mercoledì 21 novembre 2018

NOILE EREZII SI SECTE

                                       

NOILE EREZII SI SECTE

Protestantismul, aparut în secolul al XVI-lea în cadrul Bisericii Romano-Catolice, a dat nastere unei Biserici Reformate si unei Biserici Luterane, care au patruns si în tara noastra în special prin minoritatile etnice din Transilvania, maghiarii si germanii.
Printre sectele ce bântuiesc astazi în tara noastra se numara si cele neoprotestante.
1. Baptistii

Numele si-l iau de la învatatura lor despre botez (bapto = a afunda), sustinând ca botezul trebuie împartasit numai adultilor. Ei sunt urmasi ai anabaptistilor lui Thomas Münzer din Germania de prin anii 1533-1534. Întemeietorul sectei baptiste este un fost pastor puritan , englezul John Smith. Din cauza persecutiilor din partea Bisericii Anglicane împotriva tuturor nonconformistilor, John Smith fuge în Olanda în anul 1606. Aici face cunostinta cu ratacirile mennonitilor, care învatau ca botezul trebuie dat numai vârstnicilor si numai prin scufundare si ca juramântul si serviciul militar sunt oprite.
În scurt timp trecu si el la aceasta secta, botezându-se a doua oara, împreuna cu ceilalti însotitori ai sai, nu prin scufundare, ci prin turnare (stropire). În anul 1611 se întoarce din nou în Anglia si înfiinteaza noua secta “baptista”, numita a “baptistilor generali”, spre deosebire de cea a “baptistilor particulari”, condusa de John Spilsburg, care sustineau botezul prin scufundare.
Cam deodata cu baptistii englezi au luat fiinta în America baptistii americani. Întemeietorul acestora a fost tot un englez, Roger Williams, fost puritan, care, nemultumit de dezbinarea baptistilor englezi si neputând suporta persecutiile Bisericii Anglicane, în anul 1631 fuge în America de Nord, unde înfiinteaza secta “baptistilor regulari”, cu alti 12 membri, care se botezara unul dupa altul prin scufundare. Baptismul a fost persecutat si în America pâna în anul 1783, dar, dupa proclamare independentei S.U.A. i s-a dat deplina libertate religioasa.
Ca si baptistii englezi, si baptistii americani s-au dezbinat între ei, astfel încât în prezent se pot întâlni peste zece feluri de baptisti: baptistii vechi, baptistii vointei libere, baptistii sâmbatari, baptistii celor sase principii, discipolii lui Hristos, baptistii unitarieni, baptistii scufundatori, Biserica lui Dumnezeu etc., numele fiecarei secte ilustrând principiul generator al ereziei; în general sectele se alipesc de un anume aspect al credintei si îl absolutizeaza în dauna celorlalte.
În sec. XIX baptismul trece din Anglia în Germania. Din Germania baptismul trece în Ungaria, iar de aici începe a face ravagii printre românii din Ardeal, îndeosebi judetele Arad si Bihor; ungurii sprijinind raspândirea baptismului la noi în tara.
Iata ce scrie deputatul ungur Almay Oliver în ziarul Aradi Közlöny în anul 1913: “Chestiunea nationala româneasca ar trebui dezvoltata în asa chip ca poporul român sa fie dezlegat de sub conducerea preotilor români. E de mare însemnatate faptul ca chestiunea româneasca, cel putin în parte, poate fi rezolvata cu ajutorul baptismului. Baptismul poate ajunge la cuceriri de necrezut în judetul Arad…”.
Nu este de mirare ca primii predicatori baptisti printre români au fost unguri. Prin anul 1888 baptistul Kronyai Mihály predica prin Curtici, jud. Arad, si Talpos, Bihor, iar prin alte comune activau Tóth István, Csopják Attila si altii.
Nici celelalte provincii românesti n-au ramas nemolipsite, desi în masura mai mica. Astfel, dupa 1916, baptismul a patruns în Bucovina, Moldova si Muntenia, asa ca astazi sunt în tara câteva ramuri ale sectei baptistilor.
Cultul lor consta din rugaciuni, din cântece religioase si mai ales din predici. La cultul dumnezeiesc se practica uneori si “Cina Domnului”, o ceremonie care consta în “împartasirea” cu pâine si cu vin. Cultul public este savârsit în “Casele de rugaciuni”, în care se fac evanghelizarile de dupa masa si seara, cu deosebire duminica.
Învataturile baptistilor sunt în majoritate cele ale protestantilor:
a) nu recunosc Sfânta Traditie si cele sapte Taine;
b) sunt împotriva cinstirii sfintelor icoane, a Sfintei Cruci, a sfintelor moaste, a rugaciunilor pentru morti, a juramântului, a postului, a simbolurilor liturgice s.a.;
c) dreptul si puterea disciplinara o are adunarea;
d) sunt rigoristi, neîngaduitori fata de cei ce pacatuiesc;
e) botezul îl aplica numai celor vârstnici si se savârseste numai printr-o singura scufundare (el nu iarta pacatele);
f) fiecare are dreptul si priceperea de a tâlcui Sfânta Scriptura;
g) nu au decât trei sarbatori: Craciunul, Pastile si Rusaliile;
h) sunt împotriva cinstirii Maicii Domnului si a sfintilor.
Toate aceste învataturi le au si celelalte secte, cu deosebirea ca acelea au în plus si altele, specifice lor.
2. Adventistii

Îsi au numele de la cuvântul latinesc adventus=venire, deoarece îi preocupa mult venirea a doua a Domnului si în special data exacta a ei. De data mai recenta decât baptistii, secta lor a fost întemeiata de William Miller, fermier din America, nascut la 1782 în orasul Pitsfield. Parintii lui au fost baptisti saraci si nu i-au putut da o cultura înalta; însa lui îi placea sa învete si, în urma unei lecturi bogate, a ajuns sa fie liber cugetator.
Grozaviile razboiului anglo-american din 1812-1816, la care a luat si el parte, l-au facut sa se apropie de Sfânta Scriptura si sa devina credincios baptist ca si parintii lui. Dar citind cu multa staruinta Biblia si neavând pricepere si pregatire destula pentru întelegerea ei, a scos din ea fel de fel de rataciri, cum ar fi: venirea a doua va fi între 1 martie 1843 si 1 martie 1844; atunci Hristos va întemeia pe pamânt o împaratie de o mie de ani (mileniul), cu cei drepti care vor învia; iar la sfârsitul mileniului vor învia si cei pacatosi si vor fi judecati s.a.
Data venirii a doua a stabilit-o pornind de la Daniil (8, 14), unde proorocul spune iudeilor ca pâna la curatire vor trece 2400 de zile. Prin zile, Miller a înteles ani, iar prin curatirea templului a înteles întemeierea mileniului. Socoteala a început-o de la anul 457 înainte de Hristos, fiindca în acest an a început robia babilonica. De la aceasta data si pâna la Hristos vor mai trece restul pâna la cifra de 2300 ani, adica înca 1843 de ani, dupa care va urma venirea a doua si mileniul.
Proorocia aceasta si-a anuntat-o Miller înca din anul 1833 prin brosura sa “Învederare din Sfânta Scriptura a venirii a doua a lui Hristos în anul 1843″. Acelasi. lucru 1-a vestit apoi revista “Semnele timpului”, scoasa în 1840 de Iosua Himes, un adventist fanatic, apoi în “Strigatul din miezul noptii” (1842).
Dar profetia lui Miller nu s-a împlinit, ceea ce a tulburat foarte mult pe aderentii sai numiti adventisti. Miller si-a recunoscut în public greseala sa si a socotelilor sale, dar totusi a continuat sa afirme ca venirea a doua trebuie sa fie în curând. Un ucenic al lui Miller, pe nume S. Snow, a cautat sa împace pe adventisti, spunând pe baza textului de la Levitic (12, 29), ca mai trebuie sa adauge înca sapte luni si zece zile, si ca data de 10 octombrie 1844 este data sigura a venirii a doua. De data aceasta a fost anuntata prin reviste, ziare si conferinte si era asa de mult crezuta, încât aderentii tarani si-au lasat cerealele pe câmp nerecoltate, iar cei de la oras îsi vindeau casele si tot ce aveau.
Noaptea de 9 spre 10 octombrie 1844 a fost asteptata cu mari emotii. Adventistii s-au adunat într-o sala mare din orasul Boston, asteptând sunetul trâmbitei îngeresti, care avea sa vesteasca lumii a doua venire a Domnului. Dar noaptea aceasta a trecut ca toate celelalte nopti, iar adventistii, vazându-se înselati si de data aceasta, au parasit secta în masa. Însusi Miller a marturisit public ca a gresit si a sfatuit pe adeptii sai sa treaca la baptisti. Însa baptistii nu i-au primit.
Aderentii care au mai ramas au început apoi a se împarti si a se organiza în diferite grupuri separate, ca: adventistii Evangheliei, crestinii adventului, uniunea adventului etc. Unii dintre ei au stramutat data venirii a doua pentru anul 1874. Astazi adventistii sunt de doua feluri: adventistii de ziua a saptea si adventistii reformisti, fiecare continuând sa fie preocupati de noi calcule în vederea aflarii datei celei de a doua veniri, ignorând cuvântul Mântuitorului, dupa care nimeni nu poate afla si nu poate sti ziua aceasta (Matei 24, 36).
A. Adventistii de ziua a saptea

Întemeietorul acestei secte a fost Iosif Bates, capitan de vapor, si mai ales sotii James si Hellen White, toti din America. Aceasta femeie, Hellen White, socotita profetesa a sectei, fiind bolnava de isterie, avea adesea halucinatii, aiureli, pe care le socotea drept descoperiri dumnezeiesti; ea a calatorit prin toate centrele mai însemnate din America si Europa, raspândind pretutindeni învatatura adventista.
Despre datele stabilite de Miller si Snow, privitor la asa zisa a doua venire, sustinea ca ele nu au în vedere venirea a doua, ci curatirea templului ceresc de pacatele fiilor lui Dumnezeu (Evrei 9, 23) si ca acel timp este si de judecata (I Petru 4, 17) si de aceea sfârsitul lumii va fi curând sau, dupa Apocalipsa (14, 6-7), a si sosit. Previziunile si fixarea datei au continuat, fiind propusi pe rând anii: 1845, 1849, 1851, cea din urma fiind certificata si de o “viziune” a lui H. White. Tot printr-o “viziune cereasca” a profetesei, adventistii au preluat serbarea sâmbetei de la baptistii de ziua a saptea; în 1860 secta luându-si denumirea de “Adventistii de ziua a saptea”.
Din America adventismul de ziua a saptea a patruns în Europa, unde si-a format comunitati organizate si case de edituri, sustinând o vie propaganda prin ziare si reviste. Ei au scoli confesionale si seminarii, iar centrul de propaganda îl au în orasul Hamburg (Germania), pentru Europa. În România, adventismul a fost adus la anul 1870 de Mihail Czehovschi, fost preot romano-catolic, care a activat mai întâi la Pitesti, ca reprezentant al adventistilor de duminica.
Adventismul de ziua a saptea a fost adus mai apoi si de alti straini, mai întâi în Dobrogea, iar prin 1890 patrunde în Bucuresti. Propaganda ramâne însa fara rezultate remarcabile, fiind sustinuta numai de straini pâna în anul 1906, când studentul în medicina Petre Paulini se converteste la adventism, primind botezul de la adventistii sâmbatari. El este prima victima dintre intelectualii români. În scurta vreme, el ia conducerea sectei si o organizeaza sustinând-o printr-o propaganda în care nu a omis nici unul din mijloacele cele mai jignitoare la adresa Bisericii si a clerului nostru. În 1920 s-au organizat sub denumirea de “Uniunea comunitatilor evanghelice ale adventistilor de ziua a saptea” (de obicei comunitatile dintr-o provincie), iar “Conferintele reunite” alcatuiesc Uniunea adventistilor. Cartea lor de cult principala este “Imnele crestine”.
Învataturile caracteristice ale adventistilor sunt:
a) Cunoasterea datei exacte a venirii a doua;
b) Mileniul - sau împaratia de o mie de ani a lui Hristos pe pamânt, cu cei drepti;
c) Nu exista iad, nici suflet nemuritor;
d) Serbarea sâmbetei;
e) Obligativitatea Testamentului Vechi, relativ la legile despre mâncaruri curate si necurate;
f) Domnia lui Antihrist de 1260 de zile (Apoc. 12, 6) este de 1260 de ani si anume între 538-1798 (domnia papalitatii). Alte rataciri sunt cele comune tuturor sectelor.
B. Adventistii reformisti

Adventistii reformisti sau, pe numele lor întreg, “Miscarea reformatoare a adventistilor de ziua a saptea”, sunt o fractiune nascuta din sânul adventistilor de ziua a saptea. Dupa moartea “profetesei” H. White (1915), s-au ivit mai multe femei adventiste, care se pretindeau a fi chemate sa o înlocuiasca. Dintre acestea a reusit sa se impuna Margareta Rowen din Los Angeles (California), care sustinea ca adventismul trebuie supus unei schimbari, asa cum i s-a descoperit ei, si anume: adventistii cu adevarat crestini nu trebuie sa puna mâna pe arme, ca sa ajute statele în planurile lor razboinice. Adventistii care în timpul razboiului au luat arma în mâna, au parasit calea adevarului. Razboiul început în 1914, spunea ea, este ultimul razboi, fiindca traim vremurile cele de apoi, când sfârsitul lumii este aproape. De aceea nici casatoria nu este admisa, ca una ce de acum înainte nu mai are nici un rost; de asemenea se interzice mâncarea de carne.
Asa s-a nascut adventismul reformat sau rowenismul, prin anul 1916, ca o miscare reformista în sânul adventistilor de ziua a saptea. Din America adventismul a trecut în Germania, iar de aici mai departe, ajungând pe la noi în 1917-1918 prin mijlocirea unui soldat cu numele Kremer, casatorit cu o nemtoaica reformista din Hamburg. Totusi n-a reusit sa prinda teren, din cauza atitudinii lui fata de stat. Secta a fost interzisa, fapt pentru care nu si-a putut face propaganda decât pe ascuns sau prin foile lor “Pazitorul adevarului” si “Solul misionar”. Învataturile reformiste sunt expuse în brosura “O scurta lamurire a principiilor adventistilor de ziua a saptea, miscare de reforma” (Bucuresti, tip. Cultura, 1924), fiind combatuta de Petre Paulini, conducatorul celorlalti adventisti în brosura “Profeti falsi si profetii mincinoase”.
3. Martorii lui Iehova

Martorii lui Iehova sau studentii în Biblie, zis si milenisti  sau Russelisti, este una din cele mai periculoase secte care actioneaza si în tara noastra. Adeptii ei s-au numit “Russelisti”, dupa numele întemeietorului; “Milenisti”, ca unii care raspândesc învatatura despre “mileniu”, sau “Studentii în Biblie”, ca unii ce ar studia mai serios decât ceilalti Biblia si în fine “Martorii lui Iehova”, ca singurii martori ai lui Iehova.
Întemeietorul sectei lor a fost Carol Russel, comerciant din America, nascut la Pitsburg, statul Pennsylvania, în 1852, din parinti irlandezi, prezbiterieni, emigranti în America. Ajungând în contact cu adventistii, ei s-au molipsit de învataturile acestora despre inexistenta iadului si despre apropiata a doua venire a Domnului pentru asezarea împaratiei de 1000 de ani pe pamânt. Russel s-a apucat sa cerceteze Biblia si a ajuns la concluzia ca aceste învataturi ar fi conforme cu ea si ca venirea a doua nu se va face în scopul judecatii, ci al restabilirii sau al restaurarii, iar mileniul are un caracter purificator.
În 1872 înfiinteaza un cerc al “studentilor în Biblie” - facând începutul sectei; iar în anul 1876 scrie cartea “Scopul si modul venirii a doua a Domnului”. Anul 1874 era data fixata de adventisti pentru venirea a doua a Domnului în trup. Profetia însa nici de data aceasta nu s-a împlinit, ceea ce a descurajat pe aderenti. Russel însa le furnizeaza explicatia ca Hristos a venit dar numai în duh si nu L-a vazut nimeni, ca a venit precum Însusi spunea ca va veni: “ca un fur”, nevazut. De la 1874 la 1878 spunea el - sunt cei trei ani si jumatate (Apoc. 14, 14-20). Apoi, în 1878 a început sa-si arate marea Sa putere si sa întemeieze împaratia Sa, iar în primavara anului 1878 au înviat Apostolii, dar si ei sunt asemenea lui Hristos, fiinte spirituale invizibile ochiului omenesc.
Desi la început a colaborat cu adventistii, în cele din urma Russel se desparte de ei si în anul 1879 înfiinteaza revista “Turnul de veghe”, scrisa de el si tradusa în mai multe limbi, între care si româna. El a scris apoi si carti pe care le-a raspândit prin mijlocirea Societatii de Biblie si de tractate: Turnul de veghe, din Brooklin (Statele Unite) înfiintata si condusa de el în acest scop, în acest oras avându-si domiciliul si Russel.
Dar scrierea doctrinara de temelie a lui Russel este “Studii în Scriptura”, în sapte volume . Russel se numara si el printre cei ce s-au înselat în socotelile lor. Prevestindu-si moartea, a fixat-o pentru anul 1914, când avea sa fie si venirea a doua, dar n-a murit decât în 1916, calatorind prin California.
La noi în tara, iehovistii au patruns mai întâi prin mijlocirea unor unguri în Ardeal. Prin 1920, un român din America, Ioan B. Sima, molipsit de doctrina “martorilor”, este trimis în România ca sa organizeze secta. Neobtinând nici aprobarea necesara, o organizeaza pe baze comerciale, înfiintând la Cluj casa de editura “Viata”. Însa în 1927, convins ca iehovistii - sub masca religioasa - tind spre anarhism, paraseste secta, demascându-i toate planurile. Încercarile iehovistilor americani de a-l împaca ramân zadarnice. Conducerea sectei o iau niste unguri, iar propaganda si-o sustin prin revista “Turnul de veghe” si prin alte reviste si brosuri fara de autor, fara indicarea datei, editurii etc. La adunarile lor cânta din cartea “Imnurile zorilor mileniului” .
Învataturile specifice iehovistilor sunt:
a) Cunoasterea exacta a datei venirii a doua;
b) Mileniul - împaratia lui Hristos de o mie de ani;
c) Nu exista suflet nemuritor, omul neavând suflet, ci fiind suflet (adica fiinta vie, sufletul nefiind altceva decât viata); deci nu exista nemurire. Învierea este un dar deosebit al lui Dumnezeu dat celor alesi ai Sai;
d) Nu exista iad si chinuri vesnice; pacatosii la înviere vor fi nimiciti; învierea va fi o restaurare sau o restabilire la loc a lucrurilor, asa cum le-a facut Dumnezeu la început;
e) Sfântul Duh nu este o persoana a dumnezeirii, ci numai o energie a Tatalui - deci nu exista Sfânta Treime;
f) Iisus Hristos este o creatura a lui Dumnezeu pe pamânt. El a fost numai om si ca om a murit pe cruce pentru totdeauna;
g) Nu exista nici o sarbatoare.
Celelalte rataciri sunt comune cu ale altor sectari, având mai multe puncte comune cu adventistii.
4. Penticostalii

Zisi si “Tremuratori” sau “Spiriti” sau cum se mai numesc ei “Biserica lui Dumnezeu Apostolica”. Numele de Penticostali vine de la cuvântul grecesc “penticosta”, care însemneaza Cincizecime. Ei sustin ca toti membrii sectei lor au botezul cu Duhul Sfânt si cu foc, pe care l-au primit Apostolii la Cincizecime prin pogorârea Duhului Sfânt (Spirit).
Li se mai zice “Tremuratori” din cauza tremurarilor pe care le manifesta sub pretinsa influenta a Sfântului Duh pogorât asupra lor; si “Spiriti”, fiindca pretind a avea pe Sfântul Duh în darul vorbirii în limbi, ca si Apostolii dupa Cincizecime.
Facând din aceasta credinta punctul central al vietii si învataturii lor, au reconsiderat toate celelalte puncte ale credintei crestine în functie de acesta, subordonându-le ca importanta si prioritate acestuia, constituindu-se astfel în secta.
Originea sectei este tot în America, datând de abia de la începutul secolului al XX-lea, fiind înfiintata din sânul baptistilor de predicatorul baptist Carol Parham. Acesta a început sa propovaduiasca ratacirea ca Sfântul Duh se revarsa din nou cu putere la o apropiata a doua pogorâre a Sa si ca, la 3 ianuarie 1911, S-a si pogorât deja peste 13 persoane.
În România, secta penticostala a venit direct din America prin câtiva români de acolo, printre care câstigase teren înca înainte de 1910; fiind sustinuta si propagata chiar printr-o revista în limba româna, “Vestitorul Evangheliei”, redactata în orasul Akron - Ohio, de un oarecare Paul Budeanu, român originar din judetul Arad.
Paul Budeanu a tradus în româneste marturisirea de credinta a penticostalilor, intitulata “Declararea fundamentului adevarat al Bisericii lui Dumnezeu”. Cu Pavel Budeanu stateau în legatura penticostalii din România, al caror sef a fost de la început Ioan Bododea din Brailita, fost predicator, propaganda sustinându-si-o prin reviste editate de el, ca: “Glasul adevarului” si “Stiinta Sfintilor”.
Învataturile specifice penticostalilor sunt urmatoarele:
a) Mileniu;
b) Pe lânga botezul cu apa este de trebuinta si cel cu Duhul Sfânt si cu foc, pe care l-au primit apostolii la cincizecime si prin care se primeste darul vorbirii în limbi;
c) Pentru ca Biserica sa nu fie moarta trebuie sa aiba darul Sfântului Duh, iar pentru a obtine acest dar, se cere rugaciune si post, adica nemâncare;
d) Botezator poate fi numai cel ce are darul vorbirii în limbi (în timp ce la baptisti si la alte secte poate fi numai cel rânduit de comunitate);
e) Slujbele duhovnicesti sunt cele ale predicatorilor, proorocilor si prezbiterilor - alesi din Biserica si ordinati (sfintiti ca preoti prin punerea mâinilor). Ordinatiunea nu se poate pierde.
f) În adunari pot vorbi si femeile;
g) Sfântul Duh purcede si de la Fiul;
h) Pacatosii dati afara din adunare nu mai pot fi reprimiti.
În celelalte puncte ale credintei se aseamana cu ceilalti eretici, îndeosebi cu baptistii, din rândul carora s-au format.
Cultul este simplu: câteva cântari, însotite de vorbirea în limbi si predici (toate acestea au loc într-o atmosfera plina de neorânduiala, asa cum se vede din capitolele tratând despre vorbirea în limbi - glosolalia) .
5. Nazarenii sau Pocaitii

Numele de nazareni sau nazarineni provine din afirmatia lor ca urmeaza pe Iisus Nazarineanul nu numai în cuvinte, ci si în fapte. Se numesc pocaiti deoarece sustin ca pocainta este temeiul mântuirii si ca numai ei fac adevarata pocainta.
Adevaratul doctrinar si întemeietor al sectei este Samuel Fröhlich, tot din Elvetia, nascut în anul 1803 din parinti saraci (calvini). El a studiat teologia calvina la Zürich si a ajuns pastor calvin în Elvetia; tineretea si-a petrecut-o în destrabalari. Apoi, dupa cum marturiseste el, la Pastile anului 1825 i s-ar fi aratat Dumnezeu îndemnându-l la o viata curata. Ca pastor era iubit de pastoritii sai fiindca era constiincios si predica regulat si cu foarte mult zel. Desi înca pe când era student teolog strecurase rataciri prin predicile sale, la început a ramas totusi în cadrul învataturilor calvine; pâna la urma însa încetul cu încetul devine baptist, desi nu oficial.
El era pastor calvin, dar rostea predici baptiste, pâna când, descoperindu-i-se ratacirile, a fost depus. Din acest moment Fröhlich devine baptist pe fata si în anul 1832 întemeiaza o “sfânta comuna” (die heilige Gemeinde) cu 38 de aderenti, fosti credinciosi de-ai lui în calvinism, pe care i-a botezat din nou, prin cufundare. Astfel s-a întemeiat prima “comuna nazareana” având în frunte pe însusi întemeietorul si doctrinarul ei, Fröhlich, care în cinci scrieri a stabilit principiile doctrinare ale sectei sale. El sustine ca Biserica a devenit concubina a statului, cu care cocheteaza si de la care primeste plata de stat, de aceea se cere o Biserica noua.
Din Elvetia nazarenismul a patruns în Ungaria în 1910 adus de niste ucenici ai lui Fröhlich, mai ales prin partile învecinate cu Transilvania (orasul Hódmezövásárhely). De aici a patruns apoi la românii din Ardeal, mai ales în judetele marginase: Arad, Bihor, Békés. Totusi, la noi secta n-a reusit sa se raspândeasca prea mult. Pâna astazi ea numara putini aderenti; din cauza atitudinii sale fata de stat fiind interzisa. Cartea lor de cântari este intitulata “Noua harfa a Sionului”.
Învatatura nazarineana în cea mai mare parte seamana cu cea a baptistilor, caracteristicile ei principale fiind:
a) Mileniul (ca la adventisti, russelisti si penticostali);
b) Neadmiterea juramântului, deoarece poate fi îndestula-toare fagaduinta fara de juramânt;
c) Neîngaduinta de a face uz de arma în razboi;
d) Imposibilitatea de a mai pacatui dupa botez;
e) Neprimirea din nou în comunitate a celor ce au fost exclusi;
f) Toate institutiile publice sunt locasuri ale lui Antihrist. Tot asemenea este si scoala, care nu are nici un rost, deoarece copiii dupa ce primesc botezul nu mai pot pacatui; ei ajung la fericirea raiului si n-au nevoie de a fi educati în scoli:
g) Nu exista predicatori alesi, ci fiecare poate predica, daca este iluminat de Duhul Sfânt;
h) Sunt doua categorii de credinciosi: “prietenii si prietenele”, care sunt aderenti înca nebotezati ai sectei; si “fratii si surorile” sau aderentii botezati, care îsi zic “tu” între ei;
i) Rigorism în ceea ce priveste viata privata si bucuriile ei, s.a.m.d.
În celelalte parti ale doctrinei lor se aseamana întru totul cu baptistii.
6. Evanghelistii

Evanghelistii sau Crestinii dupa Evanghelie. Si-au luat numele acesta, sub pretextul ca toata viata lor este în perfecta armonie cu Sfânta Evanghelie. Secta a aparut în Elvetia la sfârsitul secolului XIX, unde poarta numele de chrétiens -crestini. La noi a fost adusa la începutul acestui secol de niste straini, mai întâi prin partile Sibiului (Cisnadie), apoi în Bucuresti si Iasi.
În capitala a început a prinde teren si a se organiza sub numele de “Réunions évangeliques françaises”. Revista prin care au încercat sa se introduca în cercuri cât mai largi era intitulata “La Réunion de Croyants pour le Culte” si era editata în Bucuresti, iar secta a început a prinde teren mai cu seama dupa ce a cazut victima Grigorie Constantinescu, fiu de ofiter trimis în Elvetia spre a se perfectiona într-o meserie, dar a revenit dupa patru ani ca predicator evanghelist. Mobilizat în razboiul din 1916-1918, ajunge prin Iasi unde începe sa activeze, reusind sa faca o casa de rugaciuni. Capitala Moldovei devine centrul organizatiei sectei, datorita lui Grigorie Constantinescu, devenit predicator sef. De aici ratacirile sectei se coboara prin judetele învecinate, “crestinii dupa Evanghelie” organizându-se apoi într-o uniune a carei conducere centrala se muta din nou la Bucuresti, împreuna cu Grigorie Constantinescu.
Învataturile lor sunt expuse în brosurile “Memoriu sau scurta expunere a punctelor de doctrina ale Comunitatilor crestine” si “Memoriu sau scurta expunere a doctrinei Crestinilor dupa Evanghelie”.
Ratacirile proprii evanghelistilor sunt urmatoarele:
a) Considera ca botezul este unul, dar are trei feţe:
- botezul apei, care nu mântuieste;
- botezul Sfântului Duh, care poate fi primit înainte, deodata sau dupa cel al apei;
- botezul în moartea Domnului, care este starea cea mai înalta de sfintenie la care poate ajunge un credincios.
b) cred ca sunt patru judecati:
- a celor credinciosi, facuta în cer cu mult înainte de judecata cea mare a pacatosilor;
- a celor în viata, la venirea a doua a Domnului, când va începe mileniul si când se vor desparti oile de capre;
- a pacatosilor, la sfârsitul mileniului;
- a îngerilor rai.
c) Desi înlatura Sfânta Traditie, admit totusi ca exista trei ceruri: cerul dintâi sau atmosfera, cu nori, cu zare albastra; cerul al doilea, sau al stelelor, din jurul globului pamântesc; cerul al treilea este raiul lui Dumnezeu, în care salasluiesc îngerii si sufletele dreptilor si care este locul de odihna si de asteptare. La judecata din urma, cerul dintâi si al doilea va arde si tot pamântul va fi mistuit de foc, numai cerul al treilea va ramâne;
d) La venirea a doua se va face convertirea iudeilor cu atâta putere, încât va fi “o adevarata înviere din morti”;
e) Mileniul.
Evanghelistii n-au ca celelalte secte o organizatie centrala, fiind prea putini. Celelalte rataciri sunt comune cu ale baptistilor si ale altor secte.
7. Seceratorii

Seceratorii sau “Crestinii ultimelor zile”, se numesc astfel deoarece se socotesc a fi chemati sa faca secerisul crestinismului, sa secere ce au semanat altii, potrivit cuvintelor Domnului, ca: Altul este cel ce seamana si altul cel ce secera (Ioan 4, 37). Originea sectei este întunecoasa. La noi în tara a fost adusa de Alexandru Török, ungur din Budapesta, de meserie rotar. Pripasit prin Timisoara, el începe propaganda printre baptisti si adventisti, cu scopul de a unifica toate sectele în una singura care sa se numeasca “Seceratorul”, dar neobti-nând rezultate, prin anul 1924 se întoarce din nou la Budapesta.
Din fericire, secta este prea putin raspândita si cunoscuta la noi, de aceea nu cunoastem si nici nu ne intereseaza alte rataciri ale ei.
8. Inochentistii

Acestia îsi au originea de la calugarul Inochentie (Ioan Levizor), moldovean din judetul Soroca, nascut în anul 1873. Ca secta dateaza de prin anul 1910. El si-a facut noviciatul la Manastirea Dobrusa, judetul Orhei, de unde apoi, dupa 4 ani de ascultare ca frate, a trecut împreuna cu alti tovarasi pe la alte manastiri de prin Rusia (Kiev si Petrograd). Dupa câtva timp se întoarce din nou în Basarabia si se asaza la Manastirea Chitcani (Noul Neamt), iar de aici în scurta vreme trece la manastirea din Balta (în apropiere de Nistru), la invitatia staretului acestei manastiri.
În anul 1909 si 1910 Inochentie a primit hirotonia în diacon si respectiv în preot la Balta. Moldovenii faceau aici mari pelerinaje la mormântul fostului staret Teodosie Levitchi, socotit ca sfânt, facator de minuni. (Acesta, nascut în 1791 si mort în 1845, fiind sub impresiile revolutiei franceze din 1789, predicase impresionant si convingator apropierea sfârsitului lumii si a înfricosatei judecati). Pelerinilor moldoveni, Inochentie le predica si le facea slujba în limba româna, cu o tinuta plina de evlavie si de convingere, încât tot mai multi pelerini veneau la Balta. Slujbele în limba româna a lui Inochentie au facut însa pe arhiepiscopul Serafim al Chisinaului sa puna la cale transferarea lui de la Balta într-un loc unde sa nu mai aiba prilej de a predica si sluji româneste si anume la una din Manastirile Valaam sau Solovat de la Marea Alba.
Inochentismul a patruns la noi în judetele Falciu, Tutova, Covurlui si chiar în Bucuresti, unde s-au încercat tratative cu Tudor Popescu si D. Cornilescu, sefii tudoristilor. Inochentistii nu au un principiu de credinta si nici vreo doctrina specifica, sistematica, ci sunt cu totul inculti si deci incapabili de a-si formula vreo marturisire de credinta, practicând mai mult un misticism religios.
Începuturile activitatii lui Inochentie erau alimentate de rataciri. În predicile lui de la Balta, sustinea ca este trimis de fostul staret de mare faima, Teodosie, ca sa pregateasca pe oameni pentru ziua sfârsitului, când ei vor fi judecati de Teodosie. Dupa Inochentie, sfârsitul lumii avea sa fie în anul 1913, de aceea îndemna pe oameni sa nu se casatoreasca, iar pe cei casatoriti îi îndemna sa nu aiba copii si sa-si lase averile. Cei bolnavi - zicea el - sa se unga cu untdelemn din candela de la mormântul lui Teodosie si sa se roage.
Împartasea pe oameni în urma predicii sale fara a fi spovediti. Este posibil ca Inochentie sa fi practicat si alte rataciri. Totusi intentia lui nu a fost de a crea o miscare religioasa despartita de Biserica sau o secta. Biografii minutiosi ai lui Inochentie sustin ca Inochentie nu a fost niciodata creatorul miscarii de la Balta . Abaterile lui Inochentie mentionate mai sus n-au ramas la dimensiunile lor initiale, caci poporul habotnic le-a exagerat si le-a înmultit din ce în ce mai tare, pâna când separarea de Biserica a devenit în chip evident un fapt împlinit .
Ratacirile la care au ajuns aderentii admiratori fanatici ai lui Inochentie sunt urmatoarele:
a) Inochentie este un sfânt sau un prooroc (dupa unii Sfântul Ilie, dupa altii un sfânt mare în care s-a întrupat Sfântul Duh, iar dupa altii este Hristosul crestin, mai mare decât Hristosul evreu). El a avut puteri miraculoase. Pe cei care nu cred, îi asteapta iadul;
b) Exista un Duh Sfânt masculin care este Inochentie si unul feminin, care este sora lui Inochentie;
c) Omul trebuie sa pacatuiasca pentru ca sa aiba apoi de ce sa se pocaiasca si ca Dumnezeu sa aiba de ce sa-l ierte;
d) Sfintii Arhangheli Mihail, Gavriil, Rafail si altii se întrupeaza în fratii predicatori;
e) Viata lor este în comun si se numesc “frati”;
f) Cultul lor este unitar, caci desi unii - cei mai multi -respecta cultul ortodox si chiar participa la el, altii în schimb sunt fie prea rigoristi (îmbracati mai mult calugareste si printr-un ascetism exagerat îsi schimonosesc trupul smulgându-si unghiile si parul), fie prea libertini (adunându-se în pesteri subterane unde practica adevarate orgii). În general, ei pretuiesc pomenile si slujbele pentru morti;
g) sunt împotriva calendarului îndreptat, facând corp comun cu stilistii.
9. Stilistii

În anul 1923 s-au adunat la Constantinopol, într-un sinod, reprezentanti ai tuturor Bisericilor Ortodoxe. Acolo, cercetând cu frica lui Dumnezeu si cu amanuntime chestiunea calendarului Iulian si vazând ca prin îndreptarea lui nu se aduce nici o stirbire dogmelor, canoanelor Bisericii si rânduielilor Sfintilor Parinti, si ca prin ramânerea în urma a calendarului de la 21 la 8 martie, se calca rânduiala stabilita de Sfântul si Marele Sinod ecumenic de la Niceea, au hotarât cu totii sa îndrepte calendarul Iulian si sa aduca echinoctiul de la 8 martie la 21 martie, cum este acum.
Hotarârea a fost primita de toate Bisericile Ortodoxe care au luat parte la sinod, prin mitropolitii, episcopii si delegatii lor, urmând ca fiecare Biserica sa faca îndreptarea calendarului când va gasi vremea potrivita.
Astfel, în anul 1924, la 10 martie, au îndreptat calendarul Patriarhia ecumenica de Constantinopol si Biserica Greciei. Apoi, pe rând, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei si în anul 1924, în octombrie, a îndreptat calendarul si Biserica noastra Ortodoxa Româna, socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sarind peste cele 13 zile, cu care ramasese în urma calendarul Iulian, de la Sfântul Sinod de la Niceea.
Iar Sfintele Pasti le serbam odata cu crestinii ce tin stilul vechi din celelalte tari, pentru unitatea si pacea Bisericilor noastre surori în dreapta credinta, care înca nu au îndreptat calendarul, precum Biserica Rusa, Biserica Ierusalimului, Biserica Serbiei s.a., care înca n-au trecut în mod practic la îndreptarea calendarului vechi, dar care la vreme potrivita îl vor îndrepta, dupa cum a fost întelegerea tuturor Bisericilor Ortodoxe la Constantinopol din anul 1923 si la Consfatuirea panortodoxa din 1948 tinuta la Moscova, care au ajuns la întelegere în aceasta privinta si care au hotarât obligatoriu ca clerul si credinciosii din fiecare tara ortodoxa sa tina stilul bisericesc local pe teritoriul careia se gaseste. Adica în tara în care se tine calendarul îndreptat, acela sa ramâna mai departe, iar în tara unde înca se mai tine stilul vechi, acela sa ramâna în folosinta pâna la vremea potrivita, când va fi întocmit si recunoscut calendarul cel mai desavârsit pentru toata Ortodoxia.
Si acestea toate s-au hotarât de mai marii pastori ai Bisericii Rasaritului numai pentru a se tine unitatea si pacea dintre Bisericile dreptmaritoare între care Duhul Sfânt i-au pus pe ei pastori.
Si acum trebuie sa întelegem ca aceasta hotarâre care s-a luat la Consfatuirea panortodoxa de la Moscova este un mijloc de pace si de unire între Bisericile Ortodoxe din toata lumea în ce priveste îndreptarea calendarului si este facuta cu chibzuinta sinodiceasca si traditie canonica. Deoarece noi stim din sfintele canoane si din învataturile Sfintilor Parinti ca Biserica noastra dreptmaritoare în toate vremurile de-a lungul istoriei a folosit doua mijloace de a mântui sufletele: scumpatatea si iconomia sau pogoramântul. Scumpatatea este cel mai bun dreptar al sfintelor canoane din Biserica Ortodoxa, iar iconomia - pogoramântul - este al doilea mijloc si care uneori pogoara mai mult sau mai putin din îndreptarul scumpatatii cu scopul sfânt de a folosi Biserica pe alte cai.
Stilistii de 60 de ani lucreaza orice taina si orice sfintire în bisericile lor, fara arhiereu si fara ierarhie, si prin urmare, daca ei n-au ierarhi, nici preotii lor nu se pot numi preoti, nici Biserica lor Biserica si nici crestinii cei botezati de ei nu se pot zice cândva crestini. Pentru ca unde nu este ierarhie si arhiereu, nici sfintenie nu este, nici mântuire. Fiindca izvorul tuturor sfintirilor si darurilor vine numai prin arhiereu. Asadar, daca ei se numesc pe sinesi Biserica dreptmaritoare si traditionala, sa ne spuna în care Biserica dreptmaritoare s-a mai lucrat vreodata Sfintele taine fara arhiereu?
Iar daca ei zic ca au arhiereu, sa ne spuna care este episcopul lor, cine l-a hirotonit si unde îsi are resedinta? Caci canonul 13 a sinodului I-II zice: “Semanaturile ereticestilor zâzanii aruncându-le în Biserica lui Hristos, diavolul cel cu totul rau si acestea vazându-le din radacini taiate cu sabia Duhului, au venit pe alta cale de mestesugiri sa desparta Trupul lui Hristos cu mantia schismaticilor. Si pe aceasta vrajmasie a lui, Sfântul Sinod zadarnicind-o, a hotarât ca de acum înainte, orice preot sau diacon, care osândind pe episcopul sau pentru orice vinovatie, mai întâi de sinodiceasca judecata si de cercetare si osândirea cea deplina asupra lui, vor îndrazni a se desparti de împartasirea lui si numele lui nu-l vor pomeni la sfintele rugaciuni ale Liturghiilor, dupa obiceiul predat Bisericii, acestia sa se supuna caterisirii si de toata ereticeasca cinste sa se lipseasca. Caci, ca cel rânduit în ceata preotiei, a îndraznit a rapi judecata mitropolitilor si mai înainte de judecata el osândeste.
Înca sa citeasca ei si canoanele: 18 al sinod. IV ec. si 6 al sinod. II ec. si sa înteleaga ca singuri, rupându-se de ascultarea episcopilor si hulind Biserica si pe conducatorii ei, au cazut sub anatema care o arata sfintele canoane 17 ale sinod. VII ec., 3, 4, al sinodului IV ec., 31 Apost., 31 si 34 al sinod. VI, 1 al sinod. I-II, 5 si 6 Gangra si 5 Antioh., asupra celor ce nu asculta de episcopii lor.
Decât a judeca ei pe episcopii si mitropolitii din Biserica noastra Ortodoxa, mai bine ar întoarce ochiul asupra lor, ca sa-si cunoasca grelele vinovatii canonice pe care le au, ca au rupt legatura duhovniceasca cu Biserica Ortodoxa si se conduc dupa mintea lor cea întunecata de mândrie, de ura si de nesupunere.
Stilistii au si grave abateri canonice. Iata care sunt cele mai grave:
a) Nu asculta de hotarârea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, din anul 1923, care a hotarât îndreptarea calendarului celui vechi: Can. 3, II Ec.; 28 IV Ec.; 36 Trulan.
b) Nu asculta nici de Patriarhia Ierusalimului: Can. 34 Apost.; 2, II Ec.; 12 IV Ec.; 36 Trulan; 19 Antiohia.
c) Nu asculta de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române si de hotarârea întâi-statatorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe, care s-au adunat la Moscova în anul 1948.
d) Considera calendarul sfânt si fac din aceasta o dogma;
e) Preotii lor, precum si crestinii condusi de ei, se departeaza de la slujirea si împartasirea cu preotii si ierarhii nostri, din ura, mândrie, razvratire si neascultare.
f) Boteaza si cununa a doua oara, savârsind o mare erezie si greseala dogmatica; Can. 47 Apostolic; 48, 72 Cartagina; 1, 47, 91 al Sfântului Vasile cel Mare; stilistii nu au Sfântul si Marele Mir, pentru ca nici episcop nu au care sa li-l sfinteasca, si din aceasta cauza ung copii cu untdelemn de prin candele, când îi boteaza, si prin aceasta falsifica botezul si duc în eroare pe crestinii care dau copiii pe mâna lor ca sa-i boteze.
g) Au rupt legatura duhovniceasca cu ierarhia canonica a Bisericii Ortodoxe Române; Canonul 31 al Sfintilor Apostoli; 13, 14 si 15 ale Sin. I si II din Constantinopol; 6, II Ec.; 3, III Ec.; 18, IV Ec.; 31 si 34, Trulan; 5, Antiohia; 10, 11, Cartagina.
h) Hulesc si defaima patriarhii, episcopii si preotii Bisericii care tin stilul nou, numindu-i “catolici”, “lipsiti de har”, “eretici”, cazând astfel sub osânda canoanelor: 31, 39 Apostolic; 18, I Ec.; 8, IV Ec.; 34 Trulan; 58 Laodiceea; 7 Cartagina.etc.
i) Au facut manastiri fara aprobarea Sfântului Sinod.
j) Preotii stilisti se duc prin sate straine si fac slujbe pe ascuns, fara sa tina seama de aprobarea episcopului locului si a parohului din acele parohii, cazând prin aceasta sub osânda canoanelor 34 Apostolic; 4, 6, 7, I Ec.; 2, 3, II Ec.; 8, III Ec.; 28, IV Ec.; 36, 39 Trulan; 9 Antiohia.
Si acestea sunt câteva din greselile si abaterile canonice ale celor ce tin stilul vechi în tara noastra.
Stilistii sunt considerati schismatici, adica dezbinati de Biserica Ortodoxa, caci au calcat legile bisericesti administrative, organizându-si manastiri si biserici deosebite, fara aprobarea Sfântului Sinod. Iar daca îndraznesc sa boteze a doua oara, atunci se fac eretici, potrivit cu canonul 47 Apostolic si alte canoane.
Si acesti stilisti care sunt nesupusi Bisericii pâna în ziua de azi, ramân o fractiune schismatica. Dar sa se stie caci calendarul în decursul istoriei a mai fost schimbat de cinci ori pâna acum, si când va fi nevoie, iar o sa se schimbe.
10. Tudoristii

Sunt numiti asa dupa numele întemeietorului sectei lor, Tudor Popescu, fost preot ortodox în Bucuresti, la biserica Sfântul Stefan, zisa “Cuibul cu barza”. Ei alcatuiesc singura secta înfiintata la noi în tara din sânul Bisericii Ortodoxe Române.
Tudor Popescu, originar din judetul Prahova, ca paroh la “Cuibul cu barza”, era un preot zelos si constiincios. Însa prin anul 1919 începe sa alunece, fiind împotriva cultului sfintilor. Totusi, înca pe la sfârsitul anului 1923, sustinea ca el nu s-a lepadat de doctrina Bisericii Ortodoxe. Ratacirile lui se înmultesc si se accentueaza, mai ales dupa ce se împrieteneste si colaboreaza cu ierodiaconul D. Cornilescu, molipsit de protestantism .
Acesta îl introduce în literatura protestanta, din care îsi alimenteaza din ce în ce mai mult predicile. Având darul vorbirii, prin predicile lui patetice atrage tot mai multi credinciosi la Biserica “Cuibul cu barza”. Împreuna cu D. Cornilescu organizeaza si cursuri de seara, adunând credinciosi în fiecare marti seara la scoala de lânga “Cuibul cu barza”.
Predicile din biserica si conferintele de la scoala, precum si publicatia “Adevarul crestin” si alte brosuri scoase de Tudor Popescu si D. Cornilescu, vadeau tot mai mult intentiile lor de a se înstraina de Biserica Ortodoxa. Ei începusera chiar sa scoata din serviciile divine rugaciunile si otpusturile care cuprind ceva din cultul sfintilor si al Sfintei Fecioare Maria. Totusi în teorie sustineau ca sunt ortodocsi. În cele din urma însa, lepadara si Sfintele Taine, cultul sfintelor icoane etc., devenind cu adevarat sectari.
Sfântul Sinod, sesizat de ratacirile de la “Cuibul cu barza”, l-a caterisit pe preotul T. Popescu (sentinta 152 din 2 aprilie 1924). D. Cornilescu rupsese deja orice legatura cu Biserica si plecase în strainatate, unde se pare ca s-ar fi casatorit, dând dovada de câta vocatie avusese pentru monahism.
Dupa caterisire, Tudor Popescu a facut tovarasie cu anglicanul Adeney, seful scolii anglicane din Bucuresti. În aceasta scoala si-a fixat activitatea de propaganda, câstigând aderenti printre care si câtiva preoti si scriitorul D. Nanu. Tudor Popescu a cerut de la Ministerul Cultelor autorizatie pentru a-si exercita cultul în libertate. Ministerul Cultelor i-a dat autorizatia însa numai pentru conferinte religioase. Dar T. Popescu - pe lânga conferinte - practica si diverse acte de cult ca: citiri biblice, rugaciuni, cântari etc., ajungând cu timpul sa aiba si casa de rugaciune.
Tudoristii ratacesc cu urmatoarele:
a) Nu admit cultul sfintilor, al icoanelor, al crucii, al sfintelor moaste, socotind ca rugaciunile pentru morti n-au nici un rost;
b) Întrebuinteaza Biblia tradusa de D. Cornilescu;
c) Nu admit Sfintele Taine, socotind ca nici Botezul nu este o taina, deoarece nu iarta pacatul stramosesc. De asemenea, zic ca nici preotia nu este o taina; oricine poate boteza, cununa etc.;
d) Mântuirea se obtine numai prin credinta în Iisus Hristos, Care a murit pe cruce pentru pacatele noastre. Credinta produce nasterea din nou a omului, iar aceasta consta în iertarea pacatelor si în împartasirea cu Sfântul Duh;
e) Mântuirea are trei fete:
- pentru trecut: iertarea pacatelor si scaparea de osânda;
- pentru prezent: izbavirea de sub puterea pacatului;
- pentru viitor: izbavirea de prezenta pacatului;
f) Botezul este aplicat si copiilor, însa nu este o taina, ci doar un simbol.
Alte puncte de credinta sunt tot la fel cu cele comune tuturor sectarilor. Fiind o secta prea recenta, n-a ajuns sa-si cristalizeze o învatatura unitara într-o marturisire de credinta mai mult sau mai putin completa. Doctrina lor este un amestec de învataturi protestante, fara a avea ceva nou si original. De asemenea, n-au nici o organizatie proprie, ci doar câteva organizatii destul de slabe si putin numeroase. Cultul consta, ca si la toate sectele, din predici, cântari, citiri biblice si rugaciuni .
11. Teosofii

Numele lor provine de la învatatura pe care o numesc teosofie, adica întelepciune divina. Locul de bastina al teosofiei este probabil India, timpul aparitiei ei fiind îndepartat.
În Europa, teosofia s-a ivit prin anul 1875, datorita rusoaicei Helena Petrovna Blavatsky, o femeie de moravuri usoare, constienta de starea pacatoseniei sale. În urma unei calatorii în America de Nord, H.P. Blavatsky ajunge la New York, unde intra în legatura cu spiritistii. Facând cunostinta cu colonelul J. Olcott, înfiinteaza la New York, împreuna cu acesta, o societate teosofica. Din New York, H. P. Blavatsky pleaca în India, unde a convertit un baron, - de Palme -, care la moartea sa lasa societatii teosofice o avere considerabila.
Teosofia a patruns si la noi, centre teosofice mai însemnate fiind la Bucuresti (cu Zoe Palade, Maria Sachelarie, Mircea Nenitescu etc.), Craiova, Timisoara s.a. Teosofii sunt împartiti în câteva secte greu de deosebit una de alta. În general se apropie de spiritisti, cu care uneori pot fi usor confundati. Fiind un sistem filosofic religios, teosofia poate patrunde numai în clasa culta.
Temeiurile învataturii teosofice sunt expuse în cartea “Secret doctrine” (Doctrina secreta).
Iata câteva puncte din doctrina teosofica:
a) Legea generala a naturii este legea karmei, pe baza careia fiecare fapta are urmari, care sunt apoi cauze ale altor fapte sau activitati, iar acestea la rândul lor devin iarasi cauze ale altor fapte si asa mai departe, pâna ce urmeaza linistea deplina, în care înceteaza orice activitate.
b) Sufletul dupa moarte se reîntrupeaza (reîncarneaza) de mai multe ori spre a se curati, pâna când ajunge desavârsit si egal cu Dumnezeu. Starea aceasta de perfectiune este Nirvana, sau suprema fericire si consta în împreunarea sufletelor într-un tot unitar, în Dumnezeire. Reîncarnarea este necesara tuturor, în scopul purificarii si perfectionarii.
c) Moartea nu este altceva decât trecerea sufletului dintr-un corp în altul, sau dintr-o viata în alta. Pe patul de moarte, omul chiar îsi poate alege parintii din viata în care urmeaza sa se reîncarneze. Când omul moare, sufletul paraseste corpul fizic si îmbraca un corp astral; apoi trece într-un corp mintal, luând o forma infinita si devenind astfel o fiinta eterica, fara sex;
d) Tot ce exista, exista în mod necesar, caci evolueaza spre bine;
e) Nu exista iad sau munci. Mântuirea vine în mod necesar, prin evolutia sufletului în sirul de vieti prin care trece, pâna ce ajunge în Nirvana. Suferintele prin care evolueaza omul în diferitele lui vieti catre Nirvana, acesta este iadul;
f) În Nirvana toti vom fi una;
g) Dumnezeu nu este transcendent, ci imanent, în natura.
h) Nu exista îngeri rai sau diavoli. Mânia, invidia, rautatea, desertaciunea, razbunarea, etc., iata dracii din noi; altii nu mai exista;
i) Iisus Hristos n-a fost Fiul lui Dumnezeu si Rascumparator al lumii, pentru ca oamenii se rascumpara singuri, purificându-se prin reîncarnari. El a fost numai o pilda de perfectiune;
j) Fiecare epoca îsi are Mântuitorul ei propriu, potrivit cu gradul de civilizatie si de dezvoltare spirituala a ei. Astfel a fost Buda în epoca lui, apoi în alta epoca Iisus Hristos, iar acum, în epoca moderna, când doctrinele lui Buda si Hristos au ramas neîndestulatoare si acum, când se cere un nou mântuitor cu o doctrina mai potrivita nivelului intelectual înalt al epocii, acesta este Krishnamurti;
k) Se înlatura dogmele si autoritatile bisericesti;
l) Orice religie, într-o oarecare masura relativ mica, este expresia vointei lui Dumnezeu si descopera o oarecare parte de adevar. Iar teosofia este adevarul curat si întreg;
m) Lumea aceasta va trece printr-o prefacere cosmica, transformându-se într-un continent nou, regenerat;
n) Mai exista o lume astrala, în care vom ajunge si noi, ce cuprinde locuitori, animale si alte fiinte; sufletele oamenilor se duc acolo ca spirite;
o) Nu numai oamenii, ci toate vietuitoarele au suflet nemuritor, si de aceea nu se cade a fi ucise; consumarea de carne de animale este interzisa;
p) Scopul ultim al vietii este “fratia universala”, care nu este un vis, o conceptie poetica, ci o conditie esentiala si de aceea trebuie sa existe;
r) Scopul pe care îl urmareste teosofia este de a forma un sâmbure de înfratire universala, fara deosebire de rasa, limba, credinta etc. În societatea teosofica poate intra oricine, de orice credinta;
s) Limbajul tehnic si ideile fundamentale ale teosofilor provin, dupa ei, din vechile secrete ale Cabalei, care li s-ar fi transmis prin viu grai pâna azi, întreaga si neschimbata, chiar cu magia si astrologia ei.
În toata doctrina teosofica, influenta budismului este vizibila si covârsitoare, teosofia fiind mult mai apropiata de budism decât de crestinism. Cu crestinismul n-are aproape nimic comun. De aceea ea nu este o secta crestina, ci o secta religioasa si filosofico-mistica, ivita si printre crestini, având la baza un amestec întunecos de idei luate din riturile popoarelor orientale.
12. Spiritistii

Denumirea le provine din faptul ca prin anumite experiente fac comunicari cu spiritele (sufletele) mortilor. Ca si teosofii, sunt o secta religioasa filosofico-mistica, având o doctrina foarte îndepartata de cea crestina, desi ei pretind a fi crestina.
Testamentul Vechi face amintire de practici spiritiste, ca de pilda de cazul lui Saul cu vrajitoarea din Endor (I Regi 28, 7-20; IV Regi 21, 6, s.a.). Ele însa erau interzise cu asprime, ca fiind contrare religiei date de Dumnezeu (Deut. 18, 9-12). Spiritismul s-a practicat chiar si în primele veacuri crestine, începând de la Simon Magul (Fapte 8, 9) si de la vrajitorul Elima (Fapte 13,); desigur a fost practicat între pagâni si în continuare, pâna târziu, am putea spune pâna în zilele noastre. Desi spiritismul nu este în spiritul doctrinei ortodoxe, totusi, multi crestini s-au molipsit de el, practicându-l alaturi de crestinism. Spiritismul vechi s-a întemeiat pe practici si experimente, fara a avea o doctrina cristalizata. Abia spiritismul modern încearca sa aiba o atare doctrina, desi nu chiar unitara.
Spiritismul modern îsi are începuturile în America de Nord. Prin 1846, în locuinta unui crestin, numit Weckman, din oraselul Hydesville, statul New York, au început sa se auda pocnituri misterioase în mobila, usi, pereti etc. Neputând afla cauza lor, Weckman se muta în alta locuinta, iar în locul lui, în 1847, se muta familia Fox. Pocniturile continuara, pâna ce noii locatari începura a sustine ca în spatele ciocaniturilor se afla un spirit care le-ar transmite mesaje necunoscute. La aceasta clara înselare demonica au fost atrase dupa aceea o multime de oameni, mai întâi din America si apoi din Europa.
În România au cazut în ratacirea spiritista, printre altii B. P. Hasdeu si Dr. Istrati.
Doctrinarul spiritismului este juristul si medicul Hippolyte de Nisard Rivail, cunoscut sub pseudonimul de Allan Kardec. Cartea lui “Le livre des esprits” (Cartea spiritelor) este socotita ca biblia spiritistilor. Spiritistii n-au o doctrina unitara, desi fiecare doctrinar pretinde a o avea prin comunicari de la spiritele cele mai luminate.
Ei însa au câteva puncte comune, cum ar fi:
a) Dumnezeu este marginit; El Si-a primit existenta din haos, deci nu este din eternitate. El este spirit, sau mai corect, o asociatie infinita de spirite divine, devenite, printr-o lunga evolutie, perfecte si luând toate la un loc forma de sfera, cea mai desavârsita forma din univers;
b) Mai sunt si alti dumnezei, inferiori si subordonati Dumnezeului suprem, dar mai mari ca îngerii. Fiecare soare, sistem planetar si planeta îsi are dumnezeul sau, supus Dumnezeului suprem. Dumnezeu nu este Atotstiutor, decât numai indirect, prin informatiile pe care le primeste de la ceilalti dumnezei, pe calea undelor si pe care acestia le-au primit de la spiritele mai desavârsite. Dumnezeii solari poarta numirea de fii ai lui Dumnezeu (nu însa si cei planetari);
c) Exista mai multe Sfinte Treimi. Asa de pilda o alcatuiesc Dumnezeul central, cel solar si cel planetar. Aceasta este treimea centrala superioara. Mai este apoi una, solara, inferioara aceleia, iar alta, planetara, inferioara celei solare. De altfel toate fortele din lume, lucreaza treimic, caci forta treimica: pozitiva, negativa si neutra, este întâlnita peste tot;
d) Dumnezeu este numai un Arhitect, iar nu creator al lumii, caci lumea nu este creata din “nimic”, ci este facuta din ceva ce a existat mai înainte si care în ultima analiza este aceeasi cu Dumnezeu. Din acest “ceva” Dumnezeu a format o materie vie - primul eter sau fluid -, din care au fost facute apoi toate câte exista în lume;
e) Din acest eter au fost formate spiritele. Aceste spirite evolueaza prin reîncarnari si apoi prin evolutie spirituala, cum evolueaza îngerii, pâna când vor ajunge dumnezei. Pe toate corpurile ceresti exista spirite: pe unele mai mult, iar pe altele spirite mai putin evoluate. Spiritele superioare se pot reîntrupa între oameni, pentru a grabi evolutia acestora;
f) Exista patru universuri. Ele se învârt în jurul sferei divine centrale, formând în jurul acesteia o cruce. Ele sunt despartite unul de altul printr-o materie fluidica si sunt create de Dumnezeu, din substanta preexistenta, sau din El însusi. Dumnezeu creeaza si astazi, nu însa direct, ci prin mijlocirea spiritelor superioare. Iar când creeaza, sufera si El, pentru ca nu exista creatie fara durere;
g) Exista si providenta divina, dar tot indirecta;
h) Iisus Hristos este un spirit superior si este dumnezeul solar al nostru. La aceasta treapta a ajuns si El prin evolutie. Hristos nu a adus mântuirea, pentru ca fiecare om trebuie sa-si ispaseasca singur pacatele sale, dupa dreptate, sau dupa legea talionului. Daca El ne-a învatat sa iertam, a facut-o în favoarea victimei, pentru ca aceasta sa nu mai caute într-o alta viata razbunarea cuvenita;
i) Biserica nu este infailibila. Ea a gresit de multe ori si nu poate sa mântuiasca pe nimeni prin taine sau altceva, mântuirea facându-se prin reîntrupari si evolutie;
j) Duhul de om, creat de Dumnezeu, a trecut prin pietre, plante si animale, pâna a devenit duh uman, care apoi a trecut prin mai multe forme, pâna a ajuns la forma de om;
Perispiritul este compus din doua corpuri: unul astral si altul mintal. Corpul fizic este de asemenea format din doua parti: una carnoasa si alta eterica, o copie a celei carnoase, numita de aceea si dublul eteric, invizibil ochiului fizic, dar vizibil vederii astrale, pe care o au unele persoane;
k) Moartea este mutarea spiritului din trup împreuna cu perispiritul;
l) Odata despartit de trup, spiritul este dus pâna acolo unde sunt si alte spirite la fel cu el din punct de vedere moral si intelectual. Ele pot comunica cu cei de pe pamânt si pot sa-i influenteze. Unele sunt bune (îngerii pazitori), altele rele (dracii);
m) Dupa o anumita vreme, spiritul se reîncarneaza, spre a se purifica si evolua. Reîncarnarea, precum si locul, familia, starea, sexul si alte conditii ale reîncarnarii, sunt hotarâte de spiritele superioare; tot de acestea sunt hotarâte si durata vietii si întâmplarile din ea, toate în conformitate cu faptele lui din viata dinainte, în scopul ispasirii si al evoluarii;
n) Nu au temple sau case pentru cult.
Dupa toate aceste învataturi si practici, sunt multi spiritisti care sustin totusi ca spiritismul  reprezinta cea mai autentica doctrina a lui Hristos. În fond însa spiritismul nu este altceva, decât un amestec ciudat de budism, deism, politeism, panteism, animism si crestinism .

                                                                                    ***

Din aceasta scurta privire istorica de mai sus asupra sectelor, rezulta urmatoarele concluzii:
1. Toate sectele sunt de data recenta, caci istoria nu le cunoaste, dupa cum - poate tocmai de aceea - nici ele nu cunosc si nu recunosc istoria. Deci n-au dovada unei continuitati apostolice - de la Apostolii Domnului - si n-au în ele garantia adevarului.
2. Aproape toate sectele au fost nascocite de oameni neînvatati, sau cel putin fara o pregatire îndestulatoare, necesara întelegerii si aprofundarii Scripturii. Pregatirea lor nu le-ar fi putut garanta competenta tâlcuirii nici macar a unui articol de ziar sau a unui text profan oarecare, oricât de iluminati sau pretiosi s-ar pretinde a fi. Ei vorbesc în numele religiei cam cu aceeasi competenta cu care ar vorbi lacatusii în numele agriculturii, semidoctii si analfabetii în numele stiintei si al progresului, sau agricultorii în numele astronomiei. De necontestat este faptul ca doctrinele lor n-au reprezentat un pas înainte în tâlcuirea si aprofundarea Bibliei, ci dimpotriva, au dat dovada numai de nepricepere si de misticism fanatic si bolnavicios.
3. Cele mai multe secte din tara noastra sunt de provenienta straina, unele din ele fiind sadite cu scop vadit împotriva neamului nostru românesc.
4. Unele s-au nascut din liberalismul protestant, ca reactie împotriva îngradirilor dogmatice ale Bisericii catolice, iar altele provin dintr-un habotnicism care n-a fost multumit cu gradul de pietate si disciplina al Bisericii Ortodoxe .
5. Fiecare secta a cautat sa aduca ceva nou, propriu numai ei, prin care sa se caracterizeze si sa se deosebeasca de toate celelalte secte.
6. Fiecare secta aparte, precum si toate la un loc, sunt numai forme diferite de manifestare ale neînlaturatului sectarism, care de veacuri a bântuit si a hartuit Biserica lui Hristos si apoi cu rusine s-a stins prin puterea si întelepciunea lui Hristos, Care este Capul si Mirele Bisericii.

Nessun commento:

Posta un commento