lor, ajung foarte grele
când ne trândăvim; după cum altele, care sunt chiar grele, ajung lesnicioase şi uşoare
când le facem cu tragere de inimă.
Greutatea nu stă în natura lucrurilor, ci în voinţa celor ce fac un lucru sau altul.
Că acesta e adevărul, se va vedea din cele ce-am să spun.
Mierea, prin natura ei, este dulce şi foarte plăcută; celor bolnavi însă le este
amara şi neplăcută, nu din pricina naturii mierii, ci din pricina bolii acestora. Tot aşa
şi cu porunca aceasta! Dacă pare a fi împovărătoare, apoi nu-i din pricina naturii ei, ci
din pricina trândăviei noastre. Şi nu mi-e mare oboseala să arăt că porunca asta se
îndeplineşte uşor. Ca să o facă grea, Hristos ar fi trebuit să grăiască altfel. Aşa însă a
spus: "Fugi din faţa femeii! Depărtează-te de desfrânare!". Deci, ca să o facă grea, ar
fi trebuit să spună cu totul altfel: "Uită-te la femei! Iscodeşte frumuseţile cele străine!
Şi, totuşi, căuta de-fi înfrânge pofta!”. De ne-ar fi dat o astfel de porunca, porunca
asta ar fi fost grea! Dar când ne spune: “Fugi de cuptor, depărtează-te de foc, nu te
apropia de văpaie, ca să rămâi nevătămat!", atunci porunca e tare uşoară. Că porunca
este potrivită firii.
"Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu faci desfrânare".
- Dar pentru ce ne aminteşte de Legea cea Veche, o dată ce avea să ne dea alta?
- Ca din comparaţie să afli că nu se contrazice o lege cu alta. Când le compari,
atunci le poţi judeca mai bine.
Pentru că unii aveau să-I aducă vina că da legi potrivnice Legii Vechi, Domnul
le spune: "lată, pun una lângă alta amândouă legile! încercati-le şi cunoaşteţi armonia
dintre ele!". Dar nu numai din pricina asta, ci ca să şi arate că e uşoară porunca Lui şi
că e dată la timp. De aceea a spus: "Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci
desfrânare. Aţi învăţat atâta vreme Legea cea Veche!".
Domnul, voind să-i ridice la nişte porunci mai înalte, le grăieşte cum ar grăi un
dascăl unui copil leneş, care vrea să rămână încă la lecţiile cele vechi: Gândeşte-te de
câtă vreme înveţi lecţia asta!". Tot aşa şi Hristos, amintindu-le că au învăţat şi au
practicat multă vreme Legea Veche, le spune că a sosit timpul să se ridice la una mai
înaltă. De aceea le pune în fată legiuirea dată părinţilor, spunând: "Aţi auzit că s-a zis
celor de demult: Să nu faci desfrânare". Porunca aceea s-a dat celor de demult, "dar
Eu vă spun vouă: cel care se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare
cu ea in inima lui".
Dacă Domnul ar fi grăit aşa celor de demult, pe bună dreptate te-ai fi supărat,
zicând: "Cum, atunci când firea omenească nu era desăvârşită?". Dar acum, când
omul s-a mai deşteptat, când a ajuns mai desăvârşit, acum a venit vremea unor
învăţături mai desăvârşite. De aceea Domnul, chiar la începutul legiuirii Sale, ca nu
cumva cineva, văzând înălţimea filozofiei Sale, să se trândăvească şi să pregete, a
spus: “Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi
fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor"( Matei 5, 20).
Deci, ca să nu spună cineva: "îmi ceri mai multă osteneală? Pentru ce? N-am şi
eu aceeaşi fire ca şi cei de demult? Nu sunt şi eu om ca şi aceia?". Deci, ca să nu
spună oamenii: "Pentru ce ne măreşti ostenelile? Pentru ce ne faci mai grele luptele?",
Domnul le-a vorbit de împărăţia cerurilor şi cu asta a zdrobit mai dinainte orice
obiecţie, spunându-le: "Vă aduc mai mare răsplată!".
După ce a vorbit de lupte, după ce a vorbit de înălţimea noii legiuiri, a amintit
şi de răsplăti, spunându-le: "Nu vă dau Palestina, nici un pământ în care curg miere şi
lapte(Ieşire 3, 8), ci vă aduc însuşi Cerul!".
Acum nu ne este numai răsplata mai mare pentru faptele noastre bune, ci şi
pedeapsa mai aspră pentru căderile în păcate. După cum cei care au trăit înainte de
Lege sunt pedepsiţi mai blând decât cei din timpul Legii (că "toţi câţi au păcătuit
fără Lege vor şi pieri fără Lege"( Romani 2, 12), adică nu îi învinuieşte Legea, ci-i
osândeşte firea lor, pentru că "gândurile lor se învinuiesc sau chiar se apără între
ele" ( Romani 2, 15), după cum spune Pavel, tot aşa şi cei care au păcătuit în timpul
harului vor suferi o pedeapsă mai cumplită decât cei care au păcătuit în timpul Legii.
Pavel a arătat deosebirea dintre aceste diferite categorii de păcătoşi, grăind aşa: "De
calcă cineva Legea lui Moise, este omorât fără milă pe mărturia a doi sau trei
martori. Gândiţi-vă cu cât mai aspră va fi pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în
picioare pe Fiul lui Dumnezeu, care a socotit ceva de rând sângele Legământului şi a
făcut de ocară darul harului?”( Evrei 10, 28-29).
Vezi că, pe timpul harului, mai mare e pedeapsa, după cum mai mari sunt şi
rasplatile?
Dar pentru că am amintit de înfricoşătoarele şi duhovniceştile Taine, vă rog,
mă cuceresc vouă şi vă cer să lepădaţi de la voi orice păcat şi aşa să vă apropiaţi de
această înfricoşătoare Masă.
“Căutaţi pacea cu toţi, spune Pavel, si sfinţenia, fără de care nimeni nu va
vedea pe Domnul”( Evrei 12, 14).
Cel care nu-i vrednic să vadă pe Domnul, nu-i vrednic nici de împărtăşirea cu
Trupul Stăpânului. De aceea spune Pavel: "Fiecare să se cerceteze pe sine si aşa să
mănânce din pâine şi să bea din pahar"( I Corinteni l l, 28).
Nu-ti spune să descoperi tuturor rana, nu te pune să te învinuieşti în sobor de
oameni, nu-ti cere să chemi în jur martori ai păcatelor tale, ci înăuntru, în conştiinţa
ta, fără să fie nimeni de fată, afară de Dumnezeu, Care le vede pe toate, judecă-te,
cercetează-ti păcatele, treci prin fata mintii toată viata ta şi du-ti păcatele în fata
Scaunului de judecată, îndreapta-ti greşelile, şi aşa, cu conştiinţa curată, apropie-te de
Sfânta Masă şi împărtăşeşte-te cu Sfânta Jerftă.
Având acestea în cuget, să ne aducem aminte de cele spuse despre neînfrânare,
să ne aducem aminte de pedeapsa mare ce stă înaintea celor ce se uită din curiozitate
şi cu poftă la chipurile femeilor, să avem înaintea ochilor, înainte de gheenă, frica şi
dragostea de Dumnezeu, să ne curăţim în toate privinţele şi aşa să ne apropiem de
Sfintele Taine, ca să ne împărtăşim cu aceste mântuitoare Taine nu spre judecată şi
osândă, ci spre mântuirea şi sănătatea sufletului şi spre îndrăznire neîntreruptă, în
Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă şi putere, în vecii vecilor. Amin.
OMILIA A ŞAPTEA
Dumnezeu este grabnic
la mântuire şi zăbavnic la mânie.
In acest cuvânt şi minunata istorie a lui Rahav
Totdeauna dumnezeiescul Apostol foloseşte o limbă dumnezeiască şi cerească
şi ţese, cu multă ştiinţă, cuvântul evanghelic. Nu grăieşte numai de la el, ci rosteşte
învăţăturile sale din autoritate împărătească; în chip deosebit foloseşte această ştiinţă
când vorbeşte celor păcătoşi despre pocăinţă. Şi eu vă voi vorbi astăzi tot despre
pocăinţă!
Aţi auzit, ca să amintesc câteva din cuvintele lui, ce spunea de curând Pavel,
acest vrednic şi minunat bărbat, scriind corintenilor: “Ca nu cumva, venind, să plâng
pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit”( II Cor. 12, 21).
Om era cu firea acest mare dascăl, dar cu voinţa slujitor al lui Dumnezeu; de
aceea foloseşte o limbă cerească; şi, ca şi cum ar grăi chiar din ceruri, aşa îi ameninţă
pe păcătoşi şi făgăduieşte îndurare celor ce se pocăiesc. Când spun aceasta, nu atribui
autoritatea aceasta limbii lui Pavel, ci atribui totul harului lui Dumnezeu, despre care
el însuşi spunea: "De vreme ce căutaţi dovadă a lui Hristos, Care grăieşte în mine”(
II Cor. 13, 3).
Dar astăzi, o dată cu citirea din Apostol, s-au citit şi cuvintele evanghelice
pline de autoritate ale Mântuitorului, Care a dăruit cu îmbelşugare iertare de păcate.
Vindecând pe slăbănog, aşa precum de curând aţi auzit, Mântuitorul spunea: "Fiule,
iertate îţi sunt păcatele tale cele multe"( Marcu 2, 5).
Iertarea păcatelor este izvor al mântuirii şi răsplată a pocăinţei; că pocăinţa este
spital ce curăţă păcatul, este dar ceresc, putere minunată care biruie, cu harul ei, şir de
legi. De aceea Hristos nu doboară pe desfrânat, nu alungă pe cel ce face adulter, nu
întoarce spatele beţivului, nu Se îngretoşează de închinătorul la idoli, nu izgoneşte pe
hulitor, nici pe îngâmfat, ci pe toţi îi schimbă. Pocăinţa este un cuptor în care păcatul
se topeşte.
Este de neapărată trebuinţă să cunoaştem mai întâi care este scopul lui
Dumnezeu. N-am să arăt acest lucru cu vorbele mele, ci am să înfăţişez adevărul aşa
cum este mărturisit de dumnezeieştile Scripturi.
Dumnezeu, răbdând îndelung pe păcătoşi, are un îndoit scop, propriu mântuirii:
doreşte mântuirea celor ce se pocăiesc şi pregăteşte binefaceri urmaşilor păcătoşilor,
acelor urmaşi care au să trăiască virtuoşi. Să repet, cu alte cuvinte, ce am spus:
Dumnezeu rabdă îndelung pe păcătoşi, ca şi păcătosul să se mântuiască, dar şi ca să
nu-i excludă de la mântuire pe urmaşii lui.
Chiar dacă păcătosul nu se pocăieşte, Dumnezeu de multe ori cruţă rădăcina,
ca să ferească roadele; adeseori schimbă chiar rădăcina, după cum am spus mai
înainte; iar când rădăcina se înrăutăţeşte desăvârşit, Dumnezeu întârzie cu folos
pedeapsa, aşteptând mântuirea celor ce au să se pocăiască.
Şi acum, ascultă! Terah(Facere l l, 24-32), tatăl lui Avraam, era închinător la
idoli. Cu toate acestea nu 1-a pedepsit aici pentru necredinţa sa; şi pe bună dreptate.
Dacă Dumnezeu ar fi tăiat mai înainte această rădăcină, cum ar mai fi dat un
fruct de credinţă atât de mare? Cine a fost mai rău ca Isav? Vezi-mi aici temeiul unei
alte iubiri de oameni a lui Dumnezeu! Ce răutate este mai mare ca răutatea lui Isav?
Nu era el desfrânat şi spurcat, precum spune Apostolul?( Evrei 12, 16). Nu era, cu
gândul, ucigaş de mamă, ucigaş de tată, ucigaş de frate? Nu era urât de Dumnezeu?
Scriptura o mărturiseşte spunând: "Pe lacov 1-am iubit, iar pe Isav l-am urât”(
Maleahi l, 2; Romani 9, 13). Pentru ce nu l-a nimicit Dumnezeu dacă era desfrânat,
ucigaş de frate, spurcat şi urât de Dumnezeu? Pentru ce nu i-a curmat viaţa? Pentru ce
nu i-a dat îndată pedeapsa ce i se cuvenea? Pentru ce? E bine, intr-adevăr, să va spun
şi pricina. Dacă i-ar fi curmat viaţa, lumea ar fi pierdut, o dată cu el, cel mai mare
fruct de dreptate. Şi care fruct, ascultă: "Isav a născut pe Raguel; Raguel a născut pe
Zara; Zara a născut pe Iov”( Facere 36, 1-34). Vezi, dar, ce minunată floare de
răbdare ar fi pierit dacă Dumnezeu tăia mai dinainte rădăcina?
In interpretarea tuturor faptelor din Scriptură să ai în vedere deci acest
principiu. Pentru aceasta i-a răbdat îndelung pe egipteni, care huleau pe Dumnezeu
cum nu se putea mai mult; i-a răbdat pentru bisericile care înfloresc acum în Egipt,
pentru mănăstirile de acolo şi pentru cei care au îmbrăţişat viaţă îngerească.
Şi după cum spun cei ce cunosc legile civile şi după cum hotărăsc legile
romane, o femeie însărcinată, condamnată la moarte, nu este executată înainte de a
naşte copilul; şi pe bună dreptate; că au judecat drept cei ce au făcut legile, că nu
trebuie să dispară o dată cu cea vinovată şi cel nevinovat.
Deci dacă legile omeneşti cruţă pe cei care n-au păcătuit cu nimic, apoi pe bună
dreptate cu mult mai mult va păstra Dumnezeu rădăcina pentru a păstra, pentru
roadele ei, binefacerile pocăinţei. Vezi dar că şi asupra celor păcătoşi se revarsă
binefacerile pocăinţei, că şi ei au parte de iubirea de oameni a lui Dumnezeu!
Dacă judecata lui Dumnezeu ar fi luat-o înaintea îndreptării oamenilor, lumea
ar fi pierit în întregime; dacă Dumnezeu ar fi fost grabnic la pedeapsă, Biserica n-ar fi
avut pe Pavel, n-ar fi primit în sânul ei un om atât de mare, un om ca acesta.
De aceea Dumnezeu a amânat pedepsirea celui ce a hulit, ca să arate pe cel ce
s-a pocăit, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a făcut pe prigonitor propovăduitor;
îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a schimbat pe lup în păstor; îndelunga răbdare a
lui Dumnezeu a făcut din vameş, evanghelist; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ne-a
miluit pe toţi, pe toţi ne-a schimbat, pe toţi ne-a întors la Dumnezeu. Dacă vezi pe
vreunul, care era altădată beţiv, că posteşte; dacă vezi pe vreunul, care altădată hulea,
că vorbeşte despre Dumnezeu; dacă vezi pe vreunul, care altădată îşi murdărea gura
cu cântece ruşinoase, că acum îşi curăţă sufletul cu cântece dumnezeieşti, admiră
îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi laudă pocăinţa; iar din schimbarea aceasta ia
prilej ca să zici: "Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt”( Ps. 76, 10).
Dumnezeu este bun cu toţi, dar în chip deosebit îşi arată îndelunga
Lui răbdare cu păcătoşii.
Şi dacă vrei să auzi un cuvânt nemaiîntâlnit - nemaiîntâlnit în ce priveşte
obişnuinţa, dar adevărat în ce priveşte credinţa -, ascultă!
Dumnezeu pare totdeauna aspru cu drepţii, dar cu păcătoşii, bun şi grabnic în
iubire de oameni. Ridică pe cel ce păcătuieşte, pe cel ce cade, şi-i spune: “Oare, cel
ce cade nu se scoală? Sau cel ce se abate nu se întoarce?”( Ier. 8, 4). Şi: "Pentru ce
s-a abătut cu abatere fără de ruşine fiica lui Iuda cea nepricepută?(Ier. 8, 5).
Şi iarăşi: "întoarceţi-vă la Mine şi Mă voi întoarce la voi"( Zaharia l, 3). Iar în
altă parte, din pricina marii Lui iubiri de oameni, întăreşte cu jurământ mântuirea prin
pocăinţă: " Viu sunt Eu, zice Domnul: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se
întoarcă şi să fie viu"(Iez. 33, 11).
Dreptului însă îi spune: "Dacă va face omul toată dreptatea şi tot adevărul şi
dacă, întorcându-se, va păcătui, nu-Mi voi aduce aminte de dreptatea lui, ci în
păcatul lui va muri”( Iez. 18, 24).
Cât de mare asprime cu omul drept! Cât de multă bunătate cu omul păcătos!
Aşa de felurit şi aşa de deosebit lucrează cu măiestrie Dumnezeu, fără să Se schimbe,
ci împărţind cu folos darurile bunătăţii Lui. Şi cum, ascultă! Dacă Dumnezeu ar
înfricoşa pe cel păcătos, pe cel ce cade în păcate, 1-ar împinge la deznădejde; dacă 1-
ar ferici pe omul drept, i-ar slăbi tăria virtuţii lui, 1-ar face să nu mai fie atât de
sârguincios, o dată ce se şi vede fericit de Dumnezeu.
De aceea pe păcătos îl miluieşte, iar pe cel drept îl înfricoşează. “Infricoşător
este pentru toţi cei din jurul Lui”( Ps. 88, 8) şi: "Bun este Domnul cu toţi"( Ps. 144,
9). A spus: "înfricoşător este pentru toţi cei din jurul Lui."
Şi cine sunt aceia decât sfinţii? David spune: "Dumnezeu cel preaslăvit în
sfatul sfinţilor, mare şi înfricoşător este pentru toţi cei din jurul Lui”( Ps. 88, 8).
Dacă vede pe cineva căzând, Dumnezeu îi întinde mâna iubirii de oameni; dacă
vede pe altul stând, îi bagă frica în oase. Aceasta este o faptă de dreptate şi de dreaptă
judecată. Pe omul drept îl întăreşte prin frică, iar pe cel păcătos îl ridică prin iubire de
oameni. Vrei să cunoşti bunătatea Lui venită la timp şi asprimea Lui folositoare şi
potrivită nouă? Fii cu mare luare-aminte, ca să nu-ţi scape măreţia acestui principiu.
Femeia aceea păcătoasă(Luca 7, 37-50), ştiută de toţi că a săvârşit tot păcatul şi toată
nelegiuirea, femeia aceea care a păcătuit atât şi s-a înglodat în atâtea fapte de păcate,
aceea, însetând după mântuirea prin pocăinţă, s-a strecurat la ospăţul sfinţilor; îl
numesc ospăţ al sfinţilor, pentru că era de faţă Sfântul sfinţilor, în timp ce
Mântuitorul Se afla la masă, în casa lui Simon fariseul, s-a strecurat femeiea aceea
păcătoasă şi s-a atins de picioarele Mântuitorului; a spălat cu lacrimi picioarele Lui şi
le-a şters cu părul capului ei.
Şi pe această femeie, acoperită cu atâtea păcate, o ridică Iubitorul de oameni,
spunându-i: "Iertate sunt păcatele ei!”(Luca 7, 47). N-am de gând acum să spun toată
istoria acestei femei, ci să dau numai mărturia. Uită-te la dărnicia Mântuitorului: "De
aceea îţi spun ţie: Iertate sunt păcatele ei cele multe, că a iubit mult”( Luca 7, 47).
Femeia păcătoasă a primit iertarea atâtor păcate; dar Maria, sora lui Moise, numai
pentru că a cârtit puţin, a fost osândită cu lepră(Numeri 12, 1-10).
Celor păcătoşi Dumnezeu le spune: “De vor fi păcatele voastre stacojii ca
zăpada le voi înălbi"( Is. 1, 18); preface întunericul în lumină, prin schimbarea ce o
face pocăinţa în sufletul păcătosului şi risipeşte atâta noian de păcate prin glasul
bunătăţii Sale; dar celor care merg pe calea dreptăţii le spune: “Cel care va zice
fratelui său: 'nebunule', vinovat va fi de gheena focului''(Matei 5, 22).
Atâta asprime pentru un singur cuvânt şi atâta dărnicie pentru atâtea păcate!
Uită-te şi la alt lucru minunat!
Dumnezeu socoteşte păcatele noastre ca o datorie ce o avem de plătit;
păcătoşilor care se pocăiesc, le iartă şi capitalul; drepţilor însă, le cere şi dobânda. S-a
apropiat de El unul, care-I era dator mulţi talanti; prin pocăinţă şi prin multă
rugăminte, a îmblânzit judecata, zicând: "Doamne, îngăduieşte-mi şi-ţi voi plăti toată
datoria"( Matei 18, 26).
Iubitorul de oameni Dumnezeu n-a mai aşteptat plata datoriei, ci a făcut din
mărturisirea lui temei de iertarea datoriei şi celui dator cu zece mii de talanti i-a iertat
totul, chiar şi capitalul; celor drepţi însă, le spune că le va cere şi dobânda: "Pentru ce
n-aţi dat argintul Meu la zarafi şi, venind, Eu l-aş fi luat cu dobândă?"( Matei 25,
27).
Când spun asta, nu vreau să spun că Dumnezeu urăşte pe drepţi - că nimic nu-i
mai plăcut lui Dumnezeu ca omul drept -, ci că Dumnezeu, aşa cum am spus şi mai
înainte, mângâie pe păcătos, ca să-1 ridice din păcate, şi înfricoşează pe drept, ca să-1
întărească; unora le iartă multele lor greşeli, ca unor duşmani şi încrezuţi, altora le
cere socoteală exactă şi de cele mai mici păcate, pentru ca să nu le lipsească nimic din
desăvârşire.
Ceea ce este bogatul în lumea aceasta, aceea este dreptul înaintea lui
Dumnezeu; şi ceea ce este săracul în lumea aceasta, aceea este păcătosul înaintea lui
Dumnezeu, nimeni nu-i mai sărac decât păcătosul şi nimeni nu-i mai bogat decât
făcătorul de dreptate. De aceea Pavel spune despre cei ce trăiesc în credinţă şi în
bogăţie de fapte bune: "Mulţumesc lui Dumnezeu că în toate v-aţi îmbogăţit în El, în
tot cuvântul şi în toată cunoştinţa"( I Cor. 1,4-5).
Iar despre cei necredincioşi, fericitul Ieremia spune: "Poate că sunt săraci, de
aceea n-au putut să asculte cuvântul Domnului”( Ier. 5, 4).
Vezi că numeşte săraci pe cei ce stau departe de dreapta credinţă?
Dumnezeu miluieşte, deci, pe păcătoşi ca pe nişte săraci şi cere celor drepţi ca
unor bogaţi; unora le dăruieşte din pricina sărăciei lor, altora le cere socoteală, cu
multă asprime, chiar pentru cuvintele lor, din pricina bogăţiei credinţei lor.
Ceea ce face cu drepţii şi păcătoşii, aceea face şi cu bogaţii şi cu săracii. Şi,
după cum ridică pe cel păcătos pentru iubirea Sa de oameni, iar pe drept îl
înfricoşează prin asprimea Sa, tot aşa orânduieşte şi lucrurile din lumea aceasta. Dacă
vede pe cei puternici, mândri de dregătoriile lor, pe împăraţi, pe boieri, pe toţi cei
care se laudă cu averea lor, tuturor le vorbeşte înfricoşându-i şi pune, spre folosul lor,
frica peste puterea lor: "Şi acum, împăraţi, înţelegeţi! învăţaţi-vă toţi cei ce judecaţi
pământul! Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremu”( Ps. 2, 10-11), că
este "împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor"( I Tim. 6, 15).
Unde este o conducere silnică, Dumnezeu pune frica de împărăţia Lui; unde
este smerenia nimicniciei, dă leacul iubirii Sale de oameni. Că acest Dumnezeu mare
este împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Dar tot El, coborându-Se din slava
Lui, este, după cum spune Sfânta Scriptură, Tatăl orfanilor şi Judecătorul
văduvelor(Ps. 67, 5).
Vezi marea bogăţie a iubirii Lui de oameni?
Vezi frica de Dumnezeu, folositoare şi omului credincios şi omului cu
stăpânire?
Acolo unde vede că stăpânirea e de ajuns spre mângâiere, a pus frica spre
folos; acolo unde vede că orfanul se pierde din pricina nimicniciei sale, iar văduva
din pricina sărăciei, adaugă iubirea Sa de oameni spre mângâiere.
Eu sunt Tatăl orfanilor! Prin asta face două lucruri: îşi arată şi iubirea Sa de
oameni, şi pedepseşte şi împilarea. Se numeşte Tatăl orfanilor, ca să şi mângâie pe cei
sărmani, dar să şi lovească pe cei ce împilează, spre a nu mai face rău orfanilor şi
văduvelor. Pe unul moartea 1-a lipsit de tată, pe cealaltă a lipsit-o de bărbat; de aceea
marea Lui iubire de oameni ridică în picioare pe aceia pe care legea firii i-a doborât la
pământ.
Acelaşi har a dat pe împăratul sfinţilor unuia Judecător, iar altuia Tată. Incât
Dumnezeu spune: "Omule nedrept, dacă faci rău văduvelor, mânii pe Cel ce poartă
grijă de văduve! Dacă nedreptăţeşti pe orfani, nedreptăţeşti pe fiii lui Dumnezeu! Eu
sunt Tatăl orfanilor şi Judecătorul văduvelor!". Cine este atât de îndrăzneţ în
necredinţă, încât să nedreptăţească pe fiii lui Dumnezeu şi să facă rău văduvelor, de
care Dumnezeu are grijă?
Vezi cum Dumnezeu întrebuinţează mijloacele credinţei? Pe unii îi
înfricoşează, pe alţii îi miluieşte. Asta nu înseamnă că este părtinitor, ci că dă leacuri
potrivite sufletului fiecărui om.
Să ne aducem, dar, fraţilor, nouă înşine leac de mântuire, pocăinţa! Dar, mai
bine spus, să primim de la Dumnezeu pocăinţa, care ne vindecă pe noi! Că nu noi i-o
aducem Lui, ci El ne-a dat-o nouă! Uită-te cât de aspru era El pe vremea legii vechi!
Uită-te cât de iubitor de oameni este pe vremea harului! Când vorbesc de asprimea de
pe timpul legii vechi nu hulesc judecata lui Dumnezeu, ci propovăduiesc iubirea de
oameni a harului evanghelic.
Legea veche pedepsea fără nici o milă pe păcătoşi; harul însă amână, cu multă
îndelungă răbdare, pedeapsa, ca să aducă îndreptarea. Să primim, dar, fraţilor,
pocăinţa, leac spre mântuire. Să primim leacul care ne şterge păcatele. Iar pocăinţă
nu-i cea spusă cu cuvântul, ci cea întărită cu fapta!
Pocăinţa cea din toată inima şterge murdăria necredinţei. "Spălati-vă, spune
Dumnezeu, curăţiţi-vă! Ştergeţi răutăţile din inimile voastre, dinaintea ochilor
Mei”(Is. l, 16).
- Ce vor să spună cuvintele acestea de la urmă, care par de prisos? N-au spus,
oare, totul cuvintele: "Ştergeţi răutăţile din inimile voastre"? Pentru ce a mai
adăugat: "dinaintea ochilor Mei"?
- Pentru că altfel văd ochii oamenilor şi altfel vede ochiul lui Dumnezeu.
"Omul vede la faţă, iar Dumnezeu în inimă"( I Regi 16, 7). "Nu vă pocăiţi de formă,
zice Dumnezeu, ci arătaţi roadele pocăinţei înaintea ochilor Mei, care cercetează cele
ascunse!".
După ce ne-am curăfit de păcate, trebuie să păstrăm înaintea ochilor păcatele
acestea. Dumnezeu, din iubirea Sa de oameni, îţi iartă păcatul, dar tu, pentru siguranţa
sufletului tău, să ai înaintea ochilor păcatul. Amintirea păcatelor trecute este oprire a
păcatelor viitoare. Cel care se întristează de păcatele trecute este mai hotărât să nu le
mai repete. De asta şi David spunea: "Si păcatul meu înaintea mea este pururea"( Ps.
50, 4). Avea înaintea ochilor păcatele trecute, ca să nu cadă în altele viitoare.
Că o stare sufletească ca aceasta cere Dumnezeu de la noi, ascultă că Insuşi o
spune: "Eu sunt Cel ce şterg păcatele tale şi nu-mi voi aduce aminte de ele! Tu însă
adu-ţi aminte de ele şi să ne judecăm, zice Domnul. Spune tu mai întâi păcatele tale,
ca să te îndreptezi!”( Is. 43, 25-26).
Dumnezeu nu cere mult timp de pocăinţă! Ţi-ai spus păcatul, te-ai îndreptat!
Te-ai pocăit, ai fost miluit! Nu timpul te îndreptăţeşte, ci chipul cum te pocăieşti îţi
stinge păcatul. Se poate ca timpul cât te pocăieşti să fie lung şi să nu capeţi mântuire;
şi se poate ca, în scurtă vreme, mărturisindu-te din inimă, să lepezi păcatul.
Mult timp a irosit fericitul Samuel rugându-se pentru Saul şi multe nopţi a
petrecut priveghind pentru mântuirea celui ce păcătuise! Dar Dumnezeu n-a primit
timpul; (că pocăinţa păcătosului nu însoţea rugăciunea profetului) şi i-a spus
profetului Său: "Până când vei plânge pentru Saul, că Eu 1-am lepădat?”( I Regi 16,
1).
Cuvintele "până când" arată timpul şi stăruinţa celui ce se ruga. Dumnezeu însă
n-a primit timpul rugăciunii profetului, că pocăinţa împăratului nu însoţea rugăciunea
dreptului. Fericitul David însă, care a primit prin profetul Natan mustrarea pentru
păcat, în faţa ameninţării a arătat îndată întoarcere sinceră şi a spus: Am păcătuit
Domnului(II Regi 12, 12); ei bine, acest singur cuvânt a adus fericitului David, care
s-a pocăit din toată inima, într-o clipită, întreaga mântuire. Pocăinţa a schimbat îndată
hotărârea, că Natan i-a spus: "Şi Domnul a iertat păcatul tău"( II Regi 12, 13). Vezi,
dar, că Dumnezeu este zăbavnic la pedeapsă şi grabnic la mântuire? Mai întâi,
gândeşte-te că iubitorul de oameni Dumnezeu a mustrat pe împăratul David după ce
trecuse multă vreme de la săvârşirea păcatului. David a păcătuit; femeia rămăsese
grea şi nici o mustrare nu urmase păcatului; ci, după ce se născuse copilul cel din
păcat, este trimis doctorul păcatului.
- Dar pentru ce Dumnezeu n-a mustrat pe păcătos îndată?
- Pentru că Dumnezeu ştie că sufletul păcătoşilor e orb când păcătoşii sunt în
furiile păcatelor, pentru că surde sunt urechile celor cufundaţi în adâncul păcatului.
De asta Dumnezeu întârzie să dea ajutor celui aprins de patimă şi mustră după atâta
vreme. Dar într-o clipită de vreme este şi pocăinţă, şi iertare: "Şi Domnul a iertat
păcatul tău!". Cât este de mare înţelepciunea Celui ce ameninţă!
Ai văzut că Dumnezeu este grabnic la mântuire? Aceasta o face şi cu toate cele
din jurul nostru. Zăboveşte când este vorba să dărâme şi zoreşte când e vorba să dea
ajutor.
Iată ce vreau să spun: Noi, oamenii, avem nevoie de mulţi ani ca să ridicăm
nişte clădiri şi de multă vreme ca să zidim o casă; ca să zidim ne trebuie mult timp,
dar ca să dărâmăm, puţin. La Dumnezeu lucrurile se petrec tocmai dimpotrivă; când
zideşte Dumnezeu, zideşte degrabă; când dărâmă, dărâmă cu zăbavă. Iute este
Dumnezeu la zidit, zăbavnic la dărâmat! Pentru că acestea două sunt potrivite lui
Dumnezeu: iuţeala, potrivit puterii Lui; zăbava, potrivit bunătăţii Lui. Din pricina
covârşitoarei Lui puteri, este iute; din pricina marii Lui bunătăţi, este zăbavnic.
Dovada spuselor mele sunt faptele!
În şase zile a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, măreţia munţilor, câmpiile,
văile, dealurile, copacii, plantele, izvoarele, râurile, grădinile, toată varietatea pe care
o vedem, marea aceasta cea mare şi lată, insulele, ţările de la marginea mărilor şi cele
dinăuntru; toată lumea aceasta văzută, şi frumuseţea din ea, a făcut-o Dumnezeu în
şase zile. Fiinţele cele cuvântătoare şi cele necuvântătoare din lume, toată întocmirea
aceasta văzută, în şase zile a făcut-o. Ei bine, acest Dumnezeu, Care e iute la zidit,
când a fost vorba să dărâme o cetate, S-a aflat zăbavnic, din pricina bunătăţii Lui.
Vrea să dărâme Ierihonul şi spune lui Israel: "înconjuraţi cetatea timp de şapte zile şi
în a şaptea zi va cădea zidul"( Iosua Navi 6, 2-5).
- Cum, Doamne, ai făcut lumea toată în şase zile, şi o cetate o dărâmi în şapte
zile? Ce pune piedică puterii Tale? Pentru ce nu o dărâmi dintr-o dată? Nu strigă
despre Tine profetul, spunând: “De vei deschide cerul se vor cutremura de Tine
munţii şi se vor topi ca ceara de la faţa focului”?( Is. 64, 1)
Nu spune, oare, David, vorbind de lucrurile puterii Tale: "Nu ne vom teme când
se va tulbura pământul şi se vor muta munţii în inimile mărilor"(Ps. 45, 2)? Poţi,
Doamne, să muţi munţii şi să-i arunci în mare şi nu vrei să dărâmi un oraş care Ţi se
împotriveşte, ci dai răgaz de şapte zile pentru dărâmarea lui? Pentru ce?
- Nu Mi-a slăbit puterea, răspunde Dumnezeu, ci iubirea Mea de oameni
îndelung rabdă, îi dau răgaz şapte zile, cum am dat şi cetăţii ninive, trei zile. Poate va
primi predica de pocăinţă şi se va mântui.
- Dar cine-i pentru locuitorii Ierihonului predicatorul pocăinţei? Duşmanii
înconjuraseră cetatea; generalul supraveghea zidurile cetăţii! Frica era mare,
tulburarea multă! Ce cale de pocăinţă le-ai deschis? Le-ai trimis vreun profet? Le-ai
trimis vreun binevestitor? Era, oare, cineva între ei care să le arate care le este
folosul?
- Da, răspunde Dumnezeu, aveau în mijlocul lor un dascăl al pocăinţei, pe
minunata Rahav(Iosua Navi 2, 1-21; 6, 22-25), pe care am mântuit-o prin pocăinţă.
Era şi ea din acelaşi aluat ca şi ei; dar pentru că nu era de acelaşi gând cu ei, n-a luat
parte la păcatul lor, de vreme ce nu luase parte nici la necredinţa lor.
Vezi cât e de neobişnuită predica iubirii de oameni! Dumnezeu, Care a spus în lege:
"Să nu faci desfrânare"( Ieşire 20, 14), datorită iubirii Sale de oameni, a schimbat
cuvântul şi a strigat prin fericitul Isus Navi: "Rahav, desfrânata, să trăiască". Acel
Isus, fiul lui Navi, care a spus: "Rahav, desfrânata, să trăiască", a fost icoana
Domnului Iisus, Care a zis: “Desfrânatele şi vameşii merg înaintea voastră în
împărăţia cerururilor”( Matei 21, 31).
- Dacă trebuie să trăiască, pentru ce este desfrânată? Iar dacă este desfrânată,
pentru ce să trăiască?
- Am vorbit de starea ei de mai inainte, ca să te minunezi de schimbarea de pe
urmă.
- Şi ce a făcut Rahav, ca să-i aducă mântuirea? Că a primit iscoadele cu pace?
Asta o face şi o hangiţă!
- Dar Rahav n-a cules mântuirea numai de pe urma vorbelor ei, ci, înainte de
asta, de pe urma credinţei şi a dragostei ei fată de Dumnezeu. Şi ca să cunoşti credinţa
ei covârşitoare, ascultă că însăşi Scriptura dă mărturie de faptele ei! Era în casa de
desfrâu, ca mărgăritarul aruncat în noroi, ca aurul azvârlit în mocirlă, ca o floare a
credinţei înăbuşită de spini! Un suflet credincios era închis într-un loc al necredinţei!
Ascultă-mă cu mare luare-aminte! Rahav a primit iscoadele. Şi pe Dumnezeul pe care
Israel l-a trădat în pustie, pe acesta L-a predicat Rahav în casa de desfrâu. Dar pentru
ce spun: în pustie? Israel L-a trădat când muntele era plin de nori, de ceată, de sunet
de trâmbiţe, de fulgere şi de celelalte lucruri înfricoşătoare, când a auzit de la
Dumnezeu, din mijlocul focului: Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul tău este un
singur Domn(Deut. 6, 4); să nu ai alţi dumnezei(Ieşire 20, 3); Eu sunt în cer, sus, şi
pe pământ jos, şi afară de Mine nu este alt dumnezeu(Deut. 4, 39); şi cu toate că
Israel a auzit aceste cuvinte, totuşi a făcut vitei şi s-a lepădat de Dumnezeu. N-a mai
vrut să ştie de Stăpân, n-a mai cunoscut pe Binefăcător şi a spus lui Aaron: "Fă-ne
dumnezei(Ieşire 32, 1). Dacă-s dumnezei, pentru ce spui: "Fă-ne?". Cum pot fi
dumnezei cele făcute de mână? Aşa e păcatul? Orbeşte! Se luptă cu el însuşi, se
distruge singur! A fost făcut un vitel şi nerecunoscătorul Israel strigă: "Aceştia sunt
dumnezeii tăi Israele, care te-au scos din pământul Egiptului"( Ieşire 32, 4). Israel
spunea: "Aceştia sunt dumnezei" şi vedea un vitel! Era un idol!
- Pentru ce, atunci, strigau: "Aceştia sunt dumnezei"?
- Ca să arate că nu se închinau numai la ceea ce vedeau, ci că în mintea lor era
închinarea la mai mulţi dumnezei. Ei tălmăceau cu cuvântul ce gândeau, nu gândeau
ce vedeau.
Dar să ne întoarcem iarăşi la subiect. Ceea ce auzise Israel, care fusese întărit
cu atâtea minuni, care fusese învăţat cu atâtea porunci, pe care le tăgăduia, aceea a
predicat Rahav, închisă într-o casă de desfrâu. Le-a spus iscoadelor: "Am aflat câte a
făcut Dumnezeul vostru egiptenilor"!( Iosua Navi 2, 9). Iudeul spunea: "Aceştia sunt
dumnezeii tăi care te-au scos din pământul Egiptului”( Ieşire 32, 4), iar femeia
desfrânată nu atribuie zeilor mântuirea lui Israel, ci lui Dumnezeu: "Am aflat câte a
făcut Dumnezeul vostru egiptenilor în pustie şi am auzit; şi s-a topit inima noastră şi
tărie nu este în noi. Am aflat câte a făcut Dumnezeul vostru”( Iosua Navi 2, 9-11). Ai
văzut cum repetă, prin credinţă, cuvintele Legiuitorului?( Iosua Navi 2, 11) Că a
spus: "Şi ştiu că Dumnezeul vostru este în cer, sus, şi pe pământ, jos, şi afară de El
nu este alt dumnezeu"( Deut. 4, 39).
Rahav este icoană a Bisericii celei întinate altădată cu desfrânarea demonilor,
care, primind acum iscoadele lui Hristos - nu iscoadele trimise de Isus al lui Navi, ci
pe Apostolii trimişi de Iisus, adevăratul Mântuitor - spune: "Am aflat că Dumnezeul
vostru este în cer, sus, şi pe pământ, jos, şi afară de El nu este alt dumnezeu". Aceste
cuvinte le-au primit iudeii şi nu le-au păzit; pe acestea le-a auzit Biserica şi le-a
păstrat.
Este vrednică dar de toată lauda Rahav, icoana Bisericii.
De aceea şi marele Pavel, cunoscând vrednicia credinţei ei, n-a socotit-o
nevrednică din pricina stării ei de mai'nainte, ci vrednică din pricina schimbării
dumnezeieşti petrecute cu ea; a numărat-o între toţi sfinţii, spunând: Prin credinţă a
adus Abel jertfă; prin credinţă Avraam a făcut cutare şi cutare; prin credinţă Noe a
lucrat corabia; prin credinţă Moise a făcut şi a săvârşit atâtea şi atâtea; şi după ce
pomeneşte pe rând pe mulţi sfinţi, la urmă a adăugat: "Prin credinţă Rahav,
desfrânata, n-a pierit împreună cu cei necredincioşi, pentru că a primit iscoadele şi
le-a scos pe altă cale”( Evr. 11, 4, 31).
Uită-te că Rahav îşi acoperă cu multă înţelepciune gândurile ei cele bune. Când
trimişii împăratului pentru căutarea iscoadelor au întrebat-o: "Au intrat oameni la
tine?”, ea le-a răspuns: "Da, au intrat". A spus mai întâi adevărul, apoi a adăugat
minciuna, niciodată minciuna nu-i crezută dacă nu-i adaugi la început şi o umbră de
adevăr. De aceea, cei ce mint cu aparenţă de adevăr, spun mai întâi adevărul, ceea ce
se ştie de toată lumea, şi apoi adaugă minciunile şi neadevărul. "Au intrat la tine
iscoadele?". "Da", le-a răspuns femeia. Dacă ar fi răspuns de la început "Nu", ar fi
îndemnat pe trimişii împăratului să-i caute în casă. Dar ea le-a răspuns: "Da, au intrat
şi au plecat pe acest drum! Urmăriti-i şi-i veţi prinde”( Iosua Navi 2, 1-4). Ce
minciună bună! Ce viclenie bună, care n-a trădat cele dumnezeieşti, ci a păstrat
credinţa!
Dacă pocăinţa a învrednicit-o pe Rahav aceea de o atât de mare mântuire, încât
să fie propovăduită de gura sfinţilor - Isus al lui Navi să strige în pustie: "Să trăiască
Rahav, desfrânata”( Iosua Navi6, 17), iar Pavel să spună: "Prin credintă, Rahav,
desfrânata, n-a pierit împreună cu cei necredincios”( Evr. 11, 31) - cu cât mai mult
nu ne vom mântui noi, dacă ne pocăim? Timpul de acum e timp de pocăinţă. Mare să
ne fie teama de păcatele ce le avem în spate, dacă pocăinţa n-o ia înaintea pedepsei!
"Să întâmpinăm faţa Lui intru mărturisire”( Ps. 94, 2). Să stingem vâlvătaia
păcatelor, nu cu apă multă, ci cu puţine lacrimi.
Multul foc al păcatului e stins şi cu o picătură de lacrimi; că lacrimile sting
vâlvătaia păcatelor şi spală mirosul greu al păcatului, o mărturiseşte fericitul David,
spunând şi arătând cât de mare e puterea lacrimilor: "Spăla-voi în fiecare noapte
patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda"( Ps. 6, 6). Dacă ar fi vrut să
arate numai belşugul de lacrimi, ar fi fost de ajuns să spună atât: Cu lacrimile mele
aşternutul meu voi uda.
- Dar atunci, pentru ce a spus înainte: Spăla-voi?
- Ca să arate că lacrimile sunt baie şi mijloc de curăţire de păcate.
Păcatele sunt pricina tuturor relelor. Din pricina păcatelor - supărările, din
pricina păcatelor - tulburările, din pricina păcatelor - războaiele, din pricina păcatelor
- bolile şi toate suferinţele greu de vindecat ce vin peste noi. După cum doctorii
iscusiţi nu cercetează numai cele ce arată bolile pe dinafară, ci caută să afle şi cauza
bolilor, tot aşa şi Mântuitorul, vrând să arate că păcatul este pricina tuturor relelor ce
vin peste oameni, a spus celui slăbănogit cu trupul: "Iată, te-ai făcut sănătos, de
acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău"(Ioan 5, 14), pentru că
Doctorul sufletelor a văzut că sufletul îi e slăbănogit, iar din pricina lui şi trupul.
Aşadar, păcatul fusese pricina bolii de care zăcuse slăbănogul.
Păcatul e pricina pagubei, păcatul e pricina supărării, păcatul e pricina oricărei
suferinţe. Eu însă mă minunez de aceea că Dumnezeu, Care la început a hotărât
omului suferinţa pentru păcatul săvârşit, pune capăt hotărârii acesteia printr-o altă
hotărâre şi alungă osânda chiar prin osândă. Să-ti explic cum!
Dumnezeu a dat omului suferinţa din pricina păcatului; dar prin suferinţă pune
capăt păcatului. Fii cu mare luare-aminte!
Când Dumnezeu a ameninţat pe femeie şi a osândit-o pentru călcarea de
poruncă, i-a spus: "în dureri vei naşte fii"(Facere 3, 16). A arătat că suferinţa este
fructul păcatului. Dar cât e de darnic Dumnezeu! Ceea ce dăduse ca pedeapsă, aceea
Dumnezeu a prefăcut în mijloc de mântuire.
Păcatul a dat naştere suferinţei, dar suferinţa şterge păcatul; şi după cum cariul
se naşte din lemn şi macină lemnul, tot aşa şi suferinţa se naşte din păcat, dar distruge
păcatul când e însoţită de pocăinţă. De aceea Pavel spunea: "întristarea cea după
Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, de care nu-ţi pare rău"( II Cor. 7, 10).
Bună este întristarea pentru cei ce se pocăiesc sincer.
Cei ce păcătuiesc trebuie să plângă pentru păcatul lor, că "fericiţi cei ce plâng,
că aceia se vor mângâia"( Matei 5, 4). Plânge-ti dar păcatul, ca să nu jeleşti osânda!
Apără-te înaintea judecătorului înainte de a te duce la scaunul de judecată. Nu ştii,
oare, că toţi cei care vor să roage pe judecător, nu fac aceasta atunci când are loc
judecata, ci înainte de a se duce la scaunul de judecată, fie prin prieteni, fie prin
protectori, fie în vreun alt chip?
Aşa şi cu Dumnezeu! în timpul judecăţii n-ai să-L îndupleci pe Judecător; dar
înainte de judecată, poţi să-L îndupleci. De aceea David spunea: "Să întâmpinăm faţa
Lui întru mărturisire"( Ps. 94, 2), înaintea scaunului de judecată arta oratorică a
apărătorilor nu poate înşela pe marele Judecător; puterea nu-L înduplecă; dregătoria
înaltă nu-L convinge; de fata omului nu tine seamă; de bani nu e corupt, ci dreapta
Lui judecată este înfricoşătoare şi neîndurătoare.
Aici, pe pământ, aşadar, să înduplecăm pe Judecător şi să I ne rugăm; aici, pe
pământ, să-L rugăm din toată puterea, dar nu cu bani. Dar, mai bine zis, dacă trebuie
să spun adevărul, iubitorul de oameni Dumnezeu este înduplecat şi cu bani; nu-i
primeşte El, ci prin săraci.
Dă celui nevoiaş bani, şi-ai înduplecat pe Judecător. Asta v-o spun prieteneşte;
pentru că pocăinţa fără milostenie este moartă şi fără aripi. Pocăinţa nu poate zbura
dacă nu are aripa milosteniei. De aceea lui Corneliu, cel ce s-a pocăit bine, milostenia
i-a fost aripa credinţei: "Milosteniile tale, spune Scriptura, şi rugăciunile tale s-au
suit la cer”( Fapte 10, 4).
Dacă pocăinţa n-ar fi avut milostenia aripă, nu s-ar fi urcat la cer. Astăzi,
iarmarocul milosteniei e deschis; vedem pe prinşii de război şi pe săraci; vedem pe
cei ce strigă; vedem pe cei ce lăcrimează; vedem pe cei ce oftează. Iarmaroc minunat
stă în fata noastră; iarmarocul nu are alt rost, iar negustorul nu se gândeşte la altceva
decât să cumpere ieftin şi să vândă scump. Nu-i, oare, acesta scopul oricărui
negustor? Nimeni nu se apucă de negustorie cu alt gând decât ca să vândă mai scump
mărfurile cumpărate cu bani putini şi să scoată câştig mare de pe urma negoţului. Un
astfel de iarmaroc ne-a pus nouă în fată Dumnezeu.
Cumpără fapte de dreptate cu putini bani, ca să le vinzi în viata ce va să fie cu
bani grei. Dacă trebuie totuşi să numeşti vânzare răsplata pe care o vei primi dincolo!
Aici, pe pământ, cumperi dreptatea cu puţini bani, cu un codru de pâine, cu o haină
ponosită, cu un pahar cu apă rece: “Cel care va da un pahar cu apă rece, amin zic
vouă, spune Dascălul negutătoriei celei duhovniceşti, nu-şi va pierde plata sa"( Matei
10, 42). Să-şi aibă plata sa un pahar cu apă rece, iar hainele şi banii, daţi ca să faci
bine, să nu-şi aibă plata lor? Dimpotrivă, chiar multă plată!
- Dar pentru ce Domnul a vorbit de un pahar cu apă rece?
- Ca să-ti arate că milostenia nu înseamnă cheltuială. Ca să dai un pahar cu apă
rece, n-ai nevoie să-ti goleşti lada, nici să faci vreo altă cheltuială.
Dacă acolo unde datul este fără cheltuială, harul binefacerii este atât de mare,
cât de mare trebuie să fie plata primită de la Dreptul Judecător acolo unde datul stă în
belşug de haine, de bani şi de alte bunuri?
Deci atâta vreme cât putem cumpăra virtuţile la un preţ atât de scăzut, să le
luăm, să le răpim, să le cumpărăm de la marele Dăruitor: "Cei însetaţi, spune
Domnul, mergeţi la apă şi toii câţi nu aveţi argint, mergeţi şi vă cumpăraţi”( Is. 55,
1).
Atâta vreme cât iarmarocul e în toi, să cumpărăm milostenii; dar, mai bine
spus, prin milostenie să cumpărăm mântuirea, îmbrăcând un sărac, îmbraci pe
Hristos.
- Asta o ştiu şi eu, şi o ştiu prea bine, îmi poţi răspunde. Am învăţat asta mai
înainte! Nu eşti tu primul care să mă înveţi. Nu am auzit asta întâi de la tine! Nu-mi
predici o noutate, ci cele ce m-au învăţat de multe ori mulţi din cei de fată!
- Ştiu şi eu, ştiu că acestea şi altele ca acestea le-ai fi auzit de multe ori. Dar
facă Dumnezeu să le auzim de multe ori, ca să facem puţin bine!
"Cel ce miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu"( Pilde 19, 17). Să
împrumutăm lui Dumnezeu milostenia, ca să luăm de la El, în schimb, ca răsplată,
iubirea de oameni. Cât de înţelepte sunt aceste cuvinte: "Cel ce miluieşte pe sărac,
împrumută pe Dumnezeu"!
- Dar pentru ce Scriptura n-a spus: Cine miluieşte pe sărac, dă lui Dumnezeu,
ci: împrumută pe Dumnezeu?
- Scriptura cunoaşte lăcomia noastră. A văzut că nesaţul nostru caută să aibă
cât mai mult. De asta n-a spus simplu: "Cel ce miluieşte pe sărac, dă lui Dumnezeu",
ca să nu socoteşti milostenia un simplu schimb de bani, ci: Cel ce miluieşte pe sărac,
împrumută pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Se împrumută de la noi, înseamnă că
Dumnezeu este datornicul nostru. Cum vrei să-L ai pe Dumnezeu: Judecător sau
datornic? Datornicul are respect de cel de la care s-a împrumutat; judecătorul însă nu
se sfieşte de cel pe care 1-a împrumutat.
Trebuie însă să vedem neapărat şi în alt chip pentru ce Dumnezeu a spus: Pe
Mine Mă împrumută cel ce dă săracului.
Dumnezeu a văzut că lăcomia noastră tinde spre înmulţirea averilor şi că cel ce
are bani nu vrea deloc să împrumute fără garanţie. Cel ce dă cu împrumut cere sau
ipotecă, sau amanet, sau girant; cu aceste trei garanţii încredinţează banii săi; fie că
primeşte amanet, fie ipotecă, fie girant.
Dumnezeu a văzut, deci, că fără aceste garanţii nimeni nu dă cu împrumut, nici
nu se pleacă spre milă, ci se uită numai la câştig; săracul este lipsit de toate acestea;
nu are ce ipoteca, că nu posedă nimic; nu are ce amaneta, că este gol; nu are girant,
că, din pricina sărăciei, nimeni n-are încredere în el.
Dumnezeu văzând, deci, că săracul se primejduieşte din pricina sărăciei, iar
bogatul se primejduieşte din pricina neomeniei, s-a pus pe El la mijloc girant pentru
sărac, zălog pentru cel care dă împrumut. Şi-i spune bogatului: "N-ai încredere în el,
că-i sărac? încrede-te în Mine, că-s bogat!". Dumnezeu a văzut pe sărac şi a avut milă
de el; a văzut pe sărac, şi nu 1-a trecut cu vederea, ci S-a dat pe Sine chezaş pentru
cel ce nu are nimic şi a stat alături de cel sărman pentru multa Lui bunătate. Despre
această bunătate dă mărturie fericitul David când spune: "A stat în dreapta
săracului"( Ps. 108, 30).
"Cel ce miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu". "Ai încredere, spune
Dumnezeu, că pe Mine Mă împrumuţi!".
- Dar ce câştig atât de mare am dacă Te împrumut pe Tine?
- E cea mai mare nelegiuire să ceri socoteală lui Dumnezeu. Totuşi, Mă plec
nelegiuirii tale şi cu iubirea de oameni voi pune capăt neomeniei tale. Să stăm, dar, de
vorbă şi să ne socotim. Cât câştigi când împrumuţi pe ceilalţi oameni? Ce dobândă le
ceri? Nu-i aşa că unu la sută, dacă ceri o dobândă legală? Dacă lăcomia ţi-e mai mare,
iei o dobândă nedreaptă, de două sau de trei ori mai mare. Eu însă am să-ţi satur
lăcomia ta. Iţi voi da mai mult decât ţi-e pofta nesaţului tău. Acopăr cu dărnicia Mea
nesaţul tău. Pretinzi o dobândă de unu la sută? Eu îţi dau de o sută de ori mai mult.
- Dacă-i aşa, Te împrumut, Doamne! Te împrumut cu milostenia pe care o dau
aici săracului! Dar când ai să-mi dai înapoi împrumutul? Vreau să hotărâm condiţiile.
Vreau să întărim învoiala. Spune-mi timpul înapoierii banilor! Hotărăşte scadenţa!
Intrebarea asta, mai ales, este de prisos! “Că Dumnezeu este credincios în toate
cuvintele Lui”( Ps. 144, 13). Dar pentru că un bun platnic are obiceiul şi intenţia de a
măsura timpul şi de a hotărî ziua scadenţei, ascultă când şi unde îţi va plăti datoria
Cel ce S-a împrumutat de la tine prin mâna săracului: "Când va şedea Fiul Omului pe
tronul slavei Lui şi va pune oile de-a dreapta Lui şi caprele de-a stânga Lui, va zice
celor din dreapta...!”.
Aici ia aminte cum grăieşte Datornicul cel recunoscător creditorului Său, cum
îi mulţumeşte Datornicul: "Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi
împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii." Şi pentru ce? "Că am flămânzit, şi
Mi-aţi dat să mănânc; am însetat, şi Mi-aţi dat să beau; gol am fost, şi M-aţi
îmbrăcat, în temniţă, şi aţi venit la Mine; bolnav am fost, şi M-aţi cercetat; străin am
fost, şi M-aţi primit”( Matei 25, 31-36).
Apoi, cei care au slujit bine la vreme se vor uita la nimicnicia lor şi la
vrednicica Celui împrumutat şi vor spune: "Doamne, când Te-am văzut flămând, şi
Te-am hrănit? Sau însetat, şi Ţi-am dat să bei"( Matei 25, 37), Ţie, spre Care ochii
tuturor nădăjduiesc, Ţie, Care le dai lor hrană la bună vreme?( Ps. 144, 16).
Cât e de mare bunătatea lui Dumnezeu! Din pricina iubirii Sale de oameni îşi
ascunde vrednicia.
“Am flămânzit, şi Mi-aţi dat să mănânc".
Ce mare bunătate! Ce nemăsurată iubire de oameni! A flămânzit "Cel ce dă
hrană la tot trupul"( Ps. 135, 25), "Cel ce deschide mâinile şi satură pe tot cel viu de
bunăvoinţă"( Ps. 144, 16).
"Am flămânzit, şi Mi-aţi dat să mănânc".
Nu i se micşorează vrednicia Sa, ci iubirea Sa de oameni chezăşuieşte pentru
săraci.
"Am însetat, şi Mi-aţi dat să beau".
- Cine-i Cel ce rosteşte aceste cuvinte?
- Cel ce varsă apele în lacuri, râuri şi izvoare; Cel ce a spus în Evanghelie:
"Din pântecele celui ce crede în Mine râuri de apă vie vor curge, precum a zis
Scriptura"( Ioan 7, 38); Cel ce a spus: "De însetează cineva, să vină la Mine şi să
bea”( Ioan 7, 37).
"Gol am fost, şi M-ati îmbrăcat".
- Am îmbrăcat noi, oare, vor spune aceia, "pe Cel ce îmbracă cerul cu nori"?(
Ps. 146, 8) Pe Cel ce îmbracă toată Biserica şi întreaga lume? "Câţi în Hristos v-aţi
botezat în Hristos v-aţi îmbrăcat”( Gal. 3, 27).
"In temniţă am fost."
- In temniţă, Tu, Cel ce slobozeşti pe cei din temniţă? Tălmăceşte-ne cele ce
ne spui! Vrednicia Ta tăgăduieşte spusele. Când Te-am văzut în atât de mare lipsă?
Când Ţi-am făcut acestea?
- "Intrucât aţi făcut, răspunde El, unuia dintr-aceştia preamici, Mie Mi-ati
făcut”( Matei 25, 40).
Nu-i adevărat, deci, cuvântul că cel ce miluieşte pe sărac împrumută pe
Dumnezeu? Şi, iată, lucru de mirare! M-a amintit de nici o altă faptă de virtute, decât
de milostenie. Şi doar ar fi putut să spună: "Veniţi, binecuvântaţilor, că aţi trăit în
curăţenie trupească şi sufletească, că afi trăit în feciorie, că aţi dus viată îngerească!".
Dar le trece pe acestea sub tăcere! Nu că sunt nevrednice de a fi pomenite, ci pentru
că vin în urma iubirii de oameni.
Şi după cum celor din dreapta le-a dăruit împărăţia pentru milostenia lor, tot
aşa şi pe cei din stânga i-a ameninţat cu pedeapsa, pentru asprimea lor. "Duceti-vă de
la Mine, blestemaţilor, în întunericul cel mai din afară, care este gătit diavolului şi
îngerilor lui"( Matei 25,41).
- Pentru ce? Pentru care pricină?
"Pentru că am flămânzit, şi nu Mi-aţi dat să mănânc”( Matei 25, 42).
N-a spus: "că aţi făcut desfrânare, că aţi făcut adulter, că aţi furat, că aţi dat
mărturie mincinoasă, că afi jurat fals". Toată lumea ştie că şi acestea sunt păcate, dar
vin în urma neomeniei şi a nemilosteniei.
- Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte căi de păcat?
- Nu judec păcatul, răspunde Domnul, ci neomenia! Nu judec pe păcătoşi, ci
pe cei ce nu s-au pocăit. Pentru neomenie vă osândesc! Aţi avut un leac atât de mare
şî atât de bun pentru mântuire, milostenia, cu care puteaţi şterge orice păcat, şi aţi
dispreţuit o atât de mare binefacere.
Ocărăsc neomenia, ca rădăcină a păcatului şi a toată necredinţa; laud omenia,
ca rădăcină a tuturor bunătăţilor. Pe unii îi ameninţ cu focul cel veşnic, iar altora le
făgăduiesc împărăţia cerurilor.
Bune sunt, Stăpâne, făgăduinţele Tale, bună este şi împărăţia Ta, pe care o
aşteptăm, dar şi gheena, cu care ne ameninţi! Una ne îndeamnă, cealaltă ne
înfricoşează: împărăţia ne îndeamnă spre bine, gheena ne înfricoşează cu folos.
Dumnezeu ne ameninţă cu iadul, nu ca să ne arunce în iad, ci ca să ne scape de
iad. Dacă ar fi vrut să ne pedepsească, nu ne-ar fi ameninţat mai înainte, pentru ca,
întăriţi, să fugim de cele ce ne ameninţă, ne ameninţă cu pedeapsa, ca să scăpăm de
pedeapsă, ne înfricoşează cu cuvântul, ca să nu ne pedepsească cu fapta.
Să împrumutăm dar pe Dumnezeu cu milostenia, să-L împrumutăm ca să-L
avem pe El datornic, şi nu judecător, aşa precum am spus. Datornicul se sfieşte de cel
care l-a împrumutat, se sfieşte de el şi-l respectă. Dacă cel ce a dat bani cu împrumut
vine la uşa unui datornic, datornicul fuge, dacă e sărac; dar dacă e bogat, îl primeşte
cu îndrăznire.
Vezi şi altă fată minunată a Dreptului Judecător, scoasă din observarea
lucrurilor omeneşti. Dacă împrumuţi pe un om sărac, iar acesta mai pe urmă se
îmbogăţeşte şi poate să-ti plătească datoria, ti-o plăteşte fără să afle oamenii, ca să nu
roşească de starea lui de mai înainte; îţi mulţumeşte, dar nu spune altora că i-ai făcut
bine, fiindu-i ruşine de sărăcia lui de mai înainte. Dumnezeu nu face aşa, ci Se
împrumută în ascuns, şi-Şi plăteşte datoria în văzul tuturor. Când primeşte, primeşte
milostenia făcută, în taină; când dă înapoi, o dă înapoi în fata întregii creaţii.
Dar poate că un bogat mă va întreba:
- Pentru ce Dumnezeu mi-a dat mie bogăţie şi pentru ce nu i-a dat la fel şi
săracului?
- Dumnezeu putea să dea şi săracului bogăţie ca şi ţie, dar n-a vrut pentru ca
nici bogăţia ta să nu fie neroditoare, şi nici sărăcia aceluia, fără plată. Ţie, bogatului,
ti-a dat bogăţie ca să te îmbogăţeşti prin milostenie şi să împărţi cu dreptate: "A
împărţit, a dat săracilor, dreptatea lui rămâne în veac"( Ps. 111,8. (Evident, cuvântul
"dreptate" nu are aici un înţeles juridic)). Vezi că bogatul strânge de pe urma
milosteniei dreptate veşnică? Vezi-l şi pe sărac! Pentru că nu are bogăţie, cu care să
lucreze dreptate, are sărăcia, de pe urma căreia culege răbdare veşnică: "Răbdarea
săracilor nu piere în veac"( Ps. 9, 18), în Hristos, Domnul nostru, Căruia slavă în
vecii vecilor. Amin.
OMILIA A OPTA
Despre pocăinţă
Ieri am fost departe de voi, dar nu de bunăvoie, ci silit. Am fost departe de voi
cu trupul, dar nu cu gândul; departe de voi cu trupul, dar nu cu mintea. Pe cât puteam,
eram lipit de voi şi pe toţi în minte vă aveam. Că iarăşi, fraţilor, aceeaşi boală
trecătoare mă ţinea; dar m-am grăbit să văd fetele voastre şi, cu rămăşiţele bolii încă
în mine, am alergat la voi, dragii mei.
Bolnavii caută, după boală, să se spele şi să facă baie; eu însă am socotit cu
cale să văd doritele voastre fete, ca să-mi potolesc dorul de a vă propovădui; doream
să văd acest ocean mare cu apă nesărată, această mare lipsită de valuri. Am venit să
văd ogorul vostru cel curăţit de mărăcini.
Care port este, oare, aşa de liniştit ca biserica? Care grădină este aşa de
frumoasă ca adunarea voastră? Aici nu-i şarpele, care ispiteşte, ci Hristos, Care ne
învaţă de taină; nu-i Eva, care ne pune piedică, ci Biserica, cea care ne tine în
picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului; nu-i aici gard de spini, ci vie
plină de belşug. Dacă găsesc spin în ea, îl schimb în măslin - că cele de aici nu sunt
stânjenite de sărăcia firii, ci cinstite cu libertatea de voinţă; dacă găsesc lup, îl fac
oaie, nu schimbând firea, ci prefăcând voinţa.
De aceea n-ai greşi de-ai spune că biserica e mai mare decât corabia lui Noe.
Corabia lui Noe a primit în ea animale şi a păstrat în ea tot animale; biserica însă
primeşte animale şi le schimbă. Iată ce vreau să spun! A intrat în corabie uliu, a ieşit
uliu; a intrat lup, a ieşit lup.
In biserică însă intră uliu, şi iese porumbiţă; intră lup, şi iese oaie; intră şarpe,
şi iese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul.
Asta e pricina că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi
înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a
lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i taie
capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdii.
Pocăinţa deschide cerul, pocăinţa ne bagă în rai, pocăinţa biruie pe diavol, după
cum încrederea în noi ne face să cădem. De aceea vă vorbesc mereu de pocăinţă! Eşti
păcătos? Nu deznădăjdui! Şi eu nu voi înceta de a vă unge neîncetat cu aceste alifii.
Ştiu doar ce armă puternică avem împotriva diavolului atunci când nu pierdem
nădejdea. De ai păcate, nu deznădăjdui! Şi n-am să încetez de a-ti spune necontenit
aceasta. De păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi pocăieşte-te! Să facem cu noi ceea
ce facem cu casele noastre, care se învechesc; când părţi din ele putrezesc, scoatem
părţile putrezite şi punem în loc materiale noi; şi niciodată nu încetăm a face asta. Teai
învechit azi din pricina păcatului? Innoieşte-te prin pocăinţă!
- Dar pot să mă mântuiesc dacă mă pocăiesc?
- Da, poţi!
- Am trăit toată viata în păcate! Dacă mă pocăiesc, mă mântuiesc?
-Da!
- De unde ştiu?
- De la iubirea de oameni a Stăpânului tău!
- Să am, oare, încredere numai în pocăinţa de care îmi vorbeşti? Este, oare, în
stare pocăinţa să şteargă atâtea păcate?
- Dacă ar fi numai pocăinţa, atunci, pe bună dreptate, teme-te! Dar când
iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde curaj! Iubirea lui
Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui nu se poate tălmăci cu cuvântul. Păcatul
tău are hotar; leacul însă nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de
om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită. Ai curaj! Pocăinţa biruie
păcatul! Inchipuie-ti o scânteie ce cade în ocean! Poate rămâne ea aprinsă? Poate să
se vadă? Nu! Ei bine, ce e scânteia fată de ocean, aceea e păcatul fată de iubirea de
oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta. Oceanul, oricât de mare-ar fi,
tot are margini. Bunătatea lui Dumnezeu însă e fără de margini.
Nu vă spun acestea ca să vă fac trândavi, ci ca să vă fac şi mai sârguitori.
V-am sfătuit de atâtea ori să nu vă mai duceţi la teatru. Ai auzit, dar nu m-ai
ascultat. Te-ai dus la teatru şi ai călcat cuvântul meu. Dar să nu te ruşinezi să vii
iarăşi la biserică şi să mă auzi din nou!
- Te-am auzit şi nu ţi-am păzit cuvântul! Cum pot să mai vin iarăşi la biserică?
- Deocamdată, ştii că n-ai păzit cuvântul meu! Deocamdată, te ruşinezi,
roşeşti, porţi zăbala, fără să te mai mustre cineva! Deocamdată, cuvântul meu a prins
rădăcină în cugetul tău, iar învăţătura mea te curăteşte fără ca eu să mă arăt. Nu mi-ai
păzit cuvântul! Dar te osândeşti! Ei bine, pe jumătate l-ai păzit, chiar dacă nu 1-ai
păzit! L-ai păzit, pentru că ai spus: "Nu l-am păzit!". Cel care se învinuieşte că n-a
păzit cuvântul meu, se sârguieşte să-1 păzească. Ai fost la spectacol? Ai săvârşit
fărădelegea? Ai ajuns rob unei femei desfrânate? Ai venit de la teatru? Ţi-ai adus din
nou aminte de cuvântul meu? Te-ai ruşinat? Ei bine, vino la biserică! Te-ai întristat?
Roagă-te lui Dumnezeu! Te-ai ridicat până la atâta!
- Vai mie, am auzit cuvântul tău şi nu 1-am păzit! Cum să mai intru în biserică?
Cum să-1 mai aud iarăşi?
- Dimpotrivă, intră! Intră tocmai pentru că nu 1-ai păzit, ca să-1 auzi din nou şi
să-1 păzeşti. Dacă doctorul îţi dă o doctorie şi nu te vindeci, nu-ti mai dă, oare, a doua
zi aceeaşi doctorie? Să ne închipuim un tăietor de lemne. Vrea să taie un stejar, îşi ia
toporul şi dă cu el la rădăcină. Dacă-i dă o lovitură şi nu cade copacul cel fără de
roade, nu-i dă, oare, altă lovitură, a patra, a cincea, a zecea? Fă şi tu la fel! Stejar este
desfrânarea, e copac fără de roade; face ghindă, hrană pentru porci. De multă vreme e
înrădăcinată desfrânarea în sufletul tău! A acoperit conştiinţa ta cu coajă de copaci.
Cuvântul meu e toporul. L-ai auzit într-o singură zi! Cum să fie doborâtă desfrânarea
dintr-o dată, când e înrădăcinată în tine de atâta vreme? Să nu te minunezi de-mi vei
auzi cuvântul de două ori, de trei ori, de o sută de ori, chiar de zeci de mii de ori!
Caută numai să tai lucrul cel rău şi vânjos, adică obişnuinţa cea rea. Iudeii mâncau
mană în pustie şi căutau ceapa din Egipt, spunând: "Bine ne era nouă în Egipt!”(
Numeri 11, 18). Atât de ruşinos şi rău lucru este obişnuinţa cu păcatul! Iţi spun: Nu te
iubesc, nu-ti mulţumesc, nu te îmbrăţişez pentru că ai reuşit să te dezbari de
obişnuinţa cea rea in zece zile, în douăzeci de zile sau în treizeci de zile, ci te iubesc
pentru că nu_ai deznădăjduit; te iubesc pentru că te-ai ruşinat de păcat si l-ai osandit.
"Iarăşi am început să vorbesc despre dragoste!
Ai auzit cuvântul meu, ai plecat de la biserică şi l-ai călcat? N-ai făcut ce ti-am
spus? Să nu te ruşinezi să vii iarăşi la biserică! Ruşinează-te când păcătuieşti, nu te
ruşina când te pocăieşti! Uită-te ce a făcut diavolul din tine!
Păcatul şi pocăinţa sunt două lucruri diferite. Păcatul este rană, pocăinţa, leac.
După cum în trup sunt şi răni, dar există şi doctorii, tot aşa şi în suflet sunt şi păcate,
şi pocăinţă.
Păcatul aduce ruşine, pocăinţa, îndrăznire. Ascultă-mă, te rog, cu mare luareaminte,
ca nu cumva, amestecând rânduiala, să pierzi folosul. Există deci rană şi
doctorie, păcat şi pocăinţă. Păcatul este rana, pocăinţa - doctoria, în rană este puroi, în
doctorie, curăţire de puroi; în păcat, puroi, în păcat, ocară, în păcat, batjocură; în
pocăinţă, îndrăznire, în pocăinţă, libertate, în pocăinţă, curăţire de păcate.
Ascultă-mă cu luare-aminte!
Păcatului îi urmează ruşinea, pocăinţei, îndrăznirea. Eşti atent la cele ce spun?
Satana a schimbat rânduiala asta şi a dat păcatului îndrăznire, iar pocăinţei, ruşine. Nam
să mă opresc din vorbit până diseară, până nu voi lămuri ce spun! Trebuie să-mi
împlinesc făgăduinţa. E cu neputinţă să mă stăpânesc. Există rană şi doctorie; rana are
puroi; doctoria, puterea de a curaţi puroiul.
Este, oare, puroi în doctorie? Este, oare, vindecare în rană? Nu-şi păstrează,
oare, rana rânduiala ei, iar doctoria, rânduiala ei? Se poate schimba, oare, rana în
doctorie şi doctoria în rană? Nicidecum! Să venim acum la sufletul păcătoşilor.
Păcatul are ruşine, păcatul are ocară şi moştenire - necinstea; pocăinţa are îndrăznire,
pocăinţa are post, pocăinţa are dreptate.
"Spune tu, mai întâi, fărădelegile tale, ca să te indreptezi”( Isaia 43, 26) Şi:
"Dreptul este singur pârâşul lui de la cel dintâi cuvânt”( Pilde 18, 17). Satana, ştiind
că păcatul e însoţit de ruşine, care e în stare să îndepărteze pe păcătos de păcat, iar
pocăinţa este însoţită de îndrăznire, care e în stare să atragă pe cel care se pocăieşte, a
schimbat rânduiala şi a dat pocăinţei ruşinea, iar păcatului, îndrăznirea.
- De unde aceasta?
- Ţi-o spun eu! Păcătosul este târât de poftă cumplită spre o femeie desfrânată;
merge în urma desfrânatei ca un rob; intră în locuinţa ei; nu se ruşinează, nu roşeşte
când se împreunează cu desfrânata, când săvârşeşte păcatul; nici un pic de ruşine, nici
un pic de roşeată pe obraz. Iese de acolo după săvârşirea păcatului. Dar, ca să se
pocăiască, se ruşinează, nemernice! Când te împreunai cu defrânata nu te ruşinai, dar
când ai venit să te pocăieşti, te ruşinezi? Imi spui că ti-e ruşine? Pentru ce nu ţi-a fost
ruşine când te desfrânai? Săvârşeşte fapta şi nu se ruşinează! O spune şi roşeşte! A
diavolului este viclenia aceasta! Diavolul nu-1 lasă pe păcătos să se ruşineze când
face păcatul, ci-1 împinge să-1 săvârşească în văzul lumii. Ştie, doar, diavolul că,
dacă s-ar ruşina, ar fugi de păcat; dar îl face să se ruşineze când se pocăieşte; ştie,
doar, diavolul că, dacă se ruşinează să-şi spună păcatul, nu se mai pocăieşte. Doar
rele îi face diavolul: îl atrage spre păcat şi-1 îndepărtează de pocăinţă.
Pentru ce ti-e ruşine să-ti spui păcatul? Când ai făcut desfrânare nu ti-a fost
ruşine. Când iei doctoria te ruşinezi? Când te scapi de păcat te ruşinezi? Se cuvenea
să te ruşinezi atunci când păcătuiai! Atunci trebuia să-ti fie ruşine! Când ai ajuns
păcătos nu te-ai ruşinat, şi te ruşinezi acum, când ai să ajungi drept Spune tu, mai
întâi, fărădelegile tale, ca să te indreptezi. Cât este de mare iubirea de oameni a
Stăpânului! N-a spus: "Ca să nu fii pedepsit!", ci "ca să te îndreptezil".
- Nu îi este de-ajuns, Doamne, păcătosului că nu-1 pedepseşti? Pentru ce îl mai
faci încă şi drept?
- Nu!, îti răspunde Dumnezeu.
Uită-te cu luare-aminte la cuvintele: "Il fac drept".
- Dar cu cine a făcut Stăpânul asta?
- Cu tâlharul! Când tâlharul a spus celuilalt tâlhar numai acele cuvinte: "Nu te
temi tu de Dumnezeu? Noi pe bună dreptate, că am primit cele cuvenite pentru
faptele noastre"( Luca 23, 40-41), atunci Mântuitorul i-a spus: "Astăzi vei fi cu Mine
în rai!"( Luca 23, 43). Nu i-a spus: “Te scap de osândă şi de pedeapsă", ci l-a făcut
drept şi l-a adus în rai.
Ai văzut că a ajuns drept în urma mărturisirii? Mult iubitor de oameni este
Dumnezeu! Nu Şi-a cruţat pe Fiul Său, ca să cruţe pe rob! A dat pe cel Unul-Măscut,
ca să răscumpere nişte robi nerecunoscători! A dat Sângele cel scump al Fiului Lui!
O, iubire de oameni a Stăpânului!( Ioan 3, 16; Romani 8, 32)
Să nu-mi spui iarăşi:
- Am făcut multe păcate! Cum voi putea să mă mai mântuiesc?
- Tu nu poţi, Stăpânul tău poate! Şi într-atât, încât să-ti şteargă păcatele! Uită-te
cu luare-aminte la ce spun! Aşa îţi şterge Stăpânul păcatele, că nu mai rămâne nici
urmă de păcat! Cu trupurile rănite nu-i cu putinţă asta; ci, oricât de mult s-ar strădui
doctorul, oricâte doctorii ar pune pe rană, rana nu dispare desăvârşit. Te loveşti la
fată; rana s-a tămăduit, dar rămâne urma, mărturia rănii, şi ea strică frumuseţea
chipului; şi se străduieşte mult doctorul să şteargă urma, dar nu poate; i se
împotrivesc şi slăbiciunea firii omeneşti, şi neputinţa artei medicale, şi neputinţa
doctorilor. Dar când Dumnezeu şterge păcatele, nu lasă nici urmă, nici nu îngăduie să
rămână semn, ci, o dată cu sănătatea, dăruieşte şi frumuseţea, o dată cu izbăvirea de
pedeapsă dă şi dreptate şi-1 face pe cel ce păcătuise asemenea cu unul care n-a
păcătuit. Dumnezeu pierde păcatul şi-1 face să nu mai fie, nici să mai revină, atât de
desăvârşit îl pierde! Nu tu urmă, nu tu semn, nu tu mărturie, nu tu dovadă!
Poate că cineva m-ar întreba:
- De unde se vede asta?
- Se cuvine, deci, să aduc dovezi de cele ce spun, ca să nu fie spusele mele
numai o simplă afirmaţie. Şi am să vin cu dovezi din Scripturi, ca să capete temei ce
v-am grăit. Am să vă aduc oameni răniţi, un popor întreg, oameni plini de bube, de
puroi, de viermi, toţi numai o rană, toţi numai bube, care au putut să se vindece aşa de
bine, că n-a mai rămas pe ei urmă, că n-a mai rămas semn, că n-a mai rămas mărturie.
Au avut nu o rană, nu două, nu trei, nu patru, ci din cap până în picioare erau numai o
rană. Fiţi cu luare-aminte la ce am să vă spun! Cuvântul ce vi-1 spun e mântuitor şi
ne priveşte pe toţi. Eu prepar leacuri mai bune ca doctorii, leacuri pe care nici
împăraţii nu le pot prepara. Ce poate face un împărat? Poate scoate din închisoare, dar
din iad nu poate elibera; poate să dea bani, dar sufletul nu-1 poate mântui.
Eu am să vă dau pe mâna pocăinţei, ca să-i cunoaşteţi puterea, să-i cunoaşteţi
tăria, să cunoaşteţi că păcatul nu o biruie, că nu-i fărădelege în stare să-i biruie
puterea. Deocamdată, am să vă aduc mărturie nu un om, nu doi, nu trei, ci multe mii
de oameni, plini de bube, răniţi, plini de nenumărate păcate, care, prin pocăinţă, au
putut să se mântuiască, încât nu le-a mai rămas nici urmă, nici semn de la buboaiele
de mai înainte. Fiţi însă cu mare luare-aminte la ce vă spun; şi nu fiţi numai cu luareaminte,
ci căutaţi să şi ţineţi minte cele ce-am să vă spun, ca să-i învăţaţi şi pe cei care
lipsesc, şi aşa să-i faceţi mai sârguincioşi pe cei care au fost lipsiţi de folosul celor ce
s-au spus. Să vină înaintea noastră Isaia cel care a văzut pe serafimi, cel care a auzit
cântarea cea de taină, cel care a prezis multe şi multe despre Hristos. Să-1 întrebăm
ce-a vrut să spună prin cuvintele: "Vedenia pe care a văzut-o Isaia asupra Iudeii şi
Ierusalimului"( Isaia 1,1).
- Spune-ne, profetule, vedenia pe care ai văzut-o!
- "Ascultă, cerule, şi ia în urechi, pămân-tule, că Domnul a grăit”( Isaia l, 2).
- Cum, profetule, una făgăduieşti şi alta ne spui?
- Dar ce-am făgăduit?
- Când ai început să grăieşti, ai spus: "Vedenie asupra Iudeii şi
Ierusalimului", şi laşi ludeea şi Ierusalimul şi vorbeşti cu cerul şi spre pământ îţi
îndrepţi cuvântul; laşi pe oamenii cei cuvântători, şi vorbeşti cu stihiile cele
necuvântătoare.
- Pentru că cei cuvântători au ajuns mai necuvântători decât cele
necuvântătoare. Dar nu numai pentru asta, ci şi pentru că Moise a grăit tot aşa,
spunând: "Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, la graiurile gurii mele!”(
Deuteronom 32, l), când avea să-i aducă pe iudei în pământul făgăduinţei şi când a
văzut ce avea să se întâmple, anume că iudeii aveau să calce în picioare toate
cuvintele lui. "Iau martori cerul şi pământul, a spus Moise, că dacă veţi părăsi pe
Domnul Dumnezeu după ce veţi intra în pământul făgăduinţei, veţi fi împrăştiaţi în
toate neamurile".
A venit Isaia şi avea să înfăptuiască ameninţarea lui Moise. Isaia nu mai putea
lua ca martor pe Moise, că murise, nici pe cei ce auziseră ameninţarea, că muriseră şi
ei; atunci a chemat stihiile, pe care le luase martore şi Moise: "Iată, iudeilor, aţi
pierdut făgăduinţa! Iată, aţi părăsit pe Dumnezeu! Cum să te chem, Moise? Ai murit
şi te-ai săvârşit! Cum să chem pe Aaron? Şi acela a fost dat morţii!".
- Nu poţi să chemi pe om, cheamă stihiile, i se răspunde.
- De aceea şi eu, spune Isaia, pentru că sunt în viată, n-am să iau martor pe
Aaron, nici pe cutare şi cutare om, pentru că şi ei au să moară, ci iau martore înaintea
voastră stihiile, care rămân, cerul şi pământul.
De aceea Isaia a spus: "Ascultă, cerule! Ia în urechi, pământule! Moise mi-a
poruncit ca pe voi să vă chem azi".
Dar nu numai pentru asta Isaia a chemat stihiile, ci şi pentru că grăia iudeilor.
"Ascultă, cerule, că tu ai pogorât mana! Ia în urechi, pământule, că tu ai dat
prepeliţa! Ascultă, cerule, că tu ai pogorât mana, că tu ai adus o mâncare mai presus
de fire! Erai sus şi te-ai prefăcut în arie! Ia în urechi, pământule! Erai jos şi îndată ai
pregătit masă!”. Nu lucra natura, dar a lucrat harul; n-au arat boii, dar spicul era gata;
nu erau mâini de bucătari, nu era poruncă, dar era mana, izvor sfinţit, care înlocuia pe
toate; natura îşi uitase slăbiciunea ei! Cum de nu s-au ros hainele iudeilor? Cum de nu
li s-au învechit încăltămintele? "Ascultă, cerule! Ia în urechi, pământule!". Şi totuşi,
cu toate aceste amintiri, cu toate acele binefaceri, Stăpânul a fost ocărât!
"Cu cine să vorbesc, se întreabă Isaia. Cu voi? Dar nu am om care să mă
asculte. Iată, am venit, şi nu era om. Am grăit, şi nu era cine să mă asculte. Voi grăi,
deci, celor necuvântătoare, că cei cuvântători s-au pogorât la josnicia
necuvântătoarelor!".
Tot asta a făcut pe un alt profet să spună: "Ascultă, jertfelnicule, ascultă-mă!"(
III Regi 13, 2), când a văzut că împăratul înnebuneşte, că idolul este adorat, că
Dumnezeu este ocărât şi toţi ceilalţi, înmărmuriţi de frică.
- Vorbeşti, profetule, cu piatra?
- Da, pentru că împăratul este mai nesimţitor ca piatra! Ascultă, jertfelnicule,
ascultă-mă!
Şi îndată s-a despicat altarul. Piatra a ascultat, piatra s-a sfărâmat şi jertfa s-a
vărsat(III Regi 13, 3-5).
- Cum? Omul n-a ascultat?
- Nu! Omul, dimpotrivă, a întins mâna ca să apuce pe profet.
- Şi Dumnezeu ce a făcut?
- I-a uscat mâna(III Regi 13, 4). Vezi ce a făcut! Vezi iubirea de oameni a
Stăpânului şi păcatul robului!
- Dar pentru ce nu i-a uscat de la început mâna împăratului?
- Ca împăratul să se înteleptească prin păţania pietrei. "Dacă piatra nu s-ar fi
sfărâmat, i-a spus Dumnezeu, Eu te-aş fi cruţat. Dar pentru că piatra s-a sfărâmat şi tu
nu te-ai îndreptat, peste tine aduc mânia Mea".
A întins împăratul mâna să apuce pe profet, şi mâna s-a uscat. Biruinţa s-a arătat. Şi
erau acolo atâţia ostaşi, atâţia generali şi multe ajutoare! Dar împăratul nu putea să
strângă mâna. Mâna îi stătea întinsă; dădea glas, făcând cunoscută înfrângerea
necredinţei şi victoria credinţei, iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nebunia
împăratului. Şi să strângă mâna, împăratul nu putea.
Dar ca nu cumva, tesând eu cuvânt cu cuvânt, să scap din vedere ce voiam să
spun, hai să vă arăt ce vă făgăduisem. Dar ce vă făgăduisem? Făgăduisem să vă arăt
că, deşi un om are mii şi mii de răni, dar dacă se pocăieşte şi face fapte bune,
Dumnezeu îi şterge desăvârşit păcatele, că nu se mai văd nici urmă, nici semn, nici
mărturie de păcatele de mai înainte. Asta v-am făgăduit-o şi asta voi încerca să v-o
dovedesc.
"Ascultă, cerule, şi ia în urechi, pământule, că Domnul a grăit!( Isaia l, 2).
- Spune-mi, ce-a grăit?
- "Fii am născut şi i-am crescut, iar ei s-au lepădat de Mine. Boul a cunoscut
pe stăpânul său" - cel mai necuvântător dintre necuvântătoare - "şi asinul, ieslea
domnului lui" - cel mai încăpăţânat dintre animalele încăpăţânate -, "dar Israel nu Ma
cunoscut şi poporul Meu nu M-a înţeles. Vai, neam păcătos!"( Isaia l, 2-4).
- Nu mai este, oare, nădejde de mântuire? Pentru ce spui: Vai?
- Pentru că nu găsesc leac.
- Pentru ce spui: Vai?
- Pentru că am pus leacuri, dar nu s-a dezumflat buboiul. De asta Mi-am
întors fata de la ei. Ce pot să mai fac? Nu Mă mai ostenesc să-i vindec! Vai!
Dumnezeu imită pe o femeie care plânge. Şi bine face! Fiţi, vă rog, cu luareaminte!
- Pentru ce: Vai?
- Pentru că aşa se spune la bolile trupeşti. Când doctorul vede că bolnavul nu
mai are nădejde de vindecare, plânge; plâng cu suspine şi prietenii şi rudele. Dar
acolo, în zadar şi fără de folos! Când bolnavul e pe moarte, de-ar plânge toată lumea,
nu poate să-1 mai scoale. Aşa că plânsul este plâns de jale, nu de îndreptare. Cu bolile
sufleteşti însă, nu-i aşa; ci, dacă plângi, de multe ori scoli pe un om al cărui suflet este
mort.
- Pentru ce?
- Pentru că trupul, odată mort, nu mai poate fi ridicat cu putere omenească;
pe când un om, cu sufletul mort, poate fi ridicat prin îndreptare. Vezi un desfrânat?
Plânge-1! Şi de multe ori îl ridici din păcat. De asta şi Pavel nu scria numai, nici nu
îndemna numai, ci şi plângea cu lacrimi, sfătuind pe fiecare.
- Fie! Sfătuieşti, Pavele, dar pentru ce şi plângi?
- Pentru ca, dacă nu reuşeşte sfatul, să ajute lacrimile.
Tot aşa şi profetul plânge. Stăpânul nostru, văzând căderea Ierusalimului,
spunea: "Ierusalime, care omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine”(
Matei 23, 37). Vorbeşte unui oraş căzut şi-1 plânge cum ar plânge pe un om. Profetul
Isaia spune: "Vai, neam păcătos, popor plin de păcate!"( Isaia l, 4). Nu au trup
sănătos. Ai văzut că sunt plini de bube? Sămânţă rea, fii nelegiuiţi(Ibidem).
- Spune-mi, proorocule, pentru ce plângi?
- "Aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israel! Pentru ce vă
mai răniţi încă?( Isaia l, 4-5). Cu ce pot să vă mai rănesc? Cu foamete sau cu ciumă?
Au venit peste voi tot felul de pedepse, şi răutatea voastră tot nu s-a terminat. "Aţi
adăugat nelegiuiri. Tot capul spre durere şi toată inima spre întristare"( Isaia l, 5).
"Nu este rană, nici vânătaie"( Isaia l, 6).
Ce cuvinte ciudate! Cu puţin înainte spuneai, proorocule: "Sămânţă rea, fii
nelegiuiţi aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israel"( Isaia l, 4); şi: Vai,
neam păcătoş! Plângi, te baţi în piept, jeleşti, înşiri rănile şi deodată te întorci şi spui:
Nu este rană, nici vânătaie!
Fiţi cu luare-aminte! Atunci e rană în trup, când o parte a trupului e sănătoasă,
iar altă parte a trupului, rănită. Aici însă spune că tot trupul este o rană: Nu e nici
rană, nici vânătaie, nici buboi umflat, ci de la picioare până la cap n-ai unde pune
plasture, nici untdelemn, nici bandaj(Isaia l, 6). "Pământul vostru este pustiu, cetăţile
voastre - arse, ţara voastră - mâncată de străini"( Isaia 1,7). V-am făcut toate
acestea, dar voi nu v-aţi îndreptat. Am întrebuinţat tot meşteşugul Meu, dar bolnavul
a rămas nesimţitor. "Veniţi, ascultaţi cuvântul Domnului, conducători ai Sodomei şi
ai Gomorei! Ce nevoie am Eu de mulţimea jertfelor voastre?”( Isaia l, 10-11).
- Ce? Vorbeşte acum sodomenilor?
- Nu, ci pe iudei îi numeşte sodomeni, pentru că se aseamănă la purtări cu ei;
de aceea le dă acest nume.
"Veniţi, ascultaţi cuvântul Domnului, conducători ai Sodomei şi ai Gomorei!
Ce nevoie am Eu de mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. Sătul sunt de arderile
de tot ale berbecilor! Seul mieilor nu-l vreau. De-Mi veţi aduce făină de grâu,
zadarnic! Tămâia este urâciune înaintea Mea! Sufletul Meu urăşte lunile cele noi ale
voastre şi sâmbetele voastre. Postul şi ziua cea mare nu le primesc, îmi voi întoarce
ochii Mei de la voi, când veţi întinde mâinile voastre spre Mine"( Isaia l, 10-1 l, 13,
14-15).
Poate fi o mânie la fel cu asta? Profetul cheamă cerul, plânge, jeleşte, se vaită
şi spune: Nu este rană, nu este vânătaie. Dumnezeu se mânie, nu primeşte jertfa, nici
luna cea nouă, nici sâmbăta, nici făina de grâu, nici rugăciunea, nici întinderea
mâinilor.
Ai văzut buboi? Ai văzut boală de nevindecat, nu la un om, nu la doi, nu la
zeci, ci la mii?
- Ce s-a întâmplat apoi?
- Dumnezeu le spune: "Spălăţi-vă, curăţiţi-va!”( Isaia l, 15)
- Este oare, vreun păcat care să aducă deznădejde?
- Nu! însuşi Dumnezeu le spune: Nu vă ascult pe voi, şi totuşi, Doamne, le
spui: "Spălaţi-vă!" Cu ce scop le spui aceste cuvinte?
- Sunt de folos şi unele, şi altele. Cele dintâi: Nu vă ascult pe voi, ca să
înfricoşez; acestea: Spălaţi-vă, ca să atrag.
- Dar dacă nu-i asculti, nu au nădejde de mântuire; iar dacă nu au nădejde de
mântuire, pentru ce le spui: Spălaţi-vă?
Dumnezeu le spune asta pentru că este Tată iubitor, singurul Bun, şi-I este milă
de ei mai mult decât îi este milă unui tată de copiii lui. Şi ca să afli că e Tată, le-a
spus: "Ce voi face, Iudo?”( v. Osea 6, 4).
- Cum, Doamne, nu ştii ce vei face?
- Ştiu, dar nu voiesc. Păcatele lor îmi cer să-i pedepsesc dar marea Mea iubire
de oarneni Ma opreste. Ce-ti voi face? Te voi cruta? Dar ai ajuns mai trândav! Să te
pedepsesc? Dar Mă opreşte iubirea Mea de oameni! Ce-ti voi face? Să te pun ca pe
Sodoma şi să te distrug ca pe Gomora? “Dar s-a întors inima Mea”.
Cel Hepătimitor grăieşte ca un om pătimitor. Dar, mai bine spus, ca o mamă cu
copilul ei. S-a întors inima Mea ca inima unei mame". Dar nu s-a mulţumit cu cel
dintâi cuvânt, ci a adăugat: "M-am tulburat întru părerea Mea de rău"( Osea 11, 8).
- Cum? Se tulbură Dumnezeu?
- Doamne fereşte! Dumnezeu nu se tulbură. Dar, după cum am spus,
Dumnezeu se foloseşte de cuvintele de care ne folosim noi.
"S-a tulburat inima Mea! Spălaţi-vă, curaţi-ţi-vă!".
Ce vă făgăduisem? Că Dumnezeu îi ia pe păcătoşii care se pocăiesc, plini de
mii şi mii de păcate, plini de buboaie, şi-i vindecă atât de desăvârşit, că nu le mai
rămâne nici urmă de păcate, că nu le mai rămâne semn, nu le mai rămâne mărturie.
"Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, scoateţi vicleniile din sufletele voastre... învăţaţi-vă să
faceţi bine”( Isaia l, 16, 17).
- Ce bine porunceşti să facă?
- "Ajutaţi pe orfan, faceţi dreptate văduvei”( Isaia 1,17).
- Nu sunt grele poruncile; ci acelea pe care ni le impune şi firea.
"Veniţi să stăm de vorbă, zice Domnul"( Isaia l, 18). Faceţi voi puţin, şi Eu
adaug restul. Dati-Mi voi puţin, şi Eu dăruiesc totul. Veniţi!
- Unde să venim?
- La Mine, la Cel pe Care L-ati mâhnit, pe Care L-ati mâniat, la Mine, Cel ce
am spus: Nu vă ascult pe voi, ca, înfricoşaţi de ameninţarea Mea, să-Mi potoliţi
mânia. Veniţi la Cel ce nu vă ascultă, ca să vă ascult.
- Şi ce faci, Doamne?
- Nu las semn, nu las mărturie, nu las urmă. "Veniţi să stăm de vorbă, zice
Domnul. Dacă vor fi păcatele voastre stacojii, ca zăpada le voi albi”.
- Nu mai rămâne urmă, nu mai rămâne semn?
- “De vor fi păcatele ca roşeala, ca lâna le voi înălbi".
- Nu mai rămâne negreală? nu mai rămâne pată? Cum se face asta?
- Au fost, oare, altele făgăduinţele? nu! Gura Domnului a grăit acestea! Ai
văzut nu numai măreţia făgăduinţelor, ci şi vrednicia Dăruitorului. Că lui Dumnezeu
toate îi sunt cu putinţă, Cel ce face din murdar curat.
Ascultându-L dar pe El şi cunoscând leacul pocăinţei, Lui să-I înălţăm slavă,
că a Lui este slava şi puterea în veci. Amin.
OMILIA A NOUA
Despre pocăinţă. Către cei ce pleacă de la Sfânta
Liturghie...
(Despre pocăinţă. Şi către cei ce pleacă de la Sfânta
Liturghie, în care şi despre Sfânta Masă şi despre Judecata
viitoare)
După cum semănătorii n-au nici un folos dacă aruncă seminţele pe cale, tot aşa
şi noi n-avem vreun folos de pe urma numelui de creştin dacă faptele noastre nu sunt
pe măsura numelui.
Iar dacă vreţi, am să vă aduc martor de credinţă pe Iacov, fratele Domnului,
care zice: "Credinţa fără fapte este moartă". Este deci nevoie de fapte; fără de ele
nici numele de creştin nu ne poate fi de folos. Să nu te minunezi! Spune-mi, te rog,
este de vreun folos soldatul care stă în armată, dar nu-i vrednic de armată şi nu luptă
pentru împăratul care îl hrăneşte? Ar fi, poate, mai bine să nu stea în armată decât să
batjocorească cinstea împăratului.
Aşa şi cu creştinii. Nu merită, oare, să fie pedepsiţi când nu luptă pentru
împăratul lor? Dar pentru ce spun: când nu luptă pentru împăratul lor? Facă
Dumnezeu să lupte pentru sufletele lor!
- Dar cum pot, mi se poate spune, să fiu în lume, înconjurat de treburi, să
slujesc împăratului şi să mă mântuiesc?
- Ce spui, omule? Vrei să-ti spun pe scurt că nu locul te mântuie, ci purtarea şi
voinţa?
Adam era în Rai, ca într-un port, şi s-a înecat; Lot era în Sodoma, ca pe mare,
şi s-a mântuit; Iov stătea pe gunoi şi s-a îndreptăţit, iar Saul era în mijlocul bogăţiilor
şi şi-a pierdut împărăţia -şi pe cea de aici, şi pe cea de dincolo. Nu te poţi apăra
spunând: "Nu pot să fiu şi în lume, înconjurat de treburi, şi să mă şi mântuiesc".
Ştii de unde ne vine acest gând? De acolo că nu ne rugăm des şi nici nu venim
des la biserică. Oare, nu vedeţi pe cei care vor să primească dregătorii de la împăratul
pământesc, cum stăruiesc şi cum pun pe alţii să intervină ca să dobândească ce
doresc? Aceste cuvinte le spun celor ce pleacă de la dumnezeieştile slujbe şi celor
care se pun la sfat şi pălăvrăgesc în timpul înfricoşătoarei şi Sfintei Liturghii. Ce faci,
omule? N-ai făgăduit zicând: "Avem către Domnul", când preotul a spus: "Sus să
avem mintea şi inimile"? Nu ti-e teamă, nu te ruşinezi să fii găsit mincinos în acel
ceas înfricoşător?
Vai, ce minune! Masa cea de taină este pregătită, Mielul lui Dumnezeu este
junghiat pentru tine, preotul se nevoieşte pentru tine, foc duhovnicesc izvorăşte din
preacurata Masă, Heruvimii stau împrejur, Serafimii, care cu şase aripi îşi acoperă
fetele, zboară pe deasupra, toate Puterile cele netrupeşti împreună cu preotul se roagă
pentru tine, focul cel duhovnicesc se pogoară, Sânge curge din preacurata coastă în
potir spre curăţirea ta, şi tu nu te înfricoşezi, nu roşeşti că eşti găsit mincinos în acest
înfricoşător ceas?
Ai o sută şaizeci şi opt de ore pe săptămână; şi din acestea Dumnezeu Şi-a oprit
pentru El numai o singură oră; şi cheltuieşti şi această oră în treburi lumeşti, în
glume, în discuţii! Cu ce îndrăznire, deci, te mai apropii de Sfintele Taine? Ai
îndrăzni, oare, să pui mâna pe pulpana hainei împăratului pământesc, dacă ti-ar fi
mâna plină de murdărie? nicidecum!
Să nu socoteşti că este pâine, nici că este vin ceea ce vezi! Că nu se dau afară
ca celelalte mâncări. Ferească Dumnezeu! Să nu gândeşti aşa! Ci, după cum ceara
unindu-se cu focul nu pierde nimic şi nimic nu prisoseşte, tot aşa socoteşte şi aici!
Sfintele Taine intră în fiinţa trupului. De aceea, când ne apropiem să ne împărtăşim,
să nu socotim că ne împărtăşim cu dumnezeiescul Trup ca din mâna unui om, ci să
socotim că ne împărtăşim cu dumnezeiescul Trup ca din cleştele de foc al
Serafimilor, pe care 1-a văzut Isaia; iar cu dumnezeiescul Sânge aşa să ne
împărtăşim, ca şi cum am atinge cu buzele dumnezeiasca şi preacurata coastă a lui
Hristos.
Aşadar, fraţilor, să nu plecăm din biserică în timpul Sfintei Liturghii; şi iarăşi,
când suntem în biserică, să nu stăm de vorbă. Să stăm cu frică şi cu cutremur, cu
ochii plecaţi în jos, dar cu sufletul ridicat în sus.
Să suspinăm, fără să ni se audă glasul, dar cu inima să ne bucurăm. Oare, nu
vedeţi cât de nemişcaţi stau cei ce sunt lângă împăratul acesta pământesc, trecător şi
muritor? Nu scot o vorbă, nu se clintesc, nu aruncă ochii ici şi colo, ci stau înfricoşaţi
şi plini de cutremur. Ia pildă de la ei, omule, şi te rog să te înfăţişezi înaintea lui
Dumnezeu aşa cum te-ai duce înaintea împăratului celui pământesc. Dar trebuie să te
înfăţişezi cu mult mai multă frică înaintea împăratului celui ceresc. Acestea vi le-am
spus adeseori şi nu voi înceta a vi le spune, până ce nu voi vedea că v-ati îndreptat.
Când intrăm în biserică, să intrăm cum se cuvine lui Dumnezeu. Să nu avem în
suflet dor de răzbunare, ca nu cumva rugându-ne, când spunem: "Iartă-ne nouă,
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", să ne rugăm împotriva noastră. înfricoşătoare
sunt cuvintele acestea! Cel ce le rosteşte, aproape că strigă aşa lui Dumnezeu: "Am
iertat. Stăpâne, iartă-mă! Am dezlegat, dezleagă-mă! Le-am lăsat, lasă-mi-le! Dacă
le-am ţinut, tine-mi-le! Dacă n-am iertat vecinului păcatele lui, nu mi le ierta nici Tu
pe ale mele. Cu măsura cu care am măsurat, măsoară-mi şi Tu mie!".
Ştiindu-le dar pe toate acestea, gândindu-ne la ziua cea înfricoşătoare a
Judecăţii, la focul iadului şi la muncile cele înfricoşătoare de acolo, să ne întoarcem
de pe calea noastră cea rătăcită. Va veni vremea când teatrul lumii acesteia se va
risipi. Atunci nu mai putem lupta; după trecerea acestei vieţi, nu mai putem
neguţători; după ce s-a închis stadionul, nu mai putem fi încununaţi.
Timpul de acum e timp de pocăinţă; acela, de judecată!
Timpul de acum e timpul luptelor; acela, al cununilor!
Timpul de acum e timp de osteneală; acela, de odihnă!
Timpul de acum e timp de muncă; acela, de răsplată!
Deşteptati-vă, vă rog, deşteptati-vă şi să ascultăm cu râvnă cele spuse! Am trăit
cu trupul, să trăim şi cu duhul! Am trăit în plăceri, să trăim şi în fapte de virtute! Am
trăit în trândăvie, să trăim şi în pocăinţă! "Pentru ce te trufeşti, tină şi cenuşă?”.
Pentru ce te mândreşti, omule? Pentru ce te făleşti?
Ce nădăjduieşti de la slava lumii şi de la bogăţie? Să ne ducem la morminte, vă
rog, şi să vedem tainele de acolo. Să vedem pe om descompus, oasele roase, trupurile
putrezite. Dacă eşti înţelept, priveşte! Dacă eşti priceput, spune-mi: Cine e împăratul,
cine e ostaşul? Cine e stăpânul, cine e robul? Cine e înţeleptul, cine e neînteleptul?
Unde-i frumuseţea tinereţii? Unde-i fata cea frumoasă? Unde-s ochii cei strălucitori?
Unde-i nasul cel bine întocmit? Unde-s buzele cele arzătoare? Unde-i frumuseţea
obrajilor? Unde-i fruntea cea luminoasă? Nu-s toate praf? Nu-s toate cenuşă? Nu-s
toate pulbere? Nu-s toate putreziciune?
Gândindu-ne la acestea, fraţilor, şi aducându-ne aminte de ziua noastră cea din
urmă, să ne întoarcem, cât mai avem timp, de pe calea noastră cea rătăcită. Am fost
cumpăraţi cu Sânge scump.
Pentru aceasta Dumnezeu pe pământ S-a arătat. Pentru tine, omule, Dumnezeu
pe pământ S-a arătat şi nu avea unde să-Şi plece capul. Vai, ce minune ! Judecătorul
vine să fie judecat pentru cei vinovaţi! Viata gustă moarte! Creatorul este pălmuit de
creatură! Cel ce nu poate fi privit de Serafimi este scuipat de rob, gustă oţet şi fiere,
este împuns cu suliţa, este pus în mormânt! Şi tu, spune-mi, te trândăveşti, dormi, dai
din umeri cu dispreţ, omule?
Nu ştii că, de ti-ai vărsa sângele tău pentru El, nici aşa n-ai făcut ce erai dator
să faci că altul e sângele Stăpânului, şi altul sângele robului! Pocăieşte-te şi întoarcete
înainte de ieşirea sufletului, ca nu cumva să vină moartea şi tot leacul pocăinţei să
fie fără de folos. Că aici, pe pământ, are putere pocăinţa; şi numai aici; în iad n-are
nici o putere. Să căutăm pe Domnul, cât avem timp! Să facem binele ca să scăpăm de
iadul cel fără de sfârşit ce va să fie şi să ne învrednicim de împărăţia cerurilor, cu
harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în
vecii vecilor. Amin.
Articole Româneşti de Misiune Ortodoxă
www.rom-art.com
© rom-art.com, iulie 2005
— prelucrat de Simona —
Pomeniţi-ne în rugaciunile voastre pe cei care au ostenit la transcrierea acestei cărţi în format digital:
Simona – scanare, recunoaştere texte, corectură
Marius – corectură finală, publicare
Dacă preluaţi această carte pe alte site-uri, vă rugăm să menţionaţi şi sursa:
www.rom-art.com